Legatele si fideicomisele - drept roman

Legatele si fideicomisele - drept roman

1. Legatele

Legatul este o liberalitate pe care testatorul o impune prin testament, cu titlu particular, pentru a gratifica o terta persoana, numita legatar. Iustinian il defineste ca fiind un fel de donatie lasata de cel decedat (donatio quedam a defuncto relicta). Legatele trebuiau sa indeplineasca mai multe conditii:

- sa fie lasate prin testament. In timpul lui Iustinian puteau fi inscrise intr-un codicil, adica intr-un act de ultima vointa nesupus formalitatilor testamentului;

- sa fie formulate in termeni solemni; in vederea lui Iustinian, aceasta regula cazuse in desuetudine;

- nu puteau fi impuse decat in sarcina unui mostenitor testamentar, deoarece ele constituiau o micsorare (delibatio) a partii de succesiune ce-i revine.

Dupa formele folosite in testament, legatele erau de patru feluri:

1. Legatul prin revendicare (per vindicationem) era acela in care testatorul folosea formula: "dau si las pe sclavul Stichus lui L. Titius" (L Ttitio hominem Stichum do lego). Acest gen de legat transfera legatarului, in mod direct, proprietatea respectivului bun. In consecinta, legatarul, dobandind proprietatea lucrului, avea in calitate de proprietar actiunea de revendicare (reinvindicatio), pentru a intra in stapanirea bunului. De aici, si denumirea de legat "prin revendicare" (per vindicationem).

2. Legatul "prin obligatie" (per damnationem) presupunea urmatoarea formulare: "mostenitorul meu sa fie obligat sa dea lui L. Titius pe sclavul meu Stichus." (heres meus L. Titius, Stichum servum meum dare damnas esto). Printr-un astfel de legat mostenitorul era obligat (damnatus) sa faca o prestatie in folosul legatarului. Legatarul avea in vederea prestatiei respective, o actiune personala.

3. Legatul prin ingaduinta (sinedi modo) este o varietate a legatului anterior. Formula era: "mostenitorul meu sa fie obligat sa ingaduie ca L. Titius sa ia si sa aiba pe sclavul Stichus." (heres meus damnas esto sinere L. Titius hominem Stichum sumere sibique habere). Asadar, mostenitorul era obligat sa ingaduie (sinere) legatarului sa ia ceva din mostenire cu titlu de legat.

4. In fine, prin legatul "prin luare cu anticipatie" (per praeceptionem), testatorul dispunea ca unul din mostenitorii sai sa ia, inainte de a se face imparteala succesiunii, din patrimoniul succesoral un bun determinat. Formula era: "L. Titius sa ia cu anticipatie pe sclavul Stichus." (L. Titius hominem Stichum praecipito).

In epoca imperiala senatus-consultul neronian atenueaza rigiditatea formalismului in materie de legate, stabilind ca orice legat nul din lipsa de forme va fi socotit ca legat "prin obligatie" (per damnationem) si in consecinta, valabil. Acest act normativ a contribuit la estomparea deosebirilor care existau intre diversele categorii de legate. In anul 339 e.n., o constitutie imperiala a suprimat obligativitatea formelor solemne pentru legate. Constitutia nu abordeaza cele 4 categorii de legate, dar criteriul de distinctie urma sa fie cautat in intentia testatorului, si nu in termenii folositi in redactare. Cu alte cuvinte, vechea teorie cu privire la felurile legatelor, savant construita pe un criteriu de formulare, nu mai avea ratiune de a exista; de aceea, Iustinian, conformandu-se acestei tendinte doctrinare, impusa de necesitatea simplificarii formelor, o suprima.

