Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Desfasurarea actiunii penale

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Desfasurarea actiunii penale

Sectiunea I. Punerea in miscare a actiunii penale




Dreptul la actiune nu poate fi folosit decat daca valoarea sociala ocrotita a fost atinsa prin incalcarea normei juridice si deci prin nesocotirea drepturilor privitoare la acea valoare sociala. Momentul cand devine folosi­bila actiunea penala coincide cu incalcarea normei incrimi­natoare. Din acel moment dreptul virtual la actiune devine o facultate, o putere juridica, pe care o poate folosi titularul acestui drept pentru restabilirea ordinii de drept .

Potrivit Codului de procedura penala (art. 221- 227) or­ganele de urmarire penala isi incep activitatea dupa ce au fost sesizate intr-unul din modurile aratate de lege. Modu­rile obisnuite (comune) de sesizare sunt: plangerea, denun­tul si sesizarea din oficiu, cand se afla pe orice alta cale ca s-a savarsit o infractiune (art. 221 alin. 1 C. proc. pen.). In afara modurilor ordinare exista insa si moduri speciale de sesizare, in lipsa carora inceperea urmaririi penale nu este posibila. Este vorba de acele sesizari ce privesc punerea in miscare a actiunii penale care, implicit, sunt in legatura si cu inceperea urmaririi penale. Asa este cazul plangerii pre­alabile, a sesizarii sau autorizarii organului prevazut de lege, cand actiunea penala nu poate fi folosita decat dupa obtinerea lor (exprimarea dorintei guvernului strain, in ca­zul infractiunii prevazute de art. 171 C. pen.).

Atat modurile obisnuite de sesizare, cat si cele spe­ciale servesc la incunostintarea organelor judiciare cu privi­re la savarsirea unor fapte prevazute de legea penala, in vederea inceperii urmaririi penale.

Toate aceste moduri de sesiza­re, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse in legatura cu promovarea actiunii penale. Aceasta in­seamna ca, desi exista dreptul la actiune, el nu poate fi folosit decat in prezenta unuia din modurile speciale de sesizare, aratate de lege .

Corelativ, pe plan procesual, pentru infractiunile pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii pe­nale de existenta acestor moduri speciale de sesizare, nici urmarirea penala nu poate sa inceapa decat prin folosirea lor efectiva . Ceea ce inseamna ca in toate aceste cazuri, lipsa sesizarilor speciale constituie impedimente in urmarirea faptelor si persoanelor respective, care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f C. proc. pen.).

In cazurile in care urmarirea penala a inceput, iar acti­unea penala a fost pusa in miscare fara existenta acestor sesizari speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmand sa fie efectuate ulterior in conditiile legale (art. 10 alin. 2 C. proc. pen.).

Sesizarile speciale aratate trebuie sa indeplineasca mai multe conditii, si anume:

- sa provina de la organul sau persoana fizica in drept sa faca asemenea sesizari sau sa dea astfel de autorizari (or­ganul competent de la caile ferate, comandantul militar, procurorul general etc.);

- sa fie facute in forma scrisa, cu exceptia plangerii pre­alabile, care poate fi facuta si oral;

- sa se refere la una din infractiunile pentru care legea conditioneaza, atat inceperea urmaririi penale, cat si pune­rea in miscare a actiunii penale de existenta sesizarii spe­ciale respective;

- sa cuprinda date suficiente in legatura cu fapta si fap­tuitorul, in asa fel incat sa existe temeiuri pentru a se pro­ceda la punerea in miscare a actiunii penale;

- sa fie introduse sau obtinute in termenele legale, acolo unde legea impune asa ceva.

Tot in legatura cu aceste sesizari speciale se pune si problema daca trebuie sa existe una pentru inceperea urmaririi penale si alta pentru punerea in miscare a actiunii penale. Dupa cum rezulta din lege (art. 221 alin. 2 si 3 C. proc. pen.) sesizarea speciala fiind pusa atat in legatura cu inceperea urmaririi penale, cat si cu punerea in miscare a actiunii penale, este suficienta o singura sesizare.

Indiferent insa ca actiunea penala va fi sau nu pusa in miscare o data cu inceperea urmaririi penale, actele proce­durale vor fi separate, unul prin care se dispune inceperea urmaririi penale si altul pentru punerea in miscare a actiu­nii penale. De altfel si efectele lor sunt diferite, ca si activi­tatile pe care le declanseaza . Daca pentru unele din fapte sau pentru unii din faptui­tori se aplica proceduri diferite de urmarire, se au in vedere dispozitiile referitoare la indivizibilitate si conexitate (art. 35, 45, 281, 478 C. proc. pen.).

Si pe parcursul judecatii se ridica probleme in legatura cu aceste moduri speciale de sesizare, cand apare necesi­tatea extinderii procesului penal pentru alte fapte (art. 336 C. proc. pen.) si extinderii procesului penal pentru alte per­soane (art. 337 C. proc. pen.). In ambele cazuri, procurorul, iar instanta de judecata numai pentru ipoteza prevazuta de art. 336 alin. 2 C. proc. pen., cand au de rezolvat fapte care constituie infractiuni pentru care legea conditioneaza pune­rea in miscare a actiunii penale de existenta plangerii prea­labile, a sesizarii sau autorizarii organului competent ori a dorintei guvernului strain, nu pot proceda la extinderea procesului si la punerea in miscare a actiunii penale (deci la urmarirea si judecarea acelor fapte si persoane) decat daca vor fi sesizati de catre cei in drept; regulile privind conexi­tatea si indivizibilitatea trebuie avute in vedere si in solutionarea acestor cauze.

Procurorul, ca subiect procesual activ si ca reprezentant calificat al statului, pentru a proceda la punerea in miscare a actiunii penale, trebuie sa verifice daca sunt indeplinite temeiurile prevazute de lege . Pentru aceasta, procurorul tre­buie sa fie anume sesizat. Aceasta sesizare difera dupa cum procurorul functioneaza ca organ de supraveghere a actelor de urmarire penala sau efectueaza el insusi urmarirea pe­nala.

Cand procurorul actioneaza ca organ de supraveghere, pentru a proceda la punerea in miscare a actiunii penale, va fi sesizat printr-un referat intocmit de catre organul de cer­cetare penala. Procurorul se pronunta asupra propunerii facute dupa examinarea dosarului . De asemenea, la terminarea urmaririi penale, organul de cercetare penala inainteaza dosarul procurorului insotit de un referat in care se consemneaza rezultatul cercetarii, spre a decide potrivit art. 262 C. proc. pen. Si in acest caz referatul constituie act de sesizare pentru procuror spre a proceda la punerea in miscare a actiunii penale, in cazul cand punerea in miscare nu a fost dispusa anterior (art. 262 alin. 1 pct. l lit. a C. proc. pen.).

In ambele ipoteze referatele trimise procurorului de catre organul de cercetare penala, nu sunt altceva decat sesizari in legatura cu necesitatea de a se pune in miscare actiunea penala. Fara asemenea referate procurorul nu pro­cedeaza la punerea in miscare a actiunii penale, in afara de cazul ca el personal ar verifica fiecare dosar. Dar chiar daca procurorul ar proceda la astfel de verificari, organul de cer­cetare penala are datoria sa-i solicite punerea in miscare a actiunii penale printr-o propunere formulata expres in acest referat.

In cazurile in care procurorul functioneaza ca organ de cercetare penala, intervenirea unei sesizari distincte nu mai este necesara. Procurorul, dupa ce a folosit in rem actiunea penala si a inceput urmarirea penala, ca urmare a sesizarii sale printr-unul din modurile prevazute de lege, efectueaza actele de urmarire potrivit acelorasi reguli, valabile pentru orice organ de cercetare penala. Daca pe parcursul urmaririi penale sau la terminarea acesteia procurorul isi da seama ca sunt indeplinite temeiurile cerute de lege pentru a proceda la punerea in miscare a actiunii penale, atunci, in baza sesizarii initiale, procedeaza in consecinta.

Ca titular al dreptului de a promova actiunea penala, procurorul are in acest caz numai datoria de a se convinge, din proprie initiativa, de existenta temeiurilor legale necesare pentru a pro­ceda la punerea in miscare a actiunii penale.

Potrivit Codului de procedura penala (art. 2-8), procesul penal se realizeaza avandu-se in vedere regulile sale de baza: legalitatea, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ al organelor judiciare, garantarea libertatii, res­pectarea demnitatii umane, garantarea dreptului de apara­re[5], folosirea limbii materne si a limbii romane prin traduca­tor in cadrul procesului penal.

Actiunea penala fiind o institutie fundamentala a drep­tului procesual penal, de promovarea si exercitarea sa in mod corect depinde legalitatea intregii desfasurari a proce­sului penal. Asadar, regulile de baza ale procesului penal se rasfrang si asupra actiunii penale. Unele dintre ele insa pri­vesc in mod direct actiunea penala, de exemplu, legalitatea si oficialitatea actiunii penale.

Legalitatea actiunii penale rezulta, in primul rand, din norma de incriminare care proclama ilicitul penal. Legalita­tea incriminarilor si a pedepselor prefigureaza legalitatea actiunii penale ca mijloc de realizare a raspunderii penale. Numai in conditiile existentei raspunderii penale, apare ca legala si actiunea penala. Sub acest aspect principiul legali­tatii corespunde caracterului actiunii penale, potrivit caruia ea (actiunea) apartine societatii, statului, ca titular general al dreptului de a pedepsi, si, in consecinta, urmeaza a fi folosita.

Legalitatea actiunii penale rezida si in faptul ca toate activitatile ce se desfasoara in cadrul proce­sului penal, si deci si actele privitoare la punerea in miscare, exercitarea si solutionarea actiunii penale, trebuie sa se efectueze potrivit cu dispozitiile legale (art. 2 C. proc. pen.).

Legea se refera la procesul penal in ansamblul sau; acesta se desfasoara, isi urmeaza cursul, pe baza promovarii si exercitarii unei actiuni penale. Atat subiectii activi, cat si subiectii pasivi ai actiunii penale, precum si organele judi­ciare si celelalte persoane chemate in cauza trebuie sa-si indeplineasca sarcinile ce le revin in deplina concordanta cu cerintele si in limitele legii. Actele si activitatile neconforme cu legea sunt sau pot fi lovite de nulitate (art. 197 C. proc. pen.).

Potrivit principiului legalitatii actiunii penale nici o per­soana nevinovata nu trebuie sa fie trasa la raspundere pe­nala si in acelasi timp orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie supusa raspunderii penale si pedepsita in raport cu vinovatia sa (art. 1 alin. 1 C. proc. pen.).

