Izvoarele dreptului privat roman

DREPT ROMAN

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

In literatura juridica notiunea de izvor al dreptului privat roman este utilizat in trei acceptiuni:

1. in sens material - izvorul dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de esenta ce determina un anumit tip de reglementare juridica;
2. izvorul dreptului - desemneaza sursele de cunoastere, documente pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii juridice ( texte epigrafice, istorice, literare );
3. izvorul dreptului - totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale dobandesc valoarea juridica si se transforma in norme de drept. Aceste procedee se numesc forme de exprimare a normelor juridice sau izvoare formale de drept.

in epoca veche izvoarele de drept au fost:

1. obiceiul
2. legea
3. edictele magistratilor
4. jurisprudenta

in epoca clasica:

celor patru izvoare de drept mentionate li s-au adaugat:

1. senatusconsultele
2. constitutiunile imperiale

in epoca postclasica:

1. obiceiul
2. constitutiunile imperiale ( deci, au fost aplicate doar acestea doua )

I. OBICEIUL JURIDIC

Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman. In textile romane este denumit IUS MAIORUM - obicei mostenit din batrani. IUS NON SCRIPTUM - drept nescris.

Epoca prestatala - obiceiurile nu aveau un caracter juridic pentru ca nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constragere. In aceasta epoca obiceiurile erau respectate de bunavoie pentru ca exprimau interesele tuturor. Dupa fondarea statului roman unele obiceiuri ( cele convenabile si utile celor care detineau puterea politica ) au fost sanctionate de stat si s-au transformat in norme de drept sau obiceiuri juridice. Sanctionarea obiceiurilor se realize prin activitatea instantelor judecatoresti. Simplul obicei se transforma in obicei juridic atunci cand era aplicat in practica instantelor.

Multa vreme obiceiul a fost singurul izvor de drept. La origine obiceiurile erau tinute secret de Pontifi - preoti cultului pagan roman. De aceea, repetat, plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate, codificate, publicate in forum pentru ca toti cetatenii romani sa cunoasca normele de drept.

Spre sfarsitul Republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, cele mai multe obiceiuri au devenit inaplicabile, au cazut in desuetudine, cu toate ca obiceiul a fost izvor de drept si in epoca clasica pentru ca, potrivit jurisconsultului Salvius Iulianus obiceiul exprima vointa intregului popor indeplinind:

1. functie creatoare
2. functie abrogatoare

Epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara imbogatindu-se cu obiceiuri ale popoarelor din provincii si acestea pentru ca romanii tolerau obiceiurile celorlalte popoare daca nu veneau in contradictie cu principiile dreptului roman.

II. LEGEA

epoca veche, norma dreptului privat roman a fost exprimata si sub forma legii LEX LEGIS = conventie.

Cand conventia se incheia intre doua personae fizice, LEX era utilizat cu sens de contract. Cand LEX se incheia intre magistrate si poporul roman constituit intr-una din adunari, LEX dobandea inteles de lege ca izvor formal al dreptului.

Legile romane erau propuse de unul dintre magistrate prin EDICT. Dupa ce poporul lua cunostinta de textul proiectului de lege, acesta era dezbatut 24 de zile in adunari ad-hoc. Dupa 24 de zile, poporul era convocat de acelasi magistrate pentru a se pronunta cu privire la textul proiectului de lege. Poporul nu putea sa aduca amendamente ci, fie il vota in bloc, fie il respingea. Daca proiectul era votat, atunci legea inainta senatului pentru ratificare, dupa care intra in vigoare.

Legile romane aveau urmatoarea structura:

1. prescriptio
2. rogatio
3. sanction

In prescriptio se indicau: numele magistratului care a propus legea, adunarea care a votat legea, locul si prima unitate de vot care s-a exprimat.

In rogatio erau cuprinse dispozitiile legii sistematizate, de regula, pe sectiuni si paragrafe.

In sanctio erau aratate consecintele in cazul incalcarii dispozitiilor cuprinse in rogatio.

In functie de sanctiunile prevazute, legile romane erau:

1. leges perfecte
2. leges minuscvamperfecte ( mai putin perfecte )
3. leges imperfecte

Cu privire la prima categorie, in sanctiunile legilor se arata ca orice act juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este nul.

In sanctiunea legilor mai putin perfecte, actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio acesta nu era nul, isi producea efectele, insa autorul acelei incalcari era pedepsit la plata amenzii.

In sanctiunea legilor imperfecte, se arata doar ca nu este permisa incalcarea dispozitiilor din rogatio fara a se preciza insa consecintele ce vor interveni intr-o asemenea situatie.

Cea mai veche dar si cea mai importanta lege romana ramane "Legea celor XII Table" lat."lex duodecim tabularum". Ea a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei; plebeii au cerut in repetate randuri ca toate obiceiurile juridice sa fie sistematizate si afisate in forum. Fata de aceste cereri, in anul 451 iH, patricienii au fost de acord cu formarea unei comisii alcatuita din 10 barbati care sa sistematizeze si sa afiseze obiceiurile in forum. Plebeii au sustinut ca aceasta sistematizare era incompleta, astfel incat s-a format o noua comisie din care faceau parte si 5 plebei. Comisia astfel formata a facut o noua sistematizare publicand obiceiurile in forum pe 12 table de bronz in anul 449 iH. Aceasta lege "Codul decemviral" cuprinde intreg dreptul roman public si privat.

