Justitia penala internationala

Justitia penala internationala

Principiile care guverneaza raspunderea penala internationala implica, totodata, si problema jurisdictiei penale, a instantelor competente a judeca pe cei ce comit astfel de infractiuni. Dupa cum se stie, in trecut, dreptul international nu interzicea expres, ca in prezent, razboiul de agresiune, dar, cu toate acestea,ideea de jurisdictie penala internationala nu este noua. In doctrina juridica, Moynier a elaborat un proiect de organizare a unei jurisdictii internationale aplicabila persoanelor vinovate de savarsirea unor crime contra dreptului gintilor, potrivit caruia tribunalul international trebuia compus din judecatori numiti beligeranti si de catre state neutre.

Acest concept de jurisdictie internationala viza, in ideea celor care il abordau, stabilirea unei    raspunderi penale internationale in cazul unor crime grave, printr-o hotarare impartiala. Unii doctrinari considerau ca o jurisdictie penala internationala cu caracter permanent sau ad-hoc, ar fi menita sa constituie un mijloc tehnic fie pentru reglementarea pasnica a diferendelor, fie pentru a sanctiona pe faptuitorii unor crime impotriva pacii .

Un pas concret in aceasta directie l-a constituit infiintarea in 1919 a Comisiei asupra raspunderilor autorilor primului razboi mondial si sanctionarea lor, precum si crearea unui tribunal interaliat, care, potrivit articolului 227 din Tratatul de la Versailles urma sa judece pe Kaiserul german Wilhelm II vinovat de ofensa adusa moralei internationale si fortei sfinte a tratatelor. Aceasta judecata nu a avut loc, intrucat Olanda, pe teritoriul careia se refugiase Wilhelm II, a refuzat sa-l predea, pretextand lipsa unui tratat de extradare.

In cursul celui de-al doilea razboi mondial, la 30 octombrie 1943, a fost adoptata Declaratia de la Moscova care prevedea ca membrii partidului nazist, ofiterii si militarii germani care poarta raspunderea atrocitatilor, omorurilor, executiilor si distrugerilor sau care in mod benevol au luat parte la ele, vor fi trimisi in tarile in care au comis faptele pentru a fi judecati si pedepsiti dupa legile acelor tari eliberate si ale guvernelor libere ce vor fi create. Declaratia mai stabilea ca cele prevazute cu privire la criminalii ale caror fapte pot fi localizate, din punct de vedere geografic, nu se referea la principalii criminali de razboi, care urmau a fi pedepsiti prin hotararea comuna a guvernelor aliate.

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, corespunzator declaratiei sus-amintite, a fost infiintat Tribunalul Militar International de la Nũrnberg, prin Acordul de la Londra din 1945 dintre Uniunea Sovietica, Statele Unite ale Americii, Anglia si Franta.

Potrivit Declaratiei de la Moscova din 1943 si Statutului Tribunalului Militar International de la Nũrnberg au fost calificati ca principali criminali de razboi membrii conducerii partidului nazist si ai guvernului hitlerist, precum si alte persoane care au sprijinit, din punct de vedere material, instaurarea fascismului si apoi razboiului de agresiune. Ulterior, Tribunalul Militar International de la Nũrnberg nu a mai considerat marele stat major german drept o organizatie criminala si a decis ca militarii respectivi sa faca obiectul unor procese separate, potrivit legislatiei penale interne. In ceea ce priveste ceilalti criminali de razboi, jurisdictia penala a revenit tribunalelor nationale ale tarilor pe teritoriile carora    s-au savarsit crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii.

Tribunalul Militar International si-a desfasurat activitatea potrivit principiilor clasice de drept procedural, acuzatii putand fi judecati in prezenta sau in contumacie. Dupa cum se arata in literatura juridica, sentinta Tribunalului Militar International de la Nũrnberg, in afara faptului ca ea constituie un precedent judiciar international unic si totodata un avertisment sever dat agresiunii, principiile fundamentale au devenit norme imperative de jus cogens ale dreptului international. Tribunalul Militar International de la Nũrnberg a avut o competenta limitata la judecarea capeteniilor care au dezlantuit agresiunea si, ca atare, o existenta temporara.

Ideea formarii unui tribunal international penal a aparut in timpul elaborarii si adoptarii Conventiei din 1948 de la Geneva pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid^[2]. In 1950, Adunarea Generala a O.N.U. a instituit Comitetul special, format din reprezentantii a 17 state, avand misiunea de a elabora un proiect privind jurisdictia penala internationala. In 1953 a fost creat un alt comitet care a examinat proiectul de statut, prezentandu-l cu propunerea de a se crea o Curte penala internationala pe baza unei conventii elaborata sub egida Organizatia Natiunilor Unite.

