FORMAREA ISTORICA A DREPTULUI MEDIULUI

FORMAREA ISTORICA A DREPTULUI MEDIULUI

Formarea si dezvoltarea Dreptului international al mediului

Ca domeniu de cooperare interstatala si reglementare internationala, protectia si conservarea mediului au facut obiectul dreptului relativ recent.

Formarea si afirmarea Dreptului international al mediului au loc, in fapt, la sfarsitul anilor 1960, atunci cand criza ecologica mondiala, favorizata de actiunea conjugata a unei multitudini de factori, a impus cooperarea dintre state ca mijloc de stopare si atenuare a efectelor sale. Aceasta nu inseamna ca, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementari care sa vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp insa, problemele esentiale ale colectivitatilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic, s-au pus si s-au reglementat la nivel local si mai ales national. Dezvoltarea stiintifico-tehnica si amplificarea impactului activitatilor socio-umane asupra calitatii mediului au determinat un proces de internationalizare a acestor probleme si au favorizat aparitia unor reglementari interstatale pertinente.

Prin natura lor, problemele ecologice odata aparute au impus cooperarea internationala, ca urmare a caracterului transfrontalier al poluarii si a aparitiei implicatiilor globale. De altfel, aceasta realitate a impus afirmarea treptata a unei conceptii "mondialiste".

La nivel social, problemele ecologice au realizat rapid un consens al tuturor, asa de rar intalnit in alte privinte, care s-a repercutat rapid si in plan interstatal, inclusiv in privinta procesului de reglementare. Neutralitatea, generalitatea si universalitatea acestora au determinat o recunoastere unanima a dificultatilor vizand protectia mediului si un consens asupra nevoii de solutionare a lor in interesul comun al umanitatii. Numai ca in aceasta ecuatie generala au intervenit si alti factori, in frunte cu cei economici si psihologici, care au scazut ritmul unor rezolvari efective si complete. Primii au ridicat mai ales obstacole de ordin cantitativ si limitativ pe termen scurt, dar usor de depasit in perspectiva medie; cei de natura psihosociala sunt mult mai greu de analizat si configurat la nivel concret. Oricum insa, evenimentele ecologice au jucat un rol important in acest sens. Marile accidente cu impact puternic asupra mediului, dar si la nivelul opiniei publice, incepand cu cel din 1967 (Torrey Canyon) si pana la cel de la Baia Mare (2000) ori cel al navei Prestige (2002), au jucat, din aceasta perspectiva, un rol stimulator.

Primele reglementari in domeniu au avut un caracter sectorial, raspunzand unor probleme geografice ori avand obiective precise. Conventiile internationale "de prima generatie" au fost adoptate pentru a lupta contra anumitor practici generatoare de poluare, pentru a proteja unele specii animale sau vegetale sau pentru a promova o protectie mai buna a mediului in regiuni geografice determinate. A urmat generatia a doua de conventii, caracterizate printr-o abordare universalista si multisectoriala si menite sa reglementeze probleme ecologice precum schimbarile climatice, diversitatea biologica, protectia stratului de ozon ori desertificarea. Miza acestor conventii este aceea de a gestiona o problema de mediu in ansamblul sau, fara fractionari, tinandu-se seama de interdependenta fenomenelor naturale si a actiunilor umane aflate la originea degradarilor.

Trebuie remarcat ca tratatele apartinand celor doua generatii nu se exclud, ci, dimpotriva, ele se completeaza reciproc, impunandu-se totusi o coordonare la nivelul aplicarii efective.

In dezvoltarea sa istorica, Dreptul international al mediului cunoaste patru mari perioade:

- epoca premergatoare aparitiei unor reguli de protectie propriu-zisa a mediului,

- "perioada utilitarista",

- epoca ocrotirii si conservarii naturii,

- perioada dreptului international al protectiei si conservarii mediului.

Epoca premergatoare

Din punct de vedere istoric, inca din Evul Mediu au fost adoptate unele masuri juridice, inclusiv pe calea cooperarii internationale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluari, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Franta si Basel din 19 decembrie 1781, Tratatului dintre Statele Unite si indienii Creek din 7 august 1790 ori al celui incheiat intre Italia si Austria intre 5 si 29 noiembrie 1875 privind protectia pasarilor utile pentru agricultura, care interzicea uciderea acestor pasari in timpul toamnei si iarna. Ele vizau insa mai ales actiuni concrete, ocazionale si urmareau cu precadere obiective economice ori de sanatate publica.

In secolul al XIX-lea se inregistreaza o serie de tratate internationale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, inainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit si mai rar la protectia pestelui ca resursa economica ori ecologica. Totodata, in 1893 apare deja si primul element de jurisprudenta in materie: arbitrajul intre SUA si Columbia britanica in afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vanatorilor, menite sa evite disparitia focilor.

2. Perioada "utilitarista" si de ocrotire a unor specii

Este inaugurata de debutul secolului al XX-lea si se intinde pana in deceniul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerata drept faza "anteecologica".

Acum apar primele conventii internationale multilaterale referitoare la protectia unor specii ale faunei salbatice. Timp indelungat, disparitia diversitatii biologice a fost tratata cu totala indiferenta de opinia publica si puterile oficiale, neinteresand decat cativa naturalisti. La inceputul veacului trecut, ingrijorarile legate de riscurile care apasau asupra faunei africane si a anumitor pasari cautate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultura au generat lansarea primelor semnale de alarma. Primul tratat international multilateral in materie de mediu este considerata, din aceasta perspectiva, o Conventie din 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, pasarilor si pestelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusa si motivata, in preambulul sau, de dorinta de a pune capat masacrarii diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajeaza distrugerea animalelor considerate pagubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori serpii veninosi. Dar acest tratat nu a fost, din pacate, niciodata ratificat. A urmat Conventia pentru protectia pasarilor utile agriculturii, semnata la Paris, la 19 martie 1902, si cele doua tratate privind prezervarea si protectia focilor pentru blana din 191 Ele au fost determinate in special de necesitatea acceptarii de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera si mare.

Ambele documente consacra o conceptie utilitarista, de ocrotire a factorilor de mediu in raport cu functiile economice ale acestora. Astfel, in cazul primului document este vorba despre pasari utile, in special insectivore (art. 1), iar anexa nr.2 enumera printre pasarile daunatoare majoritatea rapitoarelor diurne (printre care vulturul si soimul, specii strict protejate astazi).

In timp ce in prima Conventie este vorba despre o ocrotire subordonata unui utilitarism imediat si concret a unor specii si ignorarea rolului altora pentru mentinerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protectie destul de avansate, precum stabilirea de contingente nationale pentru prelevari si controlul comertului international cu obiecte provenind din vanatoarea focilor.

Putin mai tarziu, naturalistul elvetian Paul Sarazin a propus crearea unei instante interguvernamentale insarcinate cu urmarirea problemelor privind protectia naturii. O conferinta desfasurata la Berna, in 1913, avea sa accepte principiul crearii unui comitet permanent avand ca functie a aduna, publica si difuza informatii in domeniu, dar aceasta decizie nu a fost urmata de efecte decat dupa Primul Razboi Mondial.

Tot in primele trei decenii ale secolului sunt adoptate si texte conventionale referitoare la utilizarea echitabila si protectia apelor de frontiera impotriva poluarii. Printre cele mai cunoscute documente de acest gen se numara Tratatul incheiat intre SUA si Marea Britanie privind apele de frontiera dintre Statele Unite si Canada, semnat la 11 ianuarie 1909, si astazi in vigoare, dar considerabil largit in anii 1970, document ce a instituit o comisie mixta care a jucat un rol eficace in cooperarea bilaterala privind problemele poluarii apelor frontaliere si a aerului.

3. Epoca cooperarii pentru conservarea si ocrotirea naturii

Anii 1930 au deschis o noua perioada, caracterizata prin depasirea conceptiei strict utilitariste si cristalizarea unor elemente cu vadita dimensiune de conservare si de protectie. Ea este considerata drept "faza protoecologica", in masura in care perspectiva protectiei mediului este deja prezenta in obiectivele reglementarii internationale, chiar daca nu are un rol determinant. Semnificative sunt, in acest sens, doua documente internationale, respectiv Conventia de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei si faunei in stare naturala si Conventia pentru protectia florei, faunei si frumusetilor naturale ale tarilor Americii, semnata la Washington, la 12 octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvant, precursoarele conceptiei actuale asupra protectiei si conservarii naturii.

Prima dintre acestea a prevazut, ca metoda de ocrotire, crearea de parcuri nationale si protectia stricta a unui anumit numar de specii ale faunei salbatice, inclusiv masuri de control asupra exportarii obiectelor provenite din trofee.

Intrucat, in ciuda denumirii sale, s-a aplicat numai in Africa, in mare parte colonizata, conventia respectiva a fost practic inlocuita prin Conventia africana asupra conservarii naturii si resurselor naturale, semnata la Alger, la 15 septembrie 1968 (amendata in 2003).

Si cel de-al doilea document citat mai sus a stabilit zone protejate si a prevazut masuri de protectie a faunei si florei salbatice, in special a pasarilor migratoare.

O alta caracteristica a acestei etape o reprezinta multiplicarea si perfectionarea dispozitiilor referitoare la apele de frontiera, dar in mod limitat, in sensul ca protectia acestora era inscrisa printre alte probleme, multe considerate mai importante. Aceasta tendinta s-a mentinut si in anii imediat urmatori celui de-al Doilea Razboi Mondial, in special in privinta tarilor central si vest-europene. De altfel, in acest context, in anul 1950 a fost incheiat primul tratat consacrat in intregime poluarii apelor continentale; este vorba despre protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de catre Belgia, Franta si Luxemburg in vederea crearii unei comisii permanente, tripartite pentru apele poluate. In acelasi spirit au fost incheiate si alte tratate, ca de exemplu pentru Moselle (27 octombrie 1956), lacul Constanta (27 octombrie 1960), lacul Leman (16 noiembrie 1962), Rin (29 aprilie 1963) etc., care, in afara diferentelor, in marea lor parte, stabilesc o comisie internationala insarcinata cu coordonarea masurilor de protectie.

