IZVOARELE OBLIGATIILOR. CONTRACTUL - DREPT ROMAN

IZVOARELE OBLIGATIILOR. CONTRACTUL - DREPT ROMAN

1. Notiuni preliminare

Cand am discutat despre clasificarea obligatiilor am aratat ca Iustinian adopta clasificarea obligatiilor in contracte, delicte, quasicontracte si qasidelicte.

Cel mai vechi izvor al obligatiilor cunoscut de dreptul roman este contractul. Delictele sunt considerate abia din secolul II d.Hr. izvoare a obligatiilor. Respectand aparitia izvoarelor obligatiilor mai intai vom studia contractul.

Astazi contractul este definit ca acordul de vointa dintre doua sau mai multe persoane pentru a crea, modifica sau stinge raporturi juridice. Astfel expresiile conventie sau contract sunt sinonime. In dreptul roman lucrurile nu stateau asa.

In dreptul vechi roman pactul si contractul erau notiuni diferite. Contractul era acordul de vointa sanctionat de dreptul civil. In schimb pactul sau conventia era orice acord de vointa lipsit de sanctiune.

Mai tarziu, prin intermediul pretorului au fost sanctionate un numar mare de pacte (conventii) asa fiind contractile nu au fost singurele acorduri de vointa care aveau sanctiune in cazul in care nu erau respectate. Mai mult, la un moment dat odata cu transformarile din societatea romana anumite pacte cum ar fi depozitul, fiducia, comodatul se transforma in adevarate contracte, alte pacte au ramas simple pacte sanctionate pana la finele dreptului roman.

Categoria contractelor a fost dintotdeauna limitata in dreptul roman. Precizam ca vechiul drept roman continea regula dupa care dintr-un simplu pact nu se naste sanctiune (ex nudo pacto actio non nascitur). Numai contractul beneficia de sanctiune.

Atunci cand un numar de pacte au fost sanctionate s-a facut distinctia intre pacte nesanctionate (nudum pactum) si pacte sactionate (pacte vestita) denumiri care au fost date in evul mediu.

Termenul de contractus prin care sunt desemnate acele conventii producatoare de obligatii il gasim mai intai la Caelsius apoi si la Gaius, iar sub Iustinian este de aplicare generala.

Potrivit uzului general primul izvor al obligatiilor cuprinde pactele sanctionate adica simple conventii care nasc obligatii dar nu erau considerate contracte.

Principalele conventii care au fost transformate in contracte sunt:

- cele care impuneau forme solemne (contracte formale) - aici intra conventiile verbis;

- cele care se nasc prin scrisori intr-o anume forma (contracte formale) asa-zise conventiile litteris;

- cele care se nasc prin simplul consimtamant adica solo consensu;

- cele care se nasc prin remiterea lucrului adica re.

Elementele verbis, litteris, re se adaugau acordului de vointe pentru ca pactul sa devina contract si se chema causa obligationis.    

In afara de cele trei categorii de contracte (reale, formale, nenumite) gasim la romani si patru conventii simple cu putere de contracte: vanzare, inchiriere, societate, mandat. In aceste ultime patru categorii nu era nevoie de vorbe solemne nici de scriere ori de remiterea lucrului. Aceasta categorie se cheama solo consensu.

Desi contractele verbis si litteris sunt cele mai vechi fiind rezervate cetatenilor romani si se disting prin indeplinirea unor forme cunoscute de Ius civilae mai exista o forma straveche de contract care se apropie de mancipatio dar prin modul cum se formeaza si functia pe care o are se deosebeste de mancipatiune. Acesta este nexum.

2. Elementele contractului

Contractul in dreptul roman poate contine urmatoarele categorii de elemente: (a) elemente esentiale, (b) elemente de natura contractului si (c) elemente accidentale.

2.1. Elemente esentiale

Sunt considerate elemente esentiale acelea fara de care contractul nu se poate forma. Intra in aceasta categorie (1) consimtamantul, (2) capacitatea si (3) obiectul.

1. Consimtamantul (consensus) - este acordul de vointa al partilor pentru a incheia contractul. Incepand cu epoca clasica consimtamantul este necesar in orice contract. Simpla promisiune unilaterala in principiu nu obliga promitentul (policitatio). Afara de contractul de stipulatie celelalte contracte pot fi incheiate si prin corespondenta sau prin trimisi. In acest caz consimtamantul se da prin scrisori.

