NOTIUNEA DE POSESIE

NOTIUNEA DE POSESIE

y

Posesiunea are semnificatie juridica pentru ca este pusa realitatea aparenta in relatie cu dreptul. Ea consta in stapanirea de fapt asupra unui lucru corporal. Sub aspect istoric, institutia posesiunii apare in legatura cu folosirea ogorului public (ager publicus). El apartinea statului roman si era dat in folosinta persoanelor particulare, existand astfel o posesiune privata in folosul cetatenilor. Etimologia cuvantului provine din verbul latin possidere, care inseamna a sta pe ceva, a stapanii, a poseda un bun. La inceput, starea de fapt a posesiunii nu era ocrotita de drept. Treptat s-a simtit nevoia si s-a impus ocrotirea posesiunii, chiar daca posesorul nu era si proprietarul terenului. Cuceririle Romei s-au extins, la inceput pe teritoriile Italiei si mai apoi in afara hotarelor acesteia. Pamanturile invinsilor au intrat in patrimoniul, statului care a permis cetatenilor si altor categorii de persoane sa le ocupe faptic si sa le cultive in schimbul unor sume de bani. Cetatenii si paturile spoliate de pamant, dar care il foloseau fara sa mai fie proprietari, aveau intre ei o serie de neintelegeri si conflicte, a caror solutionare era dificila pentru ca nu puteau utiliza actiunea in revendicare, nefiind proprietari. Pentru a solutiona conflictele intre cetatenii romani privitoare la delimitari, hotarnicii, precum si intre cetateni si bastinasi, odinioara proprietari, a aparut necesitatea unui instrument juridic, pentru apararea posesiunii asa-ziselor interdicte (interdicta). Prin mijlocirea interdictelor s-au creat si masuri de protectie a posesiei in sensul respectarii unor situatii de fapt anterior existente.

Conceptul de posesiune a stat in permanenta in preocuparea doctrinei juridice. In secolul al XIX-lea apar doua mari curente: doctrina lui K. Savigny , dupa care posesiunea era legata intr-un cerc restrans, fara a fi o institutie, avand postulatul "animus et corpus, animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidentis". Al doilea curent, reprezentat de doctrina lui R. Ihering , care se abate de la acest postulat, gravitand spre o noua definitie, legata de scopul economic, folosinta dupa destinatie a obiectului, posesiunea fiind manifestarea exterioara a vointei unei persoane, "prin care aceasta persoana aduce un nex cu sine, un obiect in relatiunile sale totale sau partiale, prin care acel obiect se prezinta, ca de fapt ei ii apartine". Relatia dintre persoana si obiect infiinteaza posesiunea, prin stapanirea acestuia.

Situata la frontiera dintre juridic si non-juridic, posesia este unul dintre acele concepte care ilustreaza, in maniera cea mai elocventa, ca trecerea din teritoriul faptului in acela al dreptului, nu se realizeaza printr-o ruptura, ci dimpotriva, dupa criterii mai mult sau mai putin rationale, elemente de fapt ce dobandesc legitimare juridica, sunt ridicate, pentru a utiliza o expresie draga juristilor, la randul de drept. Daca, de regula, dreptul nu recunoaste situatiile de fapt decat in masura in care ele i se conformeaza, sanctionandu-le ori ignorandu-le cu desavarsire pe acelea care ii contrazic, se intampla totusi, in mod exceptional, ca el sa se analizeze acestora din urma, tocmai pentru a pune capat oricarei distorsiuni intre ceea ce exista din punct de vedere juridic si ceea ce apare ca existand, in fapt.

Prin intermediul posesiei, ceea ce juristii numesc "aparenta', adica realitatea faptica se transforma intr-o stare de drept, fie ca in discutie sunt drepturi reale, dupa modelul carora a fost construita notiunea clasica de posesie, fie ca ea este aplicata cu referire la starea civila ( posesia de stat), la un drept de creanta ( posesia unei creante), ori chiar la numele de familie, a carui "stapanire' in fapt poate produce in anumite sisteme, de drept, efecte apropiate de acelea ale prescriptiei achizitive .

S-a recunoscut astfel posibilitatea dobandirii prin posesie prelungita a numelui de familie, cu singura conditie ca posesia sa nu fie "neloiaia' . In aceasta materie, judecatorii nu sunt ingraditi la regulile privitoare la prescriptia achizitiva a dreptului de proprietate, ci apreciaza in mod suveran loialitatea si efectele posesiei [4].

Urmand modelul sau francez[5], Codul civil roman nu incearca o definire a notiunii originale de posesie, ci o priveste doar ca pe un mecanism de realizare a prescriptiei achizitive, luand-o in considerare asadar numai in legatura cu unul dintre efectele sale. Dupa ce in alineatul 1 precizeaza acest context avut in vedere - "Orice prescriptie este fondata pe faptul posesiei' - art 1846 ofera in alineatul sau al doilea, o definitie a posesiei ca fiind "detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru' .

Pentru ca, desi prin consecintele sale este poate cea mai grava, incidenta juridica, a posesiei nu se rezuma totusi la prescriptia achizitiva; alte legislatii au considerat util sa includa dispozitii exprese referitoare la notiunea posesiei in general, independent de unul sau altul dintre efectele acesteia. Asa de exemplu, in Codul civil german de la 1900 -BGB - reglementarea posesiei este cuprinsa in cartea a IlI-a : Dreptul bunurilor, ea dobandindu-se, potrivit art 855, prin procurarea puterii de fapt asupra unui lucru. In acest scop, este suficient acordul de vointa intre vechiul posesor si noul dobanditor, cu conditia ca acesta din urma sa fie in masura sa-si exercite puterea asupra lucrului. Intr-o maniera similara, Codul civil elvetian include un capitol special intitulat "Despre posesie', definitia data acesteia accentuand asupra aceleasi idei de "stapanire efectiva a bunului' ( art 919 ).   