Oficialitatea sau obligativitatea actiunii penale decurge tot din norma de incriminare, intrucat statul, garantand res­pectarea acestora prin forta coercitiva a sa, stabileste sanc­tiunile necesare pentru cazul cand ar fi incalcate. In conse­cinta, ori de cate ori s-a comis o fapta prevazuta de legea pe­nala, realizarea raspunderii penale si a consecintelor ce de­curg din ea constituie o obligatie pentru organele insarcinate de stat cu infaptuirea activitatii judiciare. Acolo unde socie­tatea a dorit sa delege acest drept al sau de a pretinde tra­gerea la raspundere penala a unei persoane, pentru anumite fapte, a facut-o pe cale de lege (cazul plangerii prealabile). Tot asa a procedat si atunci cand a stabilit cauzele care in­latura caracterul penal al unei fapte (art. 44-51 C. pen.), pre­cum si pe cele care inlatura raspunderea penala (art. 119-131 C. pen.). Asadar, obligativitatea actiunii penale, si in subsidiar caracterul sau facultativ (de disponibilitate), tine de vointa legii (societatii) si nu de cea a subiectilor ac­tivi ai actiunii penale.

Procesual, obligativitatea actiunii penale rezulta din cerinta legii, potrivit careia actele necesare desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune altfel. Oficialitatea procesului pe­nal se armonizeaza cu caracterul obligatoriu al actiunii penale, cat si cu exceptiile referitoare la disponibilitatea sa. Fara sa afecteze caracterul obligatoriu al actiunii penale, disponibilitatea functioneaza procesual distinct in ce prives­te promovarea si exercitarea actiunii penale. Chiar si in ca­zul faptelor pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, desfasurarea procesului penal pastreaza caracterul obligatoriu al activi­tatilor procesuale ce se infaptuiesc ca urmare a promovarii si exercitarii actiunii penale, prin introducerea plangerii prealabile de catre persoana vatamata.

Continuitatea, indisponibilitatea sau irevocabilitatea actiunii penale (cu exceptiile referitoare la disponibilitatea actiunii, precum si cele in legatura cu unele din cauzele care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale) decurg din caracterul obligatoriu al actiunii penale. Drept urmare, actiunea penala, o data pusa in miscare, trebuie exercitata pana la capat, pana la epuizare sau stingere. Acti­unea nu poate fi revocata de catre procuror, desi el poate re­nunta la invinuire. El poate dispune numai de procesul penal in cazurile prevazute de lege.

De asemenea, partea vatamata nu dispune de actiunea penala promovata la plan­gerea sa prealabila. Ea poate dispune insa de plangerea sa in sensul de a o introduce, a o mentine ori de a o retrage, pentru infractiunile supuse acestei proceduri. Principiul derivat al continuitatii actiunii penale se armonizeaza proce­sual cu regulile de baza referitoare la rolul activ al organelor judiciare si la aflarea adevarului. Irevocabilitatea actiunii penale face ca procesul penal sa-si continue cursul pana la realizarea scopului sau, solutionarea cauzei penale, adica a conflictului de drept penal si, uneori, si a celui de drept civil.

Pentru a se putea proceda la folosirea actiunii penale trebuie sa fie indeplinite mai multe conditii. Astfel, actiunea penala, avand ca obiect tragerea la raspun­dere penala (art. 9 alin. 1 C. proc. pen.), trebuie sa priveasca o fapta prevazuta de legea penala si pe faptuitorul sau fap­tuitorii ei. Ca atare, numai o fapta savarsita si prevazuta de legea penala face ca actiunea penala sa poata fi folosita. Apoi, raspunderea penala fiind personala, inseamna ca acti­unea penala se refera la o persoana fizica, certa, identifi­cata.

Drept urmare, nu se poate proceda la folosirea in personam a actiunii penale daca nu se stie cine este per­soana care a savarsit fapta pentru care se efectueaza ur­marirea penala. Daca procesul penal poate fi pornit in rem, actiunea penala intotdeauna se pune in miscare in personam. In sistemul Codului de procedura penala, ur­marirea penala, printre altele, are ca obiect strangerea probelor necesare si cu privire la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora .

Administrarea probe­lor in legatura cu identitatea fizica a faptuitorilor se face toc­mai pentru indeplinirea uneia dintre conditiile de punere in miscare a actiunii penale, de folosire a ei in personam. In cazul participatiei penale aceste probe se refera atat la au­tori, cat si la instigatori si complici. Pentru a putea pune in miscare actiunea penala, in caz de participatie, este sufi­cienta identificarea unuia sau unora dintre participanti, ur­mand ca ceilalti sa fie descoperiti pe parcursul urmaririi penale si uneori chiar in faza de judecata. Procesual, aceste situatii se rezolva prin extinderea cercetarii penale, in faza de urmarire penala (art. 238 C. proc. pen.), si prin extinderea procesului penal, in faza de judecata (art. 337 C. proc. pen.).

O alta conditie ce trebuie indeplinita se refera la inexis­tenta vreuneia din cauzele prevazute de art. 10 C. proc. pen. care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale. Fiind indeplinite cumulativ toate aceste conditii, se poa­te proceda la punerea in miscare a actiunii penale.

Obligatia de a verifica indeplinirea conditiilor descrise revine, pe de o parte, organului de cercetare penala cu ocazia propunerii ce o face procurorului, iar, pe de alta parte, mai ales acestuia din urma, cu prilejul dispozitiei de punere in miscare a actiunii penale. In ambele cazuri, raspunderea procesuala revine procurorului ca titular al dreptului de pro­movare si exercitare a actiunii penale .

Uneori actiunea penala nu poate fi exercitata datorita unor cauze (imprejurari, situatii de fapt) prevazute de lege. In prezenta lor, actiunea penala nu are aptitudinea functionala de a dinamiza procesul penal. Asemenea cauze fac sa nu fie sau sa nu mai fie posibila tra­gerea la raspundere penala (aceasta fiind exclusa sau inlatu­rata). Cauzele respective pot preexista procesului penal si cunoscute inainte de pornirea acestuia. Ele pot sa apara si sa fie cunoscute si dupa aceea.

Constatarea acestor cauze se face pe cale judiciara, in cadrul procesului penal, fapt ce in­fluenteaza atat desfasurarea acestuia, cat si modul de solutionare a cauzei. Majoritatea cazurilor respective au caracter general si obiectiv; atunci cand se constata exis­tenta lor, ele produc efecte fata de orice fapta prevazuta de legea penala si fata de orice persoana care a comis o aseme­nea fapta. Unele dintre aceste cazuri prezinta exceptii, fie cu privire la faptele prevazute de legea penala, fie cu privire la persoanele care le-au comis .

Sunt si unele cazuri care privesc numai anumite in­fractiuni sau grupe de infractiuni, ori infractori sau grupe de infractori si deci au o incidenta restransa, speciala. Acestea sunt denumite, in lege, cauze de nepedepsire si opereaza nu­mai in situatiile prevazute in mod special de Codul penal.

Atat prima categorie, cazurile generale, cat si cea de-a doua, cazurile speciale, sunt prevazute de lege; unele dintre ele sunt prevazute numai de legea penala (de exemplu, cazu­rile de nepedepsire), altele numai de legea procesual penala (de exemplu, decesul faptuitorului ori fapta nu a fost savar­sita de invinuit sau de inculpat), iar altele sunt prevazute atat de legea penala, cat si de legea procesual penala (de exemplu, plangerea prealabila, retragerea acesteia ori im­pacarea partilor).

Toate aceste cazuri sunt in legatura cu punerea in mis­care sau exercitarea actiunii penale si implicit cu inceperea sau desfasurarea procesului penal, intrucat din moment ce privesc fie promovarea actiunii penale fie exerci­tarea acesteia, pe cale de consecinta influenteaza si desfasu­rarea procesului penal.

Unele dintre aceste cazuri produc efecte asupra tuturor consecintelor ce privesc raspunderea penala si chiar civila (de exemplu, plangerea, retragerea ei sau impacarea partilor), altele au efecte mai restranse.

In mod corespunzator aceste efecte influenteaza si solutia ce urmeaza a fi data cauzei, avandu-se in vedere faza si stadiul in care se afla procesul penal. Procesual, constatarea acestor cauze, preva­zute de art. 10 C. proc. pen., poate interveni in momente di­ferite. Astfel, constatarea si retinerea vreunuia din cazurile extinctive pot avea loc chiar inainte de inceperea urmaririi penale, pe parcursul ur­maririi penale (art. 242-248, 249 si 2491 C. proc. pen.) sau la terminarea acesteia (art. 262 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). In faza de judecata retinerea cazurilor din art. 10 C. proc. pen. se face avandu-se in vedere dispozitiile art. 345 alin. 3, 4 si 5 C. proc. pen.

Indiferent de momentul constatarii, retinerea altor cazuri decat cel prevazut de art. 10 alin. 1 lit. a are loc in masura in care fapta a fost comisa. Deci, mai intai se con­stata daca fapta a fost savarsita si dupa aceea se retine ca­zul invocat in vederea impiedicarii punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale.

Cauzele speciale de nepedepsire sunt cuprinse in Codul penal, atat in partea generala, cat si in partea specia­la, precum si in unele legii speciale.

Cazurile generale prevazute de art. 10 C. proc. pen. sunt:

a) Fapta nu exista.

Potrivit Codului penal (art. 17 alin. 1) infractiunea este o fapta care prezinta pericol social, este savarsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala. Din moment ce nu se poate constata existenta faptei, nu se pune nici problema existentei infractiunii ca atare. Neexistand infractiune, nu exista nici raspundere penala, intrucat in­fractiunea este singurul temei al raspunderii penale (art. 17 alin. 2 C. pen.). In acest caz nu exista fapta nici macar in obiectivitatea ei materiala, asa ca nu sunt indeplinite nici una din trasaturile esentiale ale infractiunii, neavand la ce sa fie raportate.

In sensul dreptului material nu exista drept la actiune, iar procesual nu poate fi pusa in miscare sau exercitata o actiune penala. In prezenta acestei situatii nu exista nici dreptul la actiunea civila. Nu poate fi pornit nici procesul penal, intrucat urmarirea penala, ca prima faza a procesului penal, incepe numai in legatura cu infracti­unea savarsita. Daca totusi, datorita unui denunt mincinos, s-a desfasurat o urmarire penala, cu punerea sau fara pune­rea in miscare a actiunii penale, procurorul va dispune cla­sarea, cand nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.), sau scoaterea de sub urmarirea penala, cand exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.). Pe parcursul judecatii, cand se constata acest caz, instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.).

b) Fapta nu este prevazuta de legea penala.

In materiali­tatea ei (obiectiv) fapta exista, a fost comisa, dar nu este prevazuta de legea penala. Prevederea in legea penala a fap­tei constituie una din trasaturile esentiale care da faptei caracterizarea juridica de fapta penala. Chiar daca fapta prezinta pericol social si a fost savarsita cu vinovatie, dar nu este incriminata de lege sub sanctiunea unei pedepse, nu constituie infractiune (art. 17 alin. 1 C. pen.).

Fapta respec­tiva poate fi socotita ca o contraventie sau o abatere discipli­nara , deschizand calea unei actiuni contraventionale sau disciplinare, in nici un caz unei actiuni penale. Daca prin fapta comisa, neprevazuta de legea penala, s-a produs o paguba materiala, se deschide calea unei actiuni civile care poate fi exercitata insa numai separat in fata instantelor ci­vile (art. 346 alin. 4 C. proc. pen.).