Anii 1950 sunt marcati de aparitia primelor tentative de lupta impotriva poluarii marilor. Sunt edificatoare, in acest sens, documente precum Conventia de la Londra din 12 mai 1954 pentru prevenirea poluarii marii prin hidrocarburi (modificata ulterior in mai multe randuri si apoi inlocuita in 1973 printr-o conventie mai elaborata si mai eficace), Conventiile privind dreptul marin, adoptate in cadrul Conferintei de la Geneva, din 1958, de codificare a reglementarilor in materie (in special dispozitiile privind interdictia poluarii marii prin hidrocarburi ori conducte petroliere, deseuri radioactive si prevenirea deteriorarilor care pot fi cauzate mediului marin prin operatiunile de foraj pe platoul continental, precum si conventia consacrata pescuitului si conservarii resurselor biologice in marea libera) etc.

Aparitia si dezvoltarea utilizarii energiei atomice au determinat stabilirea unor reglementari pertinente in materie, incepand cu Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experientelor cu arme nucleare in atmosfera, spatiul extraatmosferic si sub apa.

Paralel, aspectele protectiei mediului sunt inscrise intre textele documentelor internationale cu un caracter general. Este cazul, de pilda, al Tratatului asupra Antarcticii, din 1 decembrie 1959, care interzice orice activitate nucleara din zona si prevede, de asemenea, masuri in vederea protectiei mediului prin Protocolul din 1991, si al Tratatului spatial din 1967, potrivit caruia exploatarea Cosmosului trebuie sa evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa si modificarea nociva a mediului terestru in urma introducerii de substante extraterestre. In concordanta cu acest proces de aparitie si dezvoltare a reglementarilor privind cooperarea internationala in domeniul protectiei mediului, unele principii fundamentale ale acestui nou domeniu al dreptului international, cele referitoare la poluarea transfrontaliera, au fost anuntate de jurisprudenta internationala. Astfel, sentinta arbitrala pronuntata la 11 iunie 1941 in afacerea Topitoriei Trail stabilea ca nici un stat nu are dreptul de a se folosi de teritoriul sau ori de a permite folosirea lui in asa fel incat fumurile sa provoace un prejudiciu pe teritoriul altui stat ori proprietatilor persoanelor care se gasesc aici. La randul sau, Curtea Internationala de Justitie, in decizia din anul 1948, pronuntata in afacerea stramtorii Corfu, a afirmat ca nici un stat nu poate utiliza teritoriul sau pentru acte contrare drepturilor altora, iar un "abiter dictum" al sentintei arbitrale din afacerea lacului Lanoux, din 19 noiembrie 1956 face aluzie la atingerea drepturilor statelor straine, care poate sa constituie o poluare a apelor de frontiera.

Toate aceste elemente au constituit fundamentele juridice ale formarii si afirmarii Dreptului international al mediului, ca domeniu distinct al Dreptului international public.

4. Etapa formarii si afirmarii Dreptului international al mediului

Aceasta etapa este plasata in timp intre anii 1960, o data cu declansarea crizei ecologice, si momentul actual. Caracterul global si universal al problematicii protectiei mediului a impus interventia organizatiilor internationale, care si-au inscris preocupari in domeniu si in cadrul carora aveau sa se adopte numeroase documente in materie.

Anul 1968 constituie, din punctul de vedere al formarii Dreptului international al mediului si cooperarii internationale in materie, un moment hotarator; in acel an, ONU si doua organizatii internationale regionale: Consiliul Europei si Organizatia Unitatii Africane (OUA), au declansat activitati sistematice in domeniul mediului.

Astfel, Consiliul Europei a adoptat, la inceputul lui 1968, primele doua texte in timp proclamate de catre o organizatie internationala in materie de protectie a mediului: Declaratia asupra luptei contra poluarii aerului (8 martie 1968, Rezolutia nr. (68) 4 a Comitetului Ministrilor) si Carta europeana a apei (proclamata la 6 mai 1968). In acelasi an, organizatia de la Strasbourg a adoptat si primul dintre tratatele europene in domeniul mediului, respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenti in produsele de spalare si curatire (semnat la 16 septembrie 1968).

In ce priveste OUA, la 15 septembrie 1968, sefii de state si guverne ai tarilor membre au semnat Conventia africana asupra conservarii naturii si resurselor naturale (care a succedat Conventiei de la Londra din 1933, intervenita in principal intre tarile colonizatoare si a fost radical amendata prin conventia cu acelasi obiect din 2003.). Documentul se remarca prin caracterul sau global, referindu-se la conservarea si utilizarea solului, apei, florei si resurselor faunei, practic la ansamblul factorilor de mediu. In acelasi timp, aceasta generalitate are drept consecinta faptul ca unele parti ale conventiei nu fac decat sa enunte mari principii. Totusi, au fost adoptate reglementari precise in ce priveste conservarea florei si resurselor faunei, prevazandu-se crearea de rezervatii, reglementarea vanatorii, capturarii si pescuitului, protectia particulara a unor specii. Referitor la aceasta din urma problema, Conventia africana stabileste doua principii de conservare care au influentat dezvoltarea ulterioara a dreptului mediului:

a)   protectia nu numai a indivizilor speciilor amenintate, ci si a habitatului lor;

b)  proclamarea responsabilitatii speciale a statului al carui teritoriu este singurul care adaposteste o specie rara (art. VIII, alin. 1).

In sfarsit, tot in anul 1968, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia nr. 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinte mondiale asupra "mediului uman", care a stat la baza pregatirii (de catre organizatiile interguvernamentale, statele membre etc.) a primei conferinte mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

In paralel cu lucrarile preparatorii pentru reuniunea convocata de ONU, sub impulsul unor catastrofe ecologice (precum "mareea neagra" cauzata in 1967 de petrolierul "Torrey-Canyon" asupra coastelor franceze, engleze si belgiene) sau al consecintelor tot mai evidente ale continuarii procesului de degradare a mediului, statele si-au amplificat cooperarea multilaterala, in special in domeniul luptei impotriva poluarii mediului marin prin hidrocarburi (Conventia de la Bonn, din 9 iunie 1969, asupra luptei impotriva poluarii apelor Marii Nordului prin hidrocarburi, Conventia de la Bruxelles, din 29 noiembrie 1962, privind responsabilitatea civila pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi si Conventia, de la aceeasi data, asupra interventiei in marea libera impotriva navelor care arboreaza un pavilion strain, in caz de accident care antreneaza sau ar putea antrena o poluare prin hidrocarburi, Acordul de la Copenhaga din 16 septembrie 1971 privind cooperarea intre statele scandinave pentru combaterea poluarii marii prin hidrocarburi, Conventia de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 privind crearea unui fond de indemnizare pentru pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi) sau in cel al conservarii faunei salbatice (Conventia de la Ramsar din 2 februarie 1971 privind conservarea zonelor umede de importanta internationala si Conventia de la Londra din 1 iunie 1972 pentru protectia focilor din Antarctica).

5. Rezultatele Conferintei de la Stockholm

In urma pregatirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentantii a 27 de state, intre 5 si 16 iunie 1972 s-a desfasurat in capitala Suediei, Stockholm, prima Conferinta ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare numar de participanti de pana atunci la o conferinta consacrata problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegatii din 113 state, reprezentanti, practic, ai tuturor marilor organizatii guvernamentale, 700 de observatori trimisi de 400 de organizatii neguvernamentale, personalitati invitate cu titlu individual si circa 500 de ziaristi.

In cadrul conferintei a fost aprobat un mare numar de texte, printre care o declaratie generala, 109 recomandari care au constituit un "Plan de actiune" si o rezolutie privind dispozitiile institutionale si financiare recomandate organizatiei mondiale.

Declaratia Conferintei Natiunilor Unite privind Mediul (Declaratia de la Stockholm) cuprinde un preambul in sapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generala in problematica mediului si cuprinde idei precum: omul este, deopotriva, creatia si creatorul mediului sau: elementul natural si cel pe care omul l-a creat el insusi sunt indispensabile bunastarii si exercitarii depline a drepturilor si libertatilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viata; protectia si ameliorarea mediului au o importanta majora pentru bunastarea populatiei si dezvoltarea ei etc. Reflectand conceptia exprimata in preambul, principiile reprezinta un amalgam de cerinte de natura politico-juridica. Sub raportul continutului lor, acestea exprima multiple semnificatii. Primul principiu afirma dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate si conditii de viata satisfacatoare, intr-un mediu a carui calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si bunastare. El are meritul de a fi promovat o conceptie avand in centrul sau apropierea si apoi unitatea dintre protectia mediului si drepturile omului.

Principiile 2-7 ale declaratiei cuprind continutul propriu-zis al documentului; ele proclama ca resursele naturale ale Globului nu sunt numai petrolul si mineralele, ci si aerul, apa, solul, fauna si flora, precum si esantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale si trebuie prezervate in interesul generatiilor prezente si viitoare; omul are o responsabilitate speciala in salvarea patrimoniului constituit de flora si fauna salbatice si habitatul lor; resursele renovabile trebuie sa poata salvgarda capacitatea lor de a se reconstitui si resursele nerenovabile nu trebuie sa fie epuizate; necesitatea unei gestiuni rationale etc.

Principiile 8-20 ale documentului se refera la realizarea protectiei mediului. Sub raportul continutului prevederilor acestora, se remarca stabilirea unor legaturi interdependente intre dezvoltarea economica si sociala si protectia mediului, implicatiile subdezvoltarii si caile lichidarii sale, necesitatea unei conceptii integrate si coordonate a planificarii etc.

Ultima grupa de principii (21-26) este consacrata cooperarii internationale si stabileste, printre altele: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse potrivit politicii lor ecologice si indatorirea de a face astfel incat activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nationale ori sub controlul lor sa nu cauzeze pagube mediului altor state ori celui din regiuni nesupuse vreunei jurisdictii nationale (principiul 21), obligatia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului international in ce priveste responsabilitatea si indemnizarea victimelor poluarii si altor daune ecologice produse in afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea si ameliorarea mediului etc.