Proiectul privind infiintarea unei Curti penale internationale contine urmatoarele prevederi esentiale: aceasta Curte este conceputa ca o instanta penala autonoma cu caracter permanent, avand in competenta sa "ratione materiae" crimele internationale contra pacii, umanitatii si securitatii internationale. Competenta "ratione personae" ar privi persoanele fizice deferite Curtii de catre unul sau mai multe state. Deci, jurisdictia nu ar avea un caracter obligatoriu, ea urmand a fi investita cu judecarea unor cauze numai la sesizare, nu si din oficiu. Pentru cauzele in care ar fi investita, Curtea ar avea dreptul de a aplica pedepse penale si dreptul de gratiere. In proiect se mai prevede ca fiecare stat poate sa-si creeze tribunalele speciale pentru judecarea crimelor internationale.

In doctrina de drept international s-a apreciat ca in raport cu Tribunalul Militar International de la Nũrnberg, o asemenea injghebare juridica ar constitui un pas inapoi pe calea eforturilor de a se realiza o jurisdictie penala internationala. Alti autori considera ca jurisdictia penala internationala permanenta ar putea constitui un mijloc de contracarare a agresiunii, daca ar fi organizata corespunzator, dreptul de a judeca crimele contra omenirii ramanand insa un atribut al instantelor penale interne ale statelor. O serie de juristi, printre care si Vespasian Pella, au elaborat proiecte privind jurisdictia penala internationala. Unele state au propus ca jurisdictia penala internationala sa fie creata de Adunarea Generala a O.N.U., ceea ce ar echivala cu instituirea unui organ suprastatal.

Dupa cum se cunoaste, Curtea Internationala de Justitie, ca organism judiciar al O.N.U., are caracter permanent si o vocatie de universalitate, parti la statutul sau fiind ipso facto toate statele membre ale Natiunilor Unite. Competenta jurisdictionala a Curtii Internationale de Justitie se afla la punctul de confluenta cu suveranitatea statelor. Acceptand judecarea unui diferend existent intre ele, statele in cauza dau curs unei hotarari judecatoresti pronuntata de un organ independent in chestiuni ce sunt de competenta lor. In astfel de cazuri, statele care accepta competenta Curtii Internationale de Justitie trebuie sa aiba certitudinea ca judecata va fi dreapta. Intrucat, potrivit art. 94 din Carta O.N.U., fiecare membru al organizatiei se obliga sa se conformeze hotararilor Curtii Internationale de Justitie, in orice diferend in care este parte, obligativitatea acestor hotarari rezista in acordul de vointa al statelor care accepta aceasta jurisdictie obligatorie.

Propunerile facute pana in prezent referitoare la instituirea unei jurisdictii penale internationale cu caracter obligatoriu nu corespund, pe de o parte, ratiunii existentei unui instrument eficient a preveni agresiunea, iar pe de alta parte,imperativului de a nu fi un organ suprastatal. Agresiunea este interzisa, Cartea O.N.U. continand, in acest sens, norme imperative exprese, care trebuie aduse la indeplinire de catre toate tarile membre ale Natiunilor Unite. Inexistenta unei jurisdictii penale permanente a fost suplinita, dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin judecarea principalilor criminali de razboi de catre un tribunal international temporar, iar pentru restul infractorilor competenta a revenit statelor pe teritoriul carora s-au comis infractiunile. Prin urmare, exista un precedent al tribunalelor internationale temporare, a caror competenta si eficienta este in afara oricarei discutii, ceea ce inseamna ca o jurisdictie penala internationala permanenta nu este oportuna.

Conventiile si tratatele internationale referitoare la crimele contra pacii si securitatii, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii, precum si cele privind infractiunile comise de persoane particulare au ca scop protejarea vietii omenirii, a bunurilor materiale si spirituale. Toate aceste intelegeri internationale continand norme imperative de drept international au caracter universal^[3]. Ca urmare a incriminarii unor astfel de fapte ca infractiuni internationale, statele au obligatia de a adapta legislatiile lor interne la prevederile acestor conventii cu caracter general. Doctrina de specialitate afirma existenta unui sistem special de represiune, ca urmare a aplicarii legii penale in spatiu, potrivit caruia judecarea infractiunilor internationale ar cadea in competenta tribunalelor tuturor statelor, indiferent de nationalitatea infractorilor. Un asemenea sistem trebuie inteles in contextul aplicarii legii penale nationale in spatiu, potrivit reglementarilor interne ale statelor.

