PROBELE IN PROCESUL CIVIL

PROBELE IN PROCESUL CIVIL

I. Teoria generala a probelor

Judecatorul nu poate rezolva litigiul dedus in fata justitiei numai pe baza afirmatiilor partilor. Ele trebuie sa si dovedeasca ceea ce afirma, iar judecatorul isi va forma convingerea si va pronunta hotararea pe baza probelor care s-au administrat. De aceea, in etapa dezbaterilor, ca si in aceea a deliberarii, probele au o importanta deosebita.

Judecatorul apreciaza aceste probe in mod liber, neierarhizat.

Definitia si sensurile notiunii de proba

Prin probe intelegem acele mijloace juridice care ajuta la stabilirea existantei raportului juriduc civil concret si la realizarea drepturilor subiective civile nascute din acest raport, mai ales in contra celor care le nesocotesc sau le contesta.

Termenul 'proba' este susceptibil de a primi mai multe acceptiuni:

In sens larg prin proba se poate intelege:

- actiunea de stabilire a existantei sau inexistantei unui anumit fapt;

- mijlocul prin care se poate faptul;

- rezultatul obtinut prin folosirea mijlocului de proba;

In sens restrans exista doua acceptiuni ale acestei notiuni:

- mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt;

- faptul probator material care odata dovedit poate servi la dovedirea unui alt fapt material, determinant in solutionarea pricinii.

Subiectul si obiectul probei

Subiectul probei este insusi judecatorul pe care trebuie sa-l convinga asupra situatiei de fapt.

Obiectul probei este constituit din acele fapte sau acte juridice ce tind la dovedirea raportului litigios, anume actele juridice si faptele juridice in inteles restrans, care au creat, modificat sau stins acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dand dreptul de a cere constatarea nulitatii absolute, anularea, rezolutionarea sau rezilierea actului jurudic.

Faptele sunt de doua categorii:

- fapte principale (facta probanda sau res probandae), care constituie raportul litigios dedus judecatii si care trebuie dovedite;

- fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existentei sau inexistantei acestuia.

Faptele care trebuiesc dovedite pot fi materiale sau psihologice, acestea din urma exteriorizandu-se doar prin rezultatele lor, precum dolul, reaua credinta, etc.

Se cunosc urmatoarele categorii de fapte probatorii:

fapte necontestate, sunt acele fapte asupra exitentei carora toate partile din proces sunt de acord. De exemplu, in legatura cu un accident de automobil, ele sunt de acord asupra vitezei masinii sau asupra gradului de invaliditate a victimei. Judecatorul are insa dreptul sa le puna la indoiala, urmand a le corobora cu celalalte probe administrate in cauza.

fapte cunoscute personal de judecator. Este posibil ca uneori, judecatorul sa cunoasca personal faptele care formeaza obiectul litigiului. Acesta ridica problema daca el poate sa se sprijine pe cunostintele sale personale si daca poate sa respinga probele cerute de parti, pe motiv ca sunt inutile. Raspunsul este negativ. Hotararea judecatoreasca trebuie sa se sprijine exclusiv pe probele care au fost administrate. In cazul in care judecatorul cunoaste imprejurarile de fapt si depozitia sa este necesara pentru rezolvarea procesului, el va fi audiat ca martor, devenind astfel incompatibil cu functia de judecator.

faptele notorii, sunt faptele cunoscute de un mare numar de persoane, mergand de la faptele indeobste cunoscute de toata lumea, pana la cele cunoscute de majoritatea populatiei dintr-un judet sau chiar comuna ori oras. Instanta se poate folosi in darea solutiei de un atare fapt notoriu, partile fiind dispensate a mai administra probe in dovedirea lui.

fapte constante, denumite si fapte prezumtive, sunt acele fapte pe care legea insasi le considera existente, care nu pot fi in principiu contestate, si, ca atare, dovedirea lor nu mai este necesara.

- chestiunile prealabile sunt fapte stabilite intr-un proces penal si care au relevanta si in procesul civil, existand autoritate de lucru judecat din penal in civil asupra existantei faptei, persoanei faptuitorului si vinovatiei.

fapte a caror dovada nu este admisa de lege decat in anumite conditii. Pentru a nu se aduce atingere unor dispozitii imperative sau unor principii de drept, in mod exceptional, unele fapte pot face obiectul probei numai in anumite conditii. Spre exemplu: dispozitiile privind pastrarea secretului depunerilor la CEC interzic eliberarea de adeverinte care sa ateste sumele depuse de o persoana la unitatile CEC pentru a fi folosite in procesele civile, impotriva vointei depunatorului. Tot astfel, nu se poate dovedi prin certificat medical ca o persoana sufera de o anumita boala, impotriva vointei acesteia, intrucat s-ar aduce atingere regulilor referitoare la pastrarea secretului medical.

Conditiile de admisibilitate a probelor

O proba poate fi incuvintata numai daca indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:

a) sa nu fie oprita de lege. Spre exemplu, este inadmisibila proba pentru combaterea prezumtiilor legale interogatoriul si juramantul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despartenie.

b) sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte credibile si nu sa incerce a dovedi fapte imposibile, ori o contrazicere a legilor naturii.

c) sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului, sa foloseasca la rezolvarea pricinii si nu sa devina un mijloc de tergiversare a judecatii.

d) sa fie concludenta, adica sa poarte asupra unor imprejurari care odata cunoscute, sa ajute instanta la rezolvarea pricinii.

e) sa fie utila. Este inutila proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile.

Sarcina probei

Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., celui care face o propunere (afirmatie) in fata instantei de judecata, deoarece acesta trebuie sa o dovedeasca. Procesul civil fiind pornit de catre reclamant, prin introducerea cererii de chemare in judecata, este firesc ca el sa-si dovedeasca pretentia pe care a supus-o judecatii: 'onus probandi incumbit actori': 'probatio incumbit ejus qui dicit, non ejus qui negat'. Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.

Dupa ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului sau, paratul este obligat sa iasa din pasivitate si sa se apere, sa dovedesca netemeinicia pretentiei reclamantului.

Sunt si situatii in care paratul este obligat sa preia initiativa probei. Daca invoca o exceptie procesuala, el trebuie sa faca dovada acesteia: 'in excipiendo reus fit actor'. De asemenea, cand paratul dobandeste calitatea de reclamant (formuland o cerere reconventionala, o cerere de chemare in garantie), atunci i se aplica in intregime regula comuna cu privire la sarcina probei. Intr-un proces obisnuit, in principiu, sarcina probei se imparte intre reclamant si parat.

Exista situatii in care paratul, pastrandu-si aceasta calitate, are totusi primul sarcina probei.

In cazul prezumtiilor legale relative, cand legea presupune ca starii de fapt ii corespunde o anumita stare de drept, beneficiarul prezumtiei trebuie sa dovedesca numai faptul din care decurge prezumtia, iar partea potrivnica, daca doreste sa rastoarne aceasta stare, este obligata sa administreze proba contrara.

Clasificarea probei

Probele se clasifica dupa mai multe criterii:

- dupa cum se administreaza in fata instantei sau in afara acesteia, probele sunt:

- judiciare - sunt administrate direct si nemijlocit in fata instantei chiar si prin comisie rogatorie;

- extrajudiciare - sunt declaratiile martorilor date in particular, la cererea unei parti, declaratiile martorilor date in fata instantei dar intr-un alt proces si contrainscrisul folosit in simulatie.

dupa modul in care judecatorul percepe faptele, probele sunt:

- percepute personal de judecator (interogatoriul, cercetarea la fata locului, verificarea unui obiect material, etc.);

- percepute de alte persoane (depozitia unui martor).

dupa criteriul naturii lor, probele sunt:

- materiale (daca perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material);

- personale (daca faptul este relatat instantei de alte persoane, fie verbal, fie scris) si pot fi:

- pozitive (declaratii consemnate in inscrisuri sau facute oral);

- negative sau de abtinere (lipsa la interogatoriu, ascunderea unui inscris, etc.) si de rationament (in cazul prezumtiilor legale si a celor simple).

dupa caracterul oral sau derivat, probele sunt:

- primare (imediate sau nemijlocite), care implica un raport nemijlocit intre proba si fapt, exemplu: un inscris original, depozitia unui martor asupra unor fapte la care a asistat, etc,;

- secundare (mediate sau mijlocite), care provin din a doua sau a treia sursa, exemplu: copia de pe un inscris, depozitia unui martor care a auzit faptul de la o alta persoana, etc.

dupa cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele sunt:

- directe - cele care dovedesc prin ele insele raportul juridic dedus judecatii, exemplul inscrisul ce constata contractul cu privire la care exista litigiul, si in acest caz opera judecatorului se reduce la aprecierea seriozitatii si concludentei probei in raport cu celelalte probe;

- indirecte - cele care dovedesc numai un fapt vecin si conex, din a carui cunoastere se desprinde concluzia existentei raportului juridic litigios, exemplu: prezumtiile, iar in acest caz dupa operatiunea de apreciere si dupa ce s-a stabilit ca a dovedit faptul probator, intervine si rationamentul judecatorului, necesar pentru a se putea desprinde concluzia cu privire la existenta sau inexistenta raportului de drept substantial.

Administrarea probelor

Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte: propunerea probelor, incuviintarea lor si administrarea propriu-zisa.

Propunerea probelor

Propunerea probelor se face in faza initiala a procesului. Reclamantul trebuie sa arate in cererea de chemare in judecata dovezile pe care se sprijina fiecare capat de cerere (art. 112 pct. 5 C. proc. civ.), iar paratul, in intampinare, trebuie sa indice dovezile cu care se apara impotriva fiecarui capat de cerere (art. 115 pct. 3 C. proc. civ.) si daca formuleaza cererea reconventionala, va arata dovezile pe care isi intemeiaza pretentiile (art. 119 alin. 2 raportat la art. 112 pct. 5 C. proc. civ.).

Potrivit art. 132 alin. 1 C proc. civ., reclamantul, la prima zi de infatisare, poate cere instantei sa-i acorde un termen pentru intregirea sau modificarea cererii, precum si pentru a propune noi dovezi, iar alineatul ultim al aceluiasi articol permite reclamantului sa ceara un termen pentru a depune intampinare la cererea reconventionala si a propune dovezile in aparare. Paratul, la cererea intregita sau modificata de catre reclamant, poate face o noua intampinare (art. 132 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.), in care sa indice dovezile cu care se apara fata de noile pretentii ale reclamantului.

Daca paratul care nu este reprezentat sau asistat de avocat nu a depus intampinare, la prima zi de infatisare, presedintele ii va pune in vedere sa arate exceptiile si dovezile, despre care se face vorbire in incheierea de sedinta (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.).

Rezulta ca, in principiu propunerea probelor trebuie facuta prin cererea de chemare in judecata si prin intampinare, ori cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Sanctiunea nerespectarii acestor dispozitii consta in decaderea partilor din dreptul de a propune probele cu care tind sa-si dovedeasca pretentiile si apararile lor, art. 138 alin. 1 dispunand ca 'dovezile care nu au fost cerute in conditiile art. 112, 115 si 132 nu vor mai putea fi invocate in cursul instantei'.

Si art. 138 prevede exceptii de la sanctiunea decaderii, indicand trei stuatii in care partea poate sa ceara probe, desi dispozitiile legale mai sus amintite nu au fost respectate: cand nevoia dovezii ar reiesi din dezbateri; cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii; cand dovada nu a fost ceruta in termen din pricina nestiintei sau a lipsei de pregatire a partii, care nu a fost asistata sau reprerentata de avocat.

De asemenea, art. 171 C. proc. civ. arata ca partea decazuta din dreptul de a administra o dovada va putea totusi sa se apere, discutand in fapt si in drept temeinicia sustinerii si a dovezilor partii adverse.

Desi ar fi firesc ca mai intai sa se faca dovada si numai dupa aceea sa se faca contradovada, art. 167 alin. 3 C. proc. civ. dispune ca, pe cat posibil, dovada si dovada contrara vor fi administrate in acelasi timp. Daca se incuvinteaza o dovada cu martori in conditiile art. 138 C. proc. civ., contradovada trebuie ceruta in aceeasi sedinta, daca ambele parti sunt de fata, iar daca partea potrivnica lipseste, in sedinta urmatoare, ori, in caz de impiedicare, la prima zi cand se infatiseaza (art. 167 alin. 4 si 5 C. proc. civ.).

Asadar partile au obligatia sa propuna probele in acelasi timp.

Daca o parte a renuntat la o dovada pe care a propus-o, partea adversa poate sa si-o insuseasca ea (art. 168 alin. 3 C. proc. civ.). De asemenea, instanta poate ordona dovezile care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc (art. 129 alin. 5 C. proc. civ.).

Incuviintarea probelor

Probele propuse in aceste conditii trebuie puse de catre instanta, inainte de a le incuviinta, in discutia contradictorie a partilor. Dupa aceasta, instanta va da o incheiere de admitere sau de respingere a probelor respective, care trebuie sa fie motivata. Incheierea prin care se incuviinteaza dovezile va arata faptele ce vor trebui dovedite, precum si mijloacele de dovada incuviintate (art. 168 alin. 1 C. proc. civ.). Cand o parte s-a opus la o proba propusa de cealalta parte, incheierea va arata si temeiurile pentru care proba a fost incuviintata sau respinsa, pentru ca aceasta incheiere, formand corp comun cu hotararea ce se va pronunta pe fond, este supusa controlului judiciar. Daca instanta a incuviintat o proba, ea nu mai poate reveni asupra ei decat motivat si numai daca proba a devenit neconcludenta sau inutila.

In situatia in care s-a incuviintat o dovada ce necesita cheltuieli, sub sanctiunea decaderii, partea este obligata sa depuna in termen de 5 zile suma fixata de instanta. Depunerea sumei se va putea face si dupa implinirea termenului, daca prin acesta nu se amana judecata (art. 170 C. proc. civ.). Daca proba a fost ordonata de instanta din oficiu, suma se avanseaza de partea in folosul careia se administreaza.

Administrarea propriu-zisa a probelor

Administrarea propriu-zisa a probelor se face in fata instantei de judecata (art. 169 alin. 1 C. proc. civ.), inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului pretentiilor deduse judecatii (art. 167 alin. 2 C. proc. civ.).

Sunt si situatii in care probele nu sunt administrate de catre instanta care judeca procesul: asigurarea dovezilor; administrarea probelor prin comisie rogatorie; probele administrate de o instanta necompetenta ori intr-o cerere perimata, pot ramane castigate cauzei.

Mijloacele de proba

Proba prin inscrisuri

Definitie

Desi Codul civil nu ofera o definitie generala a inscrisurilor, s-a considerat ca prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin scriere cu mana sau dactilografiat, ori prin efectuarea de orice alte semne conventionale, pe hartie sau orice alte materiale: carton, sticla, lemn, panza etc.

In ceea ce priveste denumirea, s-au folosit si se folosesc expresii foarte diferite: proba prin inscrisuri, proba preconstituita, inscrisul, actul scris etc.

Prin faptul ca inscrisurile cuprind declaratii facute inainte de existenta vreunui litigiu, si de aceea ofera garantie de sinceritate si exactitate, ele reprezinta unul din cele mai importante mijloace de proba, usor de pastrat si greu alterabil prin trecerea timpului.

De obicei o proba se preconstituie chiar din momentul incheierii actului.

Referitor la importanta inscrisurilor, trebuie subliniat faptul ca aceasta rezida in chiar avantajele pe care le prezinta aceste mijloace de proba.

Clasificarea inscrisurilor

Inscrisurile cunosc mai multe clasificari dupa diferite criterii:

Astfel, dupa scopul urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in:

preconstituite, cele intocmite special pentru a servi ca probe;

nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri.

Dupa efectul lor, inscrisurile se impart in trei categorii:

inscrisuri originare, care sunt intocmite, fie de organul instrumentator competent, fie de parti pentru a constata incheierea, modificarea sau stingerea unui act juridic;

inscrisuri recognitive, care sunt intocmite pentru recunoasterea exigentelor unui inscris originar pierdut si care are drept scop inlocuirea acestui inscris;

inscrisuri confirmative, sunt acele inscrisuri care intaresc un act anulabil, facand sa nu mai fie viciat, cu conditia de a cuprinde obiectul, cauza si natura obligatiei si sa faca mentiune despre viciul ce il avea si intentia autorului actului de a-l acoperi, renuntand astfel la actiunea in anulare.

Dupa raportul dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii.

Dupa criteriul semnarii, inscrisurile se deosebesc in semnate si nesemnate.

Cele mai importante specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si inscrisul sub semnatura privata.

Inscrisurile autentice

Art. 1171 C. civ., definind actul autentic, spune ca: 'actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege de un functionar public care are dreptul de a functiona la locul unde actul s-a facut'.

In mod curent prin inscrisuri autentice se inteleg inscrisurile notariale, dar numarul lor este cu mult mai mare, definitia data de art. 1171 C. civ. cuprinzand toate inscrisurile intocmite de functionarii de stat in sfera competentei lor, de exemplu sunt inscrisuri autentice actele de stare civila, hotararile judecatoresti etc.

Redactarea actelor juridice in forma autentica prezinta patru mari avantaje datorita puterii probatorii exceptionale pe care legea o acorda acestor acte. Dintre aceste avantaje enumeram:

a) fac credinta despre data actului pana la inscrierea in fals;

b) se bucura de o prezumtie de validitate a actului;

c) au puterea unui titlu executoriu, cand se prevad obligatiuni ajunse la scadenta, creditorul nemaifiind obligat sa ia calea justitiei;

d) constatarile personale ale agentului instrumentator fac dovada pana la inscrierea in fals, iar celelalte mentiuni pana la proba contrarie. Acestea din urma se refera la declaratia partilor pentru fapte care nu pot fi verificate de agentul instrumentator.

Actul autentic poate fi atacat printr-o actiune in anulare pentru vicii de consimtamant sau printr-o actiune in simulatie impotriva actelor juridice constatate prin inscrisuri autentice.

Articolul 1172 C. civ. se ocupa si de cazul in care actul autentic este facut si de un agent instrumentator cu incalcarea competentei sale. Textul de lege ne arata ca acest inscris ramane valabil ca inscris sub semnatura privata, cu conditia sa fie semnat de parti. Daca nu a fost semnat de parti, inscrisul nu poate avea eficacitate, insa el poate fi folosit ca un inceput de proba scrisa.

Actul autentic este opozabil si tertilor pentru ca autentificarea se transcrie in registrul de publicitate.

Inscrisurile sub semnatura privata

Inscrisurile sub semnatura privata sunt acele inscrisuri intocmite si semnate de parti fara interventia vreunui organ al statului. Ele cuprind imensa majoritate a actelor juridice incheiate in circuitul civil, pentru ca numarul actelor juridice pentru valabilitatea carora legea cere forma autentica este foarte redus.

Totodata inscrisul sub semnatura privata trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Semnarea inscrisului sub semnatura privata Este un element esential, pentru ca partile se obliga prin semnatura. Bineinteles ca inscrisul trebuie sa aiba un continut din care sa rezulte cuprinsul obligatiei. Semnatura poate fi contestata de partea care se opune acestui act, lucru care este imposibil la inscrisurile autentice. Cand o parte contesta o semnatura, instanta poate verifica semnatura, prin verificarea de scripte sau prin recunoasterea partii adverse, sau prin expertiza grafologica.

Semnatura trebuie neaparat sa fie scrisa de mana partilor. Ea nu poate fi dactilografiata, litografiata sau imprimata, nici inlocuita cu o parafa, cu un sigiliu, cu un alt semn sau prin punere de deget. Nu este necesar ca inscrisul, sa fie semnat in acelasi timp de toate partile. Semnaturile se dau si succesiv.

Semnatura se pune de obicei la sfarsitul inscrisului. Ea poate fi pusa ca si marginal daca textul inscrisului a ocupat intreaga pagina, in asa fel incat sa apara vizibil ca ea se refera la intregul cuprins al inscrisului.

