Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dreptului roman

1. Obiceiul juridic, consuetudinea, mos, mos maiorum

Doctrinarii considera ca dreptul roman a fost in cea mai mare masura un drept consuetudinar. Astfel, obiceiul vechi avea aceeasi valoare si si-a respectat-o in egala masura ca si legea, bazandu-se pe consimtamantul tacit al poporului, fiind o mostenire de la stramosi. Dreptul reglementat de obicei este nescris, dar asemanator legii si aplicarea lui constanta, repetata in timp, in cazuri identice, il face sa devina obligatoriu.

In timpuri stravechi, stabilirea consuetudinii - obicei care se repeta mereu in cazuri identice - constituia o preocupare speciala a pontifilor, incepand cu sec. al III-lea i.H., devine obiect de preocupare si pentru juristii laici.

Initial, se crease un colegiu al pontifilor care in fiecare an desemna pe unul din membrii sai sa acorde consultatii in ce priveste formele solemne ce trebuiau respectate pentru declansarea unui proces si asigurarea apararii in cadrul acestuia.

Aceste consultatii erau acordate tuturor persoanelor interesate, adica nu numai partilor din proces, ci si judecatorilor si autoritatilor care aveau obligatia sa organizeze procesele.

Consultatiile pontifilor, raspunsurile date de acestia la intrebarile puse de persoanele interesate, aveau loc dupa expunerea faptelor de catre aceste persoane si erau valabile chiar daca nu erau motivate, in schimb erau obligatorii, dandu-le acestora (pontifilor) posibilitatea de a exercita permanent controlul asupra modului cum se aplica in practica obiceiul.

Spre deosebire de consultatiile pontifilor care erau obligatorii, avizele jurisconsultilor, care ulterior au preluat sarcina, nu erau obligati, dar prin motivarea lor constituiau un pretios ajutor pentru judecatori.

Rolul acestor consultatii a crescut odata cu dreptul ce li s-a acordat de imparati, ca activitatea lor in acest domeniu sa se considere ca fiind facuta pe baza prestigiului sau autoritatii principelui (ius repondendi ex auctoritate principis sau augusti).

In perioada de inceput a statului roman, si anume, in timpul regalitatii si apoi in primele secole ale Republicii, datorita dezvoltarii lente a societatii si caracterului predominant al economiei naturale, cutuma a avut o aplicare deosebit de frecventa in raporturile juridice dintre cetateni, fiind in deplina concordanta cu nivelul redus de viata si de cultura a oamenilor din acea epoca istorica.

Mai tarziu, spre finele Republicii, pe masura dezvoltarii productiei de marfuri si schimburilor comerciale, obiceiul (cutuma) devine insuficient ca izvor de drept, fiind inlocuit treptat de alte izvoare: legea, edictul pretorian, interpretarile jurisconsultilor, senatus consultele.

O perioada de reviriment o cunoaste acest izvor de drept in epoca post-clasica si bizantina, cand datorita crizei economice si politice a societatii sclavagiste, apar in sanul acestei societati germenii noii societati care o va inlocui - societatea feudala - cu toate caracteristicile acesteia, cand revenindu-se la economia naturala isi fac din nou aparitia cutumele, acestea avand acum un rol preponderent fata de celelalte izvoare de drept. Ele aveau o aplicare foarte extinsa in special in provinciile noi cucerite si numai autoritatea imperiala sau instantele judecatoresti puteau interveni pentru a le da interpretarea obligatorie, in cazul existentei unor contradictii privind modul lor de aplicare.

2. Legea

Asa cum am mentionat, aparitia legii este rezultatul dezvoltarii productiei sclavagiste de marfuri si a schimburilor comerciale, cand dreptul cutumiar devenise necorespunzator pentru a reglementa aria tot mai intinsa a noilor raporturi economice, sociale si politice, simtindu-se nevoia unor acte normative de aplicare generala, cu dispozitii clare si precise.