La momentul incheierii contractului consimtamantul nu trebuie sa fie afectat de vicii de consimtamant. Viciile de consimtamant sunt:

♦ Eroarea - este o apreciere gresita a conditiilor in care se incheie contractul.

Partile contractante pot sa cada in urmatoare forme ale erorii:

- error in negatio - priveste natura contractului

- error in persona - priveste persoana cu care se incheie contractul

- error in corpore - priveste identitatea lucrului

- error in substantiam - are in vedere nu obiectul in sine ci substanta din care este format.

♦ Violenta (metus) - consta in constrangerea fizica sau morala pe care o parte sau un tert o exercita asupra celeilalte parti sa incheie contractul. Prin violenta se urmareste ca cealalta parte sa fie silita sa incheie contractul contra vointei ei. La inceput violenta nu a fost considerata viciu de consimtamant. In secolul I i.Hr. au loc la Roma tulburari grave iar violenta la incheierea contractului ocupa un loc de frunte. Pretorul intervine si sanctioneaza violenta din actele juridice prin actio metus, exceptio metus si prin restitutio in integrum ab metus.

♦ Dolul (dolus) - este manopera frauduloasa care tinde sa determine cealalta parte contrara sa incheie contractul in alte conditii decat ar fi dorit. De asemenea si dolul a fost tarziu sanctionat de pretor. In epoca clasica notiunea de dol s-a modificat. Se distinge intre dol principal (cel care a fost determinant pentru vointa celeilalte parti de a incheia contractul) si dol incident (care priveste numai elemente neesentiale).

2. Capacitatea - este aptitudinea perssoanei de a figura in nume propriu intr-un act juridic. Pentru a incheia un contract partile trebuie sa aiba capacitate.

In dreptul roman nu aveau capacitate urmatoarele categorii de persoane:

sclavii

- peregrinii fara ius comercii

- puberii aflati in puterea sefului de familie. Catre sfarsitul republicii sunt considerati capabili si ei putand sa incheie acte juridice dar nu pot sa fie urmariti pentru datorii intrucat nu aveau patrimoniu decat la moartea sefului de familie.

Incapabilii de fapt, impuberii (infans) si nebunul (furiosus).

3. Obiectul contractului consta in prestatia pe care debitorul se angajeaza sa o furnizeze creditorului. El trebuie sa fie determinat, posibil, licit si sa prezinte interes pentru creditor.

4. Cauza - nu a fost considerata in dreptul roman ca un element esential al contratelor. Natura de cauza este opera doctrinei moderne, ea raspunde scopului pentru care fiecare parte contractanta a inteles sa se angajeze juridic. Pe aceasta idee de finalitate adica de scop, romanii putem spune ca au facut aplicatia ideii de cauza finala (stipulatio) sa in anumite contracte nenumite.

2.2. Elemente de natura contractului

Sunt acelea care particularizeaza contractul in raport cu altele de acelasi gen.   

2.3. Elementele accidentale ale contractului

Aceste elemente nu izvorasc din continutul tipic al contractului si nici din natura lui. Aceste elemente pot sau nu sa existe intr-un contract fara ca lipsa lor sa conditioneze existenta contractului. Partile pot sa introduca sau nu atari elemente dar odata introduse atrag consecinte in cazul nerespectarii lor. Aceste elemente sunt: (1) termenul (dies) si (2) conditia (conditio). La acestea se va adauga ulterior si (3) sarcina (modus).

1. Termenul - romanii il numeau dies si reprezinta un eveniment viitor si cert de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Daca intr-un contract nu s-a adaugat un termen, insemneaza ca obligatiile din contract trebuie executate statim (imediat). Termenul adaugat la o conventie suspenda numai executarea ei, nu si nasterea.

Cele mai intalnite forme ale termenului erau:

- termen suspensiv (dies a quo)

- termen extinctiv (dies ad quem)

Romanii mai cunosteau si alte fome de termene:

- dies certus an, certus quando (data care se stie cu precizie)

- dies certus an incetus quando (data care se va produce dar nu se stie cand; exemplu: moartea)

- dies incertus certus quando (se cunaoste data dar nu se stie daca va trai pana atunci)

- dies incertus an incertus quando (ex: se stabileste drept termen ziua cand o persoana se casatoreste, dar nu se stie daca va face sau nu casatoria vreodata)

Conditia - este un fapt viitor si nesigur de care depinde existenta sau stingerea unei obligatiuni. De la Iustinian conditia putea fi adaugata la toate conventiile.