Al doilea rezultat important al Conferintei de la Stockholm il reprezinta "Planul de actiune pentru mediu". Prevederile sale se refera in principal la trei categorii de probleme:

- evaluarea calitatii mediului (analiza, cercetarea, supravegherea si schimbul de informatii privind mediul, in cadrul "Planului Vigie" (Ecarthwatch),

- gestiunea mediului (priveste atat asezarile umane, cat si resursele naturale si dispozitiile respective ce se refera la poluari in general)

- masurile de sustinere (informarea si educarea publicului, formarea specialistilor in materie de mediu, insotite de aspecte institutionale).

6. Urmarile Conferintei de la Stockholm

S-a considerat, pe drept cuvant, ca Conferinta de la Stockholm a avut imensul merit de a fi abordat problema protectiei mediului si a metodelor pentru a o asigura de o maniera globala, si aceasta in toate sensurile termenului. Globalitate in sensul unei conceptii planetare asupra mediului, dar si in ceea ce priveste structurile institutionale ale lumii.

Aceasta viziune si metodele promovate au influentat si caracterizat evolutiile care au urmat.

Sub raport institutional, organismele create in sanul ONU, respectiv PNUM si Fondul pentru Mediu, menit sa alimenteze financiar actiunile pertinente, au jucat rolul coordonator pentru alte organizatii internationale, atat pentru cele din sistemul Natiunilor Unite, cat si pentru cele regionale.

Sub egida organizatiei mondiale s-au elaborat si s-au adoptat documente internationale care au reglementat cooperarea internationala in diferite sectoare ale protectiei mediului.

Astfel, Conferinta ONU privind dreptul marii, prin adoptarea Conventiei de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protectiei mediului marin impotriva poluarii. Alte reguli cu caracter general au fost cuprinse in alte instrumente internationale elaborate si adoptate sub egida organizatiei mondiale. Asa de exemplu, prin Conventia de la Geneva din 18 mai 1977 s-a interzis utilizarea tehnicilor de modificare a mediului in scopuri militare ori in oricare alte scopuri ostile. Totodata, este vizata orice tehnica avand ca obiect modificarea, datorita unei manipulari deliberate a proceselor naturale, a dinamicii, compozitiei ori structurii Pamantului, inclusiv biotopurile sale, litosfera, biosfera, atmosfera ori spatiul extraatmosferic.

La randul sau, primul Protocol aditional la conventiile de la Geneva din 12 august 1949, semnat la 10 iunie 1977, interzice utilizarea de metode ori mijloace de razboi concepute pentru a cauza ori putand determina pagube intinse, durabile si grave mediului natural. In acelasi timp, aspectele protectiei mediului au fost incluse in diverse documente privind cooperarea internationala. Mentionam, in acest sens, art. 30 din Carta drepturilor si indatoririlor economice ale statelor, adoptata de catre Adunarea Generala a ONU la 12 decembrie 1974 (Rezolutia nr. 3281-XXIX), care proclama ca protectia, prezervarea si valorificarea mediului pentru generatiile prezente si viitoare sunt responsabilitati ale tuturor statelor.

In cazul unei faze pregatitoare a adoptarii Cartei mondiale a naturii, care avea sa marcheze deschiderea unei noi faze in istoria Dreptului international al mediului, la 30 decembrie 1980, Adunarea Generala a ONU a proclamat responsabilitatea istorica a statelor pentru prezervarea naturii in interesul generatiilor prezente si viitoare.

Anumite principii de drept cutumiar s-au sedimentat in aceasta perioada, mai ales in cadrul OCDE si PNUE, ca "Principiile de conduita in domeniul mediului, in materie de conservare si utilizare armonioasa a resurselor partajate intre doua sau mai multe state" (adoptate de catre consiliul de administratie al PNUE, la 19 mai 1978).

Printre aceste principii se numara: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse si indatorirea de a face astfel incat activitatile exercitate in limitele jurisdictiei ori sub controlul lor sa nu cauzeze daune mediului in alte state, indatorirea de a informa si, la nevoie, de a intra in consultari cu acestea, informarea si cooperarea in caz de situatii neprevazute, cand se pot produce efecte daunatoare mediului etc.

In domeniul conservarii naturii au fost adoptate conventii cu vocatie mondiala, precum: Conventia de la Ramsar, din 2 februarie 1971, asupra zonelor umede de importanta internationala, in special ca habitat al pasarilor acvatice, Conventia din 16 noiembrie 1972, asupra protectiei patrimoniului mondial, cultural si natural, ambele elaborate sub egida UNESCO, Conventia de la Bonn, din 23 iunie 1979, asupra conservarii speciilor migratoare apartinand faunei salbatice etc.

In acelasi timp, in deceniile care au urmat Conferintei de la Stockholm
s-au afirmat noi probleme, cu caracter global, precum poluarea atmosferica la lunga distanta, diminuarea stratului de ozon, efectul de sera etc., care au reclamat adoptarea de reglementari juridice adecvate. Rezultatul principal al acestor preocupari a constat in documente precum: Conventia asupra poluarii atmosferice transfrontaliere pe distante lungi, incheiata la Geneva la 13 noiembrie 1979, Conventia-cadru de la Viena din 22 martie 1985 si Protocolul de la Montreal din 1989, privind stratul de ozon etc.

In sfarsit, accidentul de la Cernobil din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea, in cadrul AIEA, a doua conventii: una privind notificarea rapida a unui accident nuclear si o alta cu privire la asistenta in caz de accident nuclear sau urgenta radiologica.

Importante evolutii au avut loc si pe plan regional. La nivel european, Actul final al Conferintei de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un intreg capitol problemelor cooperarii continentale in materie de mediu. Un rol important in domeniu au jucat si alte institutii regionale, precum: Consiliul Europei, Consiliul Nordic (Conventia nordica privind protectia mediului, din 19 februarie 1974, a fost considerata mult timp un model pentru cooperarea privind ocrotirea mediului) etc.

Un rol important in amplificarea preocuparilor vizand cooperarea in domeniul protectiei mediului a revenit si organizatiilor neguvernamentale, in frunte cu Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii si Resurselor (UICN), Greenpeace etc. De exemplu, unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale UICN este elaborarea Cartei mondiale a naturii, adoptata de catre Adunarea Generala a ONU la 28 octombrie 1982.

7. Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale

In ciuda acestor rezultate inregistrate in planul colaborarii internationale, mediul planetei a continuat sa se deterioreze intr-o maniera generala. In aceasta situatie s-a cautat o noua abordare, mai eficienta, care avea sa se reflecte intr-o conceptie diferita asupra problematicii generale a protectiei si conservarii factorilor naturali. Aceasta si-a gasit expresia in doua documente publicate si examinate in anul 1987 de catre Adunarea Generala a ONU, respectiv studiul PNUM "Perspective in materia mediului pana in anul 2000 si in continuare" si raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (CMED), asa-numitul "Raport Brundtland", intitulat "Viitorul nostru comun".

Astfel, dupa ce denunta eroarea de a concepe mediul si dezvoltarea ca doua obiective distincte si adverse, documentul CMED promoveaza pentru politicile si proiectele de dezvoltare o abordare integrata, potrivit careia, daca acestea sunt rationale din punct de vedere ecologic, trebuie sa determine o dezvoltare durabila atat in tarile in curs de dezvoltare, cat si in cele dezvoltate. In aceasta viziune, rolul prioritar revine masurilor preventive si anticipative, fara a neglija insa masurile corective imediate. Potrivit termenilor proprii raportului CMED, dezvoltarea durabila este aceea care "raspunde nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde nevoilor proprii".

Raportul recomanda, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale si mondiale pentru a promova integrarea mediului si a dezvoltarii economice. Pe linia unor asemenea evolutii generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondiala pe tema dezvoltarii si mediului. Potrivit documentului, conferinta urma sa elaboreze strategii si masuri destinate sa opreasca si sa inlature consecintele deteriorarii mediului, in contextul unor mari eforturi nationale si internationale pentru a promova in toate statele o dezvoltare sustinuta si sanatoasa din punct de vedere ecologic.

In intentia organizatorilor, Conferinta de la Rio trebuia sa realizeze un nou consens international asupra unor teme de transcendenta mondiala, precum: protectia atmosferei (folosirea energiei, schimbarile climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferica transfrontaliera), protectia resurselor terestre, conservarea diversitatii biologice, protectia resurselor de apa dulce, protectia oceanelor, marilor si zonelor de coasta, gestiunea rationala, din punct de vedere ecologic, a biotehnologiilor, deseurilor de produse si deseurilor toxice, cresterea calitatii vietii si a sanatatii umane, ameliorarea conditiilor de viata si munca ale saracilor, eradicarea saraciei si oprirea degradarii mediului.