In consecinta, in cazul enuntat mai sus neexistand in­fractiune, nu exista nici dreptul la actiune. Constatarea acestui caz, pe parcursul urmaririi penale, are ca efect cla­sarea, cand nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.), si scoaterea de sub urmarirea penala, daca exis­ta invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.). in cursul judecatii instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). Daca procurorul sau instanta de judecata apreciaza ca fapta ar putea atrage masuri ori sanctiuni de alta natura, sesizeaza organul competent (art. 12 C. proc. pen.).

b1) Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei in­fractiuni.

Potrivit Codului penal, o fapta savarsita consti­tuie infractiune numai daca intruneste simultan cele trei trasaturi esentiale ale acesteia, si anume: prevederea ei in legea penala, existenta pericolului social si existenta vinova­tiei penale. In lipsa oricareia din trasaturile amintite, fapta comisa este scoasa de sub incidenta legii penale. Asadar, ab­senta trasaturii esentiale privind pericolul social ridica fap­tei comise aptitudinea de a fi considerata infractiune .

In cazul de mai sus fapta exista, a fost comisa, dar ea nu prezinta pericolul social necesar unei infractiuni. Ca atare, daca fapta nu constituie infractiune inseamna ca nici drep­tul la folosinta actiunii penale nu s-a nascut. Pentru a fi in­vocat cazul din art. 10 lit. b1 C. proc. pen. si deci pentru ca fapta sa cada sub incidenta art. 181 C. pen., aceasta nu tre­buie sa aduca valorilor ocrotite de norma juridica de incrimi­nare decat o atingere minima si prin continutul ei concret sa fie lipsita in mod vadit de importanta .

c) Fapta nu a fost savarsita de invinuit sau de inculpat.

In cazul acesta fapta exista in obiectivitatea ei. Asa dupa cum rezulta din formularea legii „fapta nu a fost savarsita de invinuit sau de inculpat'. Inseamna ca acea fapta consti­tuie infractiune si ca deci exista raspunderea penala. Din punctul de vedere al dreptului material, exista dreptul la actiune, numai ca procesual actiunea penala a fost dirijata gresit in contra unei persoane invinuite ori inculpate pe nedrept.

In consecinta, constatand existenta acestui caz, pe parcursul urmaririi penale, procurorul va dispune scoaterea de sub urmarire penala a invinuitului sau inculpatului (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.). Clasarea nu este posibila nici in acest caz. In faza de judecata instanta va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.) si nu va acorda nici despagubiri civile (art. 346 alin. 3 C. proc. pen.).

Ulterior, actiunea penala va putea fi exercitata impo­triva adevaratilor vinovati, cu conditia ca fapta respectiva sa fie inca urmaribila (sa nu se fi prescris raspunderea penala ori sa nu fi intervenit vreo alta cauza care sa impiedice tra­gerea la raspundere penala). Totodata, ramane valabila acti­unea civila, alaturata actiunii penale, daca prin acea fapta s-au produs pagube materiale.

d) Faptei li lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii.

Cand se raporteaza o fapta la notiunea de in­fractiune, in general, in abstract, ca entitate juridica, se verifica trasaturile esentiale ale acesteia: pericolul social, prevederea faptei in legea penala si savarsirea ei cu vinova­tie. Cand se cerceteaza daca o fapta concreta (savarsita) este sau nu prevazuta de legea penala, se verifica daca sunt in­trunite elementele constitutive ale infractiunii. in timp ce trasaturile esentiale ale oricarei fapte prevazute de legea penala sunt reglementate in partea generala a Codului pe­nal, continutul constitutiv al fiecarei infractiuni este desem­nat in partea speciala care incrimineaza fapta respectiva.

In consecinta, fapta savarsita pentru a fi considerata o infracti­une determinata (furt, delapidare, distrugere, complot etc), pe langa trasaturile esentiale, trebuie sa aiba un continut concret, unele insusiri concrete, obiective si subiective, speci­fice acelei fapte. Calificarea unei fapte savarsita ca fiind o anume infractiune depinde de constatarea ca fapta exami­nata prezinta continutul unei infractiuni prevazute de legea penala. in calificarea juridica a faptelor se au in vedere atat dispozitiile din partea generala a Codului penal, cat si cele din partea speciala sau din legile speciale.

Determinarea elementelor constitutive ale infractiunii are importanta in calificarea si incadrarea juridica a unei fapte. In lipsa unuia dintre aceste elemente (obiective sau subiective) fapta respectiva nu constituie infractiune. Daca se constata existenta acestui caz pe parcursul ur­maririi penale, procurorul dispune clasarea, cand nu este invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a), si scoaterea de sub ur­marirea penala, cand este invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b), iar in faza de judecata, instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a).

Desi fapta nu constituie in­fractiune, in cazul in care prin ea s-a produs o paguba mate­riala, se acorda despagubiri civile (art. 346 alin. 2 C. proc. pen.). Atat procurorul, cat si instanta de judecata au facul­tatea sa aprecieze daca fapta ar putea atrage masuri ori sanctiuni, altele decat cele prevazute de legea penala. In caz afirmativ, sesizeaza organul competent (art. 12 C. proc. pen.).

e) Exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul pe­nal al faptei.

Caracterul penal al faptei rezulta din trasaturile esentiale ale acesteia, cerute de lege pentru existenta infractiunii, precum si din conditiile care concura la incadrarea acelei fapte in dispozitiile legii si care-i determina continutul. Numai avand un caracter penal o fapta este considerata infractiune si, pe cale de consecinta, atrage si raspunderea penala.

Legea penala prevede un numar de cauze, constand din stari, imprejurari, situatii, in prezenta carora fapta savar­sita, desi prevazuta de legea penala, nu are caracter penal, deci nu constituie infractiune. Aceste cauze sunt: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si con­strangerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia accidentala completa, minoritatea faptuitorului, eroarea de fapt (art. 44-51 C. pen.), lipsa dublei incriminari, in cazul faptelor savarsite in strainatate (art. 6 lit. a C, pen.), dezincriminarea (art. 12 alin. 1 C. pen.), admiterea probei veri­tatii (art. 207 C. pen.), constrangerea, in cazul darii de mita (art. 225 alin. 2 C. pen.), indemnul sau incurajarea celuilalt sot, in cazul adulterului (art. 304 alin. ultim C. pen.).

Unele din aceste cauze sunt de aplicare generala (de regula cele reglementate prin norme generale), altele sunt speciale si au aplicare restransa (cele prevazute in Codul penal in partea speciala sau cele cuprinse in legile speciale). Ele pot afecta una din trasaturile esentiale ale infractiunii, facand sa devina imposibila existenta acesteia.

Virtual, ele isi pro­duc efectul chiar din momentul ivirii lor, dar, fiind cauze prevazute de legea penala, retinerea si constatarea lor tre­buie sa se faca insa pe cale judiciara de catre organele com­petente In concret, efectul lor opereaza numai dupa ce au fost constatate si retinute ca atare de catre organele judici­are ceea ce inseamna ca fapta comisa in prezenta uneia dintre aceste cauze nu constituie infractiune si actiunea penala nu poate fi exercitata; Procesual, cauza va fi rezolvata de catre procuror sau instanta de judecata care se va pronunta asu­pra existentei sau inexistentei uneia din aceste cauze. Asadar, in prezenta oricareia din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, substantial, nu exista drept la actiune, intrucat numai o fapta ce constituie infractiune atrage raspunderea penala. Daca procesual actiunea penala a fost folosita in rem, sau si in rem si in personam, exercitiul acesteia inceteaza.

Constatand existenta vreuneia din aceste cauze pe parcursul urmaririi penale, procurorul dispune cla­sarea, cand nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.), sau scoaterea de sub urmarire penala, cand exis­ta invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.). In faza de judecata, instanta dispune achitarea incul­patului (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). De asemenea, atat procurorul, cat si instanta de judecata, constatand existenta vreuneia din cauzele enuntate mai sus, dispun aplicarea dis­pozitiilor din art. 12 C. proc. pen., daca considera ca fapta ar putea atrage masuri ori sanctiuni, altele decat cele preva­zute de legea penala (masuri disciplinare, administrative etc.) .

In afara de continutul specific fiecarei cauze si de efectul lor comun, inlaturarea caracterului penal al faptei, atat in dreptul substantial, cat si in cel procesual, aceste cauze prezinta anumite particularitati:

In cazul legitimei aparari sau a starii de necesitate, cand se constata depasirea limitei unei aparari proportio­nale, in cazul legitimei aparari sau a limitelor unei reactii necesare, in cazul starii de necesitate, fapta isi pastreaza caracterul penal si deci procesul penal continua. In cazul acesta, existand raspundere penala, actiunea penala poate fi folosita in personam, daca n-a fost pusa in miscare si exerci­tata.

Faptuitorul beneficiaza de o cauza legala de atenuare a pedepsei, atat in cazul apararii depasite, cat si al reactiei excesive (art. 73 lit. a C. pen.). Legitima aparare nu inlatura raspunderea civila a celui ce o invoca, in masura in care din culpa sa au fost pricinuite anumite pagube materiale. De asemenea, starea de necesi­tate nu produce efecte fata de actiunea civila.



In ce priveste constrangerea fizica si constrangerea morala este de observat ca existenta acestor cauze trebuie sa fie in raport cu imprejurarile de fapt si cu persoana sau per­soanele care le-au produs. Numai asa se poate aprecia in mod just indeplinirea conditiilor pentru retinerea constran­gerii[14]. Daca in asemenea imprejurari conditiile constrangerii nu sunt indeplinite, dar se constata ca au fost exercitate anumite presiuni asupra faptuitorului, acestea vor putea fi avute in vedere ca circumstante atenuante judiciare.

Nefiind constatata si retinuta constrangerea inseamna ca fapta savarsita constituie infractiune si exista raspundere penala. Si in acest caz actiunea penala poate fi folosita in personam pentru a-l trage la raspundere penala pe faptuitor. De ase­menea, si in cazul constrangerii, indiferent de natura ei, pot fi acordate despagubiri civile (art. 346 alin. 2 C. proc. pen.).

in constatarea cazului fortuit nu se ridica probleme atata timp cat imposibilitatea prevederii anumitor impre­jurari tine de obiectivitatea faptelor. Din momentul in care necunoasterea acelor imprejurari se datoreaza culpei fap­tuitorului, nu mai exista caz fortuit. Si in situatia consta­tarii cazului fortuit pot fi acordate despagubiri civile.

Iresponsabilitatea, ca o cauza ce inlatura caracterul penal al faptei, prezinta mai multe particularitati. Ea este o cauza personala si in caz de participatie penala nu se ras­frange asupra participantilor. Daca faptuitorul a contribuit la savarsirea faptei ca autor, va exista participatie improprie pentru ceilalti faptuitori.

