NATURA JURIDICA A POSESIEI

NATURA JURIDICA A POSESIEI

Modul in care este reglementata posesia in dreptul francez -preluat si de cel romanesc - este atribuit in mod traditional inrauririi pe care a exercitat-o asupra acestuia conceptia subiectiva a lui C von Sivingy, contemporan cu Codul civil napoleonian, respectiv ideea ca posesia este un fapt care nu-si are originea in drept si care nu-i indica decat continutul, ceea ce se numeste "exercitiul dreptului' .

Aceasta conceptie este, se pare, adoptata si de comisia de reforma a Codului civil francez, in ale carei lucrari se propune ca posesia sa fie definita ca faptul de a exercita personal sau prin intermediul altuia prerogativele unui drept asupra unui bun, cu vointa de a se comporta ca titular al acelui drept[1].

Pornind de la aceasta reglementare, opinia majoritara atat in dioctrina franceza cat si in cea romaneasca este aceea care atribuie posesiei natura unui fapt, unei situatii de fapt, careia insa trebuie sa i se recunoasca efecte juridice .

Posesia este astfel definita ca o stare de fapt ce consta in stapanirea materiala a unui lucru, care da putinta posesorului de a se comporta ca un adevarat titular al dreptului real asupra lucrului[2].

Totusi, din imprejurarea ca nu este atribuita de drept nu se poate trage concluzia ca ea ramane exterioara acestuia, ca posesia este un simplu element empiric, de fapt.

Posesia nu este separata de drept decat prin absenta investiturii, a titlului insa ea tinde sa se apropie de acesta prin intermediul elementului sau subiectiv- animus : stapanirii exercitate in fapt ii corespunde, pe plan psihologic, intentia de a se comporta ca un adevarat titular de drept . Tocmai prin acest element, prin manifestarea unei vointe juridice cauza a efectelor care-i sunt recunoscute de drept, posesia depaseste simpla facticitate si intra in domeniul juridicitatii. Acesta este motivul pentru care ea a fost considerata nu doar un fapt pur si simplu , ci un fapt calificat juridic ori un fapt juridic voluntar si licit, generator de drepturi sau de situatii juridice .

Daca insa faptele juridice generatoare de drepturi, ca fapte naturale sau actiuni omenesti carora legea le recunoaste aceasta semnificatie raman distincte de drepturile carora le dau nastere ( de exemplu, contractul de vanzare-cumparare este distinct de drepturile la care da nastere pentru vanzator si respectiv pentru cumparator ), despre posesie s-a considerat ca ea desemneaza in acelasi timp faptul generator si dreptul generat de acel fapt, indisolubil legate unul de celalalt, deoarece dreptul se naste impreuna cu faptul si dispare odata cu el .

Pornind de la o reglementare total diferita, influentata de conceptia obiectiva a lui R. Ihering , doctrina germana, ca si aceea din tarile a caror legislatie a suferit influenta Codului civil german de la 1900, este aproape unanima in a atribui posesiei natura unui adevarat drept subiectiv, cu argumentul ca aceasta nu poate fi redusa la o simpla stapanire de fapt, intrucat puterea de fapt pe care o presupune posesia este intotdeauna insotita de un drept, acela de a o apara .

Posesia presupune o stapanire independenta, pentru sine, cu orice titlu, de la ea fiind exclusi numai aceia care detin lucrul sau dreptul in mod subordonat.

Asa de exemplu, art 919 din Codul civil elvetian se refera la posesie in termenii urmatori : "Cel care are stapanirea efectiva a bunului este posesorul acestuia. In materie de servituti si sarcini, posesia consta in exercitiul efectiv al dreptului'[5]. De asemenea, vechiul Cod civil austriac enumera ,in art 308, posesia printre drepturile reale .

Orice posesor are dreptul de a se mentine in posesia lucrului si, prin aceasta, posesia insasi constituie un drept. Controversele renasc insa atunci cand se pune problema ca, in continuarea acestei calificari de drept subiectiv sa se stabileasca din care anume categorie de drepturi face parte posesia : daca este un drept real propriu-zis sau unul de importanta mai redusa, in sensul ca spre deosebire de drepturile reale propriu-zise - proprietate, uzufruct etc - care au un caracter real prin continutul lor, posesia l-ar avea doar prin opozabilitate fata de terti.

Pornind de la premisa ca importanta nu este puterea pe care o confera posesia asupra lucrului, ci originea acestei puteri, care emana de la persoana posesorului s-a mers si mai departe, sustinandu-se chiar ca posesia ar avea natura unui drept personal, strans legata de persoana titularului sau.

Individul care poseda bunul este singurul care are puterea sa decida daca va conferi sau nu acestei detentii caracterul unei veritabile posesii, astfel incat transformarea starii de fapt in una de drept este o manifestare a personalitatii titularului, de care nu poate fi separata .

Ca vointa posesorului este sau nu importanta pentru ca aceasta sa produca efecte este o chestiune care poate si merita a fi dezbatuta, insa faptul ca posesia se bucura de recunoastere juridica este neandoielnic opera legii.

Conditiile si limitele acestei recunoasteri sunt de fiecare data stabilite prin reglementarile legale speciale, deosebite de acelea aplicabile in general drepturilor reale ori celor personale.

Prin efectul acestei recunoasteri, patrund in domeniul juridic situatii care altfel fie ca ar ramane in afara acestuia, fie ca ar fi sanctionate ca fiind contrare dreptului. Dar posesia nu se transforma prin aceasta intr-un drept subiectiv.

Fara indoiala, atunci cand starea de fapt a posesiei coincide cu dreptul, respectiv atunci cand stapanirea este exercitata de catre chiar titularul dreptului ca o prerogativa a acestuia, posesia reprezinta o forma de manifestare a dreptului subiectiv insusi. Atunci insa cand cele doua sunt dosociate, simpla recunoastere prin lege a unor efecte, stari de fapt a posesiei nu conduce la transformarea sa intr-un drept subiectiv, caruia sa-i corespunda vreo obligatie din partea altor subiecte si a caror recunoastere sa poata fi ceruta de posesor independent de orice incalcare[6].

Dreptul, prin normele care-1 alcatuiesc, recunoaste "actorilor' sai o mare varietate de prerogative, care nu pot fi reduse toate la categoria de drept subiectiv.

Spre deosebire de dreptul subiectiv care continua sa existe chiar daca titularul sau este, de pilda, in imposibilitate de a-1 exercita, posesia inceteaza atunci cand actele materiale de stapanire, chiar sub forma potentiala, nu mai exista. Ea poate constitui insa premisa pentru ca, in anumite conditii determinate prin lege, posesorul sa fie recunoscut ca titular al unui drept subiectiv : drept de proprietate, de uzufruct etc .