NOTIUNEA, STRUCTURA SI CLASIFICAREA OBLIGATIILOR

Notiunea, structura si clasificarea obligatiilor

Prin obligatie se intelege raportul juridic in temeiul caruia o anumita persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la o alta persoana, numita debitor, o anumita prestatie, pe care aceasta este indatorat de a o indeplini. Din punctul de vedere al creditorului, obligatia reprezinta o creanta, intrand in activul sau patrimonial.

E Elementele structurale ale raportului juridic de obligatie sunt: subiectele, obiectul si continutul, la care unii autori mai adauga si sanctiunea.

Subiectele raportului juridic de obligatie sunt persoanele fizice sau juridice in care se stabileste acel raport si anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde celeilalte parti transmiterea unui drept, savarsirea unei fapte sau abtinerea de la savarsirea ei si debitorul sau subiectul pasiv, care are obligatia corelativa dreptului creditorului.

De regula, in cadrul raporturilor juridice de obligatie, ambele parti, atat creditorul cat si debitorul sunt determinati, individualizati din momentul nasterii raportului juridic respectiv (de ex. in raporturile contractuale civile, din momentul incheierii contractului iar la raporturile izvorate din faptele juridice, din momentul survenirii lor), insa in mod exceptional, in cadrul unor raporturi obligationale numai unul din subiecti este determinat, celalalt fiind determinabil (de ex. in cadrul promisiunii publice de recompensa, in care creditorul se determina ulterior in persoana celui care satisface cerinta promitentului).

In cadrul obligatiilor unilaterale, fiecare parte are calitatea fie de creditor fie de debitor, insa in cadrul obligatiilor bilaterale, fiecare parte are calitatea atat de creditor cat si de debitor.

Denumirile de creditor si debitor sunt generice, astfel incat ele poarta denumiri specifice in cadrul diferitelor obligatii (de ex. vanzator si cumparator, in contractul de vanzare-cumparare, donator si donatar, in contractul de donatie; mandat si mandatar in contractul de mandat; girant si girat in gestiunea de afaceri; insaracit si imbogatit, in imbogatirea fara justa cauza; solvens si accipiens, in plata nedatorata).

Obiectul obligatiei consta in prestatia pozitiva (a da sau a face ceva) sau negativa (a nu face ceva) pe care debitorul trebuie sa o execute si la care creditorul este indreptatit. Astfel :

- in obligatia de a da, debitorul se obliga sa transmita dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun (aceasta obligatie se realizeaza in chiar momentul intervenirii acordului de vointa al partilor atunci cand este vorba de lucruri certe, iar obligatia ulterioara de predare a lucrului nu mai constituie o obligatie de a da ci una de a face; obligatii de a da se intalnesc si in cazul cand se vand bunuri de gen, iar transferul proprietatii urmeaza sa aiba loc in momentul individualizarii bunurilor si in toate situatiile cand partile au convenit ca transferul proprietatii sa aiba loc la un moment ulterior incheierii contractului);

- obligatia de a face are ca obiect o prestatie pozitiva - alta decat cea de a da - precum si obligatia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un serviciu etc.;

- obligatia de a nu face ceva este acea la care, in lipsa obligatiei asumate (prin contracte), subiectul care si-a asumat acea obligatie ar fi indreptatit (de ex. obligatia pe care autorul unei lucrari literare si-o asuma prin contractul de editura, de a nu incheia cu privire la aceeasi lucrare un alt contract cu o alta editura).

Prin urmare obiectul obligatiei consta tocmai in ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor si de aceea trebuie sa indeplineasca.

Continutul obligatiei consta in dreptul creditorului de a pretinde si indatorirea debitorului de a indeplini prestatia datorata. Prin urmare obiectul obligatiei il reprezinta insasi prestatia, pe cand continutul ei il constituie dreptul creditorului de a pretinde indeplinirea prestatiei si indatorirea corelativa a debitorului de a o indeplini.

Sanctiunea obligatiei consta in posibilitatea conferita de lege creditorului de a recurge la forta de constrangere a statului pentru executarea prestatiei datorate de debitor, prin intermediul actiunii in justitie sau a executarii silite, ori de a refuza restituirea prestatiei executate de buna voie de catre debitor. Prin intermediul sanctiunii se asigura executarea obligatiilor, iar in lipsa sanctiunii, indeplinirea prestatiei ar ramane la latitudinea debitorului.

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligatiilor care au fost propuse in literatura juridica, consideram ca prezinta o importanta mai mare urmatoarele criterii : dupa izvorul lor, dupa obiectul lor si dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati.