Reglementarea falsului in dreptul penal si civil

Reglementarea falsului in
dreptul penal si civil

Actele juridice detin o pondere insemnata in toate sferele vietii sociale si in special in domeniul economic, ele consfintind aparitia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice dintre cele mai diverse. Intocmirea lor in anumite forme este ceruta uneori in mod imperios de catre dispozitiile legii, iar alteori este lasata la latitudinea partilor. Astfel, potrivit Codului civil, actele juridice care au ca obiect bunuri cu valoare mai mare, nu pot fi incheiate decat in forma scrisa, legea neadmitand in instanta proba testimoniala. In aceasta calitate, ele trebuie sa fie nealterate si sa reflecte exact intinderea drepturilor si obligatiilor dintre parti. Practica judiciara inregistreaza numeroase cazuri de falsificare a inscrisurilor care consfintesc o mare varietate de acte juridice. Falsul este indreptat deopotriva, atat asupra unor inscrisuri oficiale, cat si sub semnatura privata.

In dreptul civil, atunci cand partile se prevaleaza de un drept, ele trebuie sa-l probeze, exceptie facand cazurile in care acest drept rezulta chiar din textul de lege. Proba este prin excelenta literala si este reprezentata de inscrisul prezentat de cel care il invoca. Sunt considerate probe literale doua categorii de inscrisuri: cele oficiale si cele sub semnatura privata. Actele oficiale se deosebesc de cele sub semnatura privata, cele mai semnificative elemente fiind:

- sinceritatea actului oficial si consecintele pe care acesta le genereaza sunt garantate de un functionar public competent sa-l autentifice. Acest "martor al legii" (notar, functionar ministerial, prefect, primar) atesta prin semnatura sa ca partile i-au declarat ca incheie o conventie, un contract. Un astfel de act se va impune cu aceeasi autoritate fata de terte persoane;

- actul sub semnatura privata nu este intocmit in fata unui asemenea martor oficial, sinceritatea lui, precum si efectele de natura sa le produca nefiind garantate decat de simpla semnatura a partilor. Prin urmare, un astfel de inscris constituie propriul sau martor, iar cel care il invoca nu are alt garant al sinceritatii sale decat semnaturile depuse pe el, semnaturi care insa nu sunt cu nimic mai certe decat continutul sau. Deci, in realitate, inscrisul nu probeaza nimic daca cel caruia ii este opozabil nu recunoaste semnatura. In acest caz, cel care prezinta inscrisul este obligat sa probeze autenticitatea lui. Din aceste motive, inscrisurile sub semnatura privata nu se pot impune tuturor cu aceeasi autoritate. Ca atare, conventiile nu vor avea efecte decat intre parti. La fel si inscrisurile care le constata, fie ele sincere sau false, sunt indiferente tertilor care nu au interesul sa le conteste decat in masura in care vor fi prejudiciati prin efectele pe care le produc.

In limbajul curent prin fals se intelege tot ceea ce este contrar adevarului. Privitor la inscrisuri, falsul consta in contrafacerea materiala sau alterarea in orice mod a actelor oficiale sau sub semnatura privata, comise in scopul de a obtine un avantaj sau un profit ilicit.

A constata printr-un inscris ca a avut loc o conventie atunci cand ea nu a existat, reprezinta in materia dreptului civil un neadevar, dar nu in mod obligatoriu un fals. Falsul exista atunci cand a fost creat un inscris fara stirea persoanei careia i se opune ori atunci cand in enunturile unui inscris s-a exprimat, amplificat, sters sau modificat o stipulatie fara stirea celeilalte (celorlalte) parti. Precizarea se impune deoarece in dreptul civil nu trebuie confundat falsul cu simularea. In cazul falsului este atacat insusi inscrisul, pentru a tulbura operatia pe care el o constata si a pretinde ca ea nu a avut loc. Aceasta deoarece din moment ce exista un inscris, inseamna ca operatiunea pe care el o consemneaza, este probata. Pentru a elimina insa aceasta proba, trebuie atacat mai intai inscrisul ca instrument al acesteia, intrucat legea nu permite nici o alta proba contra si peste ceea ce contine un act scris. Ori aceasta nu este posibil decat daca se demonstreaza ca actul este fals. In schimb, in cazul simularii, cand partile - de comun acord - au urmarit realizarea unui anumit interes, legea permite ca prin evidentierea foloaselor dobandite de acestea sa se demonstreze ca actul contine o operatie diferita de cea care a avut loc in realitate. De exemplu, a avut loc o vanzare, dar in realitate a fost o donatie, ceea ce inseamna ca actul care consfinteste nu este fals, chiar daca el consemneaza un neadevar.