Data inscrisului sub semnatura privata Intre partile contractante, data, ca intreg cuprinsul inscrisului, este supusa conditiei recunoasterii, eventual a verificarii de scripte. Intre parti data este valabila pana la proba contrarie.

Fata de terti, este opozabila numai data certa inscrisa in registrele publice.

Multiplul exemplar. Aceasta cerinta este obligatorie pentru conventiile sinalagmatice . Articolul 1179 C. civ. mentioneaza ca 'actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes.

Fiecare exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut'.

Lipsa dublului exemplar si a mentiunii numarului exemplarelor atrage nulitatea inscrisului ca atare, nu insa si nulitatea conventiei, care poate fi dovedita prin alte mijloace de proba ingaduite de lege, de exemplu, prin marturisire, martori etc.

De la cerinta multiplului exemplar sunt scutite inscrisurile autentice, hotararile judecatoresti care constata incheierea unui contract, situatie in care un singur exemplar al inscrisului este lasat in pastrarea unui tert: cazul contractului de mandat sau imprumut; contractele incheiate prin corespondenta dupa mecanismul oferta-acceptare; inscrisul in materie comerciala, situatia cand actul este recunoscut de ambele parti; cand toate exemplarele se infatiseaza instantei care le pastreaza.

Daca inscrisul nu s-a facut in multiplu exemplar, atunci doar inscrisul este nul, nu si conventia consemnata in inscris.

Existenta mentiunii 'bun si aprobat', este ceruta in cazul inscrisurilor sub semnatura privata care constata conventii din care se nasc obligatii unilaterale. Aceasta mentiune se inscrie de obicei la sfarsit, de partea care se obliga la plata unei sume de bani si dupa aceasta mentiune se scrie suma in cifre si litere.

Aceasta mentiune se aplica si la obligatiile de a preda o suma de bani sau o cota determinata din lucrurile fungibile. Nu se foloseste pentru predarea unor lucruri certe. Totodata aceasta mentiune se aplica si la toate operatiunile si inscrisurile, mai putin la chitantele liberatorii.

Daca aceasta mentiune nu se respecta, actul sub semnatura privata se anuleaza, dat nu si conventia. In acest caz, inscrisul sub semnatura privata, reprezinta un inceput de dovada scrisa.

Alte inscrisuri

Pe langa aceste inscrisuri mentionate mai sus, mai exista si alte categorii de inscrisuri, si anume:

a) Raboajele sunt o proba preconstituita, deoarece ele exprima o gandire materializata prin semne incrustate pe un corp dur, cu ajutorul carora se tine evidenta prestatiilor efectuate.

Aceste raboaje se foloseau odinioara in mediul rural, cand oamenii nu stiau sa scrie si sa citeasca.

b) Registrele comerciale sunt un mijloc de probatiune creat de lege pentru avantajarea comerciantilor. Mentiunile din ele constituie probe doar daca sunt regulat tinute, adica daca sunt numerotate, parafate, vizate pentru deschidere, vizate pentru inchidere, vizate anual de instanta, si in care operatiunile comerciale sunt inregistrate la timp, cronologic, fara stersaturi sau adaugiri.

Daca nu sunt regulat tinute, ele fac dovada doar impotriva comerciantului.

Intre comercianti, registrele comerciale fac dovada pentru ca fiecare comerciant are registrul sau.

c) Registrele, cartile si hartiile casnice, sunt acele registre sau documente scrise casnice in care unele persoane isi fac insemnari in legatura cu unele evenimente din viata lor, care se pot referi uneori si la fapte juridice curente, de exmplu un imprumut, plata unei datorii etc.

Aceste inscrisuri fac dovada impotriva autorului lor cand cuprind primirea de plati si cand se face mentiunea expresa ca scrierea tine loc de titlu in favoarea creditorului. Este un mijloc de proba extrajudiciar, care poate fi combatut cu orice alt mijloc de proba.

d) Mentiuni facute de creditor pe titlul de creanta

Art. 1186 C. civ. stabileste in alin. 1 regula ca mentiunile facute de creditor pe titlul de creanta (in josul, pe marginea sau pe dosul acestuia) fac dovada impotriva creditorului, chiar daca nu sunt semnate sau datate de acesta, cu dubla conditie ca din cuprinsul lor sa reiasa liberarea totala sau partiala a debitorului si sa fie scrise de mana debitorului.

e) Scrisorile misive, care pot contine recunoasteri extrajudiciare ale unor fapte probatorii. Nu se pot folosi daca au un caracter strict personal pentru ca s-ar incalca secretul corespondentei. Tertii pot folosi aceste scrisori daca dovedesc ca au intrat legal in posesia lor, caci daca au dobandit aceste scrisori printr-un act delictuos, sustragere, frauda etc., asemenea fapte sanctionate de Codul penal constituie o piedica la prezentarea scrisorii.

f) Telegrama, care este un inscris al carui specific consta in faptul ca destinatarul telegramei nu primeste originalul, ci o copie certificata de functionarul postal. Telegrama este proba ca act sub semnatura privata, cand originalul este semnat de insasi persoana aratata in ea ca fiind transmitatorul acestei telegrame.

Administrarea probei prin inscrisuri

Producerea inscrisurilor

Inscrisurile se depun odata cu cererea de chemare in judecata a reclamatului, in atatea copii cati parati sunt, plus un exemplar pentru instanta de judecata, pe care le certifica pentru exactitate. Certificarea se face prin mentiunea 'conform cu originalul' dupa care urmeaza semnatura.

Partea poate depune un extras din inscris, dar, in acest caz, instanta o poate obliga pe parte sa depuna inscrisul in totalitate, obligatie care este valabila pentru toate partile din proces.

Pentru actele in alte limbi, se depun obligatoriu si copiile traduse si certificate fie de parte, fie de un translator autorizat. Daca un act se afla la partea care are interesul sa il ascunda, instanta o poate obliga sa depuna actul la dosar, iar daca aceasta refuza, se poate aplica prezumtia dovedirii faptelor care se pretind a fi inscrise in act, cu conditia sa fie certa detinerea inscrisului de partea respectiva.

Daca actul se afla in pastrarea unei autoritati sau a altei persoane, instanta va dispune aducerea lui intr-un anumit termen.

Neprezentarea inscrisului de catre detinator, in termenul fixat de instanta, se sanctioneaza cu amenda judiciara.

De asemenea, tot cu amenda se sanctioneaza si refuzul sau omisiunea unei autoritati de a comunica la cererea instantei, in termenul fixat, datele care rezulta din actele sale (art. 108 pct. 1 lit. e si lit. f introdusa prin O.U.G. nr. 138/2000.

Cercetarea inscrisurilor in sedinta de judecata

Aceasta difera dupa cum este vorba de un inscris autentic, pentru care constatarile personale ale organului instrumentator nu pot fi combatute decat prin incheiere in fals, sau de un inscris sub semnatura privata, care poate fi pur si simplu tagaduit de partea careia i se opune.

In mod obisnuit, inscrisul sub semnatura privata este prezentat partii adverse pentru a-l recunoaste la interogatoriu. In caz de raspuns afirmativ, proba este facuta.

Daca inscrisul este contestat sau daca instanta are indoieli asupra autenticitatii sale, se va proceda la verificarea de scripte sau dupa caz, la procedura falsului.

Procedura verificarii de scripte

Instanta de judecata este obligata sa dispuna verificarea unui inscris sub semnatura privata cand una din parti declara ca nu recunoaste scrierea sau semnatura sa de pe acel inscris, ori si una si alta, sau cand mostenitorii sau urmasii in drepturi ai celui de la care se pretinde ca emana inscrisul declara ca nu cunosc scrisul sau semnatura acestuia. Instanta poate recurge la procedura verificarii de scripte si din oficiu, in temeiul rolului ei activ, chiar daca un inscris a fost recunoscut de partea careia i se opune, cand se indoieste de sinceritatea acestei parti, sau cand are motive sa suspecteze partile ca urmaresc obtinerea unei hotarari judecatoresti neintemeiate pe realitate.

Partea careia i se opune un inscris sub semnatura privata trebuie fie sa recunoasca, fie sa tagaduiasca scrisul sau semnatura. Mostenitorii sau succesorii in drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi inscrisul, pot declara ca nu cunosc scrisul sau semnatura acestuia (art. 177).

Cand una dintre parti declara ca nu recunoaste fie scrisul, fie semnatura, instanta va proceda la verificarea de scripte.

Verificarea inscrisurilor se face de catre instanta, fie direct, fie pe baza unei expertize grafologice. In mod direct se poate face prin doua procedee: un prim procedeu consta in obligarea celui caruia i se atribuie scrierea de pe un inscris - pe care acesta n-o recunoaste insa - sa scrie, la dictarea presedintelui completului de judecata, parti din acel inscris, in diferite pozitii (in picioare sau sezand), iar in cazul nerecunoasterii semnaturii, sa-si semneze numele in fata instantei, dupa care instanta procedeaza la confruntarea celor doua scrieri sau semnaturi, pe baza carora va aprecia realitatea inscrisului. Daca partea refuza sa scrie sau sa semneze in fata instantei, aceasta poate considera refuzul ca o recunoastere a scrisului sau a semnaturii de pe inscris.

Este o prezumtie simpla de recunoastere tacita a scrisului sau semnaturii de pe inscris, pe care legea o recomanda instantei, dar pe care aceasta o poate sau nu retine.

Un al doilea procedeu consta in confruntarea scrierii sau a semnaturii de pe inscrisul nerecunoscut cu scrierea sau semnatura de pe alte inscrisuri ale aceleiasi persoane, fie autentice, fie private, dar netagaduite, care sunt in mod neindoios opera acelei persoane. Acest procedeu prezinta avantajul ca poate fi folosit si pentru verificarea inscrisurilor provenind de la autorii unor parti sau terte persoane.

Daca instanta de judecata, in urma folosirii unuia sau a celuilalt procedeu ori a ambelor procedee de verificare directa, nu este pe deplin lamurita si nu-si poate forma convingerea cu privire la veracitatea inscrisului, va numi un expert pentru verificarea acestuia, obligand totodata partile sa depuna alte inscrisuri emanand neindoios de la aceeasi persoana ca piese de comparatie.

Indiferent de procedeul sau procedeele folosite si de concluziile expertizei grafologice, instanta apreciaza daca inscrisul verificat este intr-adevar opera persoanei de la care se pretinde ca emana si, in functie de aceasta, hotaraste daca il mentine ca proba in proces sau il inlatura.

Procedura falsului (art. 180-184 C. proc. civ.)

Aceasta procedura se aplica pentru actele autentice contestate. Se stabileste si se exercita de organele judecatoresti penale, printr-o hotarare penala definitiva. In hotarare se stabileste daca actul este fals sau nu si, daca falsul exista, sub ce forma: materiala sau intelectuala.

Hotararea judecatoreasca penala are autoritate de lucru judecat in procesul civil care se suspenda pana la solutionarea procesului penal. Daca nu este caz de judecata penala sau actiunea penala este prescrisa sau s-a stins, nu mai este posibila pronuntarea unei hotarari penale de constatare a falsului, situatie in care tot instanta judecatoreasca civila va solutiona problema prin orice mijloc de proba, pe cale incidentala.

Procedura este urmatoarea:

a) se cere originalul actului de la partea care il detine, putandu-se acorda un termen special;

b) inscrisul se vizeaza de presedintele completului de judecata si este primit in depozit la instanta de judecata;

c) se face un proces-verbal de constatare a starii materiale a inscrisului pentru ca acesta sa nu se modifice;

d) instanta de judecata intreaba partea care a folosit inscrisul daca mai staruie in aceasta proba.

Daca partea renunta la un inscris sau nu se prezinta in termenul fixat ori nu da nici un raspuns, inscrisul este inlaturat din dosarul cauzei ca proba si se consemneaza despre aceasta in incheierea instantei. Daca la termen nu se prezinta cel care contesta inscrisul sau declara ca nu mai staruie in stabilirea falsului, inscrisul este recunoscut de catre instanta de judecata ca fiind valabil.

Daca partile isi mentin pozitia initiala, instanta civila va trimite inscrisul parchetului pentru a-l verifica si emite o rezolutie care sa constate daca exista sau nu fals, cine l-a savarsit si daca persoana este sau nu vinovata. Rezolutia parchetului nu are efect de autoritate de lucru judecat in procesul civil, dar reprezinta o proba foarte puternica, care poate fi combatuta prin alte mijloace de proba.

In perioada cercetarii la parchet, instanta civila poate suspenda sau continua dupa caz procesul, amanandu-l pana la primirea rezolutiei. Daca falsul se constata dupa ce hotararea judecatoreasca ramane definitiva, aceasta hotarare poate fi revizuita conform art. 322 pct. 4 Cod de procedura civila.

S-a apreciat ca verificarea de scripte si procedura falsului pot fi facute in fata instantelor de fond (prima instanta, instanta de apel sau dupa casarea cu retinere), in fata instantei de recurs si chiar in cursul judecarii unei cereri de revizuire, insa cu anumite restrictii

Proba cu martori

Martorul este persoana care nu este interesata din punct de vedere juridic in rezolvarea pricinii, insa poate comunica instantei faptele care ii sunt cunoscute si care ar putea avea importanta pentru rezolvarea litigiului.

Prin depozitia martorilor se inteleg informatiile comunicate de persoana chemata in fata instantei de judecata cu privire la fapte care stau la baza actiunii, a apararilor impotriva actiunii, precum si la fapte care au valoare probatorie in cauza.

Asadar, se numeste proba cu martori sau proba testimoniala acea dovada care rezulta din depozitiile martorilor - marturii - facute in fata instantei de judecata cu privire la faptele la care acestia au asistat. In general, marturiile sunt orale si sunt constituite din fapte pe care martorul le-a vazut sau auzit 'ex proprii sensibus

Martorii sunt persoane straine de proces, care au insa cunostinta despre fapte ce sunt concludente in rezolvarea pricinii si pe care le relateaza instantei de judecata, ajutand-o la stabilirea adevarului. Prin urmare, prin definitie nu pot fi martori decat persoanele fizice.

Mijlocul de proba nu este martorul, ci depozitia sa, marturia, care este definita ca fiind o relatare facuta de o persoana, oral, in fata organelor de judecata, despre un fapt trecut, precis si pertinent pe care il cunoaste.

Marturia este unul din cele mai vechi si mai raspandite mijloace de proba, fiind cunoscut in toate sistemele probatorii. Prezinta o deosebita importanta deoarece in numeroase litigii nu se pot administra alte probe.

Admisibilitatea probei cu martori

Articolul 1191 alin. 1 C. civ. instituie interdictia de a se dovedi cu martori actele juridice peste o anumita valoare, dispunand ca dovada unui act juridic de o valoare mai mare nu se poate face decat prin act sub semnatura privata.

Cu exceptia actelor pentru care inscrisul se cere ad validitatem (exemplu: ipoteca, donatia, testamentul), exigenta art. 1191 alin. 1 C. civ. este doar de ordin probator, astfel incat actul juridic exista chiar daca nu s-a intocmit inscrisul, dar nu poate fi dovedit cu martori, ci prin alte mijloace de proba - marturisirea.

Totodata, art. 1191 alin. 2 C. civ. prevede ca nu este admis a se dovedi cu martori impotriva si peste cuprinsul unui inscris.

Regulile stabilite au caracter imperativ intrucat textul prevede ca partile pot conveni sa se poata face dovada cu martori, daca aceasta priveste drepturi de care ele pot sa dispuna, conventia partilor putand fi expresa sau tacita.

Exista anumite situatii cand proba cu martori devine admisibila chiar si in cazul in care nu exista o conventie, situatii care sunt prevazute expres de lege, si anume:

- inceputul de dovada scrisa, care da posbilitatea administrarii probei cu martori.

- imposibilitatea preconstituirii probei scrise

Practica judiciara a extins aceste cazuri si la imposibilitatea morala de a preconstitui inscrisul (rude, soti).

- imposibilitatea conservarii probei scrise. Este cazul creditorului care a pierdut titlul care-i servea ca dovada scrisa dintr-o cauza de forta majora neprevazuta.

Administrarea probei cu martori

In mod normal, ascultarea martorilor se face in cadrul procesului civil, adica pe cale incidenta. Sunt insa si situatii exceptionale in care proba se efectueaza pe cale principala, anticipand angajarea procesului, prin procedura asigurarii dovezilor.

Propunerea martorilor

Aceasta se face potrivit regulilor generale, adica reclamantul propune martorii prin cererea de chemare in judecata sau cel mai tarziu la prima zi de infatisare, iar paratul prin intampinare sau pana la prima zi de infatisare.

Nerespectarea termenelor prevazute pentru propunerea martorilor atrage sanctiunea decaderii din proba.

Cu toate acestea, in trei situatii propunerea martorilor este posibila si mai tarziu, si anume:

- cand proba reiese ca necesara din dezbaterile anterioare;

- cand administrarea probei cu martori nu determina amanarea procesului;

- cand proba nu a fost propusa initial conform legii datorita ignorantei partii (art. 138 C. proc. civ.).

Partea poate depune lista cu martorii in termen de cel mult 5 zile de la incuviintarea lor. Daca lista nu se depune la termen, instanta poate sa decada partea din proba.

Un martor propus de o parte poate sa fie insusit de cealalta parte sau de instanta, situatie in care partea care a propus martorul nu se mai poate opune la ascultarea lui pe motiv ca renunta la proba.

Numarul martorilor propusi de o parte poate fi limitat de instanta dar nu abuziv si cu conditia sa se asigure principiul paritatii martorilor (adica sa existe un numar egal de martori pentru fiecare parte). Instanta trebuie sa precizeze prin incheiere de sedinta faptele care trebuiesc dovedite cu martori, obligatie ce se impune mai ales la comisia rogatorie.

Inlocuirea martorilor este posibila doar din motive bine intemeiate (in caz de moarte, disparitie etc.), conform art. 186 alin. 3 C. proc. civ.

Persoanele care pot fi martor

Poate fi ascultata ca martor in procesul civil orice persoana care are cunostinta despre faptele cauzei. Este totusi evident ca anumite persoane nu pot fi ascultate ca martori din cauza unor impedimente psihice, fizice, morale sau legale.

Astfel:

- interzisii si cei declarati de lege incapabili de a depune marturie: minorii sub 14 ani sau peste 14 ani daca sunt asistati la audiere de reprezentatul lor legal. Totodata nu pot fi ascultati ca martori cei condamnati la degradare civica printr-o hotarare judecatoreasca sau persoanele condamnate penal pentru marturie mincinoasa;

- infirmitatile fizice creaza incapacitatea de marturie numai pentru faptele care se percep intr-un anumit mod, de exemplu: pentru orb fapte vazute, pentru surd fapte auzite, prin urmare aceste persoane sunt relativ incapabile;

- sunt oprite de a depune ca martori rudele si afinii partilor pana la gradul III inclusiv, cu exceptia proceselor de stare civila sau de divort. Aceste persoane pot fi totusi ascultate ca martori daca partile convin, expres sau tacit, in acest sens.

Totodata, legea mai creeaza o categorie de persoane care sunt scutite de a depune ca martori, adica au dreptul sa refuze de a face depozitia:

- persoanele tinute de asa numitul secret profesional sau de serviciu: slujitorii cultelor, medicii, farmacistii, avocatii, notarii si orice alte persoane pe care legea le obliga sa pastreze secretul cu privire la faptele incredintate lor in exercitiul profesiei;

- functionarii publici sau fostii functionari publici asupra imprejurarilor secrete de care au avut cunostinta in aceasta calitate.

Interdictia lor inceteaza la un anumit timp dupa pierderea functiei.

In vechea reglementare textul de lege adauga, pentru ambele categorii, ca persoanele de mai sus, mai putin slujitorii cultelor, vor fi obligate sa depuna daca au fost dezlegate de indatorirea de a pastra secretul de catre cel interesat sau de catre autoritatea interesata de pastrarea lui.

cei care prin raspunsurile lor s-ar expune ei insusi sau ar expune pe una din persoanele aratate mai sus - adica sot si rude apropiate ori afinii lor pana la gradul III inclusiv - la o pedeapsa penala sau la dispretul public.

