Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele dreptului muncii sunt de doua categorii:

izvoare comune cu ale altor ramuri de drept;

izvoare specifice dreptului muncii.

Izvoare comune: Constitutia, legile, (dintre care o pozitie centrala are Codul muncii), hotararile si ordonantele - Guvernului, ordinele si instructiunile ministrilor.

Izvoare specifice sunt considerate contractele colective de munca, statutele profesionale si disciplinare (existente in transporturi, telecomunicatii, sistemul energetic national, invatamant, justitie, corp diplomatic si consular, personal sanitar etc.), regulamentele de ordine interioara, normele de protectie si igiena a muncii.

Dreptul muncii inscrie pentru izvoarele sale si reglementarile internationale (conventii, acorduri, pacte, etc.) cu conditia de a fi ratificate sau la care tara noastra a aderat. Asemenea izvoare sunt, in primul rand, conventiile si recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii.

1.1. Principiile dreptului muncii

In dreptul muncii, ca si in celelalte ramuri de drept, se intalnesc doua categorii de principii:

generale (ale intregului sistem de drept roman): principiul democratiei; principiul separatiei puterilor in stat; principiul egalitatii in fata legii: principiul legalitatii.

fundamentale ( proprii dreptului muncii).

In raport de prevederile Constitutiei Romaniei, de legislatia muncii in vigoare, principiile dreptului muncii sunt:

neingradirea dreptului la munca si interzicerea muncii fortate;

garantarea negocierii colective si individuale a conditiilor de munca;

protectia sociala multilaterala a muncii;

caracterul general obligatoriu al disciplinei muncii;

stimularea pregatirii si a reconversiei profesionale;

asigurarea dreptului la asociere libera in sindicate;

garantarea dreptului la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale.

Dreptul la munca nu trebuie inteles in conditiile economiei de piata, in sensul ca ar fi garantat pentru toti cetatenii apti de munca de catre stat. Constitutia se refera expres numai la faptul ca acest drept nu poate fi ingradit. Deci, pe de o parte, nimeni nu poate fi oprit sa munceasca; pe de alta parte, nimeni nu poate fi obligat sa munceasca. O astfel de viziune corespunde si normelor internationale in materie de munca.

Evolutia dreptului muncii

a)    Consideratii introductive

In conditiile tranzitiei spre economia de piata, procesul legislativ are un caracter tumultos si nu rareori contradictoriu, inclusiv in domeniul dreptului muncii.

Corelarea si aplicarea corecta a normelor dreptului muncii fara o atenta analiza a lor este dificila. Explozia legislativa - benefica fara dubiu - creaza si o serie de disfunctionalitati. Insa, este esential de precizat ca legea de baza privind regimul juridic aplicabil salariatilor a ramas si in prezent Codul muncii intrat in vigoare la 1 martie 1973. In drept exista - dincolo de schimbarile radicale de sistem economic si social - politic - anumite constante de factura principala. Este posibil - si realitatile o demonstreaza - ca anumite norme juridice adoptate inainte de 1989, sa serveasca pentru un timp tranzitiei spre economia de piata.

Legislatia muncii din Romania a incetat in ultimii ani sa mai aiba un caracter imperativ si exhaustiv, pentru toate categoriile de salariati. Ea a devenit, in cazul majoritatii salariatilor, un prag minim de la care se poate deroga prin contractele colective de munca, dar numai in favoarea acestora.

Negocierea colectiva si individuala nu opereaza in cazul functionarilor publici, care, in prezent sunt tot salariati. Salarizarea, timpul de munca si timpul de odihna, celelalte drepturi ale functionarilor publici sunt stabilite prin acte normative. Pentru anumite categorii din sfera larga a functionarilor publici (judecatori, procurori etc.), s-au adoptat reglementari care constituie adevarate statute profesionale.

Substanta principala a dreptului muncii, ca ansamblu de norme juridice, in contextul acumularii unor noi reglementari legale in materie, a ramas Codul muncii, ca lege-cadru (si drept comun) pentru raporturile juridice de munca desfasurate in baza contractelor de munca (individuale si colective).

b) Dreptul muncii - factor de propulsie sociala.