Pentru a produce efectele cerute de lege, iresponsabilitatea trebuie sa fi existat in momentul comiterii faptei, indiferent ca dovada ei se face in faza de ur­marire sau de judecata. Dovedirea starii de iresponsabilitate se face pe cale de expertiza neuropsihiatrica (art. 117 alin. 1 C. proc. pen.). Daca se stabileste cu caracter definitiv exis­tenta starii de iresponsabilitate la data comiterii faptei, procurorul dispune scoaterea de sub urmarirea penala (art. 11 pct. 1 lit. b), iar instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). Daca starea de iresponsabilitate apare dupa acest moment si este constatata in faza de urmarire penala, procurorul, la propunerea organului de cercetare pe­nala sau din oficiu, dispune suspendarea urmaririi penale (art. 239 si urm. C. proc. pen.), iar in faza de judecata in­stanta dispune suspendarea judecatii (art. 303 C. proc. pen.). Suspendarea inceteaza in caz de insanatosire a fap­tuitorului. Daca se retine existenta cauzei de irespon­sabilitate, fata de persoana in cauza, pot fi luate masurile de siguranta prevazute de lege (art. 113 si 114 C. pen.), caz in care le dispune procurorul, in timpul urmaririi penale, si in­stanta, in cursul judecatii. Masurile de siguranta corespun­zatoare (art. 113 si 114 alin. 2, raportate la art. 162 C. proc. pen.) pot fi luate, in mod provizoriu, si inainte de suspen­darea urmaririi penale sau a judecatii daca starea psihica in care se afla faptuitorul le impune. Ele se dispun de catre organul de urmarire penala, in faza de urmarire, si de catre instanta, in faza de judecata.

Si in cazul iresponsabilitatii pot fi acordate despagubiri civile (art. 346 alin. 2 C. proc. pen.). Raspunderea civila poate fi indreptata fie impotriva persoanei iresponsabile in momentul savarsirii infractiunii, fie impotriva persoanelor care aveau in paza si supraveghere pe cel iresponsabil. Cand actiunea civila se exercita in cadrul procesului penal, chiar daca se dispune achitarea, instanta este obligata sa rezolve actiunea civila (art. 346 alin. 1 C. proc. pen.).

Iresponsabilitatea poate sa prezinte si anumite situatii speciale, in sensul ca starea psihica a faptuitorului sa nu fie permanent aceeasi sau alterarea capacitatii sale psihice sa nu fie totala ori starea de incapacitate psihica sa se agraveze progresiv, ca urmare a consumarii unor substante nocive. In toate aceste situatii, desi greu dar nu imposibil, trebuie sa se dovedeasca starea psihica a faptuitorului pentru a se putea retine cauza de iresponsabilitate si a se dispune in conse­cinta sau din contra, a se dovedi inexistenta ei.

Atunci cand nu se face dovada existentei cauzei de iresponsabilitate, dar se stabileste ca faptuitorul are alterata capacitatea psihica, se pune problema raspunderii penale limitate, in sensul ca el va raspunde penal, dar in cadrul unui regim sanctionator atenuat. Existand raspundere penala, inseamna ca actiunea penala poate fi folosita si in personam pentru tragerea la raspundere penala a faptuitorului.

In aceste situatii, daca prin fapta comisa s-au produs si prejudicii materiale, cu atat mai mult se pune problema ras­punderii civile care se poate indrepta, fie impotriva persoa­nei cu capacitatea psihica alterata, fie impotriva persoanelor care l-au avut in paza si supraveghere.

Numai betia accidentala completa inlatura caracterul penal al faptei. In cele­lalte cazuri de betie exista raspundere penala, indiferent ca la individualizarea pedepsei se retine ca circumstanta ate­nuanta sau agravanta. In dovedirea starii de betie se pot folosi orice mijloace de proba prevazute de lege . In toate ca­zurile insa, indiferent daca betia provine dintr-o intoxicatie cu alcool sau alte substante, organele judiciare trebuie sa recurga la efectuarea de expertize medicale. To­todata, se inlatura orice suspiciune care ar putea plana la un moment dat asupra organului judiciar cu privire la compe­tenta sa de apreciere a starii de betie accidentala completa.

Cand se constata existenta acestei cauze, in faza de ur­marire penala, procurorul dispune scoaterea de sub ur­marire penala (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.), iar instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). Si in acest caz pot fi acordate despagubiri civile.

  • Minoritatea este o cauza personala care inlatura caracterul penal al faptei, cand aceasta este savarsita de un minor care nu a implinit varsta de 14 ani (art. 99 alin. 1 C. pen.). Poate avea acest efect si in cazul in care fapta a fost savarsita de un minor in varsta de 14-16 ani, dar care a lu­crat fara discernamant.

In primul caz (adica minorul sub 14 ani), lipsa de discernamant este prezumata in mod absolut si deci nu se poate face dovada existentei ei. In cel de al doilea caz (adica minorul intre 14-16 ani), prezumtia lipsei discernamantului este relativa si deci, ca orice prezumtie, nu trebuie sa fie dovedita, dar este admisibila dovada contrara, a existentei discernamantului, cand se cere tragerea la ras­pundere penala a unui astfel de minor.

In cazul minorului lipsit de discernamant, desi caracterul penal al faptei este inlaturat, raspunderea civila exista cand prin fapta sa mino­rul a produs o paguba materiala (art. 346 alin. 2 C. proc. pen.). Cand se constata existenta conditiilor cerute de lege pentru retinerea cauzei privitoare la minoritate, procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.), iar instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.). Dispunand aceste solutii, atat procu­rorul, cat si instanta de judecata sesizeaza organele admi­nistrative competente pentru a examina situatia minorului si a lua masurile necesare pentru ocrotirea si educarea lui.

  • Ultima cauza care inlatura caracterul penal al faptei este eroarea. Constatarea ei se face tot in cadrul procesului penal, ca si in celelalte cauze examinate pana acum. Daca se dovedeste existenta erorii de fapt, procurorul dispune scoa­terea de sub urmarirea penala (art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.), iar instanta dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.). Si in cazul erorii de fapt pot fi acordate des­pagubiri civile.
  • Lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta con­ditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale. in ceea ce priveste acest caz, trebuie sa distingem trei situatii, si anume:

1. Lipsa plangerii prealabile a persoanei vatamate in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiu­nii penale este conditionata de existenta acesteia. Desi fapta prevazuta de legea penala a fost comisa, ea nu poate fi ur­marita si nici actiunea penala nu poate fi promovata din mo­ment ce persoana vatamata nu foloseste dreptul de a face plangere prealabila.

2. Lipsa autorizarii sau a sesizarii organului competent, in cazurile in care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta acesteia. Si in aceasta situatie fapta prevazuta de legea penala exista. In consecinta, din punctul de vedere al dreptului penal, dreptul la actiune exis­ta. Acesta nu poate avea insa eficienta procesuala decat in prezenta autorizarii sau a sesizarii organului prevazut de lege (procurorul general, comandantul militar[16] etc.).

3. Lipsa oricarei alte conditii prevazute de lege ca fiind necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale. Asa este cazul faptelor savarsite in conditiile art. 6 C. pen. pen­tru urmarirea carora se impune conditia dublei incriminari cu exceptiile aratate acolo (art. 6 alin. final C. pen.).

  • A intervenit amnistia sau prescriptia ori decesul fap­tuitorului. Aceste trei cauze privesc direct raspunderea pe­nala. Amnistia si prescriptia[17] fac parte din cauzele care inlatura raspunderea penala si privesc deci savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Interventia lor nu inlatura existenta infractiunii, asa cum se intampla cu grupul cauze­lor care inlatura caracterul penal al faptei. Infractiunea exista si deci exista si raspundere penala. In prezenta uneia dintre aceste cauze consecintele imediate sau eventuale ale raspunderii penale sunt inlaturate . Deci, fapta isi pastreaza caracterul sau penal, dar aceste cauze inlatura raspunderea penala existenta in momentul intervenirii lor.

Amnistia, ca act de clementa al puterii, constituie in fapt o dispunere prin renuntare, pe cale de lege, la actiunea de tragere la raspundere penala a celor vinovati de savar­sirea unor anumite fapte prevazute de legea penala. Amnistia influenteaza direct raspun­derea penala si pe cale de consecinta si raportul juridic pe­nal, facand sa devina imposibila aplicarea sanctiunilor penale. Amnistia este o cauza reala, care priveste savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Fiind o cauza reala se raporteaza intot­deauna la fapta comisa si nu la persoanele care au comis-o. De efectele sale profita toti participantii. Exista situatii de exceptie cand aplicarea amnistiei este conditionata si de anumite cerinte de ordin personal. Amnistia priveste ras­punderea penala pentru anumite fapte savarsite si preva­zute de legea penala. Faptele respective, in abstract, raman pe mai departe incriminate de legea penala.

De exem­plu, prin lege se amnistiaza toate infractiunile savarsite din culpa, pana la data aparitiei acelui act. Aceasta inseamna ca in toate cazurile de infractiuni concrete cunoscute sau nedescoperite, dar savarsite pana la acea data, se inlatura raspunderea penala, sau, altfel spus, nu se mai pot aplica sanctiunile penale. Prin aceasta amnistia se diferentiaza de dezincriminare , atat in ce priveste efectele, cat si intinderea sa. in timp ce dezincriminarea este o cauza cu eficienta per­manenta pentru faptele scoase de sub incidenta legii penale, amnistia are eficienta limitata, functionand numai pentru faptele concrete, cuprinse in legea de amnistie, savarsite pana la data aparitiei actului normativ respectiv sau uneori pana la data indicata in acesta.

Pentru faptele savarsite dupa aceste date exista raspunderea penala in conditiile obisnuite stabilite de legea penala. Faptele dezincriminate isi pierd caracterul penal nemaiconstituind infractiuni, in timp ce faptele amnistiate isi pastreaza acest caracter si deci sunt considerate pe mai departe infractiuni. Amnistia, in afara de efectele sale pe planul dreptului penal material, isi intinde aceste efecte si in dreptul proce­sual penal.

In cazul in care amnistia intervine inainte de folosirea actiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovata. Cand actiunea penala a fost promovata, nu mai poate fi exercitata. Daca in legatura cu fapta amnistiata exista in curs de des­fasurare procesul penal, acesta nu mai poate continua. In faza de urmarire penala, procurorul, constatand existenta amnistiei, dispune incetarea urmaririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.), iar in faza de judecata, instanta dispune incetarea procesului penal (art- 345 alin. 3 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.).

Incetarea ur­maririi penale sau a procesului penal se refera la fapta am­nistiata si deci profita tuturor participantilor la comiterea acesteia. Daca amnistia acordata este conditionata de cerin­te de ordin personal, atunci ea produce efecte numai fata de persoanele care indeplinesc acele conditii .

Tot asa se pun problemele si in cazul in care o persoana este urmarita sau judecata deodata pentru mai multe fapte, dar numai una sau unele dintre acele fapte sunt amnistiate. Pentru acestea se inlatura raspunderea penala si deci numai pentru ele se dispune incetarea urmaririi penale sau a pro­cesului penal, dupa caz, pentru celelalte fapte, procesul pe­nal isi continua cursul in mod obisnuit.

Beneficiaza de amnistie faptele savarsite pana la data intrarii in vigoare a legii respective. Aplicarea amnistiei ridica probleme in ce priveste infractiunile continue si continu­ate. Potrivit regulii de mai sus, amnistia va produce efecte numai fata de infractiunile consumate pana in momentul intervenirii legii sau decretului de amnistie.