Numeroase masuri au fost luate si cu privire la libertatea de a dispune a testatorului. Initial, nelimitata, aceasta libertate a inceput sa capete, odata cu slabirea solidaritatii familiale aspecte negative. Se intampla adesea ca seful de familie (pater familias) din consideratii pur subiective, sa-si iroseasca averea in legate numeroase facute adulatorilor, interesatilor si nu rareori, curtezanelor. Prin asemenea legate, mostenitorii isi vedeau micsorata sau chiar epuizata partea ce li se cuvenea din mostenire si in consecinta, nu acceptau calitatea de succesori; acest fapt, aducea caderea testamentului, intina memoria defunctului si prejudicia chiar pe legatari, deoarece deschizandu-se succesiunea legala, nu mai puteau beneficia de legatele pentru care au fost instituiti.

Spre a preveni asemenea stari de lucruri au fost promulgate mai multe legi care au limitat libertatea de a testa. Legea Furia testamentaria a stabilit ca nimeni nu poate face legate mai mari de 1000 de asi, iar Legea Vaconia, ca nici un legatar nu poate primi mai mult decat cel mai putin favorizat dintre mostenitori. Aceste dispozitii legale nu s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul putea fie sa-si risipeasca intreg patrimoniul in mai multe legate de 1000 de asi, fie sa lase numeroase legate mici, reducand partea mostenitorului la valoarea unui astfel de legat. O a treia lege, Falcidia, stabileste ca mostenitorul va primi un sfert (quarta falcidia) din succesiune si ca legatele raman valabile numai in limitele restului de ¾.

2. Fideicomisele

Daca un sef de familie intentiona sa faca printr-un act de ultima vointa, o liberalitate unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituita prin testament, un alt mijloc la indemana decat sa roage de regula pe mostenitor sa-i indeplineasca dorinta si sa-i dea respectivului tert un bun, o parte din succesiune sau chiar mostenirea in intregime, nu avea. Un astfel de act se numea fideicomis (fidei commisum), deoarece pentru intocmirea lui se foloseau unii termeni speciali ca: "incredintez" (fidei committo), "rog" (rogo) etc. Cu alte cuvinte, dispunatorul "ruga" pe mostenitor, numit in aceasta calitate fiduciar sa dea ceva unei terte persoane numita fideicomisar.

Neavand putere obligatorie in vechiul drept roman, fideicomisele au primit, in vremea imparatului Augustus, o sanctiune juridica, deoarece ele serveau mai bine interesele materiale si morale ale sefului de familie decat legatele supuse anumitor reguli de fond si forma, depasite adesea de mersul evenimentelor. Intr-adevar, spre deosebire de legate, fideicomisele puteau fi lasate nu numai de catre cei ce isi intocmeau un testament, dar si cei care nu-si faceau testament, adica de cei al caror patrimoniu se impartea mostenitorilor legali in conformitate cu normele succesiunii ab intestatum. De asemenea, fideicomisele puteau fi puse, spre deosebire de legate, nu numai in sarcina unui mostenitor, dar si a unui legatar sau chiar a unui alt fideicomisar.

Fideicomisul putea fi de doua feluri: particular si de ereditate. Fideicomisul particular avea ca obiect lucruri primite cu titlu particular (un sclav o casa etc.), pe cand cel de ereditate, o cota parte din mostenire sau succesiune in intregime. In acest din urma caz, mostenitorul fiduciar in sarcina caruia revenea executarea fideicomisului nu primea nimic din mostenire, dar ramanea obligat, in calitate de erede sa achite toate datoriile succesiunii. Pentru a se evita asemenea situatii inechitabile, s-a dispus, prin mai multe acte normative, ca mostenitorul fiduciar sa-si pastreze pentru el un sfert din succesiune in care limite va raspunde de datoriile mostenirii iar pentru datoriile ce grevau celelalte trei sferturi din succesiune, sa raspunda fideicomisarul.

In epoca lui Iustinian, fideicomisele particulare sunt asimilate cu legatele ca o consecinta, pe de o parte a disparitiei formelor riguroase ale legatelor, iar pe de alta parte, a limitarii libertatii de a dispune in materie de fideicomise. Sunt atenuate si deosebirile dintre fideicomisele de ereditate si instituirile de mostenitor, fara a se ajunge la contopirea lor.