Pentru pregatirea acestei ambitioase agende si a celorlalte aspecte necesare desfasurarii conferintei s-a creat un comitet pregatitor format din reprezentanti ai statelor si organizatiilor internationale. Dupa o reuniune organizatorica preparatorie desfasurata la New York, in martie 1990, au urmat cele de la Geneva, din martie-aprilie si august-septembrie 1991, si New York, din martie-aprilie l992, in cadrul carora, in trei grupe de lucru si in plenara, s‑au analizat problemele si s-au propus masurile de adoptat in vederea solutionarii lor. Desfasurata intre 3 si 14 iunie 1992, Conferinta Natiunilor Unite privind Mediul si Dezvoltarea a reunit 145 de presedinti, prim-ministri si vicepresedinti, fiind socotita cea mai ampla reuniune la nivel inalt din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat in adoptarea unor documente precum:

a) Declaratia de la Rio asupra mediului si dezvoltarii - supranumita Carta Terrei,

b) Agenda 21,

c) Conventia asupra biodiversitatii,

d) Conventia-cadru privind schimbarile climatice,

e)Declaratia privind padurile,

f) Declaratia privind desertificarea

a) Declaratia de la Rio privind mediul si dezvoltarea

Desi, in mod evident, nu are forta juridica obligatorie, ea reprezinta rezultatul unei solutii de compromis intre tarile industrializate si Grupul celor 77 (care cuprinde astazi 128 de membri) de tari in curs de dezvoltare. Sub raportul structurii si obiectivelor sale, Declaratia de la Rio de Janeiro este, in mare parte, asemanatoare cu cea de la Stockholm, consacrand drepturile si responsabilitatile ce revin statelor in raport cu protectia mediului. Ea reflecta si preocuparile aparute in cei 20 de ani care desparteau in timp cele doua reuniuni tutelate de ONU: deteriorarea mediului si a capacitatii sale de a sustine viata, si constientizarea mai profunda a faptului ca progresul economic pe termen lung si protectia ecologica sunt fenomene interdependente. Cea mai importanta inovatie a documentului consta in conjugarea celor doi termeni, de acum inainte protectia mediului si dezvoltarea fiind strans legate. Asa cum remarca Al. Kiss, textul reflecta o puternica influenta tiermondista in problematica conservarii mediului. Astfel, una dintre tezele care se degaja este aceea ca nu vom putea proteja mediul planetei contra ori chiar fara marea majoritate a populatiei mondiale care, in stare de saracie fiind, detine o importanta proportie a unor resurse naturale.

Dupa un preambul mult mai redus decat cel al documentului din 1972, prin care se stabileste ca obiectiv instituirea unei aliante mondiale "noi si echitabile, prin crearea de noi niveluri de cooperare intre state, sectoarele-cheie ale societatii si persoane", se proclama 27 de principii (fata de 26, cat cuprindea Declaratia de la Stockholm).

Stabilind ca fiintele umane constituie centrul preocuparilor privind dezvoltarea durabila, documentul proclama dreptul fundamental al omului la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura (principiul 1). Este o formulare mult mai perfectionata si mai exacta a noului drept uman fundamental, care isi dobandeste tot mai evident un statut propriu in randul drepturilor omului. In completarea semnificatiilor sale, principiul 3 imprima o relevanta dimensiune dreptului la dezvoltare, care trebuie sa se exercite intr-o maniera care sa raspunda in mod echitabil nevoilor de dezvoltare si celor ecologice ale generatiilor prezente si viitoare.

Preluand principiul 21 al Declaratiei de la Stockholm, principiul 2 al documentului de la Rio recunoaste statelor "dreptul suveran de a-si exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului si de dezvoltare si responsabilitatea de a se asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nu provoaca daune mediului in alte state sau in regiuni care sunt in afara limitelor jurisdictiei nationale".

Consacrat deja ca regula de drept international cutumiar, principiul (aplicat cu precadere in domeniul poluarilor transfrontiere) cuprinde doua elemente constructive. In primul rand, este reafirmat dreptul suveran asupra resurselor naturale (recunoscut prin numeroase declaratii ale Adunarii Generale a ONU, incepand cu Rezolutia nr. 1803- XVII din 14 decembrie 1962 pana la altele recente, precum si de instrumentele internationale privind drepturile omului), iar precizarea exercitarii sale conform "politicilor din domeniul mediului si de dezvoltare" (Declaratia de la Stockholm prevedea numai conformarea cu prima categorie de politici) face sa i se confere semnificatii mai precise si o legatura mai directa intre mediu si dezvoltare.

In al doilea rand, este reafirmata datoria statelor de a asigura ca activitatile desfasurate sub jurisdictia lor nu cauzeaza daune mediului altor state sau regiunilor aflate in afara jurisdictiilor nationale ale statelor. In acest sens, se impun cateva precizari. Mai intai, ca statele sunt responsabile nu numai pentru propriile activitati, dar si pentru cele aflate sub autoritatea lor, indiferent ca sunt publice sau private. Asa cum se aprecia in sentinta din afacerea Trail, statele au o obligatie de diligenta in acest sens. Ca o consecinta, ele trebuie sa instituie un fel de regim de supraveghere permanenta a activitatilor care pot prejudicia mediul situat in afara jurisdictiei nationale a statelor. In sfarsit, statul trebuie sa aplice aceasta regula nu numai asupra elementelor supuse jurisdictiei nationale (sol, aer, mare teritoriala, platou continental, zona economica exclusiva), ci si asupra celor fata de care exercita un control, ca de exemplu nave, avioane, obiecte cosmice etc.

b) Agenda 21

Unul dintre documentele majore adoptate in cadrul reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de actiune intitulat "Agenda 21" format din 40 de capitole, care acopera diverse probleme si menit sa duca la aplicarea principiilor "Cartei Pamantului", pe o perioada care se intinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul "cel mai politic si cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodata de ONU in domeniul ecologic" (Boutros Ghali), planul stabileste perioadele, obiectivele, costurile estimative, modalitatile de actiune si responsabilitatile ce revin statelor si organismelor internationale in aceasta privinta.

Totodata, Planul de actiune aduce ca inovatie instituirea unei responsabilitati globale pentru ONU si organismele din sistemul sau fata de abordarea si solutionarea problemelor mediului. Aceasta se exprima mai ales in sensul ca, daca pana atunci fiecare structura sau conferinta a ONU aborda sectoare specifice - protectia apei, problemele populatiei, habitatului, stiintei si tehnologiei etc. -, in viitor, institutiile Natiunilor Unite sunt plasate in fata unei responsabilitati globale. O asemenea situatie necesita fara indoiala mecanisme noi de functionare si perfectionarea celor existente.

El consacra o noua conceptie asupra aplicarii unei dezvoltari compatibile cu prezervarea mediului ambiant si recunoaste mai explicit decat planul de actiune de la Stockholm interdependenta dintre problemele mediului, dezvoltarii si saraciei.

Referitor la continut, prevederile documentului sunt cuprinse in 115 programe specifice, grupate in jurul a patru axe tematice:

n       dimensiunea social-economica;

n       conservarea si managementul resurselor umane (habitat, sanatate, demografie, consum, productie etc.) si naturale (atmosfera, paduri, apa, sol etc.);

n       rolul organizatiilor neguvernamentale si grupurilor sociale;

n       mijloacele de implementare a masurilor stabilite (finantare, institutii etc.).

Planul promoveaza conceptia unei dezvoltari durabile, adica cea care semnifica maximul si cea mai buna valorificare a biosferei de catre actualele generatii, care sa ofere cele mai mari beneficii, in conditiile prezervarii potentialului sau, pentru a oferi aceleasi beneficii generatiilor viitoare.

Din punct de vedere juridic, unul dintre capitolele cele mai importante ramane cel referitor la aranjamentele institutionale (nr. 33). Astfel, prevederile sale stabilesc ca procesul interguvernamental de urmat dupa conferinta se va inscrie in cadrul rolului jucat de catre organismele ONU, mergand in sensul restructurarii si revitalizarii activitatii organizatiei mondiale. Altfel spus, nu s-a preconizat crearea unei autoritati mondiale exterioare Natiunilor Unite. Acesteia din urma i-ar fi revenit sarcina de a gasi structurile cele mai adecvate, probabil cele de sub autoritatea Consiliului Economic si Social, putandu-se inspira din situatia existenta in materia drepturilor omului.

c) Conventia-cadru asupra schimbarilor climatice

Inca din anul 1988, prin Rezolutia nr. 43/53, Adunarea Generala a ONU a recunoscut faptul ca schimbarile climatice constituie o preocupare comuna a intregii umanitati, si pornind de aici, in decembrie 1990 s-a constituit un comitet interguvernamental pentru elaborarea unei conventii generale asupra schimbarilor climatice. Adoptat in iunie 1992, documentul are ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze termoactive din atmosfera la un nivel care sa impiedice interferenta antropogena periculoasa pentru clima, intr-o perioada suficienta pentru ca ecosistemele sa se poata adapta in mod natural la aceste schimbari, astfel incat sa nu fie amenintata productia de alimente, iar activitatile economice sa se deruleze intr-o maniera durabila si curata din punct de vedere ecologic. Recunoscandu-se dreptul suveran al fiecarui stat de a-si exploata propriile resurse potrivit politicilor sale ecologice, se prevede obligatia ca aceasta folosire sa se realizeze in consens cu cerintele unei dezvoltari durabile si fara a se aduce atingeri mediului altor tari. Angajamentele statelor privesc in mod esential adoptarea unor masuri in limitele competentei lor teritoriale.

Conceptiile fundamentale ale Conventiei sunt putin obisnuite in raport cu Dreptul international traditional. Astfel, in primul rand, proclamand responsabilitatea comuna, dar diferentiata a partilor contractante, textul documentului contravine exigentelor principiilor egalitatii si reciprocitatii intre state. Tarile dezvoltate enumerate intr-o anexa (practic, cele 24 de state membre ale OCDE) va trebui in realitate sa-si asume toate cheltuielile ocazionate de aplicarea conventiei si sa inceapa sa depuna eforturi de reducere a emisiilor nocive. Tarile in tranzitie, printre care si Romania, desemnate in anexa I ca fiind "in tranzitie catre o economie de piata", au o anumita latitudine in aplicarea angajamentelor lor. Concret, aceasta inseamna ca masurile decise in comun vor putea fi adaptate la situatiile lor particulare si ca acestea nu sunt obligate sa contribuie la finantarea actiunii in tarile sarace.

Se instituie, de asemenea, obligatia statelor de a conserva si de a reduce toate emisiile sau concentratiile de gaze care produc efectul de sera si in special emanatiile de anhidrid carbonic, de a diminua si de a inlatura cauzele si efectele schimbarilor climatice, precum si o serie de drepturi si responsabilitati specifice pentru tarile in curs de dezvoltare si cele industrializate.

