Notiuni generale privind identificarea persoanelor dupa urmele biologice

Notiuni generale privind identificarea persoanelor dupa urmele biologice

SECTIUNEA I

Notiunea de identificare criminalistica

Procesul identificarii il intalnim in toate domeniile de cercetare stiintifica si in diferite alte activitati umane. Acest proces se bazeaza pe posibilitatea recunoasterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea in procesul nostru de gandire a caracteristicilor acestora si datorita neschimbarii relative a lor, cel putin pentru un anumit timp.

Stabilirea identitatii unor persoane sau obiecte, privita in sensul ei cel mai larg - proprie tuturor domeniilor stiintei - reprezinta elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistica. Prin rezonanta sa practica, acest proces detine un loc bine conturat, de maxima importanta, in ansamblul cercetarilor criminalistice. Paul L. Kirk spunea despre identificare ca reprezinta " problema centrala a investigatiilor criminalistice" . Raportandu-se la necesitatile practice, in literatura de specialitate se invedereaza ca acest gen de activitate este "indisolubil legat de actul de justitie" .

Identificarea criminalistica nu trebuie inteleasa ca reducandu-se numai la activitatea de laborator, dupa cum nici Criminalistica nu se confunda cu componenta sa tehnica, confuzie facuta chiar si de practicieni ai dreptului. Asa putem explica de ce identificarea unei persoane este posibila nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci si pe baza declaratiilor unui martor ocular sau ale victimei, in cadrul unor activitati procedurale, cum este, de exemplu, recunoasterea din grup efectuata in conformitate cu reguli tactice criminalistice.

Prin identitate se intelege insusirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-si manifesta individualitatea in timp si spatiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbatoare, ce le deosebesc de toate celelalte si le determina sa ramana ele insele pe intreaga durata a existentei lor . Pentru exactitatea celor spuse, trebuie precizat ca, prin identic, trebuie vazut un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoana, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gandire .

Intr-o opinie, prin identificarea criminalistica "se intelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu fapta cercetata, in scopul obtinerii de probe judiciare" . Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistica este privita ca un " proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor si metodelor proprii stiintei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite intr-un sistem unitar si individualizat, continute, transmise sau reflectat in urma ". La aceasta se adauga opinia conform careia identificarea criminalistica se constituie ca o metoda de cunoastere stiintifica a obiectelor, relevante din punct de vedere al probatiunii si de creare a posibilitatilor descoperirii relatiilor ce leaga obiectele unele de altele .

Prin urmare, identificarea criminalistica poate fi definita ca un proces de constatare a identitatii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate in legatura cauzala cu fapta ilicita, prin metode stiintifice criminalistice, in scopul stabilirii adevarului in procesul judiciar.

In prezent se foloseste din ce in ce mai mult identificarea biocriminalistica pe baza amprentei genetice(profilul ADN).

Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (ADN), a condus la intelegerea conceptului de ereditate si, ulterior la identificare, prin decodarea informatiilor genetice pe care molecula de ADN le are in competenta. Aceasta are structura moleculara si este continuta de toate celulele vii ale organismelor.

Prima prezentare a structurii ADN s-a facut in anul 1950 de catre James Watson si Francisc Crick[7]. Molecula de ADN este foarte mare, fiind compusa din patru tipuri de nucleotide - adenina, citozina, guanina si timina - care se pot aranja numai in urmatoarea formula : A-T & G-C, pe o banda dubla, rasucita, care a fost denumita conventional "dubla elice" .

Pana in 1985 studierea moleculei de ADN nu a constituit o preocupare majora pentru criminalistica. Alec Jeffreys si colegii sai de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valentele infinite pe care ADN -ul le are in identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natura lasate de respectiva persoana la locul unei infractiuni.[8]

Procesul de identificare a unei persoane incepe in momentul in care aceasta lasa la locul infractiunii o urma biologica care contine, in mod necesar, material genetic, ADN. Urmeaza prelevarea probei de catre criminalist, urmata de analiza de laborator care are drept punct terminus, traducerea materialului genetic intr-un cod, cu formula unica, irepetabila, specifica unui singur purtator al acelei informatii genetice.

Trebuie subliniat ca, singurele celule din corpul uman fara nucleu, deci fara ADN, sunt acelea cunoscute sub numele de globule rosii, prezente in sangele uman. Totusi, sangele, este compus nu numai din hematii, ci si din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decat prin procedee de laborator, probabilitatea ca la locul infractiunii sa nu se gaseasca celule purtatoare de ADN este nula.