Prezentarea si audierea martorilor

Dupa ce instanta incuviinteaza sau ordona din oficiu proba cu martori, acestia sunt citati pentru termenul fixat pentru audiere. Ascultarea martorilor se face direct la instanta sau prin comisia rogatorie, in cazul in care martorul domiciliaza in alta localitate.

Daca un martor absenteaza nejustificat, la prima citare, impotriva acestuia se poate emite mandat de aducere pentru a fi adus de politie la instanta de judecata (art. 188 alin. 1 C. proc. civ.). In cazuri urgente se poate dispune aducerea cu mandat chiar la primul termen.

Potrivit art. 108¹ pct. 2 lit. a C. proc. civ. neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune marturie cand este prezentat in instanta (cu exceptia minorului) se sanctioneaza cu amenda judiciara.

Martorul poate fi despagubit pentru cheltuielile lui de deplasare si pentru pierderea zilei de munca, de catre partea care l-a propus, situatie care se consemneaza fie intr-o incheiere de sedinta, fie in hotararea judecatoreasca.

Daca totusi martorul absenteaza dupa mandatul de aducere, instanta de judecata poate judeca procesul si in absenta acestuia (art. 188 alin. 3 C. proc. civ.).

Daca martorul este impiedicat sa vina in instanta acesta poate fi ascultat la locuinta sa.

La prezentarea martorului, instanta de judecata il identifica, apoi i se ia juramantul, care poate fi religios sau nereligios.

Minorul sub 14 ani nu depune juramant.

Apoi, martorul este avertizat de instanta de judecata ca marturia mincinoasa se pedepseste de lege.

Martorul este intrebat, inainte de a depune marturie, daca este ruda sau afin cu una din parti, daca se afla in serviciul uneia din parti sau daca este in judecata, dusmanie sau in relatii de interes cu vreuna din parti.

Audierea propriu-zisa, se face lasand martorul sa declare spontan, asa cum stie, despre faptele probatorii supuse procesului, trebuind evitata orice intrerupere intempestiva a martorului, pentru a nu-l bloca emotional, pentru a nu-l deruta.

Cu toate acestea, instanta poate sa indice martorului ce fel de probleme intereseaza in cauza, pentru ca declaratia sa fie pertinenta. Martorul nu are voie sa relateze anumite fapte citind, orientandu-se dupa insemnari, cu exceptia cazului cand se refera la numere sau date matematice si cu exceptia unor denumiri mai rare, insa acest lucru il poate face doar cu incuviintarea instantei de judecata.

Dupa ce declara tot ceea ce cunoaste, completul de judecata poate sa ii puna intrebari suplimentare, apoi partea care l-a propus ca martor ii poate pune si ea intrebari, urmand si celelalte parti.

Declaratia martorului se consemneaza in scris de grefierul de sedinta, la dictarea presedintelui completului de judecata. Declaratia se semneaza apoi de martor, de membrii completului de judecata si de grefier. Cand un martor da declaratia in sala de sedinta, ceilalti martori prezenti asteapta afara, pentru a nu fi influentati de declaratia celui ascultat.

Martorul care a dat declaratia, ramane in sala de sedinta pana cand ceilalti martori prezenti termina si ei declaratia lor, pentru ca in cazul in care apar contradictii flagrante, ei pot fi confruntati de instanta de judecata, confruntare care se consemneaza intr-un proces-verbal separat, semnat de ambii martori si de membrii completului de judecata.

Inainte de a semna declaratia, martorul are dreptul sa citeasca si sa sesizeze instanta de judecata in cazul in care s-au omis unele imprejurari relatate de el, sau au fost consemnate gresit. In acest caz, declaratia acestuia se completeaza.

Daca un martor refuza sa semneze declaratia data sau nu poate, se va consemna acest lucru.

Declaratia se ia doar oral, iar in cazul surdo-mutilor se asigura un translator de specialitate.

Daca instanta de judecata are motive de banuiala legitima in legatura cu obiectivitatea martorului, poate sesiza organele de urmarire penala pentru pornirea actiunii penale pentru infractiunea de marturie mincinoasa.

Locurile necompletate din declaratie se bareaza. Orice stersaturi, modificari sau adaugiri pe declaratie ordonate sau acceptate de instanta de judecata, trebuie sa fie semnate de presedintele completului de judecata, pentru conformitate.

Aprecierea declaratiilor testimoniale

La pronuntarea hotararii, judecatorul apreciaza liber toate probele efectuate si isi formeaza convingerea sa intima. Este necesar a ne ocupa in mod deosebit de proba testimoniala, deoarece ea are un specific al ei. Mai mult ca la orice alta proba, aici se pune problema in ce masura declaratia martorului poate conduce la stabilirea adevarului.

In cantarirea depozitiilor martorilor, judecatorul are de rezolvat succesiv doua probleme: daca declaratia martorului este sincera si, presupunand ca martorul este de buna-credinta, daca declaratia lui corespunde realitatii obiective.

In ceea ce priveste prima problema, ea este rezolvata de instanta tinand seama de o serie de elemente de fapt variabile de la speta la speta, cum ar fi, de pilda, masura in care martorul este interesat in proces, gradul lui de rudenie, afectiunea sau dusmania cu una din parti, izvorul informatiilor martorului etc.

In ceea ce priveste a doua problema, adica daca declaratia martorului corespunde realitatii, stiinta pune la indemana instantelor metode pentru justa ei rezolvare. Lamurirea acestei laturi a problemei este cea mai dificila, pentru ca presupune nu numai experienta profesionala si cunoasterea oamenilor, dar si o temeinica pregatire stiintifica in legatura cu psihologia martorului, trebuind sa se tina seama de acele elemente verificate care sunt de natura sa influenteze justetea perceptiilor si a memoriei martorului.

Cele trei faze succesive prin care trece martorul sunt:

a) perceperea faptului;

b) memorizarea faptului perceput;

c) reproducerea faptului perceput si memorizat.

a) Referitor la prima faza, psihologia ne invata ca gradul de perceptie a unui fapt, depinde de intensitatea cu care acel fapt a trecut in constiinta martorului prin simturile sale. Orice om nu da aceeasi atentie fenomenelor inconjuratoare, or atentia joaca un rol covarsitor in justa observare a imprejurarilor cotidiene.

Aici rezida cauza principala a variatiilor in declaratiile martorilor, desi toti au asistat la intamplarea aceluiasi fapt. Profesia martorului, preocuparile sale obisnuite, starea sufleteasca in care se afla in acel moment etc., toate aceste elemente subiective au importanta lor pentru ca in general omul este atent numai la lucrurile care il intereseaza si interesul este valabil. Se adauga si elementele subiective, ca distanta dintre martor si obiectul perceput, gradul de vizibilitate, daca martorul sufera sau nu de o infirmitate senzoriala etc.

b) A doua faza are importanta tot atat de mare, pentru ca intervine factorul timp care, in unele procese este foarte indelungat. In practica judiciara intalnim deseori hotarari care inlatura depozitiile de martori, intrucat ele, cu suspecta precizie si fara a justifica vreun interes deosebit care sa explice aceasta imprejurare, dupa multi ani reproduc cu lux de amanunte fapte neinsemnate, precizand ziua si ora cand ele s-au petrecut; o astfel de depozitie este suspecta, dar, daca faptul relatat chiar la un interval de timp foarte lung este legat de un eveniment important din viata martorului, retinerea apare plauzibila. Se pune apoi problema mai dificila daca memoria nu-l tradeaza pe martor, daca imaginea initiala nu a fost alterata.

In memoria martorului sunt imagini succesive in timp, care se suprapun si pot deforma imaginea initiala si mai ales timpul sterge din memoria martorului detalii, uneori chiar si circumstante esentiale, care au importanta lor, ambele aceste imprejurari putand duce la o alterare a faptului, chiar atunci cand initial a fost corect perceput. Martorul nefiind un simplu aparat de inregistrare, ci un om cu judecata, de multe ori adauga la faptele percepute concluziile la care a ajuns pe cale de rationament, prin deductii logice, substituindu-se astfel involuntar judecatorului.

c) In fine, a treia faza, relatarea faptului perceput de martor inaintea instantei, are si ea o importanta deosebita. Se poate intampla ca martorul, desi a perceput bine evenimentul si l-a conservat nealterat in memorie, sa nu fie in masura sa-l redea corect, emotionat fiind de solemnitatea judecatii.

Aici joaca un mare rol presedintele, care conduce dezbaterile si de aceea procedura civila cere ca martorul sa fie lasat sa relateze singur, asa cum se pricepe, faptele si numai dupa aceea sa fie intrebat. Cazurile de sugerare a raspunsurilor martorilor in sedinta sunt numeroase. Cu cat martorul este o persoana cu pregatire inferioara, cu atat mai mult trebuie lasat sa se exprime asa cum poate el, nefiind capabil sa abstractizeze, adica sa retina din evenimentele la care a asistat esentialul, de aceea nu trebuie tulburate, prin intreruperi, asociatiile de idei pe care martorul le relateaza in intregime, desi in proces sunt inutile. Intreruperea si injonctiunea de a veni la subiect poate duce la denaturari grave, desi nu voite, in declaratia martorului sau la omiterea unor fapte, pe care martorul nu le mai relateaza, considerandu-le ca secundare, desi ele poate erau esentiale in proces. Inteligenta martorului, gradul lui de cultura, obisnuinta de a se exprima etc., influenteaza puternic exactitatea declaratiei sale.

Martorii nu pot fi admisi pentru a dovedi contra sau peste continutul unui act si nici pentru un obiect juridic.

Totusi, martorii pot fi ascultati si in aceste situatii daca cealalta parte accepta proba cu martori, daca exista un inceput de dovada scrisa, daca exista o recunoastere chiar partiala sau informa, sau chiar daca a existat o imposibilitate morala ca partile sa incheie un act juridic.

Expertiza

Atunci cand pentru lamurirea unor imprejurari instanta are nevoie de parerea unor persoane avand cunostinte de specialitate, ea va numi la cererea partilor sau din oficiu, un expert, stabilind prin incheiere punctele nelamurite asupra carora acesta va avea sa se pronunte, precum si termenul in care trebuie sa se efectueze expertiza.

Cand este necesar, instanta va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

In domeniile strict specializate, in care nu exista experti autorizati, din oficiu sau la cererea unei parti, instanta poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalitati ori specialisti din domeniul respectiv. Ascultarea unui astfel de specialist se poate face in camera de consiliu sau in sedinta publica.

Obiectul expertizei consta numai in lamurirea unor imprejurari de fapt - dovedirea faptelor - pentru care se cer cunostinte de specialitate. Deci nu se numesc experti cei carora li se cere a lamuri imprejurari pe care sunt capabili sa le rezolve judecatorii. De asemenea, nu li se va cere expertilor sa-si expuna concluziile in materie de drept, pentru ca judecatorii trebuie sa cunoasca din oficiu toate normele juridice.

Prin urmare, expertiza este un mijloc de probatiune. Judecatorul recurge la cunostinte de specialitate ale expertului, dar acest lucru nu inseamna ca expertul se substituie judecatorului. Totodata expertul nu este nici martor, deoarece, pe cand martorul relateaza instantei fapte percepute de el personal, expertul nu cunoaste faptele procesului si instanta ii cere parerea din punct de vedere al cunostintelor sale de specialitate.

In cazul in care expertul cunoaste si fapte legate de proces, atunci el va fi ascultat ca martor. Martorul este legat de anumite imprejurari obiective, pe cand expertul este numit de instanta si poate fi inlocuit.

Expertiza, ca si celelate probe judiciare, tinde la dovedirea faptelor, ea neputand avea ca scop lamurirea unei probleme de drept, pe care judecatorul trebuie sa o cunoasca singur, deci personal.

Procedura incuviintarii si a numirii expertului

Efectuarea expertizei se hotaraste de catre instanta de judecata, fie la cererea unei parti sau a amandorura, fie din oficiu, adica din intiativa instantei.

Admiterea sau ordonarea expertizei, in principiu, este facultativa. Instanta va admite sau ordona efectuarea unei expertize numai daca situatia o cere. Daca instanta considera ca poate lamuri ea insasi imprejurarile cauzei, recurgerea la cunosstintele unui expert nu va mai fi necesara, chiar daca partile cer a se admite si respectiv administra si acest mijloc de proba.

Sunt unele cazuri in care efectuarea expertizei este totusi obligatorie

- in cazul punerii sub interdictie este obligatorie expertiza psihiatrica;

- in cazul in care creditorul gajist, in caz de neplata, doreste sa dispuna de bunurile date in gaj, este obligatorie o expertiza tehnica;

- in cazul inregistrarii tardive a unei nasteri, este obligatorie o expertiza medico-legala, pentru stabilirea varstei aproximative a copilului;

- pentru stabilirea valorii aportului in natura in cazul societatilor cu raspundere limitata infiintate de un singur asociat.

Ministerul Justitiei intocmeste periodic tabele cu numele si specialitatea persoanelor care sunt autorizate sa efectueze expertize, tabele care sunt trimise fiecareia dintre instantele de judecata.

Numirea expertilor

Cand instanta de judecata, apreciind, va considera necesar a avea parerea unor experti, ea va incuviinta sau ordona acest mijloc de dovada printr-o incheiere, numind expertul sau expertii respectivi.

Incheierea de admitere sau ordonare a efectuarii unei expertize va trebui sa cuprinda obiectul expertizei si intrebarile la care expertul sau expertii trebuie sa raspunda; totodata, ea va statornici si asupra onorariului pe care acesta (acestia) trebuie sa-l primeasca in functie de natura si de dificultatea problemelor care formeaza obiectul expertizei.

In ceea ce priveste numarul expertilor, acesta se stabilste de lege la unul sau trei, dupa imprejurarile cauzei.

In legatura cu numirea expertilor a fost promovat principiul conform caruia partile pot cadea de acord asupra desemnarii lor.

Recuzarea expertului (expertilor)

In sistemul Codului nostru de procedura civila, recuzarea expertului este admisa pentru aceleasi motive pentru care pot fi recuzati si judecatorii.

Trebuie sa precizam ca, in cazul in care expertul a fost ales de catre instanta, partile pot invoca motivele de recuzare ivite atat inainte cat si dupa numirea lor.

Recuzarea expertilor trebuie ceruta in termen de 5 zile, socotite din momentul numirii acestora, daca motivul recuzarii exista la aceasta data sau din momentul cand s-au ivit faptele pe care se intemeiaza recuzarea.

Cererea de recuzare se judeca in sedinta publica, cu citarea expertului si a partilor. Incheierea data asupra recuzarii expertului nu poate fi atacata imediat cu recurs, ci numai odata cu hotararea pronuntata asupra fondului cauzei.

Efectuarea expertizei si forta ei probanta

Efectuarea expertizei

Expertiza se aproba de instanta prin incheierea de sedinta, dupa care face adresa la Biroul de experti pentru a i se trimite un tabel cu trei experti din specialitatea ceruta. Cand tabelul ajunge la dosar, este ales unul dintre cei trei experti si apoi ii face o adresa pentru a putea lua la cunostinta despre faptul ca este numit expert in dosarul respectiv.

Legea permite partilor sa se invoiasca asupra persoanei expertului, iar daca acestea nu cad de acord, expertul va fi numit de catre instanta prin tragere la sorti, in sedinta publica, de pe lista intocmita de biroul local de expertiza.

Dispozitiile privitoare la citare, aducerea cu mandat si sanctionarea martorilor care lipsesc, se aplica in mod corespunzator si expertilor. Daca expertul nu se infatiseaza, instanta poate dispune inlocuirea lui.

In scopul de a se asigura expertului mijloacele necesare efectuarii expertizei, partea care a propus aceasta proba, iar - in cazul cand a fost ordonata din oficiu - partea care are, potrivit legii, sarcina dovedirii faptului ce face obiectul expertizei, este obligata ca, in termen de 5 zile de la incuviintarea sau ordonarea expertizei, sa depuna sub sanctiunea decaderii, suma fixata de instanta pentru cheltuielile de cercetare, deplasare si de plata a expertului, in exact aceleasi conditii in care partea este obligata sa avanseze cheltuieli si pentru martori (art. 170 C. proc. civ.).

Sanctiunea decaderii prevazuta de lege se acopera daca expertul se prezinta. Ea poate fi, de asemenea, inlaturata cand instanta considera - in temeiul rolului ei activ in probatiune - ca efectuarea expertizei este necesara.

Instanta de judecata, aducand la cunostinta expertului obiectivul expertizei, ii va indica chestiunile asupra carora acesta urmeaza sa se pronunte, putandu-i pune intrebari in scris. In practica, partile ii formuleaza expertului intrebari in scris care, daca sunt incuviintate de instanta, ii sunt, de asemenea, comunicate.

Daca expertii pot sa isi dea de indata parerea, vor fi asculati chiar in sedinta, iar parerea lor se va consemna intr-un proces-verbal care va fi intocmit in acelasi fel ca si procesul-verbal de ascultare a martorilor.

In acest caz, expertiza si raportul de expertiza par sa se confunde intr-o singura operatie, desi ele raman propriu-zis doua operatii distincte care se desfasoara insa in mod deosebit de cazul in care expertiza si raportul de expertiza se fac separat si diferentiat in timp. Intr-adevar, cand expertul se pronunta pe loc, el cerceteaza chestiunea care i se expune de presedintele instantei sau lucrul care i se prezinta (un tablou, un obiect confectionat, un inscris etc.) in sedinta chiar, iar dupa aceasta isi expune de indata parerea.

In acest caz, expertiza se desfasoara in fata instantei si dureaza un timp foarte scurt, iar raportul care ii urmeaza este oral. Nu mai putin, cu toate aceste deosebiri, cele doua operatii raman distincte, caci expertul nu se poate pronunta fara sa cerceteze, chiar cateva momente, problema ce i se pune.

De cele mai multe ori, insa expertiza si raportul de expertiza se fac in afara instantei, separat si diferentiat in timp, deoarece expertiza implica unele lucrari (documentare, cercetari, verificari, masuratori, analize, calcule etc.), care reclama timp.

In aceste cazuri, instanta stabileste un termen pana la care expertul este obligat sa isi inainteze raportul de expertiza, care se face in scris.

In cazurile in care pentru efectuarea expertizei este necesar sa se faca o cercetare la fata locului, expertul este obligat sa convoace partile la locul respectiv in ziua si ora fixata de el, prin scrisoare recomandata cu dovada de primire, care se anexeaza la raportul de expertiza, iar partile sunt obligate sa dea expertului lamuriri de care acesta are nevoie in legatura cu obiectul expertizei.

Prin cerinta citarii partilor - in aceste cazuri - se urmareste sa se asigure atat efectuarea expertizei in conditiile informarii expertului de catre ambele parti, cat si garantarea sub acest aspect, a exercitarii de catre parti a dreptului lor la aparare. Nerespectarea acestei dispozitii este sanctionata, avand in vedere caracterul sau imperativ, cu nulitatea expertizei.

Partile sunt obligate sa dea expertului orice lamuriri in legatura cu obiectul expertizei

In cazul expertizelor contabile, expertul poate cere instantei de judecata sa cheme partile pentru a-i da explicatii ori de cate ori acesta considera ca este necesar in interesul expertizei.

Cand cercetarile se fac in institutii stiintifice, precum si atunci cand ele se rezuma la examinarea actelor de la dosar si a actelor puse la dispozitia expertului de parti, citarea partilor nu este necesara, deoarece natura cercetarii nu implica nevoia ca partile sa dea lamuriri.

O parte poate solicita ca, pe langa expertul numit dupa procedura aratata, la efectuarea expertizei sa mai participe un expert nominalizat si platit de ea.

Pentru buna indeplinire a sarcinii sale, expertul este indreptatit sa ia cunostinta de piesele dosarului si de toate imprejurarile cauzei care au legatura cu obiectul expertizei, iar instanta de judecata trebuie sa ii incuviinteze si sa ii inlesneasca aceasta cercetare.

Concluziile expertului se consemneaza intr-un raport de expertiza.

Cu privire la modul de intocmire al raportului de expertiza, se impune ca prezentarea materialului sa fie completa, raspunzand tuturor chestiunilor ridicate, iar concluziile sa fie suficient de motivate, pentru ca instanta sa fie in masura sa aprecieze asupra valorii acestor concluzii in dezbaterea pricinii, si, de asemenea, ca raportul de expertiza nu poate fi luat in considerare daca concluziile sale nu sunt rezultatul unor date precise, ci simple aprecieri subiective ale expertului.

Cand au fost numiti trei experti, acestia vor intocmi un singur raport; daca ei au pareri diferite, legea cere sa se arate in raport pararea fiecaruia si motivele pe care se intemeiaza, iar daca s-a format o majoritate, sa se arate opinia majoritatii si opinia expertului ramas in minoritate, ambele motivate, pentru ca astfel sa se poata aprecia prin comparatie valoarea parerilor exprimate de experti.

Raportul de expertiza trebuie depus la instanta cu cel putin 5 zile inainte de termenul de judecata, sub sanctiunea amenzii (art. 108 pct. 2 lit. c). Daca s-a pricinuit o paguba prin amanare se pot plati si despagubiri.

Dupa primirea raportului intocmit in scris, instanta de judecata poate dispune citarea expertului in instanta, la cererea partilor sau din oficiu, ori de cate ori considera necesar, pentru ca expertul sa dea lamuriri orale in legatura cu expertiza efectuata si cu raportul intocmit in scris, iar expertul este obligat sa se prezinte si sa dea lamuriri, sub sanctiunea amenzii prevazute pentru refuzul efectuarii expertizei, avand in schimb dreptul de despagubiri pentru paguba si lipsa de castig ce ar suferi prin prezenta sa la instanta, despagubiri care se fixeaza de instanta de judecata prin incheiere executorie.

Instanta de judecata, daca nu este lamurita prin expertiza facuta, poate dispune intregirea expertizei sau o noua expertiza, care se mai numeste si contraexpertiza.

Prin intregirea expertizei se cer expertului sau expertilor care au efectuat-o
sa-si completeze lucrarea sau sa-i aduca anumite precizari. Intregirea expertizei se face deci intotdeauna de expertul sau expertii care au facut expertiza si au intocmit raportul de expertiza.

Contraexpertiza este o noua expertiza la care se recurge in cazurile in care raportul de expertiza nu este convingator si instanta considera ca este nevoie de efectuarea unei noi cercetari. Efectuarea expertizei poate fi incredintata aceluiasi sau acelorasi experti sau unui ori unor noi experti, cand instanta considera ca cei care au facut prima expertiza au dat dovada de nepricepere, de lipsa de constiinciozitate, de lipsa de obiectivitate etc.

Intregirea expertizei se incuviinteaza de instanta de judecata, la cererea partilor sau se ordona din oficiu. Incuviintarea cererii partilor este lasata la aprecierea instantei, care va trebuie sa-si motiveze hotararea sa, mai ales in cazul respingerii cererii sau a incuviintarii ei cand cealalta parte se opune. Partile pot cere intregirea expertizei pana la primul termen care urmeaza dupa depunerea raportului de expertiza, sub sanctiunea decaderii din acest drept. Cu toate acestea, cand intregirea expertizei reiese ca fiind necesara pentru stabilirea exacta a starii de fapt, instanta poate s-o ordone din oficiu, chiar daca partile au decazut din acest drept, instanta avand chiar aceasta indatorire in baza rolului ei activ in probatiune.

Puterea doveditoare a raportului de expertiza

In ceea ce priveste forta probanta a raportului de expertiza, judecatorii sunt legati de constatarile de fapt ale expertilor, ca - data raportului, aratarea cercetarilor facute in prezenta partilor si sustinerile acestora facute in prezenta expertilor. Toate fac dovada pana la inscrierea in fals.

In schimb, instanta nu este legata de concluziile raportului, care constituie numai elemente de convingere, lasate la libera ei apreciere. Ea este insa datoare sa motiveze in hotararea sa pentru ce nu a fost de acord cu expertul.

Daca instanta nu este de ajuns lamurita, se va putea ordona completarea expertizei, sau facerea unei noi expertize, de alti experti (contraexpertiza).

Suplimentul de expertiza ca si contraexpertiza pot fi ordonate de instanta din oficiu, sau la cererea partii nemultumite de concluziile raportului.

Expertiza poate fi efectuata prin comisie rogatorie, cand lucrarea trebuie facuta intr-o localitate indepartata.

Daca expertul a efectuat o lucrare la fata locului fara a cita partile - asa cum se cere de lege in interesul partilor - si daca una din parti invoca nulitatea la prima zi de infatisare care urmeaza dupa depunerea raportului de expertiza din care reiese nerespectarea formei mentionate si dovedeste, totodata, vatamarea pe care o sufera prin aceasta neregularitate, instanta va fi obligata sa anuleze expertiza efectuata in aceste conditii, caci indreptarea neregularitatii savarsite, fara anularea expertizei facute si refacerea ei cu citarea partilor, nu este posibila.

Neregularitatea expertizei rezultand din necitarea partilor de catre expert la efectuarea unei lucrari la fata locului se acopera, daca nu este invocata in termenul aratat, caci norma care prevede aceasta cerinta are caracter dispozitiv - ea urmarind in principal sa asigure exercitarea dreptului de aparare al partilor - si, prin consecinta, incalcarea ei este sanctionata cu nulitate relativa , la invocarea careia partea interesata poate renunta fie expres, fie tacit prin neridicarea exceptiei de nulitate in termen.

Expertiza va fi nula, indiferent de caracterul sau vatamator, daca a fost efectuata de o persoana care, potrivit interdictiilor stabilite de lege, nu poate avea calitatea de expert.

Probele materiale

Sunt considerate probe materiale obiectele care prezinta interes probatoriu fie prin calitatile lor fizice, fie prin urmele pe care le provoaca sau care raman asupra lor. Planurile topografice, schitele, fotografiile pot fi probe materiale daca prin ele se contureaza calitatile obiectului in jurul caruia poarta litigiul.

De obicei instanta verifica in mod direct probele materiale cu ocazia unei cercetari locale. Daca aceasta verificare depaseste nivelul tehnic al judecatorilor sau daca nu conduce la rezultate certe, se poate recurge la o expertiza de specialitate.

Specific pentru probele materiale este faptul ca ele nu pot fi inlocuite, asa cum se poate intampla in cazul unui inscris, al unui martor sau al unui expert. Din aceasta cauza instanta este datoare sa ia masuri eficiente pentru conservarea probei materiale pana la solutionarea definitiva a dosarului, impiedicand alterarea probei prin trecerea timpului.

Inscrisul se poate constitui nu numai intr-o proba scrisa, ci poate sa se constituie si intr-o proba materiala in situatia in care ne raportam nu la continutul lui (consimtamantul si celelalte clauze), ci la forma lui exterioara, materiala sau la chiar existenta inscrisului intr-un anumit loc.

Cercetarea locala

In mod obisnuit cercetarea la fata locului - care se mai numeste si cercetare la fata locului - este considerata ca un mijloc de dovada care face parte din categoria probelor judiciare directe, cu toate ca in realitate ea nu este un mijloc de dovada, ci un act procesual care are ca scop cercetarea in afara instantei a unor probe materiale. Intr-adevar, ceea ce constituie dovada in cazul unei cercetari locale, nu este cercetarea facuta de instanta de judecata in afara sediului ei, ci lucrul cercetat. Aceasta constituie proba materiala, mijlocul de dovada, iar cercetarea la fata locului nu este decat actul procesual prin care instanta examineaza lucrul care constituie proba materiala.

Deci, in cazul descinderii la fata locului, mijlocul de dovada este imobilul sau lucrul cercetat, prin deplasarea instantei la locul asezarii sale, si nicidecum cercetarea insasi a acelui lucru. Deplasarea instantei in afara sediului ei nu schimba natura juridica a cercetarii, n-o transforma dintr-un act procesual intr-o proba.

In baza principiului nemijlocirii si al colegialitatii instantei judecatoresti, se cere ca instanta sa-si desfasoare activitatea de judecata in toate fazele sale in completul ei, iar pe de alta parte, ascultarea de martori si experti, care poate fi de multe ori necesara cu ocazia acestei cercetari la fata locului, implica prezenta instantei in intregul ei.

Totusi, legea permite ca cercetarea locala sa se faca numai de unul dintre judecatori

Cercetarea la fata locului se hotaraste de instanta de judecata printr-o incheiere, fie la cererea partilor, fie din oficiu, in cazurile in care aceasta o 'va socoti de trebuinta', ceea ce inseamna ca instanta trebuie sa isi motiveze atat hotararea prin care dispune efectuarea cercetarii, cat si hotararea prin care ar respinge asemenea cerere formulata de una din parti sau de ambele parti.

In incheiere se vor arata imprejurarile de fapt care urmeaza a fi lamurite prin examinarea probei materiale in vederea careia s-a incuviintat cercetarea locala si termenul la care se va efectua aceasta. Partile prezente vor lua termenul in cunostinta, iar in cazul in care lipsesc, vor fi obligatoriu citate pentru a da explicatii si lamuriri instantei si pentru a li se asigura astfel exercitarea dreptului de aparare. Cercetarea locala efectuata fara citarea partilor sau a unei parti, in cazul in care partea sau partile lipsa n-au luat termenul la cunostinta, este nula.

Cu ocazia cercetarii la fata locului pot fi ascultati martorii si expertii pricinii care vor fi, de asemenea, citati. La cercetarea locala va participa si procurorul, cand este parte in proces, ca la orice sedinta de administrare a probelor, fiind vorba de examinarea unei probe materiale.

In termen de 5 zile de la incuviintarea cercetarii locale, partea care a propus-o sau - in cazul in care cercetarea a fost hotarata din oficiu - partea care are sarcina de a dovedi imprejurarea ce urmeaza a fi stabilita prin cercetarea probei materiale in vederea careia se face deplasarea, este obligata sa depuna suma stabilita de instanta prin incheierea de incuviintare pentru cheltuielile de cercetare, de deplasare si despagubire a martorilor sau de plata a expertului - daca este cazul - in aceleasi conditii si sub aceeasi sanctiune ca si in cazul incuviintarii martorilor.

In cazurile in care cercetarea locala nu se termina la timpul stabilit, se va continua intr-o zi urmatoare, partile si ceilalti participanti luand la cunostinta noul termen final sau in caz contrar urmand sa fie citati.

Despre cele efectuate la fata locului se va incheia proces-verbal. In procesul-verbal se vor arata, dupa mentiunile obisnuite (data, locul, compunerea instantei, prezenta procurorului, a partilor, a expertilor si a martorilor), operatiunile care s-au efectuat in cadrul cercetarii locale, constatarile facute de instanta cu privire la lucrul care constituie proba materiala examinata, sustinerile partilor, lamuririle expertilor, la fel ca si intr-o incheiere de sedinta, caci, propriu-zis, cercetarea la fata locului nu este decat o sedinta tinuta in afara sediului instantei, la locul de situare sau asezare a probei materiale cercetate.

Nu se vor trece in procesul-verbal aprecieri intr-un sens sau altul ale instantei de judecata privitoare la puterea doveditoare a probei materiale cercetate, caci instanta nu poate face aceasta apreciere decat in hotararea finala pe care o pronunta odata cu solutionarea cauzei.

Daca s-au ascultat martori, se va face mentiune in procesul-verbal despre ascultarea lor, dar declaratiile acestora se vor consemna in procese-verbale separate semnate de martor, presedinte si grefier, ca si in cazul ascultarii lor la sediul instantei, caci faptul deplasarii nu indreptateste instanta de judecata de a se abate de la normele legale care urmeaza sa garanteze capacitatea consemnarii depozitiilor martori. Schitele intocmite in instanta sau de experti in cadrul cercetarii locale si schitele sau actele prezentate de parti se vor anexa in procesul-verbal.

Procesul-verbal se depune la dosarul cauzei pentru ca partile sa poata lua cunostinta de cuprinsul sau si sa-l poata discuta apoi in fata instantei, la sedinta care urmeaza la sediul acesteia.

Cercetarea la fata locului se poate face si de alta instanta, prin comisie rogatorie, in cazurile in care lucrurile care constituie proba materiala ce urmeaza a fi examinata se afla la o prea mare departare de sediul instantei de judecata, cu toate ca legea nu prevede o astfel de posibilitate in legatura cu cercetarea locala.

Recunoasterea

Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie, sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei.

Pentru ca recunoasterea sa constituie o marturisire nu este necesar ca autorul acesteia s-o fi facut cu intentia de a putea fi folosita ca proba impotriva sa. Este suficient ca recunoasterea sa fi fost facuta voluntar si ca din cuprinsul ei sa se desprinda aceasta posibilitate. Este necesar in schimb, ca recunoasterea sa rezulte din declaratia persoanei in mod neindoielnic.

S-a facut o apropiere intre marturisire si proba prin inscrisuri, aratandu-se ca marturisirea este 'pur si simplu un mijloc de probatiune, intocmai ca inscrisurile, care constituie in fapt, o marturisire anticipata'.

Admisibilitatea recunoasterii.

In ceea ce priveste admisibilitatea, marturisirea nu se poate referi decat la chestiuni de fapt si deci marturisirea este admisibila pentru:

a) este admisibila doar in legatura cu drepturile de care o parte poate sa dispuna. Drepturile care nu pot fi stinse prin tranzactia partilor, nu pot fi influentate de marturisire, pentru a nu se realiza pe cale ocolita ceea ce legea interzice (de exemplu este interzisa proba interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort - art. 612 C. proc. civ.);

b) este un act unilateral de vointa, constand in recunoasterea pretentiei sau faptului afirmat de partea adversa si de aceea ea isi produce efectele fara a mai fi nevoie sa fie acceptata de cealalta parte in proces. Deci, ea este irevocabila. Exceptie: cand recunoasterea s-a facut dintr-o eroare de fapt, de exemplu cand mostenitorul care recunoscuse o datorie a defunctului, descopera in urma chitanta liberatoare, cat timp nu s-a pronuntat hotararea impotriva sa;

c) vointa celui ce face marturisirea trebuie sa fie constienta si libera, deci nu sub imperiul nebuniei, al betiei, al hipnozei. Pe de alta parte, incapabilii, care nu au dreptul de dipozitie, precum minorii si interzisii, nu pot face o recunoastere valabila;

d) recunoastearea nu poate fi facuta decat de titularul dreptului sau de mandatarul cu procura speciala al acestuia, pentru ca recunoasterea este un act de dispozitie. Exista totusi o exceptie facuta de art. 220 C. proc. civ. care prevede ca reprezentantii legali pot fi chemati la interogatoriu, deci pot face marturisiri, dar numai pentru actele incheiate si faptele savarsite de ei in aceasta calitate;

e) marturisirea trebuie sa fie expresa, mai putin cazul recunoasterii tacite, prevazute de art. 225 Cod proc. civ., cand neprezentarea unei parti (fara motive temeinice) la termenul la care a fost citata, cu mentiunea 'chemat la interogatoriu', echivaleaza cu recunosterea tacita a acelei parti. La fel este interpretat si refuzul de a raspunde la interogatoriu

Aceasta atitudine a partii poate fi uneori astfel interpretata, mai ales daca se coroboreaza si cu alte probe, dar este excesiv si contrar rolului activ al instantei, sa se traga de aici concluzia ca tacerea partii este marturisire.

Neprezentarea sau refuzul mai pot fi considerate un inceput de dovada in folosul partii adverse.

Categorii de recunoastere.

Ca forma si putere doveditoare, marturisirea este de doua feluri: extrajudiciara si judiciara.

Marturisirea extrajudiciara poate fi scrisa sau verbala si este facuta in afara judecarii procesului in care se foloseste aceasta proba. Sunt considerate ca atare: declaratia partii intr-o cerere adresata unui organ de stat, cea consemnata intr-un proces-verbal al executorului judecatoresc, cea facuta in fata procurorului etc.

In ce priveste marturisirea extrajudiciara verbala, se prevede ca nu poate servi de dovada cand obiectul conventiei nu poate fi dovedit prin martori.

Aceasta restrictie nu se aplica atunci cand se invoca o marturisire extrajudiciara facuta in fata unui organ de stat, deoarece nu se cere proba cu martori pentru dovedirea ei.

Marturisirea judiciara se obtine in cursul judecatii, inaintea judecatorului, prin intermediul interogatoriului, dar ea poate fi si spontana, inscriindu-se in incheierea de sedinta.

Din punct de vedere al fortei probante, aceasta clasificare nu mai prezinta relevanta astazi, deoarece aceste marturisiri raman la aprecierea judecatorului.

Folosirea recunoasterii ca mijloc de proba.

Se pune problema daca judecatorul poate sa scindeze raspunsul dat la interogatoriu, retinand numai acea parte din raspuns care i se pare corespunzatoare adevarului sau, dimpotriva, el este obligat sa primeasca ori sa respinga intreg raspunsul.

Marturisirea este de trei feluri: simpla, calificata si complexa.

1. Marturisirea simpla contine o recunoastere fara rezerve sau adaosuri ale faptului pretins de partea potrivnica. Paratul recunoaste ca datoreaza suma ceruta prin actiune, reclamantul recunoaste plata invocata de parat. In acest caz, problema indivizibilitatii nu se pune.

2. Marturisirea calificata este aceea in care, dupa ce recunoaste faptul supra caruia este interogata, partea adauga anumite elemente sau imprejurari in legatura directa cu acest fapt, care ii schimba urmarile juridice. Aceste elemente sau imprejurari trebuie sa coexiste cu faptul principal, sa fie concomitente. Cand, de exemplu, obiectul actiunii este reconstituirea unui imprumut si paratul afirma ca suma de bani a primit-o ca pret al unei vanzari, in realitate raspunsul paratului este negativ.

3. Marturisirea complexa este aceea in care, dupa ce se recunoaste faptul asupra existentei caruia partea este interogata, aceasta adauga un alt fapt, legat de cel principal si ulterior acestuia, care tinde sa restranga sau chiar sa anihileze efectele marturisirii primului fapt. Exemplul tipic este al paratului care, intrebat daca a primit o suma de bani cu imprumut, recunoaste imprumutul, dar adauga ca a restituit suma imprumutata. Alt exemplu: cumparatorul recunoaste primirea bunului, dar adauga ca nu datoreaza pretul, deoarece lucrul are vicii ori este amenintat de evictiune.

In practica noastra judiciara veche se precizeaza ca atunci cand este vorba de marturisire calificata, regula indivizibilitatii marturisirii este absoluta, deoarece se spune de asemenea ca partea care, dupa ce recunoaste faptul, ii da o alta calificare judiciara decat aceea voita de adversarul ei, nu a inteles sa faca o marturisire. Este logic ca in fapt, in cele mai multe cazuri de acest fel, partea sa fie crezuta in intregime, sau eventual sa se recurga la alte mijloace de proba, pentru a se putea sti care din parti are dreptate. Cand este vorba insa de o marturisire complexa, atunci se decide ca indivizibilitatea opereaza numai daca intre faptul principal si al doilea fapt modificator afirmat exista legatura de conexitate, adica al doilea fapt este urmarea celui dintai, pe care il completeaza, micsorandu-i sau desfiintandu-i efectele.

Pornind de la principiul ca judecatorul este liber sa aprecieze toate probele, deci si sinceritatea recunoasterii si concordanta ei cu adevarul obiectiv, rezulta ca el este in drept, potrivit convingerii sale intime, sa primeasca intreaga recunoastere a partii sau sa retina numai o parte din ea si, dupa cum s-a oprit la o solutie sau la alta, sa indice care parti sa faca dovezile in completare sau combatere.

Judecatorul poate aprecia recunoasterea indivizibil sau divizibil, pe anumite segmente.