Conferintei ii este conferit un rol important nu numai in aplicarea ei si in dezvoltarea regulilor internationale decurgand din principiile conventiei, aceasta putand lua decizii si adopta instrumente juridice conexe. In afara functiilor obisnuite de gestiune a conventiei si de supraveghere a aplicarii ei - in special prin examenul, adoptarea si publicarea de rapoarte periodice -, ea trebuie sa se preocupe si de mobilizarea resurselor financiare necesare, creand un mecanism special in acest sens.

Aplicarea conventiei trebuie asigurata, de asemenea, prin alte mijloace, in special printr-un sistem de rapoarte, a carui functionare este stabilita cu precizie de document (art. 12).

Conventia a intrat in vigoare la 22 martie 1994, numeroase tari mari producatoare de gaze cu efect de sera fiind primele care au ratificat-o. Prima conferinta a partilor a avut loc in aprilie 1995 la Berlin, stabilind importante si ambitioase obiective pe termen lung.

O a doua conferinta a partilor s-a desfasurat la Kyoto (Japonia) intre 1 si 13 decembrie 1997. Cu aceasta ocazie, reprezentantii a 161 de state semnatare ale conventiei au reusit sa ajunga la un acord privind etapele de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de sera, astfel incat echilibrul dinamic sa nu fie perturbat in mod semnificativ intr-o perspectiva pe termen mediu si cu aplicarea principiului "discriminarii pozitive". Rezultatele conferintei au fost exprimate in Protocolul de la Kyoto, ce preconizeaza ca, pana in anul 2012, volumul mediu de gaze cu efect de sera (in principal CO₂) sa fie redus cu 5,2 la suta in raport cu nivelul din 1990. Ca expresie a unui compromis intre, pe de o parte, tarile dezvoltate (din Nord) si tarile in curs de dezvoltare (apartinand Sudului) si, pe de alta parte, SUA si aliatii sai traditionali si Uniunea Europeana, in frunte cu Germania si Franta, documentul a prevazut grade diferentiate pentru diminuarea emisiilor poluante, in functie si de angajamentele asumate unilateral: 8 la suta pentru tarile Europei Occidentale (nivel asumat si pentru Romania), 5 la suta pentru SUA, Australia etc., 0 la suta pentru Federatia Rusa sau Ucraina.

Printre exigentele fixate de document se numara:

n       industria sa devina mult mai eficienta din punctul de vedere al consumului de energie si va trebui sa treaca de la utilizarea combustibililor fosili bogati in carbon (carbune, petrol) la combustibili saraci in carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;

n       conducatorii auto sa opteze pentru modele mult mai eficiente, cu emisii reduse de C0₂, care sa functioneze, macar partial, pe baterii sau alte surse nepoluante de energie;

n       proprietarii de locuinte sa foloseasca surse nepoluante de energie (tigle cu baterii solare incorporate, pentru acoperisul caselor, de exemplu);

n       aparatele electrice va trebui sa se bazeze din ce in ce mai mult pe surse de energie regenerabile, precum cele eoliene, solare, hidroelectrice etc.;

n       consumatorii sa inceapa sa cumpere produse care consuma mai putina energie, precum: becurile fluorescente compacte, aparatura casnica reproiectata pentru a folosi minimum de electricitate.

La nivelul tarilor ce vor ratifica tratatul, se cere:

n       tarile dezvoltate sa-si reduca emisiile de CO2 si alte gaze generatoare ale efectului de sera, in medie cu 5,2 la suta pana in anul 2012;

n       tarilor in curs de dezvoltare li se recomanda sa adopte reduceri asemanatoare, daca acestea nu vor fi propria lor optiune;

n       "schimburile de emisii" vor permite tarilor cu reduceri substantiale de CO₂ sa-si "vanda" surplusul de reducere celor cu rezultate mai slabe.

Refuzul SUA (martie 2001) de a ratifica protocolul a pus sub semnul intrebarii sansele aplicarii importantelor masuri preconizate.

d) Conventia privind diversitatea biologica (biodiversitatea)

Ideea elaborarii unui instrument international vizand conservarea si utilizarea rationala a diversitatii biologice a fost lansata in anul 1987 in cadrul PNUE. Pe baza hotararii acestui organism a fost elaborat un text, adoptat de catre Conferinta de la Rio de Janeiro. Este vorba despre un document care a generat unele controverse, mai ales in ce priveste conditiile in care tarile industrializate vor avea acces la materialele genetice si alte resurse biologice existente in padurile tropicale si in statele in curs de dezvoltare ori cele in care acestea din urma vor accede la tehnologia "curata" din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie. Asa se face ca, desi anumite state au aderat la conventie, SUA nu au semnat-o, pe motiv ca prevederile sale ar afecta negativ industria biotehnologiilor si ca bugetul financiar al acesteia ar fi nerealist.

Documentul semnat la Rio nu a reusit sa realizeze totusi progrese deosebite, generand unele deceptii. Prima ar fi aceea a neinsistentei deosebite asupra suveranitatii statelor detinatoare de specii amenintate cu disparitia, fixandu-se totodata ca obiectiv utilizarea durabila a elementelor diversitatii biologice si partajarea echitabila a avantajelor care decurg din exploatarea resurselor genetice (art. 1). Echilibrul dintre acesti doi poli este stabilit in art. 15 si 16 ale conventiei. Astfel, statele detinatoare de resurse biologice au, in virtutea dreptului lor la suveranitate, puterea de a determina accesul la resursele genetice care se gasesc in limitele competentei lor teritoriale. Totusi, ele trebuie sa se straduiasca sa creeze conditii proprii de a facilita accesul la resursele genetice in scopul utilizarii lor rationale din punct de vedere ecologic de catre alte state semnatare (art. 15, alin. 2).

In urma acordarii, accesul este guvernat de conditiile convenite de comun acord. Desigur, contrapartidele pot fi inainte de toate financiare, dar documentul consacra o insemnata parte accesului la tehnologie si transferului acesteia (art. 16, alin. 3).

Obligatiile principale ale statelor-parti se refera la: cooperare (art. 5), identificarea si supravegherea diversitatii biologice (art. 7), elaborarea de strategii de conservare (art. 6), de preferinta in situ, in special prin stabilirea de zone protejate (art. 8), dar, de asemenea, si conservarea ex situ cu titlu complementar (art. 9), integrarea considerentelor privind biodiversitatea prin utilizarea durabila a resurselor vii (art. 10) si pregatirea de studii de impact (art. 14). Tarile industrializate va trebui sa furnizeze resurse financiare noi si suplimentare pentru a permite statelor in curs de dezvoltare sa faca fata tuturor surplusurilor impuse de aplicarea unor atare masuri. In acelasi timp, tarilor aflate "intr-o faza de tranzitie la economia de piata" nu li se cer decat contributii voluntare. Elaborarea listei tarilor repartizate in cele doua categorii (identica cu cea aflata in anexa Conventiei-cadru privind schimbarile climatice) a cazut in sarcina primei conferinte a partilor, desfasurata in noiembrie 1994.

O prevedere importanta este cea care subordoneaza indeplinirea obligatiilor ce le revin tarilor in curs de dezvoltare de ajutorul pe care-l primesc. Asa cum remarca Al. Kiss, aceasta poate fi considerata expresia intregii filozofii a Conferintei de la Rio.

Ca de altfel aproape toate tratatele recente in materie de mediu, si acesta stabileste o conferinta a partilor, careia ii confera functiile obisnuite pentru acest tip de organisme. In acest sens, ei ii revin sarcinile de a elabora strategia si prioritatile programului de conservare a biodiversitatii (art. 22), de a fixa sumele necesare pentru executarea conventiei, de a repartiza contributiile diferitelor state, precum si de a defini conditiile de atribuire si de utilizare a resurselor financiare astfel acumulate (art. 21, alin. 1 si 2). Periodic, conferinta partilor va primi de la statele semnatare rapoarte asupra masurilor adoptate pentru aplicarea conventiei. Totodata, se prevede ca se pot elabora protocoale aditionale.

Conventia a intrat oficial in vigoare la 30 decembrie 1993 (fiind ratificata de Romania prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994).

e) Declaratia de principii asupra padurilor

Acest document nu a putut sa se transforme intr-un document cu caracter juridic (obligatoriu) din cauza divergentelor aparute intre Nord si Sud, constand, in special, in aceea ca tarile dezvoltate au propus un acord referitor la padurile tropicale, in timp ce statele in curs de dezvoltare au cerut ca documentul sa se refere si la padurile din regiunile temperate si boreale.

Comitetul pregatitor a elaborat textul unei declaratii care cuprindea 17 principii privind toate tipurile de paduri, ce va constitui totusi o etapa semnificativa a procesului de realizare a unui acord international adecvat in materie.

Textul insista asupra suveranitati statelor, temperata totusi prin principii de gestiune, acestea fiind enuntate mai ales sub forma de recomandari. Nu lipseste apelul la o cooperare internationala crescanda, principiul 7 prevazand ca resurse financiare speciale va trebui sa fie furnizate tarilor in curs de dezvoltare detinatoare ale unor importante suprafete forestiere, care stabilesc programe de conservare a padurilor naturale. Aceste resurse va trebui sa stimuleze activitatile economice si sociale de substitutie. Se acorda un rol si un loc deosebit populatiilor autohtone. Dupa Rio, problematica acestui document a fost preluata de catre Comisia Dezvoltarii Durabile, dar fara a se ajunge pana in prezent la adoptarea unui document angajant in materie.

f) Declaratia asupra desertificarii

In faza pregatitoare a Conferintei de la Rio, actiunea mondiala asupra desertificarii nu a fost avuta initial in vedere. Decizia finala a reuniunii in aceasta privinta a fost inclusa in capitolul l2 al "Agendei 21", intitulat "Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra desertificarii si a secetei". Textul prevedea necesitatea intensificarii cooperarii internationale impotriva desertificarii si insarcina Adunarea Generala a ONU sa creeze un comitet interguvernamental care sa elaboreze proiectul unei conventii in materie. Ca urmare, in cea de-a 37-a sesiune a sa (1992), adunarea a decis declansarea unui proces in acest sens, astfel ca, la 17 iunie l994, 110 state au semnat, la Paris, Conventia Natiunilor Unite pentru combaterea desertificarii in tarile afectate grav de seceta si/sau desertificate, in special din Africa (deschisa spre semnare la 14 octombrie 1994 si la care Romania a aderat prin Legea nr. 111/1998).