SECTIUNEA II

Notiunea de urma a infractiunii

Investigatiile criminalistice, destinate descoperirii infractiunilor si identificarii autorilor acestora , au drept fundament stiintific principiul potrivit caruia savarsirea unei fapte prevazute de legea penala determina modificari in mediul inconjurator. Asa cum afirma E. Locard, "este imposibil pentru un raufacator sa actioneze cu intensitatea pe care o presupune actiunea criminala, fara sa lase urme ale trecerii sale" . Orice activitate a omului se reflecta material prin transformarile produse de mediul in care se desfasoara, la fel cum orice fapta ilicita produce transformari obiective, sub raport criminalistic, in urme ale infractiunii .

Pe baza principiului enuntat mai sus si unanim admis in literatura de specialitate, prin urma a infractiunii se intelege orice modificare materiala intervenita in conditiile savarsirii unei fapte penale, intre fapta si modificarea produsa existand un raport de cauzalitate.

Prin aceasta definitie, notiunii de urma i se atribuie un inteles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se intalneste in practica judiciara. Astfel, producerea unei modificari nu este limita in exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putand apartine in egala masura si subiectului pasiv al infractiunii. De pilda, petele de sange sau firele de par ale victimei gasite pe imbracamintea agresorului sunt urme pretioase, care fac dovada contactului direct dintre cei doi, de natura sa conduca la implicarea persoanei suspectate in cauza cercetata.

Acceptiunea relativ mai larga a notiunii de urma a infractiunii se desprinde si din faptul ca modificarea nu poate fi privita numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse parti ale corpului autorului si victima, ori dintre acestea si elemente ale spatiului in care s-a savarsit fapta. Daca in timpul comiterii infractiunii s-au imprimat zgomotele si dialogul dintre persoanele implicate, ne aflam in prezenta unui mijloc material de proba important, asa cum prevad dispozitiile art. 94 si 95 C.pr.pen., intrucat poarta o urma evidenta a faptei savarsite, desi este o urma sonora si nu o urma de mana, de dinti sau sange.

In legatura cu notiunea de urma a infractiunii, in literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemanatoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infractiunii sant considerate "totalitatea elementelor materiale a caror formare este determinata de savarsirea infractiunii" , sau "cele mai variate schimbari care pot interveni in mediul inconjurator, ca rezultat al actiunii infractorului' . Intr-o alta opinie urma este interpretata, intr-un sens larg, ca "o schimbare ce intervine in mediul inconjurator, ca rezultat al actiunii nemijlocite a omului, si care, sub un aspect sau altul, intereseaza cercetarea criminalistica" si tot acelasi autor interpreteaza urma , intr-un sens restrans, ca "o reproducere a constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sau volumul obiectului cu care a venit in contact nemijlocit" .

Alfredo Niceford a dat o definitie simpla si clara urmei , in timp ce alti autori au optat pentru o formulare destul de cuprinzatoare care, in fond, invedereaza aceleasi elemente: constituie urma "orice modificare materiala produsa ca urmare a interactiunii dintre faptuitor, mijloacele folosite de acesta si elementele componente ale mediului unde isi desfasoara activitatea infractionala, modificari care, examinate individual sau in totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea faptuitorului, mijloacelor folosite si la lamurirea imprejurarilor cauzei" . Se poate considera ca, indiferent de exprimare, sintetica sau mai larga, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate inca de la primii pasi ai stiintei criminalistice.

Domeniul tehnic al investigatiei care se ocupa cu cercetarea urmelor este cunoscut si sub denumirea de TRASEOLOGIE . Asa cum a fost consacrat, in Criminalistica, termenul de traseologie circumstantiaza indeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea constructiei exterioare a corpurilor sau obiectelor ( urme de maini, picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor s.a.).

Cand notiunii de urma i se da un inteles mai larg, prin includerea in categoria urmelor , inclusiv scrisul, a sunetelor, mirosul, pozitiei obiectului sau modului de operare, termenul de traseologie trebuie sa se raporteze le aceasta realitate, pastrandu-se anumite pozitii, ca si un echilibru al interpretarii teoretice.

SECTIUNEA III

Criterii de clasificare a urmelor

Clasificarea generala a urmelor faptelor penale se face dupa o serie de criterii care, difera potrivit unor factori sau elemente de diferentiere avute in vedere de autorii de specialitate.

Intr-o opinie mai veche, clasificarea era facuta in amprente (digitale, corporale, de imbracaminte, de animale etc.), intre papilare ale corpului uman ocupa o pozitie privilegiata si , in urme, extrem de variate (obiecte lasate de infractor, instrumente de spargere, fire de par etc.) . De asemenea, acelasi autor face, intr-o alta lucrare, distinctia intre urme si pete .

In literatura noastra de specialitate , urmele sunt impartite in doua mari categorii: urme formate prin reproducerea constructiei exterioare a obiectelor (urme de maini, picioare, imbracaminte, instrumente de spargere si urme formate ca resturi de obiecte si de materii organice si anorganice (resturi de imbracaminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.). La randul lor, acestea se subdivid in functie de procesul de miscare in care s-au format si de modificarile aduse suportului lor .