Admiterea probei recunoasterii.

Propunerea si incuviintarea interogatoriului.

Mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii se numeste interogator si este reglementat in art. 218-225 Cod de procedura civila. Marturisirea poate fi spontana - fara interogator - ori provocata - adica cea realizata pe calea interogatoriului.

Interogatoriul se propune prin cererea partii, discutandu-se in contradictoriu si se admite sau respinge de instanta prin incheiere de sedinta.

Daca o parte insista ca adversarul sa fie prezent la interogatoriu si cu toate ca el vine, nu i se acest interogatoriu, partea care a cerut proba este decazuta din proba.

Interogatoriul se poate lua si de instanta de judecata din oficiu, chiar daca partea interogata nu a fost citata cu aceasta mentiune expresa, pentru ca prin interogatoriu nu se amana cauza.

Obiectul interogatoriului.

Interogatoriul trebuie sa se refere la chestiuni de fapt si anume la fapte personale, pertinente si concludente.

Inatanta nu poate incuviinta interogatoriul chiar cand el poarta asupra unor stari de fapt, daca insasi proba marturisirii, care este scopul interogatoriului, nu este admisibila. Este vorba de cazurile in care litigiul poarta asupra unor drepturi de care partile nu pot dispune.

Interogatoriul trebuie sa se refere la fapte personale, datorita consecintelor pe care legea le trage din refuzul de a raspunde la interogatoriu. Faptele straine partii pot fi dovedite eventual cu martori.

Instanta are dreptul sa refuze o intrebare atunci cand este vexatorie, neclara, nepertinenta.

Interogatoriul este o proba care priveste doar partile din proces, astfel incat o persoana straina de proces poate fi ascultata numai ca martor sau ca expert.

Marturisirea este un act personal, se adreseaza constiintei si memoriei partii si are un caracter surpriza, deci este firesc ca partea sa dea raspunsurile personal si nu printr-un mandatar. Exista totusi o exceptie: cazul mandatului special. Daca partea este bolnava, fie se amana judecata, fie se ia interogatoriul la locuinta partii. Se poate folosi si comisia rogatorie. In ceea ce priveste persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, art. 220 dispune ca interogatoriul sa se ia reprezentantului legal insa numai cu privire la actele incheiate si faptele savarsite de el in aceasta calitate.

Interogarea persoanelor juridice se face intr-un mod special: punctele de interogatoriu se comunica in scris si raspunsul se da tot in scris.

Partea domiciliata in strainatate va putea fi interogata prin reprezentant. In acest scop interogatoriul va fi comunicat in scris mandatarului, care va depune raspunsul partii dat in cuprinsul unei procuri speciale si autentice. Pentru mandatarul avocat este sufucuenta procura speciala certificata de acesta.

Procedura administrarii probei cu interogatoriul.

Partea care propune interogatoriul sau instanta din oficiu formuleaza in scris intrebarile si pe aceeasi foaie de hartie se consemneaza si raspunsurile. Intrebarile si raspunsurile se semneaza de presedintele completului de judecata, grefier, partea care a propus interogatoriul si partea care a dat raspunsul dupa ce a luat cunostinta de cuprins. In caz de adaugiri, stersaturi sau schimbari, ele vor fi semnate in acelasi mod. Daca o parte nu poate sau nu vrea sa semneze, se face mentiune despre aceasta in josul interogatoriului.

Daca partea se prezinta si recunoaste faptele asupra carora este intrebata, suntem in fata unei marturisiri. Daca partea da raspunsuri negative, aceasta tagada nu constituie o proba impotriva partii care o face, dar nici in favoarea ei, urmand ca procesul sa se rezolve pe baza altor probe.

Raspunsul echivoc sau incomplet poate fi socotit ca un inceput de dovada scrisa, care face admisibila proba cu martori si prezumtii.

Daca partea, fara motive temeinice, refuza sa raspunda la interogatoriu sau nu se infatiseaza, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina sau numai ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice.

Pentru o forta probanta maxima, este indicat ca raspunsurile sa fie consemnate prin scrisul de mana al judecatorului.

Prezumtiile

Notiune

Articolul 1199 Cod civil, defineste prezumtiile ca fiind 'consecinte pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut'.

Prezumtia este un indiciu, o ipoteza pe care judecatorul trebuie sa o examineze in raport cu celelalte probe.

Clasificarea prezumtiilor

Prezumtii simple

Potrivit articolului 1203 C. civil, prezumtiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege si care sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului.

In cazul lor, deplasarea obiectului probei de la faptul generator de drepturi la un fapt vecin si conex cu acesta, se propune de parti sau se face de instanta si se apreciaza in mod liber de judecator, potrivit intimei sale convingeri.

Prezumtiile simple sunt admise ca mijloace de proba doar in cazurile cand este permisa si dovada cu martori, dispozitie restrictiva care este o consecinta a restrangerii admisibilitatii probei cu martori, pentru ca daca ele ar fi admise in cazurile in care dovada cu martori nu este permisa, aceasta ar insemna ca partile sa poata dovedi cu martori un fapt vecin si conex, din cunoasterea caruia sa se poata induce existenta faptului generator de drepturi.

Totusi, prezumtiile sunt admisibile: cand exista un inceput de dovada scrisa, cand partea s-a aflat in imposibilitatea de a-si procura o dovada scrisa despre actul pe care l-a incheiat, cand partea a fost pusa in imposibilitatea de a pastra dovada scrisa pe care si-a preconstituit-o, cand, fara motive temeinice, partea adversa refuza sa raspunda sau sa se infatiseze la interogatoriu etc.

Prezumtiile legale

Prezumtiile legale sun acelea care sunt determinate special prin lege (art. 1200 C. civil). Ele sunt limitate ca numar si nu pot sa existe decat in temeiul unui text de lege, care sa le creeze in mod expres, deci nu pot fi extinse prin analogie.

Exemple de astfel de prezumtii:

- declararea unor acte ca nule, intrucat sunt facute in frauda legii;

- dobandirea proprietatii sau liberarea debitorului in imprejurari determinate, prezumandu-se ca remiterea titlului de la creditor la debitor inseamna plata creantei;

- puterea lucrului judecat, care are la baza un interes social, prezuma ca hotararea judecatoreasca ramasa definitiva exprima adevaratele raporturi juridice dintre parti.

Puterea probanta a prezumtiilor legale

Exista doua feluri de prezumtii legale: absolute, impotriva carora nu este ingaduita dovada contrara, si relative sau conditionate, impotriva carora proba contrara este admisibila.

Regula o constituie caracterul relativ al prezumtiilor legale, adica posibilitatea administrarii probei contrare numai exceptional.

In doua cazuri prezumtia este absoluta:

- cand in baza prezumtiei legale un act este anulat;

- puterea lucrului judecat (art. 1201 C. civ.).

In privinta prezumtiilor legale absolute, art 1202 face o exceptie de la puterea doveditoare absoluta pentru marturisire, adica legea interzice numai celelalte mijloace de dovada, ca martorii, inscrisurile etc., nu insa si marturisirea, daca este vorba de un litigiu al carui obiect poate fi susceptibil de tranzactie si sa nu se aduca atingere ordinii publice, cum ar fi rasturnarea prezumtiei autoritatii lucrului judecat.

Deci, exista prezumtiile absolute irefragabile, care nu pot fi rasturnate prin nici un mijloc de proba si anume cele care corespund unui interes general, dar exista si prezumtii absolute care pot fi rasturnate prin proba marturisirii, si anume cele care corespund unui interes personal, cum este cea inserata in art. 1138 C. civ.

In ce priveste prezumtiile relative este ingaduita rasturnarea lor prin orice mijloc de proba, chiar si prin simple prezumtii ale omului sau prin martori. Numarul lor este mai mare decat al celor absolute. Exista insa cazuri in care legea, desi rasturnarea prezumtiei este permisa, restrange totusi posibilitatea probei, de exemplu, raspunderea paznicului lucrului nu poate fi rasturnata decat dovedindu-se forta majora, culpa victimei sau a unui tert etc. Dovada acestor imprejurari de fapt poate fi insa facuta prin orice mijloc de proba.

Folosirea metodelor criminalistice in procesul civil

Desi cand vorbim de metode criminalistice ne referim la procesul penal, totusi nimic nu impiedica folosirea acestora si in procesul civil, intrucat este vorba de metode stiintifice pentru lamurirea unor probleme de fapt la care ele se pot aplica.

Astfel, in privinta inscrisurilor, expertiza criminalistica poate avea doua forme:

1. expertiza grafica pentru a se vedea daca inscrisul sau semnatura sunt autentice ori false;

2. expertiza tehnica care cuprinde urmatoarele aspecte:

a) refacerea inscrisului;

b) stabilirea daca partile inscrisului au fost alcatuite in acelasi timp si cand anume;

c) stabilirea mijloacelor prin care s-a confectionat si eventual modificat inscrisul;

d) refacerea inscrisului din bucati;

e) stabilirea daca inscrisul corespunde inscrisurilor tip folosite de o anumita firma.

Este folosita, de asemenea, proba de laborator a grupului sangvin in procesele privitoare la stablirea filiatiei. Expertiza medico-legala se foloseste si in inregistrarile tardive ale nasterii.

Asigurarea dovezilor

Notiune.

Asigurarea dovezilor sau ancheta 'in futurum', este posibilitatea prevazuta de lege si reglementata printr-o procedura speciala, de a administra, de obicei inainte de intentarea unui proces, acele probe cu privire la care exista pericolul sa dispara sau sa fie greu de administrat in viitor. Legea permite ca administrarea probelor sa se faca de urgenta si in timpul procesului, daca exista pericolul mentionat. Este indiferenta pozitia juridica de reclamant sau parat pe care persoana respectiva o va avea in procesul viitor.

Conditii de admisibilitate.

Elementele care justifica asigurarea dovezilor si care constituie conditiile de care se cer pentru admiterea efectuarii ei cu anticipatie sunt:

- interesul pe care il prezinta proba ce se cere a fi astfel administrata in vederea unui proces viitor sau pentru un proces in curs si

- urgenta administrarii respective rezultand din pericolul disparitiei probei sau a ingreunarii administrarii ei.

Procedura asigurarii dovezilor.

Instanta competenta sa administreze probe cu anticipatie este - cand cererea se face in vederea unui proces viitor - judecatoria din circumscriptia unde se afla martorul care urmeaza a fi ascultat, lucrul a carui stare urmeaza a fi constatata sau partea cealalta a carei marturisire se urmareste, iar cand procesul este in curs, instanta care il judeca.

Partea care solicita asigurarea dovezilor este obligata sa indice in cererea ei, pe langa mentiunile cerute pentru orice cerere adresata instantelor judecatoresti:

- probele a caror administrare o cere;

- faptele ce intentioneaza a dovedi prin acele probe, spre a invederea astfel interesul cererii sale si utilitatea probei;

- pericolul disparitiei sau ingreunarii probei, daca s-ar intarzia cu administrarea ei, sau invoirea celeilalte parti.

Instanta, apreciind interesul pe care il reprezinta proba si pericolul care ar putea rezulta din intarzierea administrarii ei sau constatand acordul celeilalte parti, se va pronunta, incuviintand sau respingand cererea de asigurare a dovezii, prin incheiere data in camera de consiliu.

Paratul nu este obligat sa depuna intampinare.

Citarea partilor este obligatorie, afara de cazurile in care instanta aprecieaza ca intarzierea pe care o implica procedura citarii prezinta pericolul disparitiei sau al ingreunarii probei a carei conservare se cere.

Incheierea instantei este executorie si poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronuntare, daca s-a dat cu citarea partilor si de la comunicare, daca s-a dat fara citarea lor.

In schimb, incheierea data in timpul procesului poate fi atacata numai odata cu fondul.

Instanta se va margini in mod exclusiv la aprecierea admisibilitatii cererii de administrare anticipata a probei, cercetand daca conditiile cerute in acest scop sunt indeplinite, fara a se pronunta in nici un fel asupra fondului litigiului si fara a lasa sa se intrevada in vreun mod oarecare pozitia ei in aceasta privinta.

Administrarea probei se va putea face imediat dupa incuviintare sau la un termen ulterior fixat de instanta.

Legiuitorul mai reglementeaza si posibilitatea constatarii de urgenta a unei anumite stari de fapt care ar putea sa inceteze ori sa se schimbe, pana la administrarea dovezilor stabilind ca instanta din circumscriptia unde urmeaza sa se faca constatarea, va putea delega un executor judecatoresc din aceeasi circumscriptie care sa constate la fata locului starea de fapt semnalata de cel interesat.

Presedintele instantei, dupa aprecierea sa, poate incuviinta constatarea starii de fapt si fara instiintarea persoanei impotriva careia se cere. Executorul judecatoresc delegat va incheia un proces verbal in care va consemna starea de fapt constatata, iar o copie de pe acest proces verbal va fi comunicata celui impotriva caruia s-a facut constatatarea, in cazul in care acesta nu a fost de fata.

Procesul verbal intocmit de executorul judecatoresc face dovada pana la proba contrara.

Avand in vedere caracterul urgent al asigurarii dovezilor si al constatarii anumitor stari de fapt prin executorii judecatoresti, legea prevede ca, in caz de deosebita urgenta, administrarea dovezii si constatarea starii de fapt, se pot face cu incuviintarea speciala a presedintelui si in afara orelor legale de serviciu, precum si in zilele de sarbatori legale.

Cheltuielile facute cu administrarea dovezilor prin anticipatie vor fi luate in considerare de instanta de fond la stabilirea cheltuielilor de judecata. Probele administrate pot fi utizilate de ambele parti in procesul de fond si sunt opozabile partii adverse care le poate combate prin contraproba.

Aprecierea probelor

In actualul sistem de drept a fost inlaturat sistemul probelor formale.

Se aplica principiul liberei aprecieri a probelor de catre judecator cu mentiunea ca toate probele instantei trebuie sa se bazeze pe probele administrate care au fost dezbatute in contradictoriu cu partile, probe examinate in mod logic, in complexitatea lor, conform convingerii intime a judecatorului.

Concluzia instantei trebuie motivata corespunzator.

Analiza probelor trebuie sa fie o demonstratie facuta de judecator in scopul aflarii adevarului pentru a se retine o situatie de fapt reala la care sa se aplice normele juridice corespunzatoare.

ACTELE DE PROCEDURA

Teoria actelor de procedura

Procesul civil este o activitate care se desfasoara in timp si consta intr-un ansamblu de acte procedurale desfasurate in anumite conditii stabilite si impuse de lege. Activitatea desfasurata de instanta, parti, alte organe sau persoane in vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si executarii silite a titlurilor executorii, se concretizeaza in anumite acte pe care le fac participantii la proces. Formele procedurale constau in conditiile pe care legea le stabileste si le impune cu privire la activitatea instantei si a auxiliarilor sai, precum si cu privire la raporturile dintre parti si aceste organe.

Aceste reguli cu caracter obligatoriu (atat pentru instanta cat si pentru parti) vizeaza urmatoarele scopuri:

- unele asigura dreptul de aparare al partilor (cum sunt cele privitoare la continutul cererii de chemare in judecata si al intampinarii, care dau posibilitate ambelor parti sa nu fie surprinse la dezbaterea pricinii);

- altele tind sa impiedice sicana (de ex. obligatia pentru parat de a ridica exceptiile referitoare la forma actiunii la prima zi de infatisare);

- altele proteguiesc partile contra nepriceperii sau usurintei judecatorului (cum sunt cele privitoare la intocmirea dispozitivului hotararii de a se face pronuntarea, la obligativitatea motivarii hotararii).

Definitia actelor de procedura si clasificarea lor.

Intelegem prin acte de procedura operatiunile juridice si inscrisurile facute de participantii la proces, in legatura cu activitatea lor procesuala.

In literatura juridica se arata ca forma de procedura este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedura este forma adusa la indeplinire.

In comparatie cu dreptul civil, unde se face distinctie intre operatiunea juridica (negotium) si inscrisul care probeaza existenta operatiunii (instrumentum), in procedura civila, prin act de procedura se intelege atat operatiunea juridica, cat si actul scris care o constata, act scris considerat el insusi o operatie juridica.

Procesul civil incepe astfel printr-un act de procedura - cererea de chemare in judecata - si sfarseste tot printr-un act de procedura - incheierea instantei prin care confirma executarea. Deci operatiunea juridica in sine si actul in legatura cu operatiunea respectiva sunt acte de procedura distincte care corespund unor forme procedurale proprii. In cazul citarii, de exemplu, se deosebesc trei acte de procedura: citatia propriu-zisa, comunicarea citatiei si dovada de primire sau procesul verbal incheiat de agentul procedural.

Conditii pentru indeplinirea actelor de procedura.

In totalitatea lor, actele de procedura sunt reglementate de lege, care arata in ce conditii si in ce termene ele trebuie respectate. In literatura juridica sunt mentionate doua conditii generale pe care trebuie sa le indeplinesca actele de procedura: sa imbrace forma scrisa si sa relateze in chiar continutul lor faptul ca cerintele legii au fost indeplinite si numai in masura acestor mentiuni se considera dovedita indeplinirea lor.

Prima conditie este necesara pentru a se putea dovedi usor existenta actelor de procedura si pentru a se putea asigura conservarea lor. Exista insa si exceptii.

A doua conditie constituie o aplicare a regulii potrivit careia actul de procedura este forma de procedura adusa la indeplinire. Altfel spus, cuprinsul actului nu poate fi completat cu probe extinseci, de exemplu, cu un alt act, cu martorii sau prezumtii.

Sanctiunea actelor de procedura indeplinite nelegal.

Aceste sanctiuni difera in functie de insemnatatea formei procedurale si de interesul care impune respectarea formei, distingandu-se urmatoarele sanctiuni:

- nulitatea actului de procedura;

- obligatia de a completa sau de a reface actul indeplinit cu incalcarea prescriptiilor legii;

- obligatia de a despagubi partea vatamata prin incalcarea formelor procedurale (art. 1083, art.723 alin.2, art. 95);

- sanctiuni pecuniare;

- sanctiuni disciplinare.

Cea mai importanta sanctiune insa pentru incalcarea normelor procedurale este nulitatea actului, adica actul este lipsit, in total sau in parte, de efectele sale firesti. Aceasta nulitate opereaza uneori de drept, alteori la cererea partii vatamate; astfel ea poate constitui uneori chiar temeiul unor cai de atac (apel, recurs, contestatie in anulare).

Nulitatile se clasifica dupa urmatoarele criterii:

Dupa cum sunt sau nu prevazute expres de lege, nulitatile sunt:

- exprese (de exemplu art. 43, 88, 95 alin. ultim, 100 din penultimul, 133, 161 etc.;

- virtuale.

Dupa cum nulitatea intervine pentru nerespectarea conditiilor proprii unui act de procedura sau datorita dependentei acelui act de procedura de un alt act de procedura, nulitatile sunt:

- proprii;

- deviate.

Aceasta clasificare prezinta interes din punctul de vedere al efectelor nulitatii.

Dupa cum privesc, forma exterioara sau intrinseca a actului de procedura, nulitatile sunt:

- extrinseci - vizand incalcarea unor conditii externe ale actului de procedura (de exemplu, competenta, necesitatea efectuarii actului de procedura intr-un anumit termen prevazut de lege, plata taxelor de timbru, gresita compunere a instantei etc.);

- intrinseci - referindu-se la nerespectarea conditiilor proprii actelor de procedura.

Dupa caracterul normelor incalcate, nulitatile sunt:

- absolute (daca, la intocmirea actului de procedura, au fost incalcate norme imperative);

- relative (daca au fost nesocotite norme dispozitive).

O problema care se ridica e aceea daca nulitatea opereaza automat, prin simplul fapt ca nu s-a respectat prevederea legala, sau mai sunt necesare si alte conditii.

Codul din februarie 1948 a mentinut numai doua cazuri de nulitate:

- al necompetentei judecatorului care a facut actul;

- al incalcarii formelor legale sau al necompetentei unui functionar, dar numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea actului (art. 105).