Sunt cunoscute in dreptul roman trei categorii de legi:

1. legi aprobate de adunarile populare (leges publicae Romani);

2. reglementari cu caracter administrativ (leges datae);

clauze introduse in actele juridice (leges privatae).

Jurisconsultul Gaius defineste legea ca fiind o hotarare a poporului; lex est quod populus iubet atque constituit iar Justinian afirma ca legea este ceea ce poporul hotaraste la propunerea unui magistrat (lex este quod populus Romanus senatore magistratus interogante veluti consule, constituiebat).

Realitatea nu era intotdeauna aceasta, astfel primele legi romane au fost legile regale (leges regiae), fiind votate in perioada regalitatii de catre adunarile curiate (comitia curiata) care reprezenta adunarea patricienilor din stravechea Roma. Ele aveau un profund caracter religios.

Legea constituia in aceasta perioada, in realitate un ordin dat de rege si, ulterior, de magistratul cetatii in fata adunarii.

A doua categorie de legi votate de aceasta data de adunarea poporului (adunarea centuriata sau adunarea tributa), sunt asa-zisele legi rogatae, propuse si supuse adunarilor respective de consuli tribuni, dictatori sau pretori, purtand numele acestora.

Dupa ce erau votate in adunarile poporului erau trimise senatului spre aprobare, care le investea cu autoritas (autoritate).

Cea mai veche lege Romana, dar si cea mai importanta este Legea celor XII Table, care a aparut ca urmare a luptelor dintre patricieni si plebei in anul 449 i.e.n.

Legea cuprinde trei parti: praescriptio, rogatio si sanctio.

In prima parte (praesriptio) se aratau locul si data cand a avut loc votarea, numele magistratului care a propus-o. Partea a doua (rogatio) cuprinde textul legii, adica actul normativ propriu-zis. A treia parte (sanctio) prevede sanctiunile ce se aplica in cazul nerespectarii legii. Sub acest aspect sunt impartite in 3 categorii: perfecte (perfectae), mai putin perfecte (minus quam perfectae) si imperfecte (imperfectae). Legile perfecte anulau toate actele contrare dispozitiilor prevazute in aceste legi, cele mai putin perfecte prevedeau doar niste amenzi pentru incalcarea acestor dispozitii, fara a anula actele respective, iar cele imperfecte nu stabileau o sanctiune directa, ci una indirecta. Asa spre exemplu, prin Legea Cincia de donis et muneribus erau oprite donatiile facute peste o anumita limita anumitor categorii de persoane.

Legile datae erau reglementari care se refereau la organizarea unei provincii sau cetati. De obicei, erau redactate de comandantul armatei din acea provincie impreuna cu o comisie a senatului.

Ultima categorie de legi - leges privatae reprezinta, asa cum am aratat, unele clauze introduse de parti cu ocazia incheierii unui act juridic in raport de natura acestuia: leges mancipii la vanzare, leges venditionis la vanzare, leges locationis la locatie etc., reusindu-se astfel intocmirea unor acte juridice cat mai complete in concordanta cu vointa partilor contractante.

Edictele magistratilor

La intrarea lor in functie, magistratii superiori aveau obligatia sa-si prezinte programul in anul de magistratura in care urmau sa functioneze.

Termenul de edict reprezenta in fapt anuntul acestui program care la inceput era rostit verbal (exdicere) in fata poporului adunat. Mai tarziu, edictele erau scrise pe o tabla de lemn vopsita in alb (album) si afisate in for timp de un an cat dura magistratura, fiind denumite si perpetue (perpetua), adica valabile pe intreaga perioada de timp sus aratata. Ele se deosebeau de edictele date in situatii deosebite, care purtau numele repentina (neprevazute).