In raport cu efectele pe care le produce conditia se imparte in:

- conditio ad qua - conditia suspensiva. Este aceea la a carui implinire obligatia se naste.

- conditia ad quam - conditie rezolutorie. Este acel eveniment la implinirea caruia obligatia existenta si valabila pana atunci, se va stinge.

Dreptul roman mai cunoaste conditii pozitive sau negative, ori cazuale (care depinde de hazard ori de fapta unui tert). Au mai fost cunoscute si conditii potestative cand indeplinirea lor depinde de un fapt extern si de vointa partii conditional indrituite.

3. Sarcina (modus) - prin modus se intelege o sarcina impusa persoanei in folosul careia s-a facut o liberalitate (donatie sau testament). Uneori prin modus se intelege si o obligatie alternativa, insa acest sens era rar intrebuintat.

3. Efectele contractelor

3.1. Efectele contractelor intre parti

Cand am discutat despre obligatie in general, am aratat ca principalele ei izvoare sunt contractul, delictul, quasicontractul si quasidelictul. Acolo am discutat despre efectele obligatiilor in general, aratand ca pot sa produca efecte normale si accidentale.

Luand in discutie efectele contractului aratam ca prin intermediul lui se nasc obligatii intre partile contractante. Partile care si-au exprimat consimtamantul la incheierea contractului vor benficia de drepturile care decurg si isi vor asuma obligatiile la care s-au angajat.

Conventia valabila are ca efect sa nasca intre partile contractante o obligatie civila sau naturala. Precizam ca obligatia naturala este acel tip de obligatie lipsit de sanctiune. Spre exemplu, la un moment dat s-a admis ca toate obligatiile dintre sclav si stapan sunt obligatii naturale. La fel s-a pus problema intre fii de familie si parinte sau intre frati neemancipati. Niciuna din aceste persoane nu putea sa ceara stapanului sanctiunea obligatiei daca n-a fost executata (necesitas).

Obligatiile naturale apar ca un corelativ al rigiditatii dreptului quiritar vechi, printr-un corectiv. Astfel, s-a spus ca desi anumite contracte nu pot da nastere la obligatii civile, pot naste obligatii naturale. Asadar dreptul roman a inclus in categoria obligatiilor naturale pe acelea care nu erau capabile de actiuni in justitie. Executarea lor insa reprezenta o plata valabila fara putinta de restituire (conditio in debiti) astfel deosebindu-se radical de datoriile de constiinta si de cele morale a caror executare imbraca caracterul unei donatii.

Contractele obliga partile (pacta sunt servanta) iar partea care nu-si executa angajamentul da posibilitatea celeilalte sa o actioneze in justitie. Daca ambele parti si-au luat angajamente reciproce prin contract fara sa se arate care trebuie mai intai sa inceapa executarea regula este ca fiecare parte dobandeste o indrituire de sine statatoare si reclamabila fata de cealalta parte.

Pe vremea Imperiului cand argentarii scoteau la mezat lucruri de vanzare care nu le predasera adjudecatorilor dar reclamau de la acestia pretul, pretorul a ingaduit acestora sa se apere prin exceptio mercis non traditie. Este un mijloc asemanator cu exceptio doli cand i se reclama predarea lucrului fara sa i se fi platit cumparatorului pretul. Ulterior exceptia s-a perfectionat devenind apoi exceptio non adimpleti contractus.

3.2. Efectele contractului fata de terti

In vechiul drept roman gasim principiul absolut ca contractantii trebuiau sa limiteze efectele contractului numai intre ei insisi. Acest principiu desi a suferit derogari, astrabatut veacurile pana astazi. Intr-adevar, nimic mai firesc, nimeni nu poate sa fie obligat decat prin propria sa vointa iar nu prin vointa altuia. Cu timpul datorita intensificarii vietii economice principiul a cunoscut atenuari si derogari.

Astfel, la contractele incheiate prin mandatar in multe cazuri dreptul a admis ca mandantele desi tert sa fie considerat ca fiind legat de contractul incheiat de mandatar. Pater familias prin persoanele de sub puterea sa putea sa devina creditor si mai tarziu debitor prin contractele incheiate de acestia cu tertii. De observat ca si persoana care se afla in potestas se obliga prin acel contract, sclavul se obliga ius naturali, fiul de familie se obliga ius civile, iar pater familias se obliga iure praetorio. Erau exceptii in caz de muutum si plata nedatorata facute in contul lui pater familias. Aceste efecte generau stipulatiunea pentru altul.