Intr-o alta lucrare destinata specialistilor politiei, criteriile de clasificare a urmelor se ridica la cinci: factorul creator (om, animal s.a.), esenta lor (urme forma, materie si pozitionale), marime (macro si microurme), posibilitatile de identificare (urme care servesc la lamurirea unor imprejurari ale faptei, la stabilirea apartenentei de gen si urme care permit identificarea factorului creator de urma) . Potrivit unei opinii mai recente, urmele se pot clasifica in functie de volumul sau suprafata, de natura lor (resturi de obiecte, materii organice sau anorganice), urme olfactive, sonore si de diverse starii.

Alti autori, raportandu-se la criteriul valorii de identificare, le clasifica in urme indeterminante si urme determinante. Primele pot fi de natura chimica, de origine biologica sau nebiologica (sol, vopsea, metale etc.) si se caracterizeaza prin aceea ca nu indica relatia cu autorul. De exemplu, chiar daca se stabileste o parte de sange este de natura umana si are aceeasi grupa cu persoana suspecta aceasta nu poate dovedi ca persoana respectiva a sangerat la locul faptei. Spre deosebire de aceasta categorie, urmele determinante, de natura fizica, produse prin apasare, frecare sau smulgere, conserva relatia interpretabila cu omul sau obiectul caruia ii apartin, permitand astfel identificarea .

Factorii care au determinat aparitia urmei pot fi diversi, de exemplu corpul, obiectele sau instrumentele animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alaturat acestor factori, in literatura de specialitate se mai intalneste si o clasificare dupa factorul primitor de urma ( om, obiect, animal s.a.) .

Din punct de vedere al vizibilitatii sau al marimii , urmele se clasifica astfel:

Urme care reproduc forma suprafetei de contact a obiectului creator, ca de pilda urmele de maini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, al mijloacelor de transport etc.

Urme sub forma de pete sau resturi de materii organice si anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte ( petele de sange, firul de par, praf, cioburi, pilitura, pelicula de vopsea, resturi vegetale etc.), denumite generic si urme materiale.

Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) si urme olfactive (mirosul specific al persoanelor si obiectelor ), ele formand o categorie aparte de urme, in care primele sunt conditionate de prezenta locului faptei a unui mijloc de inregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil sa retina anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).

Urme vizibile si urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte putin vizibile, ceea ce impune relevarea lor prin diverse metode si mijloace tehnico-stiintifice, cum se procedeaza, de pilda, in cazul urmelor de maini.

Macro si microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, asa cum se cunosc, iar din a doua, urmele formate de particule sau resturi foarte mici de obiecte, substante, practic invizibile cu ochiul liber si greu de evitat de catre infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau din miscare pe pantof si pantalon. Descoperirea si examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.

Dupa modul de formare a lor, urmele se clasifica astfel:

Urme statice, create prin atingere, apasare sau lovire, fara ca cele doua suprafete sa se afle in miscare una fata de alta in momentul contactului. Aceasta categorie de urme este pretioasa, prin caracterul lor determinant, intrucat redau elementele caracteristice utile identificarii, cum este cazul urmelor de maini, de buze, de picioare s.a.

Urmele dinamice, formate ca rezultat al miscarii de translatie, de alunecare a unei suprafete peste alta. Un exemplu tipic il constituie urma de franare a unui autovehicul sau urma lasata de un cleste in momentul taierii unui belciug.

Urme de suprafata, ce se pot prezenta in doua variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanta (grasime, transpiratie, sange, praf) pe suprafata primitoare a urmei si urme de destratificare, create prin ridicarea substantei aflate initial pe suport.

Urme de adancime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urma cu un anumit grad de plasticitate, in care se imprima suprafata obiectului ce a format urma.

Sub raportul valorii de identificare, specialistii geneticieni clasifica urmele biologice in trei categorii[23] :

Probe cu inalt grad de precizie in identificarea profilului ADN : sangele; lichidul seminal care, chiar daca nu contine sperma, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN; saliva(indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltata : tigari fumate, periute de dinti, plastice ale tigarilor de foi, masti, vesela, chewing gums, timbre si plicuri postale etc.);

Probe cu potential in definirea profilului ADN : fluidul vaginal (in cazurile de viol poate contine un amestec de celule, provenind de la ambele parti care pot fi analizate separat); secretiile nazale; parul (numai parul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN atata timp cat ADN -ul este cuprins numai in celule ce inconjoara radacina); bucati de carne; celule ale pielii; urina; parti de corp; oase (maduva osoasa poate fi analizata chiar si in cazuri de descompunere avansata);

Probele cu potential in analizele ADN mitocondrial. Orice proba care nu se preteaza la alte analize, pot fi analizate prin analizele ADN mitocondriale.