In cazul nulitatilor exprese, vatamarea este prezumata.

Se observa ca, in cazul necompetentei judecatorului, legea nu mai cere conditia vatamarii. (In materia competentei se specifica in ce conditii si limite exceptia de necompetenta poate fi ridicata.).

Acest caz se refera si la compunerea completului.

Cu privire la necompetenta functionarilor judecatoresti, actele lor sunt nule numai daca vatama partea care invoca nulitatea.

Codul din 1948 a abolit cazul nulitatii care opereaza prin simpla vointa a legii, independent de orice prejudiciu. Totusi, exista in cod texte care sanctioneaza expres cu nulitatea nerespectarea lor, ca art. 89 privitor la citatii, art. 133 privitor la cererea de chemare in judecata, art. 258 privitor la dispozitivul hotararii, art. 302 privitor la recurs etc.

In toate aceste cazuri, prejudiciul se prezuma si incumba aceluia care are interes la pastrarea valabilitatii actului sa faca dovada lipsei de prejudiciu, pe cand in toate celelalte cazuri, care constituie regula, acela care cere anularea actului trebuie sa dovedeasca vatamarea. Cu privire la acest ultim aspect, de exemplu, lipsa incheierii de dezbateri, cand s-a amanat pronuntarea, atrage nulitatea hotararii, fiind vorba de o formalitate substantiala, in lipsa careia nu se poate controla compunerea instantei si respectarea drepturilor procedurale ale partilor.

Incalcarea unor norme procedurale, asadar, nu este pedepsita cu nulitatea decat daca partea care invoca a fost vatamata. Daca, de exemplu, procedura de citare a fost viciata, dar partea se prezinta in instanta, scopul citarii a fost atins si deci nu exista prejudiciu.

Legea nu se limiteaza numai la existenta prejudiciului pentru a se ajunge la anularea actului, ci mai cere si ca vatamarea sa nu poata fi inlaturata decat prin anularea actului. Asadar, ori de cate ori exista alte posibilitati directe pentru a se inlatura vatamarea, se va recurge la ele. Actul poate fi refacut sau completat. In acest sens art. 106 alin. 2 Cod. proc. civ. prevede ca 'Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire la actele de procedura', ceea ce echivaleaza cu refacerea sau completarea actului. De exemplu, daca o incheiere de sedinta sau chiar hotararea a ramas nesemnata de judecator sau grefier, ea se poate semna ulterior si actul ramane astfel valabil. (Lipsa incheierii intermediare de amanare a pronuntarii nu este de natura sa atraga nulitatea hotararii, cand aceasta include in practicarea sa mentiunile din incheierea respectiva.)

Insa, in situatia in care instanta dispune refacerea in intregime a actului de procedura, nu suntem, in prezenta inlaturarii vatamarii, ci instanta trebuie sa dispuna mai intai anularea actului, iar apoi efectuarea aceluiasi act cu respectarea formelor prevazute de lege. Exemplu, in cazul in care minuta este semnata de toti judecatorii si numai hotararea a ramas nesemnata de unul dintre ei, se poate evita sanctiunea nulitatii prin semnarea ulterioara (art. 59 C. proc. civ.).

Contradictia dintre minuta si dispozitiv nu ar trebui sa duca la nulitatea hotararii, ci la refacerea dispozitivului hotararii in sensul solutiei din minuta.

Nulitatea actului de procedura este inlaturata si prin aplicarea art. 108 alin. final, potrivit caruia nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt.

Pe de alta parte, neregularitatea actelor de procedura trebuie invocata la primul termen care a urmat acestei neregularitati si totdeauna inainte de a se pune concluzii in fond.

De obicei, nulitatea actelor de procedura se ridica sub forma exceptiei. Dupa pronuntarea instantei, nulitatea poate fi propusa prin mijlocirea cailor de atac. Aici trebuie sa deosebim nulitatile absolute de cele relative (dupa cum ele sanctioneaza dispozitii legale imperative sau dispozitive).

Nulitatile absolute pot fi ridicate de catre parte si chiar de instanta din oficiu, in orice stare a pricinii, deci si in recurs.

Nulitatile relative nu pot fi propuse decat de partea vatamata si in folosul careia opereaza dispozitia legala, de exemplu partea gresit citata sau careia nu i s-a facut comunicarea. Nulitatea relativa trebuie propusa in termenele si conditiile legale, astfel partea este decazuta, fiind prezumata ca a renuntat la ea (cazul exceptiilor procedurale de citare pentru prima zi de infatisare sub pedeapsa de a nu mai putea fi propuse in tot cursul procesului - art. 136).

Literatura juridica prevede anumite cazuri de nulitate in afara celor prevazute de art. 105, mentionandu-se:

- netimbrarea sau insuficienta timbrare a cererilor;

- reaua compunere a completului de judecata;

- nerespectarea termenelor prohibitive.

Se subliniaza ca in toate aceste trei situatii, nulitatea nu este conditionata de existenta unei vatamari.

Se observa ca aceste cazuri privesc conditiile externe ale actului de procedura.

Mijloacele de invocare a nulitatii actelor de procedura difera in functie de momentul invocarii nulitatii, precum si de caracterul normelor incalcate (absolute si relative).

Daca procesul civil este in curs, indiferent ca se afla in faza primei instante, in cursul judecarii unei cai de atac ori in faza executarii silite, incalcarea formelor procedurale (intrinseci sau extrinseci) se invoca pe calea exceptiei (de nulitate, de necompetenta, de incompatibilitate etc.).

Instanta se pronunta asupra exceptiei, dupa caz, prin incheiere sau prin hotarare (sentinta sau decizie). Daca exceptia se respinge, se pronunta o incheiere interlocutorie, care poate fi atacata numai odata cu fondul.

Daca exceptia se admite, se pronunta o incheiere in cazul in care instanta ramane in continuare investita, ori o hotarare, regimul juridic al acestora fiind cel de drept comun, daca legea nu prevede expres o alta solutie (de exemplu, art. 34 alin. 1 dispune ca incheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusa nici unei cai de atac).

Efectele anularii actelor de procedura.

Declararea nulitatii unui act de procedura are ca efect lipsirea actului respectiv de efectele pe care i le da legea. Deci actul de procedura este scos din cauza si lipsit de eficienta.

Potrivit art. 106 anularea unui act 'atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoarea'.

Regula ca nulitatea lipseste actul de efectele sale, priveste numai functia procedurala a actului, dar daca actul cuprinde manifestari de vointa, constatari de fapt, acestea isi vor produce efectele. De exemplu, o cerere de chemare in judecata anulata poate fi folosita ca o marturie extrajudiciara, ori poate servi ca un inceput de dovada scrisa, un act autentic declarat nul pentru vicii de forma pastreaza puterea doveditoare a unui inscris sub semnatura privata sau constituie inceput de dovada scrisa, dupa caz, nulitatea pentru necompetenta nu aduce, de regula, atingerea probelor administrate in instanta necompetenta.

Indiferent de natura ei, nulitatea nu mai produce nici un efect dupa ramanerea irevocabila a hotararii, cu exceptia cazurilor ce constituie motive pentru care pot fi exercitate caile extraordinare de atac.

Citarea partilor si comunicarea actelor de procedura

Obligatia legala de a cita partile

Potrivit art. 85 Cod. proc. civ. 'judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel' iar art. 107 obliga instanta sa amane judecata pricinii ori de cate ori constata ca partea care lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor impuse de lege, sub sanctiunea nulitatii.

Rezulta ca in procesul civil partile nu sunt obligate sa se infatiseze, insa este necesar ca toate partile din proces sa fi fost legal citate (la fiecare termen), iar in acest caz, chiar daca una dintre ele lipseste (iar in cazul in care s-a cerut in scris judecata in lipsa, chiar daca lipsesc toate partile) hotararea pronuntata este neatacabila din punct de vedere procedural. De la principiul potrivit caruia nu se poate trece la judecarea cauzei fara citarea partilor, exista doua exceptii:

- cand partea se prezinta in instanta personal sau prin mandatar, desi nu a fost citata sau citarea a fost viciata, procedura se acopera, insa partea respectiva are dreptul sa ceara un nou termen pentru a-si pregati apararea (art. 89);

- cand partea care a fost prezenta, chiar numai prin mandatar, la unul din termenele de judecata (sau a depus cererea sau nu luand termen in cunostinta), este prezumata a cunoaste toate termenele urmatoare in fata acelei instante, astfel incat nu va mai fi citata (art. 153 alin. 1).

Aceasta regula este exprimata in practica prin formula 'termen in cunostinta'. Aceasta dispozitie nu se aplica insa in cazul redeschiderii judecatii dupa ce a fost suspendata, in cazul fixarii unui termen pentru chemarea la interogatoriu si in cazul cand pricina se repune pe rol.

De asemenea nu se aplica in cazul militarilor in termen si al detinutilor.

Termenul luat in cunostinta sau pentru care s-au emis citatiile nu poate fi preschimbat decat pentru motive temeinice si cu citarea partilor, cererea de preschimbare se judeca intr-un termen scurt, in camera de consiliu, competenta de solutionare apartine, pentru schimbarea primului termen, presedintelui instantei, vicepresedintelui, presedintelui de sectie sau judecatorului care il inlocuieste, iar in cursul judecatii, cererea de preschimbare a termenului se solutioneaza de completul de judecata.

Comunicarea citatiilor si a tuturor actelor de procedura se face din oficiu, prin agenti procedurali instantei sau prin orice alt salariat.

In urma modificarii art. 86 C. proc. civ., regula a devenit comunicarea actelor de procedura prin agentii procedurali ai instantelor, fara a se inlatura insa posibilitatea indeplinirii procedurii de comunicare a actelor procedurale prin oficiile postale (in practica, aceasta modalitate a ramas 'regula'). Astfel, in alin. 3 al art. 86 se precizeaza ca in cazul in care comunicarea prin agenti procedurali sau alti salariati ai instantei nu este posibila, aceasta se va face prin posta, cu scrisoare recomandata cu dovada de primire sau, foarte important, prin alte mijloace ce asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii (de exemplu, fax, telex etc.).

Potrivit art. 722 C. proc. civ., indeplinirea actelor de procedura si comunicarea lor se face in mod gratuit, cheltuielile necesare pentru acestea acoperindu-se din fondurile anume repartizate in acest scop, de la bugetul de stat.

Conform art. 97 C. proc. civ. nici un act de procedura nu se poate indeplini in zilele de sarbatoare legala, cu exceptia cazurilor urgente, dupa incuviintarea presedintelui.

Pentru ca citatia sa-si poata atinge scopul (incunostiintarea partii despre proces) art. 89 dispune, sub sanctiunea nulitatii, ca, exceptandu-se cazurile urgente (cum ar fi suspendarea unei executari, ordonanta presedintiala), citatia trebuie sa fie inmanata partii cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata. Textul nu face distinctie intre primul termen de judecata si celelalte termene din cursul judecatii insa, consideram ca aceasta distinctie se impune in conditiile in care art. 114¹ alin. 3 stabileste ca primul termen de judecata se fixeaza astfel incat, de la data primirii citatiei, paratul sa aiba la dispozitie cel putin 15 zile pentru pregatirea apararii, iar in pricinile urgente, cel putin 5 zile.

Infatisarea partii in instanta, personal sau prin mandatar, acopera orice vicii de procedura. Acesta este timpul pentru ca partea sa-si poata pregati apararea si de aceea legea ii da dreptul daca se infatiseaza, sa ceara amanarea judecatii pentru un alt termen, iar daca nu se prezinta si judecata a avut loc, pe baza art. 105 alin. 2, combinat cu art. 107, ea poate cere (pe calea apelului, recursului sau a contestatiei) anularea hotararii, pentru a se inlatura vatamarea pe care a suferit-o.

Pornindu-se de la principiul ca nulitatea opereaza numai in caz de vatamare, s-a decis ca daca nu a fost respectat termenul de citare de 5 zile, acest fapt nu mai atrage nulitatea, in cazul in care procesul s-a amanat. Daca insa partea nu s-a prezentat la judecata, potrivit art. 107 instanta trebuie sa constate din oficiu viciul citarii, art. 89 avand pentru instanta caracter imperativ, iar nu de simpla recomandare, astfel ca nerespectarea lui atrage nulitatea hotararii.

Vor fi citate partile, inclusiv intervenientii, precum si martorii, expertii, interpretii si, daca este cazul alti participanti la procesul civil.

Citarea si celelalte acte de procedura se inmaneaza la domiciliul sau resedinta celui citat (art. 90 alin. 1), insa aceasta se poate face oriunde, daca cel citat primeste citatie (art. 90 alin. 2).

In cazul in care partea si-a ales domiciliul la o alta persoana, comunicarea actelor de procedura se va face la aceasta (art. 93).

Dispozitii speciale privind citarea anumitor categorii de persoane

Exista unele cazuri speciale privitoare la modul in care sunt citate unele persoane:

- statul se citeaza prin Ministerul Finantelor (cand a participat la raportul juridic ce formeaza obiectul litigiului), daca legea nu stabileste alt organ.

- celelalte persoane de drept public (judetul, comuna) vor fi citate in persoana sefului autoritatii la contenciosul sediului central al administratiei respective, ori, in lipsa de contencios, la sediul administratiei.

- persoanele juridice de drept privat, prin reprezentantii lor la sediul principal sau cel al sucursalei ori al reprezentantei;

- persoanele juridice supuse procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului prin administratorul judiciar sau prin lichidatorul judiciar;

- incapabilii, prin reprezentantii lor legali sau dupa caz, prin curator special;

- societatile si asociatiile care nu au personalitate juridica, prin organele lor de conducere, la sediul administratiei.

- pentru persoanele cu domiciliul sau resedinta necunoscute, citarea se face prin publicitate, adica prin afisarea citatiei la usa instantei cu 15 zile inainte de data fixata pentru judecata, termen ce poate fi redus la 5 zile in cazurile urgente. Potrivit art. 95 citarea prin publicitate se face cand reclamantul invedereaza ca, desi a facut tot ce i-a stat in putinta, nu a izbutit sa afle domiciliul paratului. Daca presedintele instantei sau completul de judecata apreciaza ca este necesar, citatia se publica si in Monitorul Oficial al Romaniei sau intr-un ziar mai raspandit. Si in acest caz trebuie respectat termenul de 15 zile, respectiv de 5 zile.In cazul in care se dovedeste ca reclamantul a fost de rea credinta, adica a cunoscut domiciliul paratului, toate actele de procedura se vor anula si reclamantul, care a savarsit un abuz de drept, va fi pedepsit cu amenda si va plati partii vatamate despagubiri (art. 95 alin. 4 si art. 108¹ pct. 1 lit.c).

- persoanele domiciliate in strainatate sau avand resedinta cunoscuta in strainatate (exceptand prevederile din tratate, conventii sau acte normative speciale) se citeaza prin scrisoare recomandata, cu confirmare de primire. In cazul in care nu se cunoaste nici domiciliul, nici resedinta, citarea se face potrivit dispozitiilor art. 95.

Daca persoanele aflate in strainatate au mandatar cunoscut in tara, va fi citat si acesta. Aceste dispozitii trebuie coroborate cu cele cuprinse in art. 114¹ alin. 4, conform carora, paratul domiciliat in strainatate, va fi informat prin citatie ca are obligatia de a-si alege domiciliul in Romania, unde i se vor efectua comunicarile. Daca acesta nu se conformeaza, comunicarile se vor face prin scrisoare recomandata, iar recipisa de predare, la posta romana a scrisorii, in cuprinsul careia vor fi mentionate actele ce se expediaza, tine loc de dovada de indeplinire a procedurii.

- personalul misiunilor diplomatice si oficiilor consulare ale Romaniei, cetatenii romani functionari ai organizatiilor internationale, precum si membrii lor de familie aflati in strainatate se citeaza prin Ministerul Afacerilor Externe.

- ceilalti cetateni romani, aflati in strainatate in interes de serviciu, se citeaza prin organele centrale care i-au trimis sau in subordinea carora se afla cei care i-au trimis.

- mostenitorii, pana la intervenirea in proces, printr-un curator special, numit de instanta.

La procesele de divort art. 616 prevede ca, atunci cand instanta constata ca sotul parat nu s-a infatisat la primul termen de judecata si procedura de citare s-a facut prin afisare 'va cere dovezi sau va dispune cercetari pentru a verifica daca paratul isi are domiciliul la locul indicat in cerere si, daca constata ca nu domiciliaza acolo, va dispune citarea lui la domiciliul sau, precum si, daca e cazul, la locul sau de munca.'

Cuprinsul citatiei

Art. 88 prevede doua categorii, de mentiuni, unele esentiale si a caror lipsa este sanctionata expres cu nulitatea citatiei si altele neesentiale a caror lipsa ar putea atrage nulitatea actului, dar numai in conditiile art. 105 alin. 2, adica daca se face dovada unei vatamari care nu se poate remedia dacat pe aceasta cale.

A. Mentiunile esentiale sunt:

- aratarea anului, lunii, zilei si orei de infatisare;

- aratarea instantei si a sediului ei;

- numele domiciliului si calitatea celui citat;

- parafa sefului instantei si semnatura grefierului.

Indicarea numai a zilei si lunii atrage nulitatea chiar daca pe versoul procesului-verbal data este intreaga.

In ce priveste numele, acesta cuprinde de obicei si prenumele, mai ales atunci cand este vorba de nume comune, precum si initiala tatalui.

Cu privire la calitatea persoanei, ea are un dublu sens:

a) in cazul in care partea nu sta in proces personal, ci ca reprezentant al alteia, trebuie sa se mentioneze aceasta calitate in citatie, altfel se prezuma ca a fost citata personal (daca partea este citata personal, nu este necesar ca acest lucru sa se specifice in citatie, fiind prezumat).

b) partile in proces, avand interese contradictorii, vor fi citate potrivit cu pozitia lor procesuala (reclamant, parat, recurent, intimat).

Referitor la domiciliu, legea pune pe acelasi plan si resedinta partii, adica locul unde ea locuieste efectiv la data citarii.

Agentul de procedura are dreptul sa inmaneze partii citatia oriunde o gaseste, daca cel citat nu refuza primirea, altminteri, el este dator sa se duca la locul specificat in citatie. Domiciliul nu poate fi numai cel real, dar si unul ales.

Alegerea de domiciliu se poate face si pe contractul pe baza caruia mai tarziu se va naste procesul, ceea ce va duce uneori si la o prorogare de competenta. Pentru ca alegerea domiciliului sa fie valabila, partea este obligata sa arate si persoana care locuieste la acel domiciliu si care este in drept sa primeasca actele de procedura, altfel procedura citarii se va face la domiciliul real al partii (de exemplu, nu este valabila comunicarea hotararii facute avocatului, daca partea nu facuse alegerea de domiciliu la el).

Daca in cursul procesului partea isi schimba intreg domiciliul, ea este obligata sa depuna la dosar o cerere prin care sa aduca la cunostiinta instantei schimbarea de domiciliu, iar partii potrivnice sa-i comunice acelasi lucru prin scrisoare recomandata, recipisa punandu-se la dosar. In caz contrar ea va continua sa fie citata la vechiul domiciliu si nu va putea invoca nulitatea procedurii pentru ca se gaseste in culpa (art. 98 C. proc. civ.).

In cazul in care instanta a avut cunostinta de domiciliul real al partii, chiar daca schimbarea nu a fost notificata conform art. 98, citarea trebuie facuta la acest domiciliu. Daca, fara a fi adusa la cunostinta schimbarea domiciliului, partea este citata totusi la noul domiciliu, citarea este valabila. Exceptie de la regula de mai sus face cazul cand cladirea unde locuia partea a fost daramata sau a devenit de nelocuit (cutremur, bombardamente) situatie in care agentul va restitui instantei citatia, iar instanta va incunostinta partea potrivnica pentru a cauta si indica noua locuinta, aplicandu-se corespunzator dispozitiile art. 95.