Fiind acordata prin lege, amnistia se aplica tuturor fap­telor asupra carora isi intinde efectele. Caracterul sau obli­gatoriu este acelasi ca al oricarei norme de drept edictate de puterea legislativa. in consecinta, organele judiciare aplica dispozitiile, privind amnistia, din oficiu. Totodata, destina­tarii legii de amnistie nu pot refuza beneficiul ei.

Exista si o exceptie de la acest caracter obligatoriu re­glementata insa de Codul de procedura penala si nu de Codul penal care trateaza institutia amnistiei. Desi exceptia nu vizeaza continutul acesteia, sub aspectul dreptului mate­rial, procesual, ea influenteaza desfasurarea procesului pe­nal, precum si solutia ce urmeaza sa fie data cauzei.

Astfel, cand amnistia intervine in timpul cat procesul penal este in curs, invinuitul sau inculpatul poate cere con­tinuarea acestuia in scopul de a-si demonstra nevinovatia (art. 13 alin. 1 C. proc. pen,). In raport de rezultatul la care se ajunge depinde si solutia ce se da cauzei. Daca in faza de urmarire penala se constata existenta vreuneia din cauzele prevazute de art. 10 lit. a-e C. proc. pen., procurorul dispune scoaterea de sub urmarirea penala (art. 13 alin. 2 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.).

Daca, din contra, constata vinovatia invinuitului sau inculpatului, pro­curorul, facand aplicarea amnistiei, dispune incetarea ur­maririi penale (art. 13 alin. 3 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.). In faza de judecata, instanta pronunta achitarea (art. 345 alin. 3 si 4, combinat cu art. 13 alin. 2 C. proc. pen., raportate la art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen.), cand constata nevinovatia inculpatului, si incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3 C. proc. pen., raportate la art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.), cand retine vinovatia acestuia dar aplica amnistia.

Prescriptia este cea de-a doua cauza distincta preva­zuta in art. 10 lit. g C. proc. pen. Ca si amnistia, prescriptia face parte din grupul cauzelor care au ca efect inlaturarea raspunderii penale sau a consecintelor condamnarii. Ea are doua modalitati: prescriptia raspunderii penale si pre­scriptia executarii pedepsei. Dintre acestea, numai prima modalitate, prescriptia raspunderii penale, priveste actiunea penala.

Prescriptia raspunderii penale, ca modalitate a prescrip­tiei, consta in inlaturarea raspunderii penale pentru o in­fractiune savarsita ca urmare a trecerii unei perioade de timp stabilite de lege. Prescriptia delimiteaza deci in timp atat posibilitatea, cat si obligatia legala de a trage la ras­pundere penala pe cei care au savarsit fapte prevazute de legea penala. Prescriptia isi produce efectele sale in masura in care faptuitorul unei infractiuni nu a fost urmarit penal (cu exceptia prescriptiei speciale prevazute in art. 124 C. pen.) intr-o anumita perioada de timp care incepe de la data savarsirii infractiunii (art. 122 C. pen.).

Prescriptia raspunderii penale stinge dreptul or­ganelor judiciare de a-l mai urmari penal pe infractor, iar atunci cand l-a urmarit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsa.

Prescriptia nu inlatura caracterul penal al faptei; in prezenta prescriptiei fapta exista, dar nu mai poate fi tras la raspundere penala faptuitorul, fiind inlaturata raspunderea penala a acestuia. Actualul Cod penal face o singura ex­ceptie de la aceasta regula cu caracter general si anume in privinta infractiunilor contra pacii si omenirii. In cazul aces­tor infractiuni prescriptia nu inlatura raspunderea penala, infractorii putand fi urmariti penal indiferent de timpul care s-a scurs de la data savarsirii infractiunii si pana in momen­tul identificarii lor si tragerii la raspundere penala.

Prescriptia raspunderii penale, fiind o cauza legala de inlaturare a raspunderii penale, se aplica tuturor faptelor asupra carora isi intinde efectele si trebuie constatata pe cale judiciara, existenta sa fiind pusa in legatura directa cu promovarea si exercitarea actiunii penale. Asadar, procesul penal trebuie inceput pentru a se constata existenta acestei cauze care duce la inlaturarea raspunderii penale si apoi solutionata cauza . Solutia difera dupa cum prescriptia este constatata in faza de urmarire penala sau de judecata.

In faza de urmarire penala, procurorul, constatand exis­tenta prescriptiei, dispune clasarea daca nu exista invinuit in cauza (art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.) sau incetarea ur­maririi penale, cand exista invinuit sau inculpat in cauza (art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.). In cursul judecatii, in­stanta, constatand existenta prescriptiei raspunderii penale, pronunta incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct 2 lit. b C. proc. pen.).

Si in cazul prescriptiei raspunderii penale, invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1 C. proc. pen.) pentru a-si dovedi nevinovatia ori pentru a invoca existenta vreuneia din cauzele prevazute in art. 10 lit. a-e C. proc. pen. Daca in faza urmaririi penale se constata existenta vreuneia din aceste cauze procurorul dis­pune scoaterea de sub urmarire penala.

Atunci cand constata vinovatia invinuitului sau inculpatu­lui, procurorul, facand aplicarea dispozitiilor cu privire la prescriptie, dispune incetarea urmaririi penale (art. 13 alin. 3 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.). In faza de judecata, instanta pronunta achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 C. proc. pen., raportate la art. 11 pct. 2 lit. c C. proc. pen.), cand constata nevinovatia inculpatului si incetarea procesului penal, cand constata vi­novatia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.) si aplica dispozitiile referitoare la prescriptia raspunderii penale.

Decesul faptuitorului este cea de-a treia cauza dis­tincta prevazuta de art. 10 lit. g C. proc. pen. Daca decesul faptuitorului intervine pe parcursul proce­sului penal, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune incetarea urmaririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.), iar instanta de judecata dispune incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.).

  • A fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat, in cazul infractiunilor pentru care retragerea plan­gerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Dispozitiile privitoare la dreptul invinuitului sau incul­patului de a cere continuarea procesului penal (art. 13 C. proc. pen.) sunt aplicabile si in cazul retragerii plangerii pre­alabile.
  • S-a dispus inlocuirea raspunderii penale. Institutia inlocuirii raspunderii penale apartine dreptului penal mate­rial si este relativ noua. Introdusa pentru prima data prin legea nr. 4/1954 pentru gratiere si amnistie, inlocuirea ras­punderii penale a fost perfectionata si extinsa permanent[22].

Inlocuirea raspunderii penale in­tervine in cazul unei raspunderi penale existente. Functio­nand pentru anumite categorii de infractiuni (cu un grad de pericol social redus), inlocuirea raspunderii penale are ca efect inlaturarea raspunderii penale pentru acele infractiuni si inlocuirea ei cu o raspundere nepenala (care atrage apli­carea unei sanctiuni de drept administrativ). Ceea ce inseamna ca, in cazul comiterii uneia sau unora din infracti­unile pentru care este posibila inlocuirea raspunderii penale, raspunderea penala exista si deci atat material, cat si proce­sual exista dreptul la actiunea penala .

Acest drept poate fi folosit atata timp cat nu s-a dispus, cu caracter definitiv, in­locuirea raspunderii penale sau n-a intervenit vreo alta cauza dintre cele prevazute in art. 10 C. proc. pen., care impiedica promovarea ori exercitarea actiunii penale. Cand s-a dispus, cu caracter definitiv, inlocuirea ras­punderii penale cu o raspundere nepenala, actiunea penala ramane fara obiect. In consecinta, procesual, actiunea pe­nala nu mai poate fi, dupa caz, pusa in miscare sau exerci­tata.

  • Exista autoritate de lucru judecat[25]. Acest caz de im­piedicare a promovarii sau exercitarii actiunii penale pro­duce efecte chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar putea da o alta incadrare juridica. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea si exercitarea actiunii penale pana la solutionarea cauzei in mod definitiv de catre ins­tanta de judecata.

In mod normal, actiunea penala ia sfarsit prin solutionarea cauzei de catre instanta de judecata com­petenta, punandu-se astfel capat conflictului de drept penal care a format obiectul actiunii penale. Cele dispuse prin hotararea definitiva[26] a instantei de judecata, care a solutio­nat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Lucrul judecat rezulta deci din dispozitivul hotararii prin care s-a statuat cu caracter definitiv si irevocabil, in fapt si in drept, asupra vinovatiei sau nevinovatiei celui supus judecatii.

Lu­crul judecat face ca hotararea definitiva sa capete putere executorie, adica forta executorie recunoscuta de catre lege. Totodata, lucrul judecat, impiedicand orice noua urmarire a faptei care a format obiectul unei judecati, formeaza (pro­duce) autoritatea de lucru judecat. Potrivit cu aceasta au­toritate de lucru judecat, nici o persoana care a fost definitiv judecata pentru o fapta prevazuta de legea penala nu mai poate fi urmarita si judecata pentru acea fapta (non bis in idem). Acesta este efectul cel mai important al au­toritatii lucrului judecat fata de actiunea penala. Lucrul ju­decat pune capat conflictului de drept penal adus in fata instantei de judecata, iar autoritatea de lucru judecat im­piedica o noua urmarire a acelui conflict care a fost deja solutionat in mod definitiv.

Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat si deci pentru a se retine ca actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata, trebuie sa fie indeplinite cumulativ mai multe conditii.

Astfel, trebuie sa existe o hotarare definitiva prin care sa se fi solutionat in fond conflictul de drept penal; urmari­rea penala noua sa se indrepte impotriva aceleiasi persoane care a fost anterior judecata; noua urmarire penala sa pri­veasca aceeasi fapta concreta in legatura cu care s-a pro­nuntat deja o hotarare definitiva. „Nu exista autoritate de lucru judecat in situatia in care inculpatul, dupa ce a fost condamnat definitiv pentru infractiunea prevazuta in art. 271 C. pen. si a executat pedeapsa, a impiedicat din nou per­soana vatamata sa foloseasca imobilul pe care aceasta il detine in mod legal '.

Constatand indeplinirea acestor conditii si retinand existenta autoritatii lucrului judecat, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune incetarea urmaririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.), iar instanta de judecata, incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 C. proc. pen., combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen,).

