Prezumtia de nevinovatie

PREZUMTIA DE NEVINOVATIE

Legislatiile moderne ale majoritatii statelor au reglementari cu privire la prezumtia de nevinovatie. Constitutia Romaniei consacra expres faptul ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata. Deci, legea presupune faptuitorul nevinovat, cat timp nu a fost facuta pe deplin dovada vinovatiei sale. In temeiul legii, invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa. In cazul cand exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul (deci nu obligatia ) sa probeze lipsa lor de temeinicie.Prezumtia de nevinovatie este inlaturata prin stabilirea pe baza probelor administrate in cauza a vinovatiei si ea devine dovedita pe deplin prin hotararea de condamnare a instantei de judecata. In Codul de procedura penala roman, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumtia de nevinovatie este inscrisa intre regulile de baza ale procesului penal, in art. 5² statuandu-se ca orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

Prin adoptarea prezumtiei de nevinovatie ca principiu de baza, distinct de celelalte drepturi care garanteaza si ele libertatea persoanei - dreptul la aparare, respectarea demnitatii umane - s-au produs o serie de restructurari ale procesului penal si a conceptiei organelor judiciare, care trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:

- vinovatia se stabileste in cadrul unui proces, cu respectarea garantiilor procesuale, deoarece simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face in fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii si definitive pentru urmatoarea faza a procesului;

- la adoptarea unei hotarari de condamnare, pana la ramanerea definitiva, inculpatul are statutul de persoana nevinovata; la adoptarea unei hotarari de condamnare definitive prezumtia de nevinovatie este rasturnata cu efecte erga omnes;

- hotararea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovatie, iar in caz de indoiala, ce nu poate fi inlaturata prin probe, trebuie sa se pronunte o solutie de achitare.

Toate aceste cerinte sunt argumente pentru transformarea conceptiei asupra prezumtiei de nevinovatie, dintr-o simpla regula, garantie a unor drepturi fundamentale, intr-un drept distinct al fiecarei persoane, de a fi tratata ca nevinovata pana la stabilirea vinovatiei printr-o hotarare penala definitiva.

Avand in vedere ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, se impune a se da eficienta regulii potrivit careia orice indoiala este in favoarea inculpatului (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumtiei de nevinovatie, un principiu institutional care reflecta modul in care principiul aflarii adevarului, consacrat in art. 3 C. proc. pen., se regaseste in materia probatiunii. Ea se explica prin aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui acuzat contin o informatie indoielnica tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului in legatura cu fapta imputata, autoritatile judecatoresti penale nu-si pot forma o convingere care sa se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze in sensul nevinovatiei acuzatului si sa-l achite.

Inainte de a fi o problema de drept, regula in dubio pro reo este o problema de fapt. Infaptuirea justitiei penale cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii).

Numai asa se formeaza convingerea, izvorata din dovezile administrate in cauza, ca realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii) este, fara echivoc, cea pe care o infatiseaza realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar daca in fapt s-au administrat probe in sprijinul invinuirii, iar alte probe nu se intrevad ori pur si simplu nu exista, si totusi indoiala persista in ce priveste vinovatia, atunci indoiala este echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovatie si deci inculpatul trebuie achitat.
Prezumtia de nevinovatie este un drept fundamental al cetatenilor si o componenta esentiala a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, in Romania nu exista o legislatie sau o jurisprudenta care sa explice modul in care functioneaza prezumtia de nevinovatie, sa-i asigure caracterul efectiv si sa stabileasca sanctiuni in cazul incalcarii acesteia, respectiv masuri de inlaturare a actelor sau faptelor care o incalca, ci aceasta ramane statuata la nivelul principiilor si al regulilor de drept nepuse in aplicare printr-o legislatie subsecventa.
Perceptia publica este ca respectarea prezumtiei de nevinovatie revine doar instantelor de judecata si aceasta doar in timpul procesului penal. Insa, scopul pentru care a fost construit, iar apoi consacrat acest principiu depaseste cu mult limitele stricte ale procesului, fie ca este vorba de faza de urmarire penala, fie ca este vorba de faza de judecata desfasurata in fata judecatorului.

Mai mult, prezumtia subzista si dupa finalizarea procesului penal, atunci cand acesta nu se finalizeaza cu o hotarare de condamnare.

Forma si continutul acestor puncte de vedere exclud orice grad de incertitudine, ele exprimand siguranta deplina cu privire la vinovatia invinuitului sau inculpatului la care se refera in ce priveste comiterea unor infractiuni. Indiferent de stadiul anchetei, vinovatia invinuitului sau inculpatului nu este pusa la indoiala. Afirmatiile sunt facute fara rezerva, intr-un limbaj tehnic si specializat, fiind analizate si descrise ca sigure atat faptele savarsite, cat si vinovatia invinuitului sau inculpatului in ce priveste comiterea acesteia. Comunicarile oficiale nu contin precizari din care publicul sa inteleaga ca vinovatia persoanei nu poate fi stabilita decat de o instanta de judecata si ca pana atunci datele culese in timpul anchetei penale sunt simple presupuneri. Din punct de vedere subiectiv, aceste comunicari au puterea de a induce publicului impresia vinovatiei persoanelor la care se refera, la aceasta contribuind atat limbajul tehnic si specializat folosit, cat si autoritatea formala a institutiei emitente. Desi obiectul urmaririi penale il constituie strangerea tuturor probelor atat in acuzare cat si in aparare, in comunicarile parchetului se face referire doar la acele elemente care dovedesc vinovatia deplina a persoanei. Prin modul de redactare si in lipsa oricarei precizari, publicului nespecializat i se poate induce foarte usor impresia ca cercetarea si operatiunea de administrare a probelor este incheiata. Nicaieri in comunicatele analizate nu se face, explicit sau implicit, precizarea ca cea care va stabili eventuala vinovatie a inculpatului este instanta de judecata, care va aprecia suveran asupra necesitatii administrarii si a altor probe, precum si singura care va putea face interpretarea probelor in vederea condamnarii sau achitarii. Folosirea unui limbaj impersonal, tehnic accentueaza senzatia de constatare a vinovatiei cu caracter official, de catr o autoritate a statului .