Parafa sefului instantei si semnatura grefierului sunt necesare deoarece citatia fiind un act al instantei, trebuie sa aiba caracter de autenticitate. Citarea pe care o parte ar face-o celeilalte parti (extrajudiciara) nu este admisa de lege.

B. Mentiunile neesentiale. Lipsa acestora nu este sanctionata de lege expres cu nulitate. Ele au totusi un rol insemnat cu privire la faptul ca inlesnesc partii gasirea dosarului si cunoasterea litigiului.

Acestea sunt:

- numarul si data emiterii citatiei, precum si numarul dosarului,

- numele si domiciliul partii potrivnice si felul pricinii (exemplu: revendicare, contestatie, revizuire etc.);

- alte mentiuni prevazute de lege.

Indicarea gresita a numarului de citatie si a dosarului constituie motiv de nulitate numai daca se dovedeste pricinuirea unei vatamari, cum ar fi in cazul in care a fost o confuzie generata de faptul ca partea a avut in aceeasi zi mai multe procese la aceeasi instanta.

Mentionarea gresita a anului dosarului, prin ea insasi, nu constituie temei de nulitate.

Citatia este compusa din doua parti: citatia propriu-zisa si dovada de inmanare a citatiei (procesul-verbal).

Indeplinirea actelor de procedura

Din actul intocmit de agentul instrumentator (adeverinta de primire semnata de parte si certificata de agent, proces-verbal) trebuie sa rezulte dovada inmanarii citatiei sau altor acte partii.

Art. 92 prevede 3 situatii posibile:

- partea insasi e gasita la domiciliu.

Agentul ii inmaneaza actul, partea semnand contra-dovada, iar agentul este obligat sa certifice identitatea si semnatura. Daca partea refuza primirea sau daca, primind actul, refuza ori nu poate da o adeverinta de primire, agentul ii lasa actul si incheie un proces verbal despre cele urmate. In caz de refuz al primirii actul poate fi afisat pe usa locuintei.

S-a decis ca dovada comunicarii unui act de procedura nu poate sa rezulte decat dintr-o dovada semnata de parte si certificata de agent.

In cazul in care, potrivit legii, nu este necesara incheierea unui proces verbal, lipsa semnaturii agentului de pe dovada de primire nu este sanctionata cu nulitatea la care se refera art. 100 alin. penultim.

- partea lipseste de la domiciliu, dar agentul gaseste o persoana din familie, o persoana care locuieste cu partea, sau o persoana de serviciu care, in mod obisnuit, primeste corespondenta.

Agentul va inmana citatia unei persoane din familie, ori, in lipsa, altei persoane care locuieste cu dansul, cu exceptia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecata, ori a persoanei care primeste corespondenta in mod obisnuit. Puterea de judecata se prezuma pana la dovada contrara.

In acest caz, agentul inmaneaza acestei persoane actul sau.

In caz de refuz sau de neputinta de a semna, procedeaza ca in prima situatie. El este obligat sa incheie proces-verbal, chiar si atunci cand actul este primit de acea persoana si i se da adeverinta de primire.

Este nevalabila procedura in care dovada de inmanare poarta o semnatura indescifrabila si fara aratarea calitatii de a primi citatia.

In procesele de divort cand sotii sunt in fapt despartiti, nu este regulata citarea unuia dintre soti prin predarea citatiei mamei celuilalt sot, neexistand o garantie suficienta ca destinatia a ajuns la destinatarul ei.

- agentul nu gaseste pe nimeni la domiciliu.

El va afisa actul pe usa locuintei celui citat si va incheia proces-verbal. La fel se procedeaza si in cazul in care persoanele mentionate refuza primirea citatiei.

In cazul in care persoana locuieste la hotel sau intr-o cladire cu mai multe apartamente si nu este indicat numarul camerei sau aparatamentului, agentul va inmana citatia administratorului, portarului, ori celui ce in mod obisnuit il inlocuieste, iar daca refuza sa o primeasca va afisa citatia pe usa principala a cladirii si va incheia proces-verbal.

Cand comunicarea actelor de procedura nu se poate face datorita faptului ca s‑a daramat cladirea, a devenit de nelocuit sau din alte motive asemanatoare, agentul va depune actul la grefa instantei, care va instiinta din timp partea interesata despre aceasta imprejurare, fiind aplicabile dispozitiile art. 95.

Art. 92¹ C. proc. civ. arata ca in cazul persoanelor juridice si al societatilor sau asociatiilor care, potrivit legii, pot sta in judecata, comunicarea citatiei si a altor acte de procedura nu se poate realiza prin afisare, cu exceptia cazurilor in care se refuza primirea sau daca se constata, la termen, lipsa oricarei persoane la sediul acestora.

Procesul-verbal incheiat de organul competent este un act oficial. Procesul-verbal (ca inscris autentic) face dovada pana la inscrierea in fals cu privire la cele constatate personal de agentul care l-a intocmit.

Legea indica in mod detaliat continutul obligator al procesului-verbal, iar cele mai multe mentiuni sunt cerute sub sanctiunea nulitatii.

Potrivit art. 100, procesul-verbal pe care-l incheie agentul procedural trebuie sa cuprinda:

1. anul, luna si ziua cand a fost incheiat;

2. numele celui care l-a incheiat;

3. functia acestuia;

4. numele si domiciliul celui caruia i s-a facut comunicarea, cu aratarea numarului, etajului, apartamentului sau camerei, daca cel caruia i s-a facut comunicarea locuieste intr-o cladire cu mai multe etaje sau apartamente sau in hotel si daca actul de procedura a fost inmanat la locuinta sa ori a fost afisat pe usa acestei locuinte;

5. aratarea instantei de la care porneste actul de procedura si identificarea lui, iar pentru citatii si a termenului de infatisare;

6. aratarea inscrisurilor comunicate;

7. numele si calitatea celui caruia i s-a facut inmanarea sau locul unde s-a facut afisarea;

8. semnatura celui care a incheiat proces-verbal.

Textul precizeaza in continuare ca mentiunile de la punctele 1, 2, 4, 5, 7 si 8 sunt sanctionate cu nulitatea. Daca, cei care urmeaza sa semneze procesul-verbal sau dovada de primire, refuza sau nu pot s-o faca, se va face vorbire despre aceasta in cuprinsul procesului-verbal.

Potrivit art. 107, instanta este obligata sa verifice regularitatea procedurii de citare si sa amane procesul la alt termen ori de cate ori constata ca partea lipsa nu a fost regulat citata. Daca o cauza de forta majora impiedica partea sa se prezinte la judecata si instanta este incunostintata de acest fapt, ea este obligata sa amane judecata chiar daca procedura de citare a fost legal indeplinita.

Instanta de recurs poate casa sentinta si in cazul in care partea dovedeste direct in instanta de recurs printr-un inscris oficial, aceasta impiedicare. Partea poate sa invedereze aceasta imprejurare si pe calea extraordinara a revizuirii (art. 322 pct. 8).

Art. 96 arata ca aceasta comunicare se poate face si in instanta partii prezente (personal sau prin mandatar) care nu poate refuza primirea actului, bineinteles cu dreptul de a ridica exceptia de tardivitate. Spre a nu fi surprinsa, partea poate cere instantei si un termen pentru a lua cunostinta de continutului actului si a-si pregati apararea.

Agentul procedural care incalca legea si din aceasta cauza pricinuieste amanarea procesului, poate fi condamnat de instanta la amenda si la despagubiri catre partea vatamata prin amanare (art. 99) si poate fi pedepsit disciplinar.

Inmanarea citatiei in situatii speciale

Fata de cazurile prezentate, legea procedurala prevede si o serie de situatii speciale cu privire la care reglementeaza procedura de inmanare a citatiei.

Astfel:

a) daca o persoana are o asezare agricola, comerciala, industriala sau profesionala in alta parte decat la domiciliu sau resedinta, inmanarea citatiei se poate face si la locul acestor asezari (art. 90 alin. 1).

Aceasta dispozitie trebuie privita in concordanta cu cea cuprinsa in art. 6 C. proc. civ.

b) cei care locuiesc in hoteluri, daca nu sunt gasiti pentru a li se inmana citatia, aceasta se lasa la administratorul hotelului sau inlocuitorului sau, in loc de a se afisa pe usa camerei;

c) in cazul persoanelor sub arme, citatia se inmaneaza la comandamentul superior cel mai apropiat (art. 90 alin. 4);

- in cazul persoanelor ce fac parte din echipajul unui vas comercial si care nu au domiciliul cunoscut, citatia se depune la capitania portului unde este inregistrat vasul (art. 90 alin. 5);

- pentru detinuti - citatia se lasa la administratia inchisorii (art. 90 alin. 6);

- pentru bolnavii ce se gasesc in spitale, ospicii sau sanatorii - inmanarea se face la directia asezamantului (art. 90 alin. 7).

In jurisprudenta mai veche s-a decis ca pentru toate aceste situatii trebuia ca administratia respectiva sa inmaneze personal partii actul de procedura si sa inainteze instantei dovada, nefiind suficienta semnatura functionarului care a primit actul. Minorul care a implinit 14 ani trebuia citat personal, nu numai prin tutore.

Art. 91 prevede ca in situatiile prevazute de art. 87 pct. 1 persoanele juridice de drept public, pct. 2 persoanele juridice de drept privat, pct. 3 asociatii si societati fara personalitate juridica, pct. 5 persoanele juridice aflate in reorganizare judiciara si faliment, pct. 7 personalului misiunilor diplomatice s.a., precum si in cazurile prevazute de art. 90 prezentate anterior, sau atunci cand actul urmeaza sa fie inmanat unui avocat ori notar public, inmanarea citatiilor si a tuturor actelor de procedura se poate face functionarului sau persoanei insarcinate cu primirea corespondentei. Acesta isi va arata in clar numele si prenumele, precum si calitatea si apoi va semna dovada de primire.

In fine, trebuie mentionat ca persoana insarcinata cu indeplinirea actelor de procedura poate fi sanctionata cu amenda (si obligata la despagubiri) daca a cauzat amanarea judecarii cauzei sau a executarii silite (art. 108¹ alin. 1 pct. 2 lit. g si art. 108³ C. proc. civ.).

TERMENELE PROCEDURALE

Definirea termenelor si rolul lor

In sens material, prin termen de intelege o data fixa.

In sens procesual, prin termen se intelege perioada de timp in interiorul careia trebuie efectuate anumite acte procedurale sau este oprita indeplinirea unor anumite acte procedurale.

Rolul termenelor este de a limita in timp desfasurarea procesului si de a garanta posibilitatea partii de a se apara, fara a fi surprinsa de actele noi ale dosarului

Clasificarea termenelor procedurale

Termenele se clasifica dupa mai multe criterii:

a) Un prim criteriu ar fi acela al caracterului lor, in functie de care se impart in termene imperative sau peremptorii si termene prohibitive sau dilatorii.

Termenele imperative sunt acelea care se dau pentru ca anumite drepturi sa fie exercitate numai inauntrul lor, care desfiinteaza efectele unor acte in urma carora partile nu au facut diligentele trebuitoare, ca de pilda termenul prevazut de art.301 alin.1 C.p.c. pentru introducerea recursului, care este de 15 zile de la comunicarea hotararii.

Termenele prohibitive sunt acelea inauntrul carora legea interzice efectuarea vreunui act de procedura.

b) Un al doilea criteriu este acela al modului in care sunt stabilite, adica: termene legale si termene judecatoresti.

In principiu, ele sunt fixe, nu pot fi prelungite sau scurtate de judecator sau de parti.

In literatura de specialitate se distinge si o a treia categorie de termene - cele conventionale adica termenele pe care partile le pot fixa in cursul judecatii pentru incheierea sau executarea unei tranzitii. Fiind, pana la urma, incuviintate de instanta si consemnate in incheiere sau hotarare, devin termene judecatoresti.

c) Dupa sanctiunea nerespectarii lor, termenele se impart in absolute si relative.

Termenele absolute sunt obligatorii pentru parti si instanta si a caror nerespectare are consecinte pentru parti cum sunt: termenele de exercitare a cailor de atac, termenul ce se lasa debitorului pentru a-si executa de buna voie obligatia, termenul de perimare, etc.

Termenele sunt relative cind nu atrag in caz de nerespectare, nici nulitatea actului, nici decaderea sau pierderea dreptului neexercitat la timp, avand drept consecinta doar sanctiuni pecuniare sau disciplinare pentru cei care se fac vinovati de aceasta nerespectare.

d) Dupa durata lor, termenele pot fi pe ore, zile, saptamani, luni si ani.

Calcularea termenelor procedurale.

Modul de calcul

Art.101 C.p.c. prevede modul de calcul al termenelor pe zile, ore, ani, luni si saptamani.

Termenul pe ora, incepe sa curga de la miezul noptii zilei urmatoare, art.101, alin.2.

Pentru termenele pe zile se cunosc mai multe sisteme de calcul:

a) sistemul termenului exclusiv in cadrul caruia in calculul termenului nu se socoteste nici ziua in care incepe sa curga, nici ziua in care se sfarseste, ceea ce inseamna ca socoteala se face pe zile libere;

b) sistemul termenului inclusiv in care calculul se face pe zile pline, adica intra in socoteala atat ziua cand incepe sa curga, cat si ziua cand se sfarseste;

c) sistemul mixt care scade din termen ziua in care incepe sa curga, dar se socoteste ziua implinirii termenului. In practica arbitrajului comercial international s-au intalnit si termene pe 'zile bancare', adica zile in care banca functioneaza.

In acest fel, dupa sistemul care se aplica, un termen legal de 10 zile poate fi in realitate de 12, 11 sau 10 zile. Legiuitorul nostru a ales sistemul pe zile libere, neintrand in calcul nici ziua cand incepe sa curga (dies a quo) si nici ziua cand se sfarseste (dies ad quem). Acest sistem este justificat, considerand ziua ca intervalul de 24 ore care incepe la ora 12 noaptea si se termina la ora corespunzatoare a zilei ce urmeaza.

Termenele pe saptamani, luni si pe ani se sfarsesc in ziua saptamanii, lunii sau anului corespunzator zilei de plecare (art.101, alin.3). Potrivit articolului respectiv, alin.4, termenul care incepe la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfarseste intr-o luna care nu are o asemenea zi, se va socoti implinit in ultima zi a lunii.

Indiferent insa de modul de stabilire a termenelor, art.101, alin.final, prevede ca termenul care se sfarseste intr-o zi de sarbatoare legala sau cand serviciul este suspendat, se va prelungi pana la sfarsitul primei zile de lucru urmatoare. Rezulta deci ca zilele de sarbatoare din cuprinsul termenului intra in calcul.

Termenele pe zile se socotesc pe zile intregi. Totusi, daca partea depune actul de procedura dupa ora de inchidere a registraturii, va pierde ziua, caci actul se va inregistra dupa o noua prezentare. Intr-o astfel de situatie, potrivit art.104 C.p.c., il poate depune la posta.

In trecut li se pretindea partilor ca actul sa ajunga la instanta inauntrul termenului si in acest fel actele expediate la timp prin posta, care ajungeau la instanta dupa expirarea termenului, erau socotite tardive.

Art.104 al Codului din 1948 prevede, dimpotriva, ca actul depus recomandat la posta, inauntrul termenului legal este considerat indeplinit in termen, chiar daca soseste la instanta dupa expirarea termenului.

Durata curgerii termenelor.

Punctul de plecare este de regula, comunicarea actelor de procedura, deoarece art.102, alin.1 C.p.c. stabileste ca termenele incep sa curga de la data comunicarii actelor de procedura, daca legea nu dispune altfel. In cazul in care legea fixeaza ca punct de plecare al termenului data de la care se indeplineste un alt act echivalent, acest act poate sa produca acelasi efect ca si cel prescris de lege.

De la regula conform careia, termenele curg de la comunicare exista trei exceptii conform principiului echipolentei:

- termenele incep sa curga impotriva partii care a cerut comunicarea, de la data cand a cerut-o;

- pentru partea care a exercitat o cale de atac, inainte de a primi hotararea, termenul curge de la data exercitarii caii de atac;

- pentru partea careia nu i s-a comunicat hotararea, termenul va curge de la data cand a primit somatia pentru executare silita.

In cazul termenelor imperative, actul facut intre punctul de plecare si punctul de indeplinire este un act facut in termen, iar in cazul termenelor prohibitive, daca este facut inainte este un act prematur.

Termenele sunt continue, adica curg in principiu fara posibilitatea de a fi intrerupte, de la prima pana la ultima zi.

Caracterul termenelor procedurale

Specificul termenelor consta in fixitate si continuitate.

Termenele legale, de regula sunt fixe, astfel incat nici partea, nici instanta nu le poate modifica. Exceptional legea prevede expres posibilitatea judecatorului de a micsora sau a prelungi termenul (ex. art.114 C.p.c. pentru depunerea intampinarii).

Aceasta regula a fixitatii nu se aplica si termenlor acordate de instanta in judecarea procesului, ele putand fi preschimbate.

Termenele sunt continue, adica se deruleaza de regula fara intrerupere de la prima pana in ultima zi. Legea permite totusi citeva exceptii de la aceasta regula.

a) Cand partea care trebuie sa intocmeasca un act de procedura moare inaintea expirarii termenului pe care il are la dispozitie pentru respectivul act, legea considera ca termenul se intrerupe si incepe sa curga un nou termen pentru mostenitorii partii decedate. Acest nou termen se calculeaza de la data noii comunicari a hotararii in mod colectiv pe numele mostenirii la ultimul domiciliu al defunctului. Aceasta dispozitie cu caracter de exceptie este avantajoasa si practica, ocrotind interesul mostenitorilor care adeseori nu cunosc existenta unor procese ale autorului lor.

b) Cand mandatarul unei parti moare dupa ce i s-a comunicat hotararea, se socoteste de asemenea intrerupt termenul pentru exercitarea caii de atac. Legea prevede ca incepe sa curga un nou termen dupa ce se va comunica hotararea personal partii din proces.

c) Cand partea a fost impiedicata de un caz de forta majora sa indeplineasca actul procedural datorita unei imprejurari mai presus de vointa sa, asadar din cauza unui obstacol imparabil (ex. stare de razboi, boala grava, etc.). Aceasta imprejurare de forta majora trebuie dublata de imposibilitatea partii de a comunica instantei situatia in care se afla.

In aceste cazuri actul de procedura se va putea efectua intr-un nou termen de 15 zile de la data cand inceteaza motivele care au impiedicat partea sa-si exercite prerogativele.

In toate aceste trei situatii - exceptie termenele care incepusera sa curga se intrerup si va incepe sa curga un nou termen fara a fi luata in calcul perioada deja scursa din termenul intrerupt.

In materia perimarii exista insa situatii cind termenul nu se intrerupe, ci se suspenda (art.250 C.p.c.). Aceasta inseamna ca dupa incetarea suspendarii continua termenul care incepuse sa curga inainte de suspendare.

Sanctiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale.

Decaderea

Conceptul de decadere are o frecventa utilizare in practica judiciara, exprimand indeosebi idea de sanctiune determinata de neexercitarea unui drept intr-un anumit interval de timp.

Conditiile esentiale ale decaderii pot fi desprinse din chiar prevederile art.103, alin. 1 C.p.c.:

a) Existenta unui termen imperativ care sa impuna obligatia exercitarii dreptului inauntrul acelui termen. Literatura de specialitate a circumscris aplicarea decaderii numai cu privire la termenele imperative sau peremptorii.

b) Neexercitarea unui drept procesual inauntrul termenului prevazut de lege. Decaderea nu opereaza in cazul actelor de procedura intocmite de instanta de judecata sau organele de executare silita.

c) Inexistenta unei derogari exprese de la sanctiunea decaderii.

Decaderea isi produce efecte numai daca a intervenit o constatare in acest sens.

Decaderea determina stingerea tuturor posibilitatilor de punere in valoare a dreptului neexercitat in termen legal. Trebuie precizat ca decaderea stinge un drept procedural. In literatura de specialitate a fost promovata si opinia potrivit careia prin decadere partea pierde 'dreptul procesual la actiune, adica posibilitatea de a pune in miscare activitatea unei instante judecatoresti'.