Din punctul de vedere al legii penale, inscrisul oficial prezinta o anumita particularitate pe care inscrisul sub semnatura privata nu o are. El poate fi redactat de un functionar public care confirma sub semnatura in mod mincinos, ca in prezenta sa s-a incheiat o operatiune care de fapt nu a avut loc (fals intelectual). De asemenea, este posibil ca actul sa nu fi fost decat in aparenta un inscris oficial, el fiind in realitate fabricat in mod fraudulos de un particular care, consemnand fapte imaginare, i-a dat forma unui inscris oficial. Aceasta distinctie este indiferenta in dreptul civil.

Intr-o acceptie mai restransa, termenul de "fals" serveste la desemnarea actiunii de contrafacere ori alterare a unui inscris. Inscrisul astfel fabricat poate face obiectul a doua proceduri distincte de cercetare, respectiv pentru demonstrarea falsului si pentru demonstrarea culpabilitatii falsificatorului.

In materie penala, falsul presupune o cercetare care se desfasoara dupa proceduri represive declansate impotriva autorului prezumtiv al acestuia.

In materie civila, se poate vorbi de fals - pana la proba contrarie - numai atunci cand un inscris care a fost prezentat intr-un proces civil este contestat de partea careia i se opune, aceasta inscriindu-se in fals contra sa. In acest caz, cercetarea este indreptata doar impotriva inscrisului, facandu-se abstractie de autorul contrafacerii sau alterarii. Prin urmare in dreptul civil, persoana plastografului nu are nici un fel de relevanta, pentru stingerea drepturilor si obligatiilor izvorate din continutul inscrisului, fiind suficient sa se demonstreze ca acesta este fals. O astfel de cercetare este incidenta celei de natura penala, chiar daca aceasta din urma a fost declansata in cursul si cu ocazia unui proces civil. Mai mult decat atat, actiunea penala suspenda cursul actiunii civile, potrivit regulii ,,penalul tine in loc civilul".

In dreptul civil este prevazuta procedura verificarii de scripte, reglementata de Codul civil si Codul de procedura civila[1]. Potrivit acestora, instanta de judecata este obligata sa dispuna verificarea unui inscris sub semnatura privata atunci cand una sau mai multe parti nu recunosc scrisul sau semnatura de pe acel act sau cand mostenitorii ori urmasii in drepturi ai celui de la care se pretinde ca emana inscrisul declara ca nu cunosc scrisul sau semnatura acestuia. In temeiul rolului sau activ, instanta poate recurge la procedura verificarii de scripte si din oficiu, chiar daca un inscris a fost recunoscut de partea careia i se opune, daca se indoieste de sinceritatea ei, sau cand exista elemente din care sa presupuna ca partile urmaresc de comun acord sa obtina o hotarare judecatoreasca neintemeiata pe realitate . Verificarea de scripte se poate face fie direct, fie in baza unei expertize.

O alta diferenta esentiala intre falsul din domeniul dreptului civil si cel al dreptului penal consta in aceea ca, in timp ce actiunea civila initiata de prezentarea unui inscris se incheie in momentul in care s-a probat ca acesta este fals, actiunea penala nu se finalizeaza decat dupa identificarea si probarea vinovatiei falsificatorului. Pe de alta parte, atunci cand fapta penala a fost prescrisa, precum si ori de cate ori actiunea penala nu poate avea loc, calea falsului ramane singura deschisa.

Din punctul de vedere al legii penale, falsul consta intr-o alterare frauduloasa a adevarului in dauna unor persoane fizice sau juridice. Intr-un sens larg, el poate fi comis in trei moduri: prin actiuni, prin cuvinte, prin inscrisuri. In prima categorie intra falsul de monede, timbre sau alte valori, falsul instrumentelor de autentificare sau de marcare, in a doua, calomnia, marturia, denuntarea calomnioasa, comunicarea de informatii false iar in a treia categorie intra falsul in inscrisuri, care constituie forma speciala de fals in dreptul penal.