Din interventiile si propunerile unor state rezulta ca interzicerea recurgerii la forta in relatiile internationale ar trebui sa fie completata printr-o procedura obligatorie de reglementare si tratament juridic al diferendelor. Se sustine ca, pe plan international, situatia ar trebui sa fie analoga celei care exista in interiorul unui stat, unde interzicerea recurgerii la forta si legitima aparare nu se justifica si nu se impun decat prin faptul ca exista organe legislative si instante judiciare care creeaza drept si rezolva diferendele. Asemenea organisme nu exista in raporturile interstatale. Ca urmare, tratamentul judiciar si reglementarea diferendelor ar cere unanimitatea si asentimentul tuturor celor interesati, conditii care nu sunt decat rareori indeplinite. Cele cateva proceduri existente de reglementare a diferendelor sunt fie nesatisfacatoare, fie pline de lacune, fie inca neadaptate la conditiile care prevaleaza in Europa. In aceasta situatie, privind in perspectiva, nu poate fi vorba de securitate si pace fara o procedura eficace de reglementare a diferendelor si de adaptare.

Curtea Penala Internationala a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este complementara jurisdictiilor penale nationale. Statutul Curtii a fost adoptat printr-o conventie intre state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmand sa intre in vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curtii este la Haga. Prin statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internationala, fiind competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare in Statutul Curtea Penala Internationala - care aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii internationale: crime de genocid, crime impotriva umanitatii, crimele de razboi si crimele de agresiune.

Crima de genocid este definita drept "orice acte comise cu intentia de a distruge, in tot sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios prin:

v      uciderea membrilor grupului;

v      atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;

v      supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care sa conduca la distrugerea sa fizica totala sau partiala;

v      masuri vizand impiedicarea nasterilor in cadrul grupului;

v      transferul fortat de copii de la un grup la altul."

Prin crime contra umanitatii se intelege oricare dintre actele mentionate in continuare, atunci cand sunt comise in cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer fortat de populatie, condamnarea la inchisoare sau alte forme de privare grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie fortata, sarcina sau sterilizare fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau in functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile in dreptul international, crima de apartheid si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte puternice si care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.

Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, in special acele crime care se inscriu in cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de razboi se intelege prin virtutea Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar si a altor conventii si cutume internationale:

v      omuciderea intentionata;

v      tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;

v      provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a integritatii fizice;

v      distrugerea si insusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare si executata pe o scara larga, in mod ilicit;

v      constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei armate straine;

v      privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un proces echitabil;

v      deportarea sau arestarea ilegala;

v      luarea de ostatici;

v      lansarea de atacuri deliberate impotriva populatiei civile si a bunurilor acesteia;

v      lansarea de atacuri deliberate impotriva misiunilor umanitare si de mentinere a pacii;

v      lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va produce pierderi de vieti si pagube materiale in randul populatiei civile;

v      uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au predat;

v      lansarea de atacuri deliberate impotriva constructiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si impotriva monumentelor istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective militare;

v      supunerea prizonierilor la experimente medicale si stiintifice;

v      distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt impuse de necesitati militare;

v      obligarea nationalilor partii adverse la participarea la operatiuni de razboi indreptate impotriva propriei tari;

v      utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de natura sa provoace inamicului suferinte inutile;

v      infometarea deliberata a civililor;

Actele enumerate in cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Curtea este competenta sa    judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de comiterea infractiunilor precizate mai sus, daca au implinit varsta de 18 ani. Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de raspundere penala in fata Curtii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitatile sau regulile de procedura speciale care insotesc calitatea oficiala a unei persoane nu impiedica Curtea sa isi exercite competenta fata de persoana in cauza. Raspunderea penala a persoanelor fizice, este o raspundere individuala. Nu se admite raspunderea colectiva a acestora. Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund penal in fata Curtii si pentru crimele comise de catre fortele plasate sub comanda si controlul lor efectiv.

Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime impotriva unui stat-parte la Statut in urmatoarele situatii:

v      prin sesizarea Procurorului de catre un stat-parte;

v      prin sesizarea Procurorului de catre Consiliul de Securitate al O.N.U.;

v      prin deschiderea, din oficiu, de catre Procuror, a unei anchete in legatura cu comiterea unei infractiuni.

O cauza nu este considerata admisibila de catre Curte, atunci cand:

a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent in cauza, mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze ancheta.

b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii; conform principiului "non bis in idem" nimeni nu poate fi judecat de catre Curte sau    de catre alta instanta pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de catre Curte.

c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de catre Curte.