In domeniul privat, legea are dispozitii referitoare la:

• statutul juridic al persoanei
• organizarea familiei
• proprietatea private sau cviritala
• succesiuni

Dispozitiile referitoare la material obligatiunilor erau nesemnificative, legea reglementand un singur contract pentru ca obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, ori in epoca Legii celor XII Table, economia de schimb era doar la inceputuri.

Textul Legii celor XII Table nu a ajuns in actualitate pe cale directa pentru ca tablele au fost distruse de gali in timpul incendierii Romei, probabil in anul 389 iH. Dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii pentru ca acesta era fixat in constiinta poporului roman definitiv. Cicero spunea ca pe vremea copilariei sale, invatarea textului de lege era obligatoriu ( lat. carmen necessario ).

In epoca moderna, s-a pus problema reconstituirii textului legii, proces care s-a realizat pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea celor XII Table, comentarii care au parvenit prin digestele imparatului Iustinian.

Multa vreme s-a afirmat gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala, ci ca ar fi copiata dupa dreptul grec, afirmatie care se bazeaza pe un text din opera lui Titus Livius conform careia, inainte de adoptarea legii, o comisie alcatuita din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare ( Sudul Italiei ) pentru a studia dreptul grec.

In realitate insa, Legea celor XII Table este originala pentru ca ea oglindeste fidel modul de viata al romanilor din sec V, cand romanii erau agricultori si pastori, iar grecii erau comercianti. Pe de alta parte s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si legile lui Solon si s-a constatat ca intre ele exista doar 3 elemente comune, cu totul nesemnificative. In sens formal, Legea celor XII Table nu a fost niciodata abrogata. In fapt insa, numeroase dispozitii ale Legii au cazut in desuetudine dovada ca, asa cum mentioneaza Cicero in sec I, in practica instantelor Legea celor XII Table a fost inlocuita cu Edictul Praetorului.

III. EDICTELE MAGISTRATILOR

In epoca veche, normele de drept privat roman au fost exprimate si prin Edictele magistratilor pentru ca ei se bucurau de IUS EDICENDI, adica la intrarea in functie avea dreptul sa publice un edict prin care aratau felul in care acestia intelegeau sa-si exercite atributiile si ce procedee juridice intelegeau sa utilizeze in acest sens.

In faza initiala, aceste edicte erau exprimate verbal, de unde si etimologia ex dicere = a spune. Mai apoi, unele edicte au inceput sa fie exprimate in scris, astfel incat in sec 3 forma scrisa a acestora sa fie generalizata prin publicarea pe tablite de lemn, vopsite in alb, numite album.

Edictele erau valabile pe un an Edicta Perpetua; se mai dadeau si edicte ocazionale valabile pentru un numar de zile denumite Edicta Repentina.

Dintre Edictele magistratilor cel mai important era edictul praetorului pentru ca acesta exercita cele mai importante atributii de ordin judiciar. El organiza judecarea proceselor private. Daca praetorul constata ca pretentiile reclamantului sunt intemeiate ii dadea acestuia posibilitatea sa-si valorifice pretentiile pe cale judiciara chiar daca aceste pretentii nu erau recunocute, consecrate prin textele legilor. In acest fel, praetorul sanctiona noi drepturi subiective si extindea sfera de reglementare juridica; praetorul crea drept. In sens formal, edictul praetorului era valabil pe timp de un an; anumite dispozitii din edict insa, cele care se dovedeau utile, erau preluate si de praetorii urmatori, iar prin preluari succesive se fixau definitiv in edict.

Cicerone spunea ca pe vremea sa, edictul praetorului era alcatuit din doua parti:

1. edictum vetus - cuprinde dispozitiile care treceau de la un praetor la altul
2. edictum novum - cuprindea dispozitiile noi introduse de fiecare praetor in parte

Activitatea creatoare a praetorului a ajuns la apogeu in sec I iH, dar in epoca clasica, imparatul Hadrian i-a ordonat jurisconsultului Salvius Iulianus sa codifice edictul praetorului si sa-i dea o forma definitiva de la care praetorii urmatori sa nu se mai poata abate. Din acest moment, activitatea creatoare a praetorului a incetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetuum. Edictul a fost distrus de barbari iar reconstituirea sa s-a realizat din lucrarile jurisconsultilor care au comentat textile si care au parvenit din digeste.

Cea mai buna reconstituire a fost facuta de profesorul german Otto Lenel; potrivit acestuia, edictum perpetuum era alcatuit din patru parti:

1. despre organizarea proceselor
2. despre mijloacele procedurale de drept civil
3. despre mijloacele de drept roman
4. despre executarea sentintei

Prin activitatea sa creatoare, praetorul a contribuit la formarea unei noi ramuri de drept, cel praetorian, astfel incat se pune problema definirii raporturilor dintre dreptul civil si dreptul praetorian, cu atat mai mult cu cat romanii spuneau ca praetorul nu poate crea drept si, totodata, ca dreptul praetorian este vocea vie a dreptului civil.