Este prima conventie mondiala incheiata dupa Rio si, din acest punct de vedere, are valoarea unui test, mai ales in privinta capacitatii cooperarii internationale de a da un continut concret notiunii de dezvoltare durabila. Originalitatea conventiei se manifesta sub un dublu aspect. In primul rand, ea afirma o prioritate africana, zona unde se gaseste majoritatea statelor amenintate de fenomenul desertificarii, dar si a altor regiuni precum Asia, America Latina, Caraibe si Europa. In al doilea rand, structura sa cuprinde aspecte novatoare, articulandu-se in jurul programelor de actiune desfasurate la nivel national, regional si subregional, a caror aplicare conditioneaza executarea obligatiilor partilor.

Sub raport institutional s-a prevazut o conferinta a partilor ca "organ suprem al conventiei", care adopta deciziile necesare pentru aplicarea eficienta a documentului. Prima conferinta a partilor (COP) a avut loc la sediul FAO din Roma, intre 29 septembrie si 10 octombrie 1997. Cu aceasta ocazie, sediul secretariatului permanent al conventiei s-a stabilit la Bonn, iar FIDA a fost desemnata sa adaposteasca mecanismul mondial destinat sa mobilizeze finantele necesare pentru lupta contra desertificarii. De asemenea, au fost adoptate: primul buget, componenta secretariatului permanent si lista expertilor care sa participe la lucrarile Comitetului pentru stiinta si tehnologie.

Problema cea mai importanta a acestor documente o va constitui, in urmatorii ani, cea a finantarii masurilor de aplicare. Asa de exemplu, s-a calculat ca numai costul Planului de actiune "Agenda 21" se va ridica la 600 miliarde de dolari anual, din care 125 de miliarde ar trebui sa fie considerate ca un aport suplimentar la ajutorul pentru dezvoltare pe care tarile dezvoltate il acorda in prezent.

Din pacate insa, asa cum a rezultat din dezbaterile care au avut loc in marea metropola braziliana, in ciuda cererilor tarilor din partea defavorizata a lumii, putine state industrializate sunt dispuse sa faca acest lucru.

8. Aranjamentele institutionale. Comisia Dezvoltarii Durabile

Singura institutie creata de catre Summit-ul ecologic de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltarii Durabile (CDD). Constituirea sa este prevazuta in capitolul 38 al Agendei 21, "Aranjamente institutionale internationale", si se inscrie, dupa reiterarea rolului Adunarii Generale a ONU, in cadrul actiunii Consiliului Economic si Social.

Pentru a sprijini activitatea comisiei au fost instituite doua elemente principale: structuri de coordonare a agentiilor, organismelor si programelor Natiunilor Unite si "un organ consultativ de inalt nivel".

Dupa adoptarea textelor constitutive de catre Conferinta de la Rio si confirmarea lor de catre Adunarea Generala a ONU, CDD s-a reunit de mai multe ori, ocazii cu care s-a adoptat un program de lucru plurianual, conceput ca un cadru de evaluare a progreselor realizate in aplicarea Agendei 21, s-a realizat un schimb de informatii asupra modului de implementare a acestui document la nivel national si au fost discutate o serie de probleme financiare.

Dupa Reuniunea din mai 1994, CDD si-a propus o concentrare mai intensa asupra modului de coordonare, in special in cadrul sistemului ONU, a preocuparilor in materie, acordarea unei prioritati chestiunilor "transversale", ca de exemplu relatiilor dintre comert si mediu ori cu schimbarile modului de productie sau de consum. Rolul sau in aplicarea Agendei 21 a fost reafirmat in cadrul Conferintei de la Johannesburg.

9. Contributia Conferintei de la Rio de Janeiro la dezvoltarea Dreptului international al mediului

9. Consacrarea unor reguli proclamate in cadrul Conferintei ONU de la Stockholm

Face parte din aceasta categorie mai intai indatorirea statului de a veghea ca activitatile desfasurate pe teritoriul ori sub controlul sau sa nu cauzeze daune mediului in afara limitelor competentei sale teritoriale (principiul 2 al Declaratiei privind mediul si dezvoltarea, art. 3 din Conventia privind diversitatea biologica, preambulul Conventiei asupra schimbarilor climatice, art. 1 al Declaratiei asupra padurilor).

Principiul potrivit caruia statele trebuie sa coopereze pentru protejarea mediului isi gaseste, la randul sau, consacrarea in toate documentele conferintei (principiile 7, 14, 27 ale declaratiei, preambulul, art. 3, alin. 1, art. 4 din Conventia asupra climatului, art. 5 al Conventiei asupra biodiversitatii, art. 1 b si 3 b din Declaratia asupra padurilor etc.).

In ce priveste dreptul generatiilor viitoare de a avea nevoile satisfacute in mod echitabil si responsabilitatea care decurge in acest sens pentru generatiile actuale, acesta isi gaseste o consacrare corespunzatoare (declaratie, principiul 3, Conventia asupra climatului, art. 3, alin. 1). Indatorirea statelor de a elabora reguli privind responsabilitatea pentru daunele cauzate mediului si pentru indemnizarea victimelor este preluata de asemenea (principiul 13 din declaratie, art. 14, alin. 2 din Conventia asupra biodiversitatii).

Daca "dreptul fundamental la mediu" (contrar Declaratiei de la Stockholm) nu a fost consacrat expres in documentele de la Rio (cu exceptia unei aluzii cuprinse in primul articol al declaratiei), este subliniat unul dintre elementele sale esentiale, participarea tuturor indivizilor la luarea deciziilor referitoare la mediu care ii pot afecta (principiul 10 al Declaratiei privind padurile, capitolele 8, 11 si 25-32 din Agenda 21).

9.2. Confirmarea unor reguli rezultate din practica internationala

Este vorba despre o serie de reguli formulate progresiv de-a lungul celor doua decenii care au urmat Conferintei de la Stockholm. Astfel, indatorirea oricarui stat de a notifica imediat celorlalte state orice catastrofa si orice situatie de urgenta care risca sa aiba efecte nefaste, neprevazute asupra mediului este consacrata de declaratie (principiul 18) ori de Conventia asupra biodiversitatii (art. 14, alin. 1 d si e). Principiul 19 al declaratiei confirma, de asemenea, regula dupa care statele trebuie sa informeze in avans statele care ar putea fi afectate si sa le comunice toate informatiile pertinente asupra activitatilor care pot avea efecte transfrontaliere serios prejudiciabile pentru mediu, precum si sa aiba consultari cu aceste state, rapid si cu buna-credinta (in acelasi sens prevede art. 14, alin. 1 c din Conventia asupra biodiversitatii).

Aceasta regula este strans legata de cea cuprinsa in principiul 17 al Declaratiei de la Rio, potrivit caruia un studiu de impact trebuie sa fie realizat in cazul activitatilor care sunt apreciate ca risca sa aiba efecte nocive importante asupra mediului si sunt dependente de decizia unei autoritati nationale competente (reluata in Conventia asupra biodiversitatii, art. 14, Declaratia asupra padurilor, art. 8 b, Agenda 21, cap. 22).

La randul sau, principiul solutionarii prin mijloace pasnice a diferendelor dintre state in materie de mediu este confirmat de mai multe texte (principiul 24 al declaratiei, art. 14 din Conventia asupra climatului, art. 27 din Conventia privind biodiversitatea).

Principiul "poluatorul plateste", formulat prin principiul 16 al declaratiei si aplicat, prin cap. 20 al Agendei 21, la cazul concret al deseurilor, dobandeste treptat insemnate semnificatii juridice, inclusiv prin insertia lui in diverse documente adoptate la Rio de Janeiro. De asemenea, principiul precautiei, de data relativ recenta, este preluat si afirmat prin principiul 15 al declaratiei ori prin art. 3, alin. 3 din Conventia asupra climei.

In sfarsit, printre realizarile documentelor de la Rio se inscrie prefigurarea unui nou principiu de drept international, cel al responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor.

Acestea sunt, pe scurt, principalele semnificatii ale documentelor adoptate in cadrul Conferintei ONU de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, privind mediul si dezvoltarea.

10. Dezvoltarea Dreptului international al mediului, intre Rio de Janeiro si Johannesburg

Prin documentele si hotararile adoptate, Conferinta de la Rio a relansat la nivel international preocuparile vizand protectia mediului si a declansat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabila. Patru sunt directiile principale ale evolutiilor post-Rio la nivelul reglementarilor juridice: a) recunoasterea importantei protectiei mediului; b) influenta directa a instrumentelor adoptate; c) dezvoltarea reglementarilor internationale in principalele sectoare ale mediului si d) cresterea rolului actorilor nestatali.

10. Generalizarea recunoasterii juridice a importantei protectiei mediului

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea se caracterizeaza si prin exprimarea exigentelor ecologice in toate marile instrumente internationale si mai ales in tratatele referitoare la diferitele forme de cooperare economica. Asa de exemplu, Acordul de la Marrakech, adoptat la 15 aprilie 1994, prin care s-a instituit Organizatia Mondiala a Comertului, precum si practic toate noile conventii prin care s-au stabilit zone de liber-schimb contin clauze vizand protectia mediului.

10.2. Impactul documentelor adoptate la Rio

Prin noutatea continutului lor, documentele din 1992 au influentat major evolutia dreptului international al mediului, indiferent ca este vorba despre tratate universale sau regionale, sectoriale ori transversale, si au contribuit semnificativ la formarea de reguli cutumiare sau la cristalizarea celor existente. Dintre progresele evidente remarcam domeniul raspunderii civile ori penale pentru pagube ecologice (Conventia de la Lugano din 21 iunie 1994 si Conventia de la Strasbourg din 4 noiembrie 1998, privind protectia mediului prin dreptul penal).