Ideea generala este asadar aceea ca posesia reprezinta exercitarea in fapt a unei stapaniri a unei puteri fizice , fie ca ea corespunde , fie ca nu , unei puteri de drept. Atunci cand cel care stapaneste este chiar titularul dreptului , posesia este una dintre prerogativele pe care i le confera dreptul sau , corespunzand deci unei situatii de drept - jus possessionis . Cand insa posesorul exercita stapanirea fara sa fi avut in prealabil un drept care sa-i confere aceste putere , posesia sa este doar o stare de fapt , careia dreptul ii recunoaste totusi unele efecte sub forma unor prerogative sau facultati pentru acela care o exercita - jus possidentis [7].

Nu orice stapanire de fapt poate fi insa caracterizata drept posesie, pentru a i se recunoaste asemenea efecte, ci numai aceea care se manifesta in exterior prin acte care apar ca exercitiul unui drept. Protectia acordata de drept starii de fapt a posesiei este justificata tocmai de aparenta de drept pe care o creeaza si care in cele mai multe cazuri corespunde realitatii, posesorul fiind chiar titularul dreptului ale carui prerogative la exercita in fapt.

Ori de cate ori o asemenea aparenta lipseste, cand probabilitatea ca actele de stapanire sa corespunda unui astfel de drept nu exista, recunoasterea juridica le va fi refuzata. Este de exemplu, cazul actelor exercitate asupra unor lucruri nesusceptibile de a constitui obiectul unor drepturi reale : un fond de comert, o mostenire .

Contrazicand regulile logicii juridice si consacrand triumful faptului asupra dreptului, aplicarea teoriei aparentei in drept a fost multa vreme refuzata. Ea a fost insa impusa de necesitati de ordine sociala, pentru ca adeseori este dificil daca nu imposibil sa se cunoasca situatia juridica exacta a unei persoane sau a unui bun [8].

Atunci cand totul contribuie la formarea convingerii ca situatia

aparenta reprezinta manifestarea exterioara a unei situatii de drept, operatiunile juridice realizate pe temeiul ei nu pot fi desfiintate fara a se
aduce atingere securitatii tranzactiilor si liberei circulatii a bunurilor. Altfel, daca ar exista mereu temerea ca situatia aparenta nu corespunde celei juridice, intreaga activitate juridica ar fi paralizata sau in orice caz mult ingreunata, consecinta care s-ar repercuta in primul rand asupra chiar a titulurilor de drepturi, cu care nimeni nu ar mai indrazni sa trateze fara a-si lua toate precautiile posibile.

Prin aparenta se intelege, in drept, o situatie verosimila, plauzibila insa contrara realitatii, lipsita de fundament real careia in anumite conditii i se recunoaste aptitudinea de a se transforma intr-o situatie juridica valabila.

Posesia se "legitimeaza' juridic tocmai prin aparenta de drept pe care o creeaza, indeosebi prin atitudinea subiectiva a celui care o exercita cu intentia de a se comporta ca titular de drept. Afirmatia ca atunci "cand posesia este conforma cu starea de drept este o posesie legitima, in caz contrar fiind nelegitima'[9], trebuie interpretata ca avand o conotatie preponderent morala, posesia avand o legitimare juridica proprie chiar si atunci cand, desi nu este conforma starii de drept, prezinta aparenta unei asemenea conformitati. Recunoasterea in drept a starii de fapt a posesiei se realizeaza, in principal, prin trei categorii de efecte, care se refera in mod deosebit la categoria drepturilor reale : protejarea prin intermediul actiunilor posesorii impotriva tulburarilor de fapt, instituirea unei prezumtii de proprietate in favoarea posesorului, care este scutit in acest fel sa faca dovada dreptului a carui manifestare exterioara se pretinde a fi posesia pe care o execita si in sfarsit, poate cel mai important, posesia poate sa conduca in anumite conditii la transformarea posesorului in titular de drept real, prin intermediul prescriptiei achizitive .

Printre conditiile pe care dreptul le impune pentru a recunoaste asemenea efecte starii de fapt a posesiei nu se numara insa, ca in cazul aparentei, in general, existenta unei erori comune si invincibile asupra situatiei juridice. Cel mult, pentru unele dintre acestea i se cere posesorului sa fie de buna-credinta, atitudine care consta si ea dintr-o reprezentare eronata a calitatilor celui de la care a dobandit, insa careia nu i se pretinde sa intruneasca trasaturile erorii, comune si invincibile, ci se apreciaza in concret, tinand seama de calitatile personale ale posesorului . In schimb , in cazul imobilelor este in plus necesar ca aparenta de drept care se manifesta prin posesie sa fie de o anumita durata, avand in vedere particularitatile circulatiei lor juridice. In sfarsit, daca teoria proprietatii aparente este menita sa apere, in primul rand, drepturile posesorului insusi.

Ca intotdeauna cand o anumita realitate capata semnificatii juridice, doctrina a incercat si in cazul posesiei sa o califice, sa o incadreze in anumite categorii, in raport cu anumite institutii cu care opereaza sistemul juridic, cu alte cuvinte sa-i stabileasca asa numita "natura juridica' .