Aparent, cele doua idei se contrazic, in realitate insa, afirmatia conform careia praetorul nu poate crea drept trebuie inteleasa in sensul ca nu poate crea drept civil, insa poate influenta linia de evolutie a dreptului civil asa cum rezulta din definitia dreptului praetorian.

Lat. " Ius praetorium est cvod praetores introduxerum adiuvandi vel suplendi vel corigenti iuris civilis gratia procter utilitatem publicam ".

" Dreptul praetorian este acela creat de praetor pentru a veni in sprijinul dreptului civil pentru a-l completa si corecta in conformitate cu binele public".

Prin urmare, praetorul influenteaza dreptul civil prin trei cai:

1. adiuvandi iuris civilis gratia - interpretarea de asa maniera a textelor de drept civil, incat sa poata fi aplicate si la noile spete ivite in practica
2. suplendi uris civilis gratia - praetorul extragea din textile de drept civil noi principii juridice prin care extindea sfera de aplicare a dreptului civil
3. corigendi iuris civilis gratia - atunci cand constata ca anumite texte de drept civil sunt anacronice, inaplicabile, le abroga ( praetorul nu abroga legi, ci doar anumite texte )

In epoca clasica, distinctia dintre dreptul civil si cel praetorian a fost clara insa in vremea imparatului Iustinian nu mai existau criterii clare pentru a distinge intre cele doua ramuri de drept pentru ca el a contopit dreptul civil cu dreptul praetorian.

IV. JURISPRUDENTA

Stiinta dreptului create de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi.

Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti in domeniul dreptului, insa nu erau juristi in sens ethnic, ci desfasurau o activitate de cercetare din proprie initiativa si pe cont propriu.

1. jurisprudenta sacrala - in epoca foarte veche, jurisprudenta a avut un caracter religios deoarece multa vreme doar pontifii s-au putut dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Pana la publicarea Legii celor XII Table, obiceiurile juridice erau cunoscute numai de pontifi. Chiar si dupa publicarea acestei legi, anumite norme procedurale erau tinute in secret, iar cei care nu le cunosteau nu se puteau dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului ( inca erau tinute in secret formulele solemne pe care trebuiau sa le pronunte partile cu ocazia organizarii procesului, precum si zilele faste, adica zilele in care se puteau judeca procesele ).

2. jurisprudenta laica - cat timp jurisprudenta a fost monopolul pontifilor, nu a putut face progrese remarcabile deoarece pontifii erau primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie. In anul 301 iH, un dezrobit pe nume Cneus Flavius a divulgat normele dreptului procesual publicandu-le in forum. Din acest moment orice persoana se putea dedica cercetarii dreptului, iar jurisprudenta a devenit laica. Initial, jurisprudenta laica a avut un character empiric pentru ca jurisconsultii se limitau sa indice partilor din process ce norme juridice se aplica in cazul lor si ce formule solemne trebuiau pronuntate cu ocazia desfasurarii procesului. Spre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta tinde sa atinga un caracter stiintific pentru ca jurisconsultii se ocupau de formularea unor principii juridice si de sistematizarea intregii materii pe baza lor. In epoca veche, activitatea jurisconsultilor se concretize in: respondere, agree, cavere. Respondere erau consultatiile juridice oferite de jurisconsulti in orice probleme de drept ( caracter de maxima generalitate ). Agere erau consultatiile oferite judecatorilor ( judecatorii in dreptul vechi si classic erau personae particulare alese de parti si confirmate de magistrate astfel ca, neavand pregatire de specialitate, se adresau jurisconsultilor pentru consultatii juridice ). Cavere = consultatiile oferite in legatura cu forma actelor juridice ( analiza conditiilor de forma extreme de complicate, a caror nerespectare atrageau nulitatea).

3. in epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu. Au fost elaborate concepte prin intemediul carora puteau fi exprimate cele mai abstracte idei juridice. Inca din vremea imparatului Augustus, s-au format doua scoli de drept in sensul gandirii a doua curente juridice. Scoala Sabiniana, fondata de Capito cu orientare conservatoire, pentru ca promova solutiile Legii celor XII Table. Scoala Propuliana a avut o orientare novatoare pentru ca urma linia de gandire a edictului praetorului. Rezultate deosebite au obtinut jurisconsultii Sabinus si Propulus, discipoli ai fondatorilor celor doua scoli. S-au mai remarcat Caius Castinus Longinus, care a fost atat de apreciat, incat la un moment dat, scoala sabiniana s-a numit Scoala Casiana. In epoca lui Hadrian s-a remarcat Salvius Iulianus care a codificat edictul praetorului si a scris o lucrare enciclopedica numita DIGESTA ( ceea ce cuprinde totul in Latina ). In epoca lui Antonim Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudentei romane numita LIBER SINGULARIS.