10.3. Progresul reglementarilor juridice internationale in principalele sectoare ale mediului

In ciuda afirmarii tot mai evidente a tendintei reglementarii integrate si transversale, metoda vizand protejarea unor sectoare de mediu determinate este inca larg utilizata la nivel international.

a) Reglementari privind mediul marin

Principalele dezvoltari in domeniu au vizat problemele pescuitului. Se remarca in acest sens adoptarea a doua importante conventii cu vocatie universala: acordul vizand sa favorizeze respectarea de catre navele de pescuit in marea larga a masurilor internationale si de gestiune (29 noiembrie 1993) si Acordul de la New York din 4 august 1995 asupra stocurilor migratoare.

In privinta reglementarilor referitoare la protectia mediului marin, cele ale "marilor regionale" tind sa completeze sistemele conventionale existente pentru a acoperi toate problemele de mediu care se pun. Asa, de exemplu, Conventia de la Barcelona privind Marea Mediterana, din 1976, a fost completata la 14 octombrie 1994 prin Protocolul privind protectia Mediteranei contra poluarii rezultate din explorarea si exploatarea platoului continental, a fundului marii si a subsolului sau, la 10 iunie 1995, prin Protocolul privind zonele special protejate si diversitatea biologica din Mediterana, iar la 1 octombrie 1996 prin Protocolul privind prevenirea poluarii Marii Mediterane prin miscarile transfrontiere de deseuri periculoase si eliminarea lor.

b) Regimul juridic al protectiei apelor continentale

Progresele inregistrate se refera in primul rand la adoptarea Conventiei ONU asupra dreptului privind utilizarea cursurilor internationale de apa in alte scopuri decat navigatia (New York, 21 mai 1977). Totodata, Conventia de la Helsinki (1992), ca tratat-cadru european, a fost concretizata prin Conventia de la Sofia (29 iunie 1994) privind Dunarea si Conventia de la Berna (12 aprilie 1999) privind Rinul.

c) Protectia atmosferei si climatului

Cele trei sisteme conventionale existente privind protectia atmosferei
s-au dezvoltat fie prin modificari succesive (intr-un caz), fie prin adoptarea unor protocoale aditionale (in doua situatii). Astfel, Conventia de la Viena din 1987 si Protocolul de la Montreal vizand protectia stratului de ozon au fost modificate de mai multe ori pentru sporirea eficacitatii si actualizarea continutului unor dispozitii cu caractere tehnic.

Sistemul stabilit prin Conventia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluarii atmosferice transfrontaliere la distante lungi a fost completat cu alte protocoale aditionale vizand reducerea emisiilor de sulf (Oslo, 14 iunie 1994) si de poluanti organici persistenti (Aarhus, 24 iunie 1998). In sfarsit, sistemul instituit prin Conventia-cadru privind schimbarile climatice (5 iunie 1992) a fost dezvoltat prin Protocolul de la Kyoto (1997).

d) Reglementarea naturii si a vietii salbatice

Conventia privind biodiversitatea (1992) a stimulat reglementarile internationale in materie prin asimilarea si afirmarea conceptelor pe care le cuprinde. De asemenea, sistemele conventionale existente (precum cel al Conventiei de la Bonn din 23 iunie 1979) au cunoscut dezvoltari semnificative.

e) Protectia solurilor

Realizarea cea mai importanta in domeniu o constituie adoptarea la Paris, la 17 iunie 1994, a Conventiei ONU privind desertificarea, document preconizat in cap. 12 al Agendei 2

10.4. Intarirea rolului actorilor nestatali

In perioada post-Rio, rolul si contributia opiniei publice mondiale si a ONG la stimularea procesului de reglementare si la aplicarea dreptului international al mediului au sporit considerabil. Cele doua conferinte mondiale anterioare, la care se adauga cea de la Johannesburg, s-au derulat in prezenta reprezentantilor deosebit de activi ai societatii civile. Organisme special constituite de catre marile conventii internationale, conferintele partilor admit, in primul rand, observatori ai organizatiilor neguvernamentale ecologiste.

Un progres remarcabil s-a inregistrat in privinta dreptului la informare, participarii publicului la procesul decizional si accesului la justitie in materie de mediu prin adoptarea Conventiei de la Aarhus din 25 iunie 1998.

10.5. Proiectul IUCN al Conventiei internationale privind mediul (2000)

Urmarind indeplinirea recomandarilor cuprinse in Agenda 21 privind integrarea problemelor mediului si ale dezvoltarii (durabile), IUCN, in colaborare cu alte organizatii interesate, a elaborat proiectul unei conventii internationale asupra mediului. Documentul cuprinde 72 de articole, care stabilesc 10 principii fundamentale, obligatii generale si obligatii specifice (art.11-15 si, respectiv,     16-22). Acestea din urma includ obligatii vizand sistemele si resursele naturale (art. 20), diversitatea biologica (art. 21) si mostenirea culturala si naturala, incluzand si Antarctica (art. 22). Prevederile referitoare la procese si activitati acopera poluarea, deseurile si introducerea de organisme straine ori modificate genetic. Articolele privind problemele globale (27-33) pun accentul pe aspectele dezvoltarii comertului si mediului. Trei dintre ele privesc problemele ecologice transfrontaliere, dintre care unul pe cea a resurselor naturale (art. 34).

Sunt vizate, de asemenea, domeniile implementarii si cooperarii (art. 36-46), raspunderii si repararii prejudiciului (art. 47-55), aplicarii si indeplinirii (art. 56-63) si incheind cu concluziile finale (art. 64-72).

Textul se bazeaza pe tratatele existente, rezolutiile ONU si alte documente internationale, legislatii interne si constitutii nationale, regulamentele si directivele UE, precum si pe concluziile jurisprudentei ori alte materiale relevante, reprezentand din aceasta perspectiva un important efort si veritabil instrument de (pre)codificare. Articolele sale sunt redactate in termeni foarte generali. Cele asupra resurselor naturale, biodiversitatii si mostenirii (patrimoniului) naturale sunt foarte scurte si adauga foarte putin la documentele existente. Obiectivul principal al proiectului, asa cum rezulta din preambulul sau, il constituie recunoasterea unitatii biosferei, ca ecosistem unic si indivizibil si a interdependentei componentelor sale.

Este greu de precizat rolul si statutul unui asemenea document; daca IUCN il vede ca un posibil tratat tip "umbrela" care sa realizeze integrarea cerintelor de protectie a mediului in procesul de dezvoltare economico-sociala la nivel mondial, statele manifesta evidente reticente in acest sens. Chiar si acceptarea ideii negocierii unui asemenea acord are nevoie de un anumit consens din partea statelor, greu de realizat mai ales in conditiile in care insusi conceptul de dezvoltare durabila a suferit o vizibila demonetizare si o pervertire a scopurilor sale initiale.

Totusi, rolul de model este in plina afirmare, legislatiile si strategiile nationale de dezvoltare durabila inspirandu-se din proiectul UICN pentru formularea dimensiunilor lor juridice.

Lansat in 1995, el ramane insa un obiectiv in derulare, inscriindu-se printre urmarile Conferintei de la Rio si a viziunii acreditate de aceasta, alaturi de documente precum Conventia asupra desertificarii, Acordul ONU privind resursele piscicole sau Conventia de la Aarhus.

1 Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabila (Johannesburg, 26 august - 4 septembrie 2002)

Reuniunea "Rio + 10", organizata tot sub egida ONU, a cuprins doua etape: una intre 26 august si 1 septembrie, care s-a desfasurat la nivel ministerial si in care s-a organizat un forum al organizatiilor neguvernamentale si diferitelor grupuri ad-hoc, si o a doua, in care s-a desfasurat reuniunea la varf cu participarea sefilor de state si guverne din peste 120 de tari.

Obiectivul principal l-a constituit continuarea si amplificarea eforturilor internationale de implementare a documentelor adoptate la Rio - Declaratia de principii si mai ales Agenda 21 - referitoare la dezvoltarea durabila. Au fost adoptate doua documente cu caracter declarativ: Declaratia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabila si Planul de implementare.

Rezultatele principale ale summit-ului, degajate din documentele adoptate si punctele de vedere exprimate, au fost urmatoarele:

n       confirmarea dezvoltarii durabile ca element central al agendei internationale si incurajarea actiunii globale de lupta impotriva saraciei si de protejare a mediului;

n       largirea si consolidarea semnificatiei dezvoltarii durabile prin relevarea legaturilor existente intre saracie, mediu si utilizarea resurselor naturale;

n       s-a reconfirmat o raza larga de angajamente concrete si tinte de actiune pentru realizare mai efectiva a obiectivelor de dezvoltare durabila;

n       elementele critice ale negocierilor au fost reprezentate de problemele energiei si sanatatii;

n       s-a facut un pas inainte in acceptarea ideii de stabilire a unui fond mondial de solidaritate pentru eradicarea saraciei;

n       Africii si Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAL) li s-au acordat o atentie speciala si sprijin din partea comunitatii internationale, pentru o concentrare mai buna a eforturilor in scopul satisfacerii nevoilor de dezvoltare;

n       viziunile societatii civile au fost evidentiate prin recunoasterea rolului sau esential in implementarea rezolutiilor si promovarea initiativelor de parteneriat. Peste 8.000 de membri ai societatii civile au participat la summit, dinamizand dezbaterile;

n       conceptul de parteneriat intre guverne, oameni de afaceri si societatea civila a fost incurajat la reuniune si in privinta Planului de implementare; peste 220 de parteneriate (cu resurse de circa 235 de milioane USD) au fost identificate inainte de summit si altele in jur de 60 au fost anuntate in timpul reuniunii, in mai multe tari.

1 Declaratia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabila

Desi este un document cu o valoare declaratorie, ramane si singurul cu caracter general, previzional, adoptat de ultima reuniune mondiala privind mediul. Cele 37 de puncte ale sale sunt grupate in sase capitole.