In afara cauzelor de incidenta generala anume prevazute in art. 10 C. proc. pen., ca fiind impedimente pentru punerea in miscare sau pentru exerci­tarea actiunii penale, mai sunt si alte cauze, care au o inci­denta restransa, in sensul ca se refera fie la o anumita infractiune sau la o categorie de infractiuni, fie la anumiti faptuitori. Aceste cazuri sunt reglementate in mod special in Codul penal sau in legi speciale. Toate au insa o denumire comuna „cauze de nepedepsire' sau „situatii de nepedep­sire': desistarea si impiedicarea producerii rezultatului faptei (art. 22 alin. 1 C. pen)1, instigarea neurmata de executare, in cazul infractiunilor sanctionate cu cel mult 2 ani inchisoare (art. 29 alin. 2 C. pen.), impiedicarea consumarii faptei de catre un participant (art. 30 C, pen.), cel care denunta complotul mai inainte de a fi descoperit (art. 167 alin. 4 C. pen.), incunostintarea autoritatilor competente, in cazul savarsirii infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 155-165 si in art. 167, precum si inlesnirea arestarii vinovatilor (art. 170 alin. 2, si 3 C. pen.), denuntarea infractiunilor contra statu­lui facuta in timp util de un participant (art. 172 alin. 1 C. pen.), tainuirea si favorizarea, savarsite de sot sau de o ruda apropiata (art. 173 alin. 5), intreruperea cursului sarcinii efectuata de un medic (art. 185 alin. 6 C. pen., proba veritatii in cazul infractiunilor contra demnitatii persoanei (art. 207 C. pen.), tainuirea savarsita de sot sau de o ruda apropiata (art. 221 alin. 2 C. pen.), de­nuntarea darii de mita (art. 255 alin. 3 C. pen.), retragerea marturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C. pen.), nedenuntarea infractiunilor prevazute in art. 262 alin. 1 savarsite de sot sau de o ruda apropiata (art. 262 alin. 2 C. pen.), incunostintarea autoritatilor competente inainte de a se fi inceput urmarirea penala, precum si inlesnirea arestarii in­culpatilor in cazul infractiunilor prevazute de art. 262 alin. 1 (art. 262 alin. 3 C. pen), omisiunea de a incunostiinta orga­nele judiciare (art. 265 alin. 2 C. pen.), inlaturarea rezul­tatului infractiunii de ocrotire a unor bunuri ( art. 2801 alin. -3), nulitatea celei de-a doua casatorii pentru un alt motiv decat bigamia (art. 303 alin. 3, C. pen.), adulterul comis dupa indemnul sau incurajarea celuilalt sot (art. 304 alin. 6 C. pen.), revenirea ulterioara in caz de punerea in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji (art. 314 alin. 2 C. pen.), cel care a fost prins in incaierare impotriva vointei sale, sau care a incercat sa desparta pe altii, sa respinga un atac ori sa apere pe altul (art. 322 alin. 4 C. pen.), de­nuntarea in timp util, in cazul asocierii pentru savarsirea de infractiuni (art. 323 alin. 3) si nesanctionarea tainuirii si fa­vorizarii savarsite de sot sau de o ruda apropiata, in cazul unora dintre infractiunile contra pacii si omenirii (art. 361 alin. 3 partea finala).

Unele cauze de nepedepsire constau in efectuarea unor acte utile din partea faptuitorului dupa savarsirea faptei prevazute de legea penala (de exemplu: incunostintari ulte­rioare in caz de nedenuntare, indeplinirea indatoririlor dupa abandonarea unei persoane aflate in pericol). Oricum ar fi grupate aceste cazuri, ele trebuie sa fie constatate pe cale judiciara, intrucat chiar daca opereaza cauza de nepedepsire, fapta comisa isi pastreaza caracterul penal asa ca inlaturarea raspunderii penale nu se poate produce decat dupa ce organul judiciar va constata existenta faptei savarsite, identitatea faptuitorului, vinovatia acestuia si indeplinirea conditiilor pentru aplicarea cauzei de ne­pedepsire.

Constatand existenta vreunuia din cazurile de nepedep­sire, procurorul, in faza de urmarire penala, dispune inceta­rea urmaririi penale iar in faza de judecata, instanta va dispune incetarea procesului penal

Dupa comiterea faptei prevazute de legea penala care poate atrage raspunderea penala, actiunea penala devine practic folosibila. Poate fi deci exercitat dreptul de tragere la ras­pundere penala a celui vinovat de savarsirea acelei fapte.

Momentul folosirii acestui drept sau, mai exact, al pune­rii in miscare a actiunii penale, nu este determinat de un anumit termen (data). In ceea ce priveste exercitarea actiu­nii penale, ea poate avea loc in tot cursul procesului penal, atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata. Actiunea penala nu poate fi insa pusa in miscare decat atunci cand sunt indeplinite temeiurile cerute de lege. Procesul penal poate sa-si inceapa desfasurarea inainte de a fi pusa in miscare actiunea penala, deoarece folosirea aces­teia numai in rem este suficienta pentru inceperea urmaririi penale, deci a procesului penal.

In practica, de multe ori mo­mentul inceperii procesului penal precede cu putin pe cel al punerii in miscare a actiunii penale. Aceste momente pot coincide atunci cand folosirea actiunii penale se face atat in rem, cat si in personam, caz in care se dispune deodata inceperea urmaririi penale si punerea in miscare a actiunii.

In aceste situatii desi momentele coincid, ele fac obiectul unor acte procesuale distincte; inceperea urmaririi penale se dispune prin rezolutie motivata sau prin proces-verbal, in raport de modul de sesizare a organelor de cercetare penala (art. 228 alin. 1 si 3 C. proc. pen.), iar actiunea penala se pune in miscare prin ordonanta data de catre procuror sau prin incheiere pronuntata de catre instanta de judecata.

Actiunea penala poate fi pusa in miscare, in genere, in faza de urmarire penala si, exceptional, in faza de judecata, in conditiile art. 336 si 337 C. proc. pen.; este cazul judecatii in prima instanta, iar faptele nou descoperite tre­buind sa fie in legatura cu cele pentru care este trimis in ju­decata inculpatul; de asemenea, alte persoane care ar urma sa fie urmarite penal trebuie sa fi participat la savarsirea faptelor pentru care se judeca inculpatul sau sa fi savarsit fapte in legatura cu cele pentru care se judeca. Asadar, toate faptele si toti faptuitorii, daca nu pot fi judecati separat, tre­buie sa parcurga aceleasi grade de jurisdictie.

In faza de judecata, actiunea penala noua poate fi pusa in miscare pana la terminarea cercetarii judecatoresti. Desi­gur, necesitatea promovarii ei poate sa apara si dupa aceea, in timpul dezbaterilor, dupa ultimul cuvant al inculpatului sau chiar in timpul deliberarii. In toate aceste situatii insa sedinta de judecata se reia cu cercetarea judecatoreasca pen­tru a se putea dispune, fie extinderea actiunii penale , fie ex­tinderea procesului penal si a se pune in discutia partilor faptele nou aparute.



Prin punerea in miscare a acti­unii penale in cadrul procesului penal, devin aplicabile nor­mele dreptului penal privitoare la infractiuni si pedepse, se realizeaza dreptul statului si uneori si al persoanei vatama­te de a trage sau de a pretinde tragerea la raspundere pena­la a infractorilor. Prin exercitarea actiunii penale se urma­reste constatarea infractiunii savarsite si imprejurarile care o caracterizeaza, se stabilesc vinovatia faptuitorului si peri­culozitatea acestuia, toate acestea in vederea aplicarii unei pedepse corespunzatoare.

Alteori, exercitarea actiunii penale puse in miscare duce la constatarea inexistentei infractiunii sau a nevinovatiei celui tras la raspundere penala. Prin punerea in miscare a actiunii penale se aduce deci in fata organelor judiciare, pentru a fi rezolvat, conflictul de drept penal, care constituie obiectul procesului penal. Actul proce­sual prin care se pune in miscare actiunea penala este actul de inculpare prevazut de lege. Actul de inculpare este deci acel act procesual prin care se constata existenta dispozitiei de tragere la raspundere a celui invinuit pentru fapta savar­sita, in actul de inculpare se materializeaza deci actul proce­sual al promovarii actiunii penale si de tragere la raspun­dere penala a faptuitorului.

Pune­rea in miscare a actiunii penale se dispune prin urmatoarele acte de inculpare: in faza de urmarire penala, prin ordo­nanta sau prin rechizitoriu (art. 235 alin. 2 si 3, art. 262 alin. 1, pct. 1 lit. 2 C. proc. pen.), iar in faza de judecata, in caz de extindere a procesului penal (art. 336 si 337 C. proc. pen.), prin incheierea de sedinta4, care constata declaratia verbala a procurorului, sau dispozitia instantei, in cazul cand procurorul nu participa la judecata (art. 336 alin. 2 C. proc. pen.), ori prin incheierea de la primul termen de jude­cata, la prima instanta, in cazul sesizarii prin plangere pre­alabila1.

Asadar, in faza de urmarire penala, punerea in miscare a actiunii penale se dispune de catre procuror prin ordo­nanta, iar la terminarea acesteia prin rechizitoriu, in faza de judecata procurorul dispune punerea in miscare a actiu­nii penale prin declaratie verbala, declaratie ce trebuie sa fie consemnata in mod expres in incheierea de sedinta. Ins­tanta de judecata dispune punerea in miscare a actiunii pe­nale prin incheierea de sedinta in cazul cand procurorul nu participa la judecata (art. 336 alin. 2 C. proc. pen.). Persoana vatamata provoaca punerea in miscare a actiunii penale, in cazurile prevazute de lege, prin introducerea plangerii prea­labile; punerea in miscare a actiunii penale, in asemenea cazuri, se face nu prin plangerea prealabila a persoanei vatamate, ci la plangerea prealabila a acesteia.

Actul de inculpare prin care se pune in mis­care actiunea penala produce efecte multiple. Indiferent de denumirea acestuia si de organul care a dispus punerea in miscare a actiunii penale, efectele pe care le produce sunt aceleasi. Prin punerea in miscare a actiunii penale, proce­sul penal se amplifica . Daca pana in acest moment urmari­rea penala s-a realizat numai in raport cu fapta (in rem), de acum inainte ea se efectueaza si in raport cu faptuitorul (in personam). Actul de punere in miscare a actiunii penale de­termina fizic persoana invinuitului impotriva caruia se formuleaza inculparea. Prin inculpare, calitatea sa procesuala se modifica.

Din subiect al activitatii procesuale, el devine parte in procesul penal, adica subiect pasiv al actiunii pe­nale si este chemat in fata organelor judiciare pentru a fi tras la raspundere penala. Prin punerea in miscare a actiu­nii penale se amplifica raportul procesual penal si cu privire la persoana faptuitorului.

In noua sa calitate, inculpatul dispune de mai multe drepturi si ii revin mai multe obligatii. Situatia sa procesu­ala se agraveaza, intrucat i se pune in sarcina comiterea fap­tei pentru care este chemat sa raspunda. Pot fi luate fata de el masuri mai grave si pe o perioada inde­lungata (arestarea peste 5 zile, cu posibilitate de prelungi­re). In acelasi timp insa sporesc atat drepturile inculpatului, cat si garantiile de infaptuire a acestora. Inculpatul poate cere efectuarea de cercetari pentru dovedirea lipsei de temei­nicie a dovezilor de vinovatie, are dreptul sa ia cunostinta de materialul cauzei. De asemenea, are dreptul de a fi asistat de un aparator si de a lua contact cu acesta pe tot parcursul procesului penal in conditiile art. 6 si art. 171-172 C. proc. pen.