Liniile generale ale evolutiei de perspectiva a dreptul muncii se afla intr-o indisolubila legatur cu procesul complex de trecere a Romaniei la o economie de piata. Prin urmare si in viitor, dreptul muncii - conceput ca un ansamblu de norme de larga perspectiva - nu poate fi situat in afara factorilor de propulsie sociala, ci, dimpotriva, face parte integranta din ansamblul factorilor implicati in dezvoltarea societatii noastre.

Dreptul muncii este si va fi si in continuare un drept extrem de dinamic, supus unor perfectionari profunde, strans legat de baza economico-sociala, receptiv la cerintele societatii aflata intr-o permanenta transformare. Reglementarea privind munca s-a situat si se va situa, in mod obiectiv, la nivelul problemelor majore ale politicii legislative a statului nostru. Ca ramura autonoma a dreptului si ca disciplina a stiintelor juridice, dreptul muncii - fiind indisolubil legat prin insusi obiectul sau de procesul complex al muncii - va dobandi o importanta tot mai mare. Asa cum existenta sa de sine statatoare ca ramura a dreptului nu au putut fi explicate doar printr-un simplu fenomen de desprindere din dreptul civil, ci ca urmare a unei dezvoltari impetuoase a relatiilor de munca, tot astfel, amplificarea rolului sau in viitor va fi urmarea unui proces complex, sub actiunea unor factori economici, sociali si politici.

c)     Directii ale dezvoltarii dreptului muncii.

Relatia complexa dintre dreptul muncii si economia de piata va determina o evolutie si o mobilitate deosebite ale normelor si institutiilor acestei ramuri de drept. Vom asista, pe masura trecerii la economia de piata, la o continua imbogatire a continutului raportului juridic de munca, negocierea colectiva permitand partenerilor sociali - pe fondul plafonului minimal stabilit prin actele normative - sa convina asupra unei multitudini de probleme care au o legatura directa sau indirecta, cu procesul muncii.

Dreptul muncii se va caracteriza, in continuare, printr-o pronuntata functie de protectie. Statul va apara, in continuare, drepturile ce decurg din raporturile juridice de munca. Noua legislatie va trebui sa garanteze apararea salariatilor impotriva oricaror incalcari, a manifestarilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. si in viitor, dispozitiile imperative ale normelor ce alcatuiesc legislatia muncii - comensurate ca pondere in mod rational - vor reprezenta un instrument eficient de protectie a celor ce muncesc.

O problema care se pune, in acest context, este aceea a locului si rolului pe care il va juca in continuare contractul individual de munca, institutie fundamentala a dreptului muncii. In conditiile negocierilor colective, al existentei unor contracte colective de munca se va estompa rolul contractului individual de munca? Desi ambele sunt contracte de munca, acestea nu au o existenta paralela, efectele lor directe si indirecte se afla intr-o stransa conexiune. Practic, prin contractul individual de munca nu se va putea deroga de la clauzele contractului colectiv incheiat la nivelul agentilor economici, grupului de unitati, ramurii si, respectiv, national. Contractul individual de munca va ramane actul juridic necesar pentru concretizarea drepturilor si a obligatiilor celor doua parti - salariatul si patronul. Contractul individual de munca - departe de a fi condamnat la disparitie - este chemat, in continuare, sa aduca o importanta contributie la evolutia relatiilor sociale, imbogatindu-si continutul si asigurand traducerea in viata a corelatiei drepturilor si obligatiilor salariatului. Contractul individual de munca va ramane principal izvor al raportului juridic de munca.

Procedurile legale privind negocierea colectiva, cresterea eficientei si a importantei contractului colectiv de munca, nu abroga si nici nu modifica (expres sau implicit), reglementarile privind contractul individual de munca. Evident, ceea ce se schimba sau, mai exact, s-a si schimbat, este "figura juridica" a partilor contractului de munca, devenite altele, in conditiile noi, ale economiei de piata.

d)    Actualitatea,

Dar mai ales viitorul, ridica si problema in ce diviziune a dreptului se va situa dreptul muncii. Pana la adoptarea legii nr.13/1992, dreptul muncii facea parte din dreptul public. In prezent, o parte din normele sale, cele ce privesc statutul in munca, drepturile si obligatiile partenerilor sociali, fac parte din dreptul privat. In esenta, sunt de drept privat normele dreptului muncii care fac aplicarea principiului negocierii colective. O alta parte, care priveste organizarea sindicatelor, solutionarea conflictelor colective de munca si, in genere, protectia generala (reglementarile minimale) ca si protectia speciala a muncii femeilor si tinerilor si a altor categorii de persoane - indiferent de patron - sunt norme de drept public.