Un rol important au avut edictele magistratilor investiti cu jurisdictio, dreptul de a numi judecator, de a organiza procese intre particulari, aceste atributii fiind conferite pretorului urban, pretorului peregrin, edililor curuli la Roma, guvernatorilor de provincie si questorilor acestora.

Edictele cuprindeau pars translaticia, adica o parte din edictele vechi ale caror dispozitii fiind valabile si sub noua magistratura, erau mentinute si pars nova, o parte noua care cuprindea noi dispozitii introduse de magistratul in functiune.

Edictul magistratului cuprindea, printre altele, formule de actiuni civile, formule de actiuni pretoriene, prescriptii, exceptii etc.

Edictele magistratului au inceput sa aiba un rol deosebit incepand cu secolul al II-lea i.H., cand datorita dezvoltarii productiei sclavagiste si schimburilor comerciale, interventia magistratilor, a pretorilor a devenit foarte necesara pentru a reglementa intr-o noua maniera relatiile sociale si economice care se formau. Asa-zisul drept pretorian are conform afirmatiilor jurisconsultului roman Papinian rolul de a ajuta dreptul civil (adiuvandi) sau de a-l completa (vel supplendi) sau chiar de a-l ameliora (vel corringendi iuris civilis gratia).

Se constata asadar ca, in ce priveste edictul, pretorul nu putea crea norme de drept (praetor ius facere non potest), dar prin reglementarea lui pretoriana (honorara) reusea sa se apropie de ius civile; mai tarziu in epoca clasica se va crea prin aceste edicte un adevarat drept pretorian (ius praetorium).

In epoca imperiala, rolul pretorilor se diminueaza, acestia fiind subordonati principelui si, respectiv, imparatului care nu mai sunt de acord sa-i permita pretorului sa fie creator de drept. Prin codificarea edictului, care a avut loc intre anii 125-138 e.n. de catre juristul Salvius Iulianus din dispozitia imparatului Hadrian, s-a instituit obligatia ca la intrarea lor in functie, pretorii sa-si afiseze textul codificat. Ulterior, a fost dat si un Senatus consult care nu le mai permite pretorilor sa faca nici o schimbare textului oficial al edictului, lipsindu-i astfel de orice initiativa in ce priveste reglementarea juridica a unor situatii neprevazute de lege.

4. Senatus consultele

Senatus consultul reprezinta hotararea luata de senatus in solutionarea unei cauze. La inceput nu au constituit izvoare de drept, in perioada republicana senatul nu avea initiativa legislativa, dar potrivit regulilor constitutionale avea dreptul de a interpreta legile si de a le declara nule daca erau in contradictie cu traditia romana, ori aplicarea lor in anumite situatii speciale nu era oportuna, in raport de interesele statului. Senatul in acea perioada avea rolul de a sfatui, opina si recomanda.

Incepand din a doua jumatate a secolului al II-lea i.H., se cunoaste insa ca hotararile senatului aveau putere de lege. De altfel, inca din timpul razboiului punic, senatul luand comanda operatiunilor s-a investit cu puteri depline, reusind sa determine infrangerea lui Hanibal intr-un razboi de uzura, care a durat aproape 18 ani (219-202).

In epoca imperiala recunoasterea senatus-consultelor ca izvoare de drept este deplina incepand cu perioada imparatului Hadrian (117-138), dar influenta imparatilor in luarea acestor hotarari este din ce in ce mai evidenta, fiind in cele din urma pronuntate din dispozitia lor.

5. Constitutiile imperiale

Erau hotarari pe care imparatii, dupa instaurarea principatului, le luau pentru a fi aplicate pe intreg teritoriul statului roman, multe din acestea avand caracter legislativ si fiind redactate de un consiliu imperial (consilium principis) format din juristi.

Aceste hotarari se prezentau sub diverse forme: edicte, rescripte, mandate si decrete, jurisconsultul Gaius denumindu-le constitutia princiara.