Ea poate duce numai indirect la pierderea dreptului la actiune, mai exact a unei componente a acestuia si anume a dreptului de a obtine condamnarea paratului.

In literatura juridica, aratandu-se ca cel decazut din dreptul de a face un act de procedura, este oprit sa mai faca acel act, se precizeaza ca daca totusi partea il face, actul este nul. Deci, decaderea nu este decat starea de drept care precede si provoaca nulitatea.

Nulitatea.

Nulitatea reprezinta principala sanctiune ce se rasfrange asupra actelor de procedura care au fost aduse la indeplinire in dispretul dispozitiilor legale, lipsindu-le in total sau in parte de efectele firesti.

Aici intereseaza nulitatea drept consecinta a nerespectarii termenelor prohibitive. In literatura s-a precizat ca actul prematur nu poate fi decat nul, deoarece respectul prohibitiei legale este o conditie formal extrinseca, indispensabila actului.

In acest caz este vorba despre o nulitate independenta de vatamare, operanta prin simpla incalcare a normei ce stabileste termenul. Solutia nulitatii neconditionate este impusa de insusi caracterul termenului prohibitiv care interzice ca inauntrul sau sa se indeplineasca un act de procedura.

In ceea ce priveste mijloacele de invocare a nulitatii, ele difera in functie de momentul invocarii si de caracterul normelor invocate.

Perimarea.

Este sanctiunea ce intervine in cazul nerespectarii termenelor procedurale.

Potrivit art.248, alin.1 C.p.c. orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, revizuire, recurs si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar impotriva incapabililor, daca a ramas in nelucrare din vina partii timp de un an.

Repunerea in termen.

Repunerea in termen este posibilitatea instantei de judecata de a inlatura decaderea partii cand au existat motive temeinice care au impiedicat partea sa-si exercite obligatia procedurala in termenul legal.

Justificarea temeinica de care vorbeste legea poate fi atat un caz de forta majora, cat si o situatie mai putin radicala care a impiedicat totusi partea sa-si valorifice drepturile procesuale.

Cererea de repunere in termen este un incident procedural care cade in competenta instantei cu privire la care partea va fi repusa in termen. Rezulta ca, daca se cere repunerea in termen pentru exercitarea unei cai de atac, competenta este instanta care judeca si solutioneaza respectiva cale de atac.

CHELTUIELILE DE JUDECATA SI AMENZILE JUDICIARE

Cheltuielile de judecata

Principiul general al acordarii cheltuielilor de judecata este prevazut in Codul de procedura civila in art.274 unde se arata ca 'partea care cade in pretentiuni va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata'.

La baza acordarii cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala a partii care a pierdut procesul.

Compunerea cheltuielilor de judecata.

Cheltuielile de judecata sunt prevazute in art.274 C.p.c. si cuprind:

taxele de timbru;

onorariile avocatilor si cheltuielile facute cu acestia in interesul clientilor;

cheltuielile pentru administrarea probelor, transportul partilor, cazarea partilor etc.

Taxele de timbru.

Taxa de timbru reprezinta taxa pe care trebuie sa o plateasca partea care sesizeaza instanta in raport cu felul cererii pe care o introduce.

Taxele de timbru se compun din taxe judiciare de timbru si timbru judiciar.

Timbrul judiciar nu se aplica in cazurile in care nu se percepe taxa de timbru.

Reglementare:

- Legea nr.147/1997 privind taxele judiciare de timbru modificata si completata prin O.G. nr.11/1998, Legea nr.26/1999 ti O.G. nr.30/1999;

- O.G. nr.32/1995 privind timbrul judiciar, modificata prin Legea nr.123/1997;

Prin perceperea de la parti a taxelor de timbru, se recupereaza partial cheltuielile suportate de stat in distribuirea justitiei. De regula, taxa de timbru se plateste de reclamant, insa ea poate fi platita si de catre parat, atunci cand introduce o cerere reconventionala sau exercita o cale de atac. De asemenea, sunt supuse taxe de timbru corespunzator valorii pretinse, cererile de interventie.

Taxele de timbru sunt platite anticipat si sunt suportate de persoanele fizice si persoanele juridice care se adreseaza cu cereri instantelor judecatoresti sau organelor arbitrale.

Taxele de timbru sunt fixe si proportionale.

Legea timbrului face distinctie intre doua categorii de actiuni:

actiunile privind drepturile evaluabile in bani (cele patrimoniale) - de regula pentru acestea tariful este proportional si progresiv;

actiunile privind drepturile neevaluabile in bani - care au un caracter nepatrimonial sau la care nu se poate stabili valoarea.

Cand o actiune are mai multe capete de cerere dintre care unele evaluabile si altele neevaluabile in bani, taxa de timbru se datoreaza distinct pentru fiecare capat de cerere.

Legea timbrului acorda scutiri de taxe de timbru, scutiri ce pot fi subiective sau obiective. Scutirea poate fi totala, partiala sau se acorda numai esalonari de plata. In mod exceptional, instantele judecatoresti pot primi si actiuni sau cereri netimbrate sau insuficient timbrate si sa le fixeze un termen cu obligatia sub actiunea anularii, de a le timbra la primul termen fixat de catre instanta.

Sunt scutite d etaxele judiciare de timbru actiunile si cererile referitoare la:

- drepturi ce decurg din raporturile de munca;

- obligatiile legale si contractuale de intretinere;

- stabilirea si plata pensiilor;

- stabilirea si acordarea daunelor morale pentru prejudicii aduse onoarei sau demnitatii unei persoane fizice;

- stabilirea si acordarea despagubirilor decurgand din condamnarea sau luarea unei masuri preventive pe nedrept;

- adoptie, abandon, ocrotirea minorului, punere sub interdictie;

- sanctionarea contraventiilor;

- cauzele penale, inclusiv despagubirile civile pentru daune materiale si morale decurgand din acestea;

- restituirea imobilelor preluate de stat, etc.

Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se pot restitui, in urmatoarele cazuri:

- cand taxa platita nu era datorata;

- cand s-a platit mai mult;

- cand actiunea a ramas fara obiect;

- in divort, cand partile au renuntat la judecata ori s-au impacat (1/2 din taxa);

- cand contestatia la executare a fost admisa.

Obligatia de a plati taxa de timbru este adusa la cunostiinta partii in mod direct (personal) dar si in scris astfel:

cand cererile, actiunile sau caile de atac se introduc la instante de catre partea interesata in persoana sau prin reprezentanti legali, obligatia de a plati taxa de timbru se aduce la cunostiinta celor obligati in mod direct, fara a mai face o alta incunostiintare in scris;

in cazul in care cererile, actiunile sau caile de atac sunt trimise instantelor prin posta, odata cu citarea se comunica partii si obligatia in legatura cu plata taxelor de timbru, care trebuie satisfacuta pana la primul termen de judecata;

instanta este obligata sa faca incunostiintarea prevazuta de lege: directa daca partea este prezenta si in scris daca partea lipseste, in situatia in care instanta nu a comunicat partii odata cu citarea si obligatiile in legatura cu plata taxei de timbru, situatie in care sanctiunea anularii nu poate fi aplicata la primul termen si in care se acorda un nou termen de judecata.

La stabilirea cuantumului taxelor de timbru se are in vedere, potrivit art.112 C.p.c., ca cel care introduce cererea, actiunea sau calea de atac respectiva trebuie sa indice si valoarea obiectului acesteia, instanta nefiind legata de pretuirea facuta de parte; daca pretuirea facuta de parte nu corespunde realitatii, instanta va trebui sa o faca ea insasi.

Asadar, timbrarea se face in functie de valoarea obiectului cererii, asa cum a fost stabilita de reclamant. Daca evaluarea este contestata, instanta o verifica printr-o expertiza, care va stabili valoarea reala.

Daca pe parcursul procesului evaluarea initiala se modifica reclamantul va fi obligat sa plateasca taxa de timbru aferenta diferentei de valoare.

Cuantumul taxei de timbru se reglementeaza periodic prin hotarari de guvern, care actualizeaza sumele respective in functie de valoarea monedei nationale si de necesitatile de moment ale justitiei.

Netrimbarea corespunzatoare duce la anularea cererii. Nerespectarea dispozitiilor referitoare la timbru judiciar are aceleati consecinte.

Onorariile avocatilor.

Onorarirul avocatilor reprezinta retributia muncii avocatului de catre partea care-l angajeaza in vederea sustinerii apararii sale.

Onorariul se stabileste de comun acord de avocat si client, prin contract si se plateste cabinetului de avocatura, cu respectarea tarifelor minimale stabilite de Consiliul Avocatilor din Romania, conform prerogativelor din Legea 51/1995 si a Statutului profesiei de avocat, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1995.

Alte cheltuieli de judecata.

La acestea intra toate cheltuielile facute de parti in decursul judecarii procesului la instanta de fond sau cu ocazia judecarii cailor de atac. Astfel sunt cheltuielile pentru transportul partilor, administrarea probelor, cazarea partilor daca locuiesc in alta localitate decat aceea a sediului instantei, la care se pot adauga lipsa castigului din munca, scoaterea de acte de la autoritati, etc.

Partile in mod obisnuit suporta si cheltuielile pentru administrarea probelor solicitate de ele si incuviintate de instanta, precum transportul completului de judecata cind se face o cercetare locala, onorariul expertului care a fost stabilit de instanta.

Codul nostru de procedura civila nu se ocupa de ipoteza in care instanta ordona probe din oficiu, spre deosebire de procesul penal in care, de regula, cheltuielile judiciare inclusiv cele cu administrarea probelor, se avanseaza de stat si se restituie de inculpat numai in caz de condamnare.

Intrucat instantele civile nu dispun de fonduri proprii, solutia la care s-a oprit practica judiciara este ca instanta sa oblige partea care are interesul ca proba sa fie administrata, eventual de ambele parti, care sa depuna suma necesara.

Aceeasi solutie si cu privire la probele cerute de procuror, care nu este parte in sens material, deci cheltuielile vor fi suportate de partea pentru care procurorul pune concluzii.

Lichidarea cheltuielilor de judecata.

Potrivit art.274, alin.1 C.p.c., 'partea care cade in pretentii va fi obligata la cerere sa plateasca toate cheltuielile de judecata. Asadar partea care a pierdut procesul suporta atat cheltuielile facute de ea cat si cheltuielile facute de partea care a cistigat procesul, deoarece este in culpa procesuala, determinand prin atitudinea sa in proces aceste cheltuieli'.

Culpa procesuala exista si atunci cand cererea a fost respinsa in temeiul unei exceptii procesuale, a fost anulata ca neregulat introdusa sau netimbrata ori s-a perimat, astfel incat, la cererea paratului (intimatului), reclamantul, (apelant, recurent) va fi obligat la plata cheltuielilor de judecata facute de adversarul sau. Insa reclamantul nu este in culpa si nu va fi obligat la cheltuieli, in cazul in care i s-a respins cererea datorita faptului ca paratul si-a indeplinit obligatiile ce formau obiectul litigiului in timpul judecatii ori cand reaua credinta sau comportarea neglijenta a paratului a determinat pe reclamant sa solicite instantei ceea ce nu i se datora (ex. chiriasul desi a consemnat chiria, nu l-a anuntat pe proprietar, determinand astfel pornirea procesului), in aceste situatii paratul va suporta integral cheltuielile de judecata, intrucat se afla in culpa procesuala.

Art.275 C.p.c. prevede o exceptie care consta in faptul ca paratul care a recunoscut la prima zi de infatisare pretentiile reclamantului, nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, afara numai daca a fost pus in intarziere inainte de chemarea in judecata. Conditiile ce trebuiesc indeplinite cumulativ pentru a se aplica acest text sunt:

recunoasterea sa se faca in fata primei instante si nu in apel, recurs sau cu ocazia rejudecarii fondului dupa casare;

recunoasterea trebuie sa fie efectiva, iar nu dedusa din neprezentarea la interogatoriu;

paratul sa nu fi fost pus in intarziere inainte de sesizarea instantei sau sa nu fie de drept in intarziere;

sa nu fie vorba de un litigiu in care recunoasterea sa nu fie admisa ca mijloc de proba sau in care hotararea nu se poate pronunta numai pe baza recunoasterii.

Daca pretentiile ce formeaza obiectul judecatii sunt admise partial, instanta va acorda celui care a castigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecata, corespunzatoare pretentiilor admise, deoarece ambele parti sunt in culpa procesuala, cel care a castigat pentru ca a solicitat mai mult decat i se datora, iar cel care a pierdut pentru ca a provocat procesul.

Potrivit art.276 C.p.c. cind cererea reclamantului are mai multe capete si numai unele au fost admise sau cand exista cereri de partea ambelor parti, instanta va compensa total sau partial, dupa caz, cheltuielile de judecata.

Astfel, compensarea cheltuielilor de judecata poate fi totala atunci cand cheltuielile raman in sarcina fiecareia din partile care le-a suportat si partiale cand una din parti are drept la restituire numai in parte a cheltuielilor suportate.

In cazul coparticiparii procesuale cheltuielile de judecata vor fi suportate in mod egal, proportional sau solidar, potrivit cu interesul ce-l are fiecare sau dupa felul raportului juridic dintre coparticipanti, art.227 C.p.c., in asa fel incat fiecare sa fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin cererea sau apararea sa.

Partea care a pierdut procesul mai poate fi obligata si la contravaloarea taxei de timbru pentru care, cel care a castigat procesul a fost scutit.

De asemenea, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviintarea asistentei judiciare vor fi puse in sarcina celeilalte parti, daca aceasta a cazut in pretentiile sale (art.81 C.p.c.). In cazul casarii unei hotarari si rejudecarii procesului, taote cheltuielile se vor calcula prin hotararea finala.

Daca cel care a castigat procesul nu a cerut cheltuielile in cadrul acestui proces, el nu pierde dreptul material privind recuperarea acestora. Astfel va putea promova o noua actiune in acest scop.

Amenzi judiciare si despagubiri

Notiune si trasaturi.

Notiunea de amenda judecatoreasca, prevazuta in Codul de procedura civila, poate fi definita ca fiind sanctiunea care se aplica de catre instanta persoanei care a savarsit abateri in cursul activitatii de judecata.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 in Titlul II al C.p.c. a fost introdus capitolul IV¹ (art.108¹ - 108⁵ ), care reglementeaza unitar amenzile judiciare si despagubirile, abrogandu-se toate celelalte reglementari cuprinse in diferite articole din Cod.

Trasaturile amenzilor judecatoresti:

a) amenzile judecatoresti sunt sanctiuni care se aplica - cumulativ sau separat - in cazul savarsirii unei abateri in cursul procesului civil, in cazul incalcarii obligatiilor procesuale de catre parti sau de alti participanti la activitatea judiciara;

b) amenzile judecatoresti se pot aplica numai in cazurile si in limitele prevazute de legea procedurala;

Pe langa sanctiunea amenzii C.p.c. prevede si posibiliattea obligarii la plata unor despagubiri. Astfel, conform art.108³ cel care cu intentie sau din culpa, a pricinuit amanarea judecarii sau a executarii silite, va putea fi obligat de catre instanta de judecata la plata unei despagubiri pentru paguba cauzata prin amanare. Masura se ia la cererea partii interesate, pentru aceleasi fapte pentru care se poate aplica si sanctiunea amenzii.

Amenda si despagubirea se stabilesc prin incheiere executorie, care se comunica celui obligat, daca masura a fost luata in lipsa acestuia.

Conform art.108⁵, impotriva incheierii persoana obligata va putea face numai cerere de reexaminare, solicitand, motivat, sa se revina asupra amenzii ori despagubirii sau sa s edispuna reducerea acestora.

Cererea se face in termen de 15 zile de la data instituirii masurii sau de la data comunicarii incheierii, dupa caz.

Cererea se solutioneaza prin incheiere irevocabila data in camera de consiliu de catre instanta de judecata care a aplicat amenda sau despagubirea.

Amendarea partilor.

Sanctiunea amenzii judecatoresti se poate aplica in urmatoarele situatii(art.108¹ pct.1):

- introducerea, cu rea-credinta, a unor cereri vadit netemeinice;

- formularea, cu rea-credinta, a unei cereri de recuzare sau de stramutare;

- obtinerea, cu rea-credinta, a citarii prin publicitate a oricarei parti;

- obtinerea, cu rea-credinta, de catre reclamantul caruia i s-a respins cererea, a unor masuri asiguratorii prin care paratul a fost pagubit;

- contestarea, cu rea-credinta, a scrierii sau semnaturii unui inscris;

De asemenea, se sanctioneaza cu amenda nerespectarea de catre oricare dintre parti a ordinii si solemnitatii sedintei de judecata, precum si nerespectarea dispozitiilor privind desfasurarea normala a executarii silite(art.108²).

In fine, conform art.79 C.p.c., in cazul in care instanta constata ca cererea de asistenta judiciara a fost facuta cu rea-credinta, ea poate obliga partea la o amenda egala cu suma de a carei plata a fost scutita.

Prin legi speciale, se instituie o serie de amenzi care au nu numai rol sanctionator, ci si de constrangere privind indeplinirea unoe categorii de obligatii de a face (amenzi cominatorii).

Astfel, Decretul nr.31/1954 instituie posibilitatea aplicarii unor amenzi pe fiecare zi de intarziere, pentru asigurarea executarii unor obligatii de a face ce au ca obiect restabilirea unui drept personal nepatrimonial.

La fel, conform Legii contenciosului administrativ, daca in termenul stabilit de instanta, autoritatea administrativa nu trimite lucrarile cerute sau daca, in urma admiterii actiunii, autoritatea administrativa nu inlocuieste, nu modifica sau nu elibereaza un act, se poate aplica conducatorului acelei autoritati o amenda pentru fiecare zi de intarziere nejustificata.

Un mijloc de constrangere specific pentru asigurarea executarii obligatiilor de a face, a fost introdus in C.p.c. prin O.U.G. nr.138/2000.

Astfel, conform art.580³ C.p.c. pentru a se asigura executarea unei obligatii de a face, care nu poate fi indeplinita de alta persoana, debitorul poate fi obligat la o amenda civila stabilita pe zi de intarziere, pana la executarea obligatiei prevazute in titlu executoriu.

Amendarea altor participanti.

Ca si in cazul partilor, amenzile judecatoresti se aplica, uneori chiar insotite de obligatia de despagubire, si celorlalti participanti la procesul civil (art.108¹ pct.2). Astfel:

- neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune marturie cand este prezent in instanta, in afara de cazul in care acesta este minor;

- neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asista partea, ori nerespectraea de catre acestia a indatoririlor stabilite de lege sau de catre instanta, daca in acest mod s-a cauzat amanarea judecarii procesului;

- refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrarii in termenul fixat, ori refuzul de a da lamuririle cerute;

- neluarea, de catre conducatorul unitatii in cadrul careia urmeaza a se efectua o expertiza, a masurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei;

- neprezentarea unui inscris sau a unui bun, de catre cel care il detine, la termenul fixat in acest scop de instanta;

- refuzul sau omisiunea unei autoritati ori a altei persoane de a comunica la cererea instantei, la termenul fixat in acest scop, datele care rezulta din actele si evidentele ei;

- cauzarea amanarii judecarii sau executarii silite de catre cel insarcinat cu indeplinirea actelor de procedura;

- impiedicarea exercitarii atributiilor ce revin judecatorilor, expertilor, agentilor procedurali, precum si a altor salariati ai instantei.

Acestor persoane nu li se va aplica amenda daca exista motive temeinice care le-au impiedicat sa aduca la indeplinire obligatiile ce le revin.

De asemenea, nerespectarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata de catre orice persoana se sanctioneaza cu amenda.

Nerespectarea de catre orice persoana a dispozitiilor privind desfasurarea normaa a executarii silite se sanctioneaza, la cererea executorului cu amenda (art.108²).

Odata cu aplicarea sanctiunii se va stabili si abaterea savarsita.