Actul de punere in miscare confera organului judiciar drepturi procesuale sporite, marind, totodata, si cadrul obli­gatiilor sale. In indeplinirea atributiilor sale organul judiciar este dator sa efectueze toate actele procesuale necesare pen­tru desfasurarea procesului penal si realizarea scopului acestuia, iar in exercitarea drepturilor sale poate dispune luarea unor acte sau masuri procesuale pe care pana atunci nu le putea dispune (arestarea inculpatului, interzicerea luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul sau, extinderea urmaririi penale, trimiterea inculpatului in jude­cata).

Din punctul de vedere al legali­tatii sale, actul de inculpare trebuie sa indeplineasca anu­mite conditii de forma si fond. Astfel, actul de inculpare trebuie sa fie emis de organul competent sa puna in miscare actiunea penala. In cazurile in care punerea in miscare a actiunii penale este supusa vreunei conditii prealabile, prevazuta de lege (plangere prealabila, autorizare, sesizare de catre un anumit organ, exprimarea dorintei de catre un guvern strain sau orice alta conditie), actul de inculpare nu poate fi emis decat dupa indeplinirea acelei conditii. Altfel, actul procesual este lovit de nulitate, fara insa sa afecteze dreptul ia actiunea penala. Actiunea penala poate fi pusa in miscare dupa im­plinirea conditiilor legale (art. 10 alin. 2 C. proc. pen.).

Actul de inculpare trebuie sa se refere la o anume per­soana fizica (determinata) careia i se aduce imputarea de a fi savarsit sau luat parte la savarsirea faptei prevazute de legea penala, care face obiectul procesului penal. In cazul participatiei penale n-are importanta calitatea pe care a avut-o la comiterea faptei cel fata de care se pune in miscare actiunea penala, aceasta putand fi pusa in miscare fata de oricare dintre faptuitori, urmand ca in momentul descoperi­rii si a celorlalti participanti, procesul penal sa fie extins si cu privire la acestia si, pe cale de consecinta, sa fie extinsa si actiunea penala.

Actul de inculpare trebuie sa fie motivat, sa cuprinda temeiurile care justifica punerea in miscare a actiunii pena­le, adica sa cuprinda acele date, probe sau indicii temeinice cu privire la savarsirea faptei care face obiectul urmaririi sau al judecatii si la vinovatia persoanei impotriva careia se pune in miscare actiunea penala . In caz de pluralitate de persoane, fata de care se pune in miscare actiunea penala, motivarea trebuie sa priveasca pe fiecare dintre acestea.

Actul de inculpare trebuie sa contina orice alte date ce­rute de lege, cum sunt: data si locul intocmirii, aratarea or­ganului care l-a intocmit (procuror sau instanta de judecata, cand se face o extindere a procesului penal), cauza penala la care se refera, incadrarea juridica a faptelor. Apoi, trebuie sa se arate obiectul si data actului, precum si semnatura ce­lui care l-a intocmit.

Unele din actele de inculpare trebuie sa cuprinda si alte date; astfel, in cazul punerii in miscare a actiunii penale la plangerea prealabila, trebuie sa se indice cine este persoana vatamata si sa se precizeze daca aceasta se constituie parte civila si, eventual, sa se arate care este persoana responsa­bila civilmente.

Punerea in miscare a actiunii penale comporta anumite acte procesuale ce se dis­pun de catre organele competente si sunt aduse la inde­plinire prin actele procedurale prevazute de lege. Atat actele procesuale, cat si actele procedurale respective difera in raport de faza procesuala in care are loc punerea in miscare a actiunii penale.

Dupa inceperea urmaririi penale, daca organul de cercetare penala considera ca sunt indeplinite conditiile pre­vazute de lege pentru a se proceda la punerea in miscare a actiunii penale, face propuneri in acest sens pe care le inain­teaza procurorului. Propunerile organului de cercetare pena­la se consemneaza intr-un referat, care trebuie sa cuprinda, pe langa alte date, faptele savarsite prevazute de legea pe­nala si incadrarea lor juridica, precum si date in legatura cu persoana sau persoanele cu privire la care se solicita pune­rea in miscare a actiunii penale.

Daca sunt mai multi invinuiti in cauza, organul de cer­cetare va putea propune punerea in miscare a actiunii pe­nale odata pentru toti invinuitii sau numai pentru unii din ei, prin acelasi referat. In caz de participare penala in care invinuitii au calitati diferite, in cuprinsul referatului se vor face precizarile nece­sare. Daca in cauza sunt invinuiti care au comis mai multe fapte prevazute de legea penala, in cuprinsul referatului se vor face propuneri de punere in miscare a actiunii penale in legatura cu fiecare fapta si cu invinuitii care au comis-o.

Odata cu propunerea de punere in miscare a actiunii penale, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, organul de cercetare penala poate solicita procurorului si arestarea preventiva a inculpatului. Daca sunt mai multi inculpati in cauza, propunerea pentru arestarea preventiva se va face pentru fiecare in parte. Propunerea pentru ares­tarea preventiva a inculpatului sau a inculpatilor se poate face si ulterior punerii in miscare a actiunii penale, printr-un referat separat.

Referatul cu propunerea de punere in miscare a actiunii penale va fi inaintat de catre organul de cercetare penala, impreuna cu dosarul cauzei, procurorului care supraveghea­za actele de urmarire generala. Procurorul, dupa studierea referatului si a dosarului, se pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale. Cand este de acord cu propunerea organului de cerceta­re penala, procurorul dispune punerea in miscare a actiunii penale prin ordonanta.

Sectiunea a II-a. Exercitarea actiunii penale

Dupa punerea in miscare a actiunii penale, organul de cercetare penala este obligat sa-l cheme pe inculpat pentru a-i comunica fapta in legatura cu care este invinuit si sa-i dea explicatii au privire la drepturile si obligatiile pe care le are in noua sa calitate (de inculpat, deci de parte in procesul penal). Daca inculpatul nu este arestat preventiv, odata cu comunicarea punerii in miscare a actiunii penale, i se pune in vedere ca este obligat sa se prezinte ori de cate ori este chemat in cursul procesului penal si sa comunice orice schimbare de adresa.

Aceste obligatii nu se pot indeplini de catre organul de cercetare penala atunci cand inculpatul este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara. In situatiile in care urmarirea penala s-a efectuat fara punerea in miscare a actiunii penale, organul de cercetare, dupa efectuarea actelor de cercetare penala potrivit art. 232 si 255 C. proc. pen., inainteaza dosarul, impreuna cu refe­ratul in care se consemneaza rezultatul cercetarii, procu­rorului spre a se pronunta asupra cauzei.

Procurorul, primind dosarul insotit de referatul amintit, dupa ce indeplineste dispozitiile art. 257 C. proc. pen., refe­ritoare la prezentarea catre invinuit a materialului de urma­rire penala, procedeaza la verificarea lucrarilor de urmarire penala spre a se pronunta asupra acestora. Daca constata ca urmarirea penala este completa, ca au fost respectate dispo­zitiile legale care garanteaza aflarea adevarului cu privire la existenta faptei, a identitatii si vinovatiei invinuitului, ca acesta raspunde penal, insa actiunea penala n-a fost pusa in miscare pana la terminarea urmaririi penale, procurorul da rechizitoriul prin care pune in miscare actiunea penala si dispune trimiterea in judecata.

Cand procurorul constata ca urmarirea penala nu este completa, ca nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului sau ca urmarirea penala a fost efectuata de un alt organ decat cel prevazut de lege, pro­cedeaza potrivit art. 265 ori 268 C. proc. pen. si, dupa caz, restituie cauza sau o trimite la alt organ de urmarire pentru completarea sau refacerea urmaririi penale ori pentru efec­tuarea ei de catre organul competent.

In cazul anumitor infractiuni flagrante, punerea in mis­care a actiunii penale in faza de urmarire penala se dispune de catre procuror numai prin rechizitoriu (art. 468 alin. 2 C. proc. pen.) avand in vedere materialul strans de organul de urmarire penala cu ocazia constatarii infractiunii flagrante. Daca aceste materiale nu sunt suficiente, procurorul restitu­ie cauza organului de cercetare pentru continuarea cerceta­rii penale.

Organul de cercetare penala continua urmarirea penala si inainteaza dosarul procurorului odata cu invinui­tul, in cel mult trei zile de la arestarea acestuia. Procurorul se pronunta asupra cauzei in doua zile de la primirea dosa­rului si poate dispune una din masurile aratate in art. 262 C. proc. pen. in cazul in care dispune trimiterea in judecata, procurorul intocmeste rechizitoriul, dispune, la nevoie, ares­tarea inculpatului si inainteaza de indata instantei de jude­cata dosarul cauzei.

Cand procurorul, dupa verificarea lucra­rilor de cercetare penala, restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmaririi penale, aceasta se efectueaza potri­vit dispozitiilor obisnuite. Asa fiind, cand se aplica procedu­ra comuna, obisnuita, punerea in miscare a actiunii penale poate fi dispusa atat pe parcursul urmaririi penale, prin or­donanta, cat si la terminarea acesteia, prin rechizitoriu.

Se intampla uneori, pe parcursul judecatii in prima instanta (a cercetarii judecatoresti sau a dezbateri­lor), sa se descopere imprejurari noi in legatura cu obiectul judecatii. Astfel, este posibil sa se descopere ca inculpatul a savarsit si alte acte materiale care intra in continutul infrac­tiunii pentru care a fost trimis in judecata sau ca a savarsit o alta fapta prevazuta de legea penala, dar in legatura cu cea pentru care este judecat. De asemenea, este posibil sa se descopere ca la savarsirea infractiunii au participat si alte persoane sau ca alte persoane au comis fapte prevazute de legea penala, dar in legatura cu infractiunea pentru care este judecat inculpatul. In toate aceste situatii, ca urmare a legaturilor ce exista intre faptele comise, este utila si nece­sara judecarea lor deodata, fapt ce implica modificarea obiectului initial al judecatii. Legea prevede posibilitatea extinderii judecatii, in anumite conditii, la faptele nou descoperite si la persoanele care le-au comis, admitand atat extinderea actiunii penale, cat si extin­derea procesului penal .

Procedand la judecarea pricinii, instanta are obligatia sa puna in discutia partilor actele materiale noi cu privire la care a dispus extinderea actiunii. Daca prin extinderea acti­unii penale se schimba incadrarea juridica initiala a faptei, se pune in discutia partilor si noua incadrare juridica. Incul­patul are dreptul sa solicite fie judecarea cauzei catre sfarsi­tul sedintei de judecata, fie amanarea judecatii la un alt termen pentru a-si putea pregati temeinic apararea.

In cazul in care instanta constata ca inculpatul a fost deja judecat si condamnat pentru unele acte materiale, pro­cedeaza la reunirea lor si la judecarea infractiunii in intre­gul ei, desfiinteaza prima hotarare si pronunta una noua. Daca instanta care dispune extinderea actiunii penale, constata ca urmarirea penala nu este completa si ca nu exis­ta posibilitati de completare prin administrarea probelor chiar de catre instanta, se desesizeaza si restituie cauza pro­curorului in vederea completarii urmaririi penale, in conditi­ile prevazute de art. 333 C. proc. pen.