Edictele (edicta) erau date de imparat in calitate de magistrat suprem al statului, calitate pe care o exercita ca orice magistrat superior, avand dreptul de a edicta (ius edicendi).

Decretele (decreta) constituiau, in fapt, hotarari judecatoresti pronuntate de imparat in virtutea competentei sale de a judeca diverse pricini.

Mandatele (mandata) sunt instructiuni, norme, dispozitii obligatorii pentru anumite categorii de persoane, in special in domeniul administrativ.

Rescriptele (rescripta) sunt de doua feluri: raspunsuri date de imparat la sfaturile consilierilor sai in diverse chestiuni juridice ridicate de persoanele fizice prin petitii (scribere) precum si altele cu o motivatie speciala, printr-o epistola data functionarilor ce le solicitau in scris, in legatura fie cu o problema de drept, fie cu una jurisdictionala (de organizare a unei instante).

In epoca dominatului, constitutiile dobandesc o importanta deosebita, fiind uneori numite "legi" - legi edictale (leges edictales).

In afara colectiilor private de constitutii din perioada principatului, apare acum o culegere oficiala, terminata in anul 438 sub imparatul Teodosie al II-lea, iar la 01.01.439 intra in vigoare Codex Theodosianus care cuprinde constitutiile edictale in perioada 313-437.

6. Stiinta dreptului (jurisprudenta)

O situatie specifica dreptului roman a constituit-o considerarea stiintei dreptului ca izvor de drept, inca din perioada de inceput care se caracterizeaza prin influenta religiei in toate sferele de activitate.

Sunt cunoscute in acest sens consultatiile juridice ale pontifilor (responsa) care aveau un caracter secret si constituiau un privilegiu doar pentru clasa dominanta din societate, a patricienilor.

Laicizarea dreptului roman a inceput odata cu aparitia Legii celor XII Table in anul 450 i.H. si a fost continuata cu intocmirea calendarului judiciar (zilele fasti et nefasti) si formulelor de actiuni in anul 304 i.H., opera a lui Cnaeius Flavius (edil curul), aceasta publicatie fiind cunoscuta sub numele de Ius Flavium.

Juristii laici devin treptat tot mai cunoscuti prin consultatiile acordate (consulaere), in rezolvarea unor probleme (respondere), redactarea actelor juridice (cavere) si asistenta judiciara (agere), incat activitatea lor deosebit de importanta in interpretarea legilor si aplicarea lor practica, va fi considerata ca izvor de drept. Aceasta activitate justifica pe deplin aprecierea lui Cicero ca oracolul cetatii este casa jurisconsultului (totius oraculum civitatis).

Se remarca inca din perioada de inceput a dreptului roman jurisconsultii romani Marcus Manilius, Marcus Junius Brutus si Publius Mucius Scaevola care au fundamentat dreptul civil (fundaverunt ius civile).

Mai tarziu, in epoca clasica, rolul jurisconsultilor va fi mai pronuntat ca urmare a marilor realizari pe plan economic, social si militar, care cuprinde si sfera activitatilor juridice, pentru ca in timpul imperiului sa devina adevarati sfetnici ai imparatului, in emiterea de avize pentru judecatori in vederea stabilirii modului cum trebuiau judecate anumite cauze. Apar la Roma scoli de drept care contribuie la argumentarea si fundamentarea unor institutii juridice. Au loc confruntari de idei si chiar rivalitati sub acest aspect. Astfel, scoala proculiana punea un accent puternic pe tehnica juridica, sustinand necesitatea crearii unor legi noi cu dispozitii cat mai precise pentru a nu da loc la interpretari gresite, in timp ce scoala sabiniana era refractara tehnicismului juridic, adoptand o atitudine conservatoare ce presupunea mentinerea in vigoare a vechilor legi, si doar adaptarea lor la cazuri concrete.

Din scoala proculiana faceau parte juristii M. Artistius Labeo si P. Juventus Celsus, iar din scoala sabiniana C. Aetius Capito, Masurius Sabinus si Salvius Iulianus.