In concluzie, la ora actuala, dreptul muncii are un caracter mixt, continand, deopotriva, norme de drept public, dar si de drept privat.

Ca ansamblu, dreptul muncii se va integra, intr-o masura sporita, dreptului privat intern.

1.3. Munca prestata in cadrul unor raporturi juridice de munca

Raporturile de munca ale functionarilor publici civili sau militari,

Functiile civile sunt reglementate prin Legea nr. 188 1999 privind Statutul Functionarilor Publici¹, cu modificarile ulterioare si prin statute specilae pentru anumite categorii de functionari publici, cum ar fi Legea nr. 360 referitoare la Statutul politistului² sau O.G. nr.16/1998 privind Statutul personalului vamal³.

Functiile publice militare sunt reglementate de Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare⁴ cu modificarile ulterioare, O.G. nr.121 privind raspunderea materiala a militarilor⁵, Legea nr. 138 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din institutiile publice de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala⁶, cu modificarile si completarile ulterioare.

Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor stabilite in temeiul legii, in scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala si locala⁷.

Functionarul public este o persoana numita intr-o functie publica.

Dreptul comun pentru toate categhoriile de functionari publici il constituie prevederile din Legea nr. 188 , iar sfera functiilor publice se stabileste prin acte normative.

Natura juridica a raportului de serviciu existent intre functionarul public si autoritatea ori institutia publica la care , subsecvent numirii sale isi desfasoara activitatea.

La 8 decembrie 1999⁸ a fost publicata Legea nr. 188 privind Statutul functionarilor publici, care reglementeaza organizarea functiei publice si Statutul functionarilor publici.

Nu este o noutate in legislatia romana. Un statut al functionarilor publici a fost adoptat la 19 iunie 1923, completat prin regulamentul sau de aplicare din 23 noiembrie 1923, in cosiderarea dispozitiilor art.8 alin.4 al Constitutiei din anul 1923.

Dupa intrarea in vigoare a primului cod al muncii in data de 08.iunie 1950, nu s-a mai elaborat un asemenea statut. Functionarii publici au fost asimilati , pe toate planurile, cu salariatii care isi desfasuaru acxtivitatea in temeiul contractului inbdividual de munca.

In prezent functionarul public isi desfasoara activitatea in temeiul unui raport de serviciu, nu in baza unui contract individual de munca.

Cu toate ca din Statut nu rezulta definitia si continutul raportului de serviciu- ba mai mult- nu se precizeaza ca ia nastere prin numirea in functie, s-a emis opinia ca este o forma tipica a unui raport juridic de munca, componenta de baza a dreptului muncii si nu un raport de drept administrativ⁹.

Principalele argumente care stau la baza acestei concluzii sunt urmatoarele

ambele raporturi juridice ( contractul individual de munca si respectiv, rapaortul de serviciu au o natura conventionala, chiar daca in ipoteza raportului de serviciu, nu se intocmeste un inscris numit ,,contract''. Actul de denumire- desi unilateral- nu este act administrativ de autoritate, deoarece nu produce nici un efect juridic daca nu se realizeaza acordul de vointa intre functionarul public si autoritatea emitenta a actului de numire

prestarea muncii si salariul constituie obiect si respectiv cauza, atat in cazul contractului individual de munca , cat si in situatia raportului de serviciu

orice functie -publica sau nu - presupune, in mod necesar un ansamblu de atributii si sarcini ce trebuierealizate in egala masura de functionarul public si salariat

stabilitatea functionarilor publici, ca si loialitatea lor nu este specifica exclusiv functionarilor publici, ci si salariatiilor

dreptul functionarului public de a fi despagubit in situatia in care a suferit o paguba in timpul atributiilor de serviciu, este reglementat identic cu cel al salariatului;

Exista insa si deosebiri, fara a fi de esenta, iar argumentele expuse indreptatesc concluzia ca raportul de serviciu al functionarului public este o forma tipica a raportului juridic de munca.