Curtea, in judecarea cauzelor, aplica prevederile Statului, Conventiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internationale. De asemenea,sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

Cauzele care inlatura responsabilitatea penala sunt:

a.        bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;

b.       starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;

c.        legitima aparare;

d.       constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii fizice;

e.        comiterea crimei de catre alte persoane;

f.        alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curtii.

Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de competenta Curtii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit cu intentie si in consecinta de cauza.

Eroarea de fapt si eroarea de drept nu inlatura raspunderea penala. De asemenea, nu il exonereaza de raspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul in care persoana in cauza nu a realizat ca ordinul este ilegal. Potrivit Statutului Curtii, ordinul de a comite un genocid sau o crima impotriva umanitatii este evident ilegal. Crimele care sunt de competenta Curtii sunt imprescriptibile.

Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanta si o camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are in componenta 18 judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti in domeniu, avand cetatenia statelor-parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecatorii au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de Presedinte.

Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si imunitatile necesare indeplinirii misiunii sale.    Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti si Grefierul beneficiaza, in exercitarea atributiilor lor,de privilegiile si imunitatile acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei continua sa beneficieze de imunitate impotriva oricarei proceduri legale in legatura cu declaratiile date sau actele realizate in exercitarea functiilor lor oficiale.

Limbile oficiale ale Curtii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa.

Procedura in fata Curtii comporta mai multe etape:

a. sesizarea procurorului;

b. procedura in fata Camerei preliminare;

c. procedura in fata autoritatilor statului national;

d. procedura in fata Camerei de prima instanta;

e. pronuntarea sentintei;

f. procedura in fata Camerei de apel.

Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca persoana in cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta prezenta acesteia in fata instantei, impiedicarea obstructionarii anchetei, precum si a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri pentru punerea in executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului Curtii. Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului de detentie, care verifica daca mandatul de arestare a vizat intr-adevar acea persoana, daca procedura de arestare a fost respectata si daca au fost respectate drepturile persoanei in cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea in libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului de detentie, decizia finala apartinand insa Camerei preliminare.

Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:

v      nu pot fi obligate sa depuna marturie impotriva lor insesi sau sa se declare vinovate;

v      nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si nici torturii sau vreunui tratament crud,inuman sau degradant;

v      beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;

v      nu pot fi arestate sau retinute in mod arbitrar.

Atunci cand este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmeaza sa fie interogata are urmatoarele drepturi:

a)       de a fi informata inaintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta de comiterea crimei;

b)       de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat in considerare pentru a determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;

c)       de a fi asistata de un aparator ales sau, in cazul in care nu are un astfel de aparator, de un aparator din oficiu, in mod gratuit;

d)       de a fi interogata in prezenta aparatorului sau.

Procesul are loc la sediul Curtii, in prezenta acuzatului. Procesul se desfasoara potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul in care Camerele Curtii,pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii sa se desfasoare cu usile inchise.

Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.

Totodata, poate pronunta impotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de condamnare de pana la 30 de ani de inchisoare, iar pentru crime de extrema gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa inchisorii poate sa se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor castigate direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia insa drepturile tertilor de buna-credinta.

Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, in care se varsa si amenzile dispuse de Curte.

Sentinta de condamnare pronuntata de prima instanta poate sa faca obiectul apelului. Atat condamnatul cat si Procurorul, pot face apel impotriva sentintei primei instante. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorului, in sedinta publica si este motivata.

Executarea sentintelor de condamnare la pedeapsa cu inchisoare se realizeaza pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa primeasca condamnati. Sentinta de condamnare este executorie pentru statele-parti, care nu o pot modifica.

Statele-parti la Statutul Curtii constituie Adunarea statelor, in care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea bugetului Curtii, emiterea de recomandari catre Comisia preparatoare, modificarea numarului de judecatori ai Curtii, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunarii si examinarea situatiilor in care un stat-parte nu coopereaza cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un presedinte si din 18 membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare considerate necesare. Presedintele Curtii, Procurorul si Grefierul participa la reuniunile Adunarii si ale Biroului. Nu sunt admise rezerve la Statutul Curtii.

La nivel international, au fost constituite institutii jurisdictionale penale, cu competenta speciala si cu o durata temporara de activitate, limitata la solutionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

1)Tribunalul Militar International de la Nũrnberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmarirea si pedepsirea principalilor criminali de razboi. A functionat intre 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. In baza Statutului de functionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele-parti la acordul de infiintare a Tribunalului aveau obligatia de a preda institutiei, spre judecare, criminalii de razboi.

2)Tribunalul Penal International pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de incalcarea dreptului international umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii. A fost creat prin rezolutia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Tribunalul este o instanta jurisdictionala internationala ad-hoc, mandatul sau fiind limitat la judecarea actelor comise in perioada cuprinsa intre 1 ianuarie 1991 si pana in momentul restabilirii pacii.