In secolele al II-lea si al III-lea e.n., apar figuri celebre ca Sextus Pomponius, autorul unei istorii a dreptului roman, Gaius cunoscut prin renumitele sale Institutiones, considerat cel mai important manual de drept roman din perioada anterioara dreptului bizantin. Aemilius Papinianus era autorul unei lucrari de practica judiciara Questiones si a unei lucrari de consultatii Responsa, Iulius Paulus, autorul unui manual denumit Sententiae, care au ramas ca realizari monumentale ale dreptului roman. Intervine insa o perioada de decadenta in viata spirituala a imperiului care se va reflecta si in cultura juridica timp de cateva secole, in care jurisprudenta clasica romana este inlocuita cu speculatii juridice, fara sa mai constituie izvorul de drept atat de mult apreciat in perioada clasica. Abia in secolul al VI-lea e.n., in timpul domniei imparatului Justinian, spiritul clasic reinvie incercandu-se readaptarea institutiilor juridice consacrate la conditiile Imperiului Roman de Rasarit, prin monumentala lucrare denumita Corpus iuris civilis, care cuprinde: Codul (Codex), Digestele (Digeste sine Pandectae), Institutele (Institutiones) si Novelele (Novelle).

6.1. Codul (Codex)

Codul (Codex) a fost intocmit folosindu-se modelul Codurilor Gregorianus (publicat la finele secolului al III-lea e.n. si care cuprindea Constitutiile imperiale din perioada 196-291 e.n.) si Theodosianus din anul 439 e.n., despre care am amintit. Folosindu-se structura Legii celor XII Table, Codul lui Justinian cuprinde 4650 constitutii imperiale date in perioada incepand cu imparatul Hadrian si pana in timpul domniei lui Justinian, 534 e.n.

6.2. Digestele

Digestele constituie o culegere de compilatii (Pandectae) din deciziile motivate de jurisconsulti ordonate pe materii (Digeste), lucrare in 50 de volume de mare anvergura executata de o comisie de cercetatori, condusa de Trebonian numit questor sacrii palatii, care a reusit sa o definitiveze intr-un timp record de numai 3 ani.

6. Institutele

Institutele reprezinta un manual de drept pentru uzul studentilor (cupidae legum juventuti) si este partial inspirat din institutiile lui Gaius, cum si din operele lui Marcianus, Florentinus si Ulpianus.

6.4. Novelele

Novelele sau potrivit denumirii complete authenticae sau novellae constitutiones domini nostri iustiniani sacratissimi principis, cuprinde constitutiile imperiale date de Justinian in perioada 533-565, fiind asadar ultima lucrare dupa aparitia primelor 3 (Codul, Digestele si Institutele), incheind astfel monumentala opera care este cunoscuta sub numele de Corpus iuris civilis (culegerea dreptului civil) care a dat posibilitatea de-a lungul veacurilor care au urmat sa se aduca la cunostinta intreg mecanismul juridic al dreptului roman si de evolutia stiintei acestui drept.

Prin moartea lui Justinian in anul 565, practic, epoca sclavagista se afla la final, instaurandu-se modul de productie feudal, dar opera sa a dainuit in timp si in cadrul noii societati, formand obiect de studiu atat pentru practicienii dreptului cat si pentru doctrinari. Legislatia lui Justinian a fost aplicata in continuare nu numai in Imperiul Bizantin, ci si in teritoriile fostului imperiu de rasarit, in special teritoriul italic, pana in sec. al XII-lea.

In aceasta perioada, inspirandu-se din lucrarile lui Justinian, au aparut si alte codificari: Ecloga din anul 740, in timpul imparatului Leon Isaurul; Prohironul (manual de drept) editat in anul 879; Epanagoga din 886, Basilicalele din 892, acestea din urma in timpul imparatului Leon Filosoful.