Primul, intitulat "De la originile noastre spre viitor" (punctele 1-7), cuprinde un complex de angajamente in favoarea dezvoltarii durabile: de a constitui o societate globala si atenta, cunoscatoare a nevoilor pentru demnitatea umana a tuturor (pct. 2); asumarea responsabilitatii colective pentru avansarea si consolidarea interdependentei si intarirea mutuala a pilonilor dezvoltarii durabile - dezvoltarea economica, dezvoltarea sociala si protectia mediului la nivel local, national, regional si global (pct. 5); afirmarea responsabilitatii "unora pentru altii" (solidaritate intrageneratie), pentru comunitatea mai mare a vietii "si pentru copiii nostri" (solidaritate intre generatii).

Capitolul "De la Stockholm la Rio de Janeiro si la Johannesburg" (punctele 8-10) rememoreaza "drumul comun catre o lume care respecta si implementeaza viziunea dezvoltarii durabile", parcurs intre cele trei "summit-uri verzi" organizate sub egida ONU: la Stockholm s-a realizat acordul "asupra necesitatii urgente de a raspunde la problema deteriorarii mediului", la Rio de Janeiro s-a considerat ca protectia mediului si dezvoltarea sociala si economica sunt fundamente pentru dezvoltarea durabila; pentru realizarea acestui obiectiv s-au adoptat Agenda 21 si Declaratia de la Rio, iar la Johannesburg "a fost facut un progres semnificativ spre realizarea unui consens si a unui parteneriat global intre toti oamenii planetei noastre".

Cea de-a treia categorie de "puncte" se refera la "Provocarile pe care le infruntam" (punctele 11-15) si recunoaste marile sfidari: necesitatea eradicarii saraciei, a schimbarii modelelor nedurabile de consum si productie, "linia adanc gresita" care imparte societatea umana in bogati si saraci, suferintele grave ale mediului global, impactul lor asupra globalizarii.

Angajamentul pentru dezvoltarea durabila (pct. 16-30) cuprinde ansamblul masurilor proclamate in vederea continuarii procesului declansat la Rio de Janeiro. Se numara in aceasta categorie: stabilirea de parteneriate constructive pentru schimbarea si pentru realizarea telului comun de dezvoltare durabila (pct. 16), promovarea dialogului si cooperarii intre civilizatii si popoarele lumii (pct. 17), asigurarea accesului la cerintele de baza: apa curata, igiena, locuinta s.a. (pct. 18), eradicarea problemelor mondiale care ridica amenintari severe asupra dezvoltarii durabile (pct. 19), acordarea unei atentii speciale necesitatilor de dezvoltare a micilor state insulare in curs de dezvoltare si tarilor celor mai putin dezvoltare (pct. 24), antrenarea sectorului privat in parteneriatul pentru dezvoltare durabila (pct. 24).

Capitolul "Multilateralitatea este viitorul" (pct. 31-33) declara institutiile multilaterale si internationale "mai eficace, mai democratice si mai responsabile" drept instrument de promovare la nivel international a dezvoltarii durabile si recunoaste rolul conducator al ONU in acest context.

In sfarsit, ultimul capitol, "Sa facem ca lucrurile sa se intample" (pct. 34-37), cuprinde angajamentele participantilor de a infaptui obiectivele declarate prin: actiuni comune pentru a salva planeta, a promova dezvoltarea umana si a realiza prosperitatea si pacea universala; realizarea Planului de implementare de la Johannesburg si grabirea realizarii termenelor, a tintelor socioeconomice si de mediu continute aici.

Din punct de vedere juridic, declaratia nu reprezinta decat un document incipient, de inventariere a unor obiective si mijloace de realizare referitoare la dezvoltarea durabila, lipsind o coerenta si o structurare juridica adecvata.

12. Planul de implementare

Documentul cuprinde un ansamblu de masuri - administrative, juridice, strategice - vizand continuarea si intarirea procesului de implementare a principiilor si obiectivelor dezvoltarii durabile stabilite prin Declaratia si Agenda 21 adoptate la Rio (1992). El valorifica experienta dobandita in acest sens in ultimul deceniu si adauga telurile cuprinse in Declaratia mileniului (2000) si in rezultatele noilor conferinte si acorduri internationale incheiate sub egida ONU in ultimul deceniu.

Sunt astfel prevazute masuri concrete la toate nivelurile pentru incurajarea cooperarii internationale pe baza principiilor stabilite la Rio, reafirmandu-se printre altele principiul responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor.

Un obiectiv prioritar il constituie integrarea celor trei componente ale dezvoltarii durabile: dezvoltarea economica, dezvoltarea sociala si protectia mediului, ca elemente definitorii.

La baza promovarii noului tip de dezvoltare sunt plasate eradicarea saraciei, schimbarea parametrilor productivismului si comportamentelor consumiste si mai buna gospodarire a resurselor naturale.

Implementarea este conceputa astfel incat sa se faca in beneficiul tuturor, in special in favoarea femeilor, tinerilor, copiilor, altor grupuri vulnerabile; ea trebuie sa-i implice pe toti actorii parteneriatului, si mai ales grupurile din Nord si Sud, pe de o parte, si guvernele si grupurile majoritare, pe de alta parte; tipurile de parteneriat sunt considerate drept "cheia" atingerii telurilor dezvoltarii durabile intr-o lume globalizata; buna guvernanta la nivel national si international este si ea esentiala pentru procesul de aplicare a strategiei de dezvoltare durabila.

Actiunile si masurile preconizate se concentreaza in jurul urmatoarelor teme (obiective): eradicarea saraciei, schimbarea parametrilor necorespunzatori ai consumului si ai productiei, protejarea si gestionarea resurselor ca baza a dezvoltarii economice si sociale, dezvoltarea durabila intr-o lume globalizata, sanatatea si dezvoltarea durabila, situatia statelor insulare mici in curs de dezvoltare, dezvoltarea durabila in Africa, alte initiative regionale (America Latina si Caraibe, Asia si Pacific, Asia de Vest, regiunea CEE/ONU Europa).

13. Aspecte institutionale

Din punct de vedere institutional, Summit-ul verde de la Johannesburg, prin hotararile luate si documentele adoptate, a dat o mai mare importanta Comisiei pentru Dezvoltare Durabila, creata la Rio in 1992, in procesul de reevaluare si monitorizare a progreselor inregistrate in implementarea Agendei 21 si asigurarea unei mai mari coerente in aplicare, initiative si parteneriate.

O directie prioritara a activitatii CDD o constituie facilitarea si promovarea integrarii dimensiunilor ecologica, sociala si economica ale dezvoltarii durabile in programele comisiilor regionale ale ONU. De asemenea, se preconizeaza stabilirea unui mecanism efectiv, transparent si permanent de coordonare intre agentiile specializate ale ONU.

14. Concluzii

In ciuda asteptarilor, summit-ul mondial asupra dezvoltarii durabile a pus in lumina, prin continutul dezbaterilor si angajamentelor asumate, mai degraba limitele conceptului ca atare decat virtutile lui. Desi a fost puternic mediatizata si cu toate ca de ea s-au legat mari sperante, Reuniunea de la Johannesburg nu a reusit sa adopte masuri obligatorii, ci s-a rezumat la adoptarea unor documente cu caracter declarativ. Din acest punct de vedere, "Rio + 10" se inscrie pe linia descendenta a Conferintei "Rio + 5" (1997), de "golire de continut" a castigurilor dobandite la Summit-ul verde de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Ascensiunea mondializarii liberale si aducerea la guvernare in unele tari (in frunte cu SUA) a sustinatorilor sai au insemnat si un regres in cooperarea internationala privind solutionarea problemelor ecologice globale.

Cercurile ecologiste radicale vorbesc chiar despre o anumita deturnare a conceptului dezvoltarii durabile de la scopurile afisate, in sensul ca este folosit mai mult ca un alibi pentru mentinerea unei cresteri (economice), prin natura sa, distructive pentru mediu.

La capatul acestei incursiuni in procesul de formare si dezvoltare istorica a Dreptului international al mediului, se impun cateva concluzii asupra stadiului sau actual de afirmare.

In primul rand, se poate constata ca dreptul mediului este un drept international prin esenta sa, intrucat protectia mediului, drept consecinta a naturii si dimensiunilor poluarii, dar si a specificului factorilor naturali, ignora adesea frontierele nationale.

Apoi, Dreptul international al mediului este o ramura a Dreptului international public aflata in plina dezvoltare; acest proces s-a accelerat in ultimele decenii, in virtutea diversitatii si numarului instrumentelor adoptate si a institutiilor juridice stabilite de acestea. La aceasta trebuie adaugate cresterea normativitatii regulilor acestui drept, precum si extinderea considerabila a campului lor de aplicare.

Totodata, dreptul mediului foloseste toate varietatile de actiune si de normativitate internationala: soft law (cum sunt declaratiile celor trei conferinte ale ONU privind mediul: Stockholm (1972), Rio de Janeiro (1992) si Johannesburg (2002), politicile de natura incititiva puse in aplicare sub egida Programului Natiunilor Unite privind Mediul (PNUM), in special in cadrul "Agendei 21", masurile preventive (ca, de pilda, cele prevazute de Conventia MARPOL din 1973), posibilitatile ori recurgerea la tehnici originale, precum redecupajul anumitor zone de suprafata in functie de nevoile de protectie a mediului (precum in zone marine) sau recunoasterea unui drept de interventie in marea libera in caz de poluare (ori risc de poluare).

In sfarsit, dreptul mediului tinde sa concilieze "ireconciliabilul", dreptul statelor la dezvoltarea plenara a tuturor posibilitatilor, cu riscul de a polua, si dreptul tuturor statelor la salvgardarea mediului lor; respectarea suveranitatii statelor cu o reglementare supranationala din ce in ce mai constrangatoare pentru state; egalitatea statelor si responsabilitatea comuna, dar diferentiala a lor in indeplinirea sarcinilor privind protectia mediului.