Pentru ca fapta sa cada sub incidenta legii penale, este necesar ca ea sa fie de natura sa produca alterarea sau inlaturarea materiala a adevarului. In cazul falsului in inscrisuri, trebuie ca alterarea sa priveasca continutul unui document scris, sa se refere la fapte pe care acesta are scopul sa le constate si sa fie comisa urmand unul din procedeele determinate prin lege. O alta cerinta pe care legea o instituie, chiar daca ea nu este prevazuta in mod expres, este reprezentata de intentia frauduloasa a persoanei interesate de a procura pentru sine sau pentru altii, un beneficiu ilegal. In sfarsit, trebuie ca falsul sa fie de natura sa produca consecinte juridice.

Falsul poate fi comis de un subiect calificat - functionarul public - sau de orice alta persoana fizica. Cand este comis de un functionar public aflat in exercitiul atributiunilor de serviciu, legea consacra un regim sanctionator mult mai aspru decat in cazul unui particular.

Se poate retine ca in materie penala, sunt stabilite prin lege doua mari categorii de fals in inscrisuri:

- falsul in inscrisuri oficiale;

- falsul in inscrisuri sub semnatura privata.

Spre deosebire de dreptul civil, unde persoana faptuitorului nu prezinta interes, in dreptul penal identificarea acesteia conditioneaza insasi finalizarea procesului penal. Mai mult decat atat, pedepsele sunt mult mai severe pentru falsurile din prima clasa, ele fiind diferentiate de calitatea subiectului activ (functionar public sau persoana fizica particulara) si mai blande pentru cele din a doua clasa. Aceasta deoarece inscrisuri oficiale sunt ,toate inscrisurile care emana de la un functionar sau autoritate publica. Ele privesc interese mai generale, inspira o incredere mai mare decat inscrisurile sub semnatura privata si de aceea trebuie sa se bucure de o protectie suplimentara din partea legii.

Notiunea de fals in inscrisuri, indiferent daca este abordata in materie de drept penal sau civil, nu trebuie confundata cu cea de fals tehnic. Acesta din urma are o arie de cuprindere mult mai mare, incluzand atat manoperele frauduloase executate pentru alterarea continutului real al actelor, cat si actiunile (voluntare sau involuntare) efectuate asupra unui inscris, fara ca prin aceasta sa se urmareasca producerea unor consecinte juridice. Astfel, in cazul executarii unei semnaturi de catre o alta persoana decat titularul, dar cu consimtamantul acestuia, falsul in sens tehnic exista, dar nu se poate trage concluzia ca s-a comis un fals din sfera dreptului penal sau civil. De asemenea, in cazul unor corecturi sau adaugiri, chiar executate de catre o alta persoana decat redactorul actului si cu alt instrument de scris, se poate retine doar falsul tehnic, in cazul in care cealalta sau celelalte parti au fost de acord cu toate aceste elemente noi. Alterarile sau patarile accidentale ale actului, chiar insotite de radieri, spalari sau corodari, nu vor fi considerate falsificari, desi elemente de fals tehnic exista[3].

Diferentierea dintre falsul tehnic si cel din materia dreptului penal sau civil este uneori extrem de dificila si de aceea este necesar ca cercetarea inscrisului sa fie facuta de specialisti sau experti in domeniu, in cadrul unei expertize criminalistice. Ea nu trebuie sa se limiteze doar la simpla examinare pe care o face organul de urmarire penala sau instanta de judecata, chiar daca acestea dispun de cunostinte de specialitate, intrucat exista pericolul producerii unor grave erori judiciare. Semnificatia juridica a falsului impune o examinare complexa, cu tehnici adecvate, care nu sunt la indemana organului judiciar. Prin urmare, sub aspect probatoriu, constatarile organului judiciar trebuie sa fie sustinute in mod stiintific de concluziile unui raport de constatare tehnico-stiintifica sau de expertiza criminalistica.