Tribunalul este competent sa se pronunte in legatura cu fapte care constituie grave incalcari ale dreptului umanitar international, reglementate de Conventiile de la Geneva, sau pe cale cutumiara (crime de genocid, crime impotriva umanitatii, deportari, transfer ilegal de populatie, exterminari, ucideri etc.) Persoanele care raspund in fata Tribunalului sunt autorii, complicii si instigatorii la comiterea faptelor mentionate mai sus, precum si superiorii pentru faptele subordonatilor^[4].

Tribunalul are un organ propriu de instructie si urmarire condus de un procuror, numit de Consiliu de Securitate al O.N.U. pe o perioada de 4 ani,

cu posibilitatea de reinnoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecatori, alesi de Adunarea Generala a O.N.U. , la propunerea Consiliului de Securitate, avand un mandat de 4 ani, care poate fi reinnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U. , de state si de organizatii guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile si plangerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are doua grade de jurisdictie: doua camere pentru judecata in prima instanta si o camera de apel compusa din 5 judecatori.

O persoana judecata de Tribunal nu mai poate fi judecata de o instanta penala nationala pentru aceeasi fapta, conform principiului "non bis in idem".

Tribunalul nu poate sa aplice pedeapsa cu moartea.

Tribunalul International Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violari grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor invecinate.

S- a instituit prin rezolutia 955 (1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea competenta si procedura de judecata a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, cu precizarea ca, in acest caz a fost vorba de un conflict la nivel national, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezinta atat elementele unui conflict national, cat si international.

Dreptul international a aparut si s-a dezvoltat din nevoia formularii unui cadru ordonat pentru relatiile interstatale. Evolutia sa, pornind de la elemente normative disparute si de natura strict bilaterala, inca din perioada antichitatii, s-a caracterizat printr-o dinamica exponentiala - o reflectare evidenta a cresterii interdependentelor internationale pe care este chemat sa le guverneze.

Concluzii

Institutia raspunderii, considerata in mod traditional problema centrala a tuturor ramurilor dreptului, are aceeasi importanta primordiala si in epoca contemporana. Fiind corolar al normelor de conduita sociala, juridica, civica si morala, institutia raspunderii da expresie, in domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabileste consecintele nerespectarii lor. Pe plan general responsabilitatea reflecta stadiul de evolutie al intregii vieti, indicand masura si influenta normelor de conduita asupra nivelului constiintei, atitudinii si comportarii oamenilor in raporturile lor sociale.

Raspunderea internationala s-a consacrat ca un adevarat principiu al dreptului international public, conform caruia orice incalcare a unei obligatii internationale antreneaza raspunderea autorului incalcarii si obligatia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.

Incalcarea unei norme internationale de catre un stat are drept consecinta stabilirea unui raport juridic intre statul lezat si statul vinovat. Raspunderea internationala reprezinta o manifestare a personalitatii juridice a statelor, a suveranitatii sale. Institutia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii internationale.

Evolutia situatiei mondiale este departe de a fi satisfacatoare. Gravitatea situatiei provine din excesiva proliferare a armamentelor, indeosebi a celor nucleare, creandu-se pericole incalculabile pentru planeta noastra. Este necesara o politica de colaborare intre state, singura care poate asigura o evolutie democratica a vietii internationale si care va garanta securitatea si pacea generala.

Dezvoltarea unor relatii noi si asigurarea securitatii tuturor natiunilor reprezinta sarcina fundamentala a tuturor popoarelor, de aceasta depinzand progresul lor in viitor. Totodata exista premisele infaptuirii    acestui deziderat, iar realizarea lui va constitui o cucerire de importanta istorica pentru intreaga omenire.

In prezent se impune adoptarea de noi norme si principii internationale, corespunzator cerintelor convietuirii popoarelor pe baza de deplina egalitate si respect mutual. Dreptul international al viitorului, elaborat prin consensul statelor si reflectand interesele acestora, va fi un drept international profund democratic. Acesta va conferi un grad de obligativitate sporit normelor si principiilor sale si totodata posibilitatea edificarii unei noi ordini economice si politice mondiale.

In ce masura poate dreptul international contemporan "sa tina pasul" cu evolutia extrem de rapida a relatiilor internationale, cum va evalua ordinea normativa internationala in urmatoarele decenii, care sunt modalitatile de conectare si armonizare intre politica externa a statelor si dreptul international, iata numai cateva probleme de natura epistemologica la care vor trebui sa reflecteze specialistii in probleme internationale in acest mileniu.