Punerea in miscare a actiunii penale in faza de judecata este determinata de stabilirea in sarcina inculpatului de noi fapte prevazute de legea penala, dar in legatura cu cele pen­tru care se gaseste trimis in judecata. De asemenea, se poate ca instanta de judecata sa con­state ca la savarsirea infractiunii, pentru care se gaseste tri­mis inculpatul in judecata (coautor, instigator, complice), au participat si alte persoane ori ca alte persoane au savarsit fapte prevazute de legea penala care au legatura cu cele pen­tru care este judecat inculpatul (tainuire, favorizare, nedenuntare).

Conditiile necesare punerii in miscare a actiunii penale cu privire la aceste fapte si persoane noi se completeaza cu ce­rinta ca faptele noi sa fie in legatura cu cele pentru care este judecat inculpatul sau persoanele noi sa fi participat la savarsirea faptelor alaturi de inculpat ori sa fi comis fapte in legatura cu cele ale inculpatului.

Alta situatie ce poate sa apara pe parcursul judecatii se refera la participarea si a altor persoane la savarsirea infractiunii pentru care a fost trimis inculpatul in judecata sau la savarsirea altor fapte prevazute de legea penala de catre alte persoane, dar in legatura cu infractiunea pentru care inculpatul a fost trimis in judecata. In aceste doua ipoteze se impune extinderea procesului penal cu privire la alte persoane decat cele care au fost trimise in judecata sau la alte fapte si persoane decat cele trimise initial in judecata. In ambele ipoteze, procurorul poate cere extinderea procesului penal, iar instanta cand gaseste cererea intemeiata o admite si procedeaza potrivit regulilor referitoare la extinderea procesului penal pentru alte fapte, care se aplica in mod asemanator .

Din dispozitiile art. 337 C. proc. pen., care reglementea­za extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, rezulta ca aceasta extindere nu poate fi ceruta decat de catre procuror, intrucat numai el poate dispune punerea in misca­re a actiunii penale fata de persoanele in legatura cu care s-au descoperit date de participare la fapta cu care a fost sesizata instanta sau dovezi ca au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar in legatura cu fapta inculpatului trimis in judecata.

Asadar, in lipsa procurorului de la judecata, ins­tanta nu are dreptul sa extinda procesul penal cu privire la alte persoane, procurorul fiind singurul organ ce are acest atribut2. Extinderea poate avea loc chiar daca persoanele pentru care s-a cerut extinderea nu sunt prezente. Instanta nu poate proceda la continuarea judecatii, ci va da un nou termen, la care vor fi citate persoanele inculpate prin extin­derea procesului penal, ocazie cu care se va pune in discutia partilor faptele comise si incadrarea lor juridica.

Cand procurorul nu participa la judecata insa instanta constata ca ar fi cazul sa se dispuna extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, fiind indeplinite conditiile cerute de lege, si nefiind posibila disjungerea, va dispune restituirea cauzei la procuror in conditiile art. 333 C. proc. pen., considerand ca urmarirea penala nu este completa. Chiar daca se ajunge la o intarziere in solutionarea cauzei, restituirea se impune spre o justa rezolvare a cauzei, avandu-se in vedere toate imprejurarile care duc la aflarea adevarului.

Daca disjungerea este posibila, atunci instanta va continua sa judece faptele si persoanele cu care a fost sesizata, iar pentru alte persoane sau pentru alte fapte si persoane, in privinta carora s-au descoperit dovezi in cursul judecatii, va fi incunostintat parchetul competent. Intr-o atare situatie procurorul va proceda la efectuarea urmaririi penale pentru persoanele ori pentru faptele si persoanele semnalate si, in raport de rezultatul obtinut, va dispune punerea in miscare a actiunii penale si sesizarea instantei competente a le judeca ori va rezolva in altfel cauza, tinand cont de dispozitiile art. 262 pct. 2 C. proc. pen.

Odata pusa in miscare, actiunea penala trebuie sa fie exercitata pana la solutionarea cauzei penale. Exercitiul actiunii pe­nale impune efectuarea unui complex de acte procesuale referitoare la supravegherea urmaririi penale fata de cel vi­novat de savarsirea infractiunii, trimiterea lui in judecata, sustinerea invinuirii, folosirea cailor de atac, care sa dinami­zeze procesul penal.

Pentru a se putea realiza obiectul actiunii penale, adica tragerea la raspunderea penala a persoanelor care au savar­sit infractiuni, trebuie sa se creeze conditiile necesare pen­tru supunerea acestora judecatii. De aceea este nevoie sa fie stranse dovezile necesare cu privire la existenta infractiunii, identitatea infractorului si vinovatia acestuia. Potrivit Codu­lui nostru de procedura penala in vigoare, strangerea aces­tor dovezi se realizeaza de catre procurori si organele de cercetare penala in faza urmaririi penale, tocmai pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata (art. 201 C. proc. pen.).

Dupa inceperea urmaririi penale, persoanei care a sa­varsit o infractiune i se arata in ce consta invinuirea sa si i se cere sa declare tot ce stie in legatura cu fapta si cu in­vinuirea. Potrivit Codului de procedura penala, invinuit este persoana fata de care s-a inceput o urmarire penala (art. 229 C. proc. pen.). Urmarirea penala incepe cu privire la o fapta concreta prevazuta de legea penala, iar nu cu privire la per­soana faptuitorului. Posibilitatea de invinuire apare in cursul acestei urmariri in rem, de aceea, persoanei invinuite trebuie sa i se aduca la cunostinta invinuirea cu ocazia primei sale ascultari.

Calitatea sa de invinuit ii determina pozitia de subiect al activitatii procesuale. Folosirea in personam a actiunii penale se realizeaza prin punerea in miscare a actiunii penale, cand invinuitul, subiect al activi­tatii procesuale, devine subiect al acestei actiuni si deci parte in proces. In Codul de procedura penala se prevede ca actiunea penala se pune in miscare prin actul de inculpare (art. 9 alin. 2). Inculparea, ca act procesual prin care se pune in miscare actiunea penala, este de atributul procurorului, exceptie facand cazurile in care si prima instanta, in conditi­ile aratate de lege, poate proceda la punerea in miscare si la exercitarea actiunii (de exemplu, extinderea actiunii).

Or­ganele de cercetare penala nu fac altceva decat sa stranga si sa verifice probele cu privire la existenta infractiunii, identi­tatea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, deci sa creeze conditiile pentru a se putea proceda la inculpare. Inculparea poate avea loc atat in faza de urmarire pe­nala, cat si in faza de judecata. Aceasta se dispune prin or­donanta in cursul urmaririi penale si eventual prin rechizitoriu la terminarea urmaririi penale. In acest caz re­chizitoriul indeplineste atat functia de act de inculpare, cat si pe cea de act de sesizare a instantei de judecata. Ceea ce inseamna ca inculparea, potrivit actualului Cod de proce­dura penala, nu se confunda cu trimiterea in judecata, cu sesizarea instantei de judecata.

Trimiterea in judecata reprezinta un act procesual distinct si un alt moment ce tine de exercitiul actiunii pe­nale. Ca moment de exercitare a actiunii penale, trimiterea in judecata face ca procesul penal sa treaca din faza de ur­marire penala in faza de judecata, sa se amplifice tot mai mult atat cu privire la subiectii procesuali, cat si in legatura cu actele procesuale si procedurale ce vor fi efectuate de acesti subiecti. Fara trimiterea in judecata, fara acest act de exercitare a actiunii penale, nu s-ar putea realiza scopul procesului penal, instantele de judecata fiind singurele or­gane care au dreptul sa aplice cu caracter definitiv sanctiu­nile de drept penal.

Sustinerea invinuirii, ca moment distinct de exercitare a actiunii penale, consta in participarea la desfasurarea pro­cesului pentru dovedirea vinovatiei inculpatului si deci temeinicia tragerii la raspundere penala a acestuia, in con­formitate cu legea. Actele de sustinere a invinuirii pot fi efectuate in tot cursul procesului penal, de la folosirea in rem a actiunii penale si pana la solutionarea cu caracter definitiv a cauzei.

In cadrul actelor de sustinere a actiunii penale intra si folosirea cailor de atac de catre subiectii acti­unii penale. Procurorul, ca organ specializat al statului, are puteri depline in ce priveste folosirea apelului si a recursului ordinar. Pentru caile extraordinare de atac aceste puteri sunt mai limitate si depind de fiecare cale de atac. Si partea vatamata poate folosi caile ordinare de atac, precum si revi­zuirea si contestatia in anulare in cazurile prevazute de lege. in ce priveste recursul in anulare si recursul in interesul le­gii, nu sunt puse la dispozitia partilor, ci sunt incredintate numai procurorului general.

Caile de atac pot fi folosite si de subiectii pasivi ai actiu­nii penale in cadrul contraactiunii ce o exercita pentru apa­rarea intereselor lor . Deci, chiar daca subiectii activi ai actiunii nu indeplinesc activitatile de exercitare a actiunii penale, subiectii pasivi, prin folosirea cailor de atac, fac sa se continue procesul penal, sa se amplifice. De asemenea, su­biectii pasivi, in exercitarea contraactiunii, pot provoca con­tinuarea procesului penal si dupa solutionarea cu caracter definitiv a cauzei penale prin folosirea cailor de atac extraor­dinare a contestatiei in anulare si a revizuirii.

In privinta folosirii cailor de atac[35], indiferent ca este vorba de subiectii activi ai actiunii, de subiectii sai pasivi sau de alte persoane indrituite, acestea nu creeaza noi raporturi procesuale, ci il amplifica pe cel initial si fac ca procesul penal sa continue. Totodata, prin folosirea lor nu se promoveaza o noua actiune penala, ci se amplifica procesul penal in temeiul aceleiasi actiuni penale. Ele declanseaza un control asupra modului cum a fost solutionata actiunea penala in cadrul primei judecati si fac sa se reia procesul penal prin continuarea sa. Asadar, folosirea cailor de atac constituie o modalitate de exercitare a actiunii penale in cadrul procesului penal.

De regula, actiunea penala este pusa in miscare de catre procuror, cu exceptiile prevazute de lege. In cazurile in care actiunea penala se pune in miscare de catre procuror, exercitiul acesteia ii apartine aproape in ex­clusivitate. Procurorul, din oficiu si in baza rolului activ pe care trebuie sa-1 aiba in cadrul procesului penal (art. 2 si 4 C. proc. pen.), indeplineste toate activitatile ce tin de exerci­tarea actiunii penale. Mai mult, procurorul are datoria de a veghea ca celelalte organe judiciare, care participa in proce­sul penal, sa faca totul pentru aflarea adevarului si solutio­narea temeinica si legala a actiunii penale, pusa in miscare si exercitata de el.

In faza de urmarire penala, procurorul, ca subiect activ al actiunii penale, indeplineste functia de sustinator al in­culparii, iar ca organ de supraveghere, si deci ca conducator al urmaririi penale, functia de rezolvare a cauzelor in aceas­ta faza. In dubla sa calitate, procurorul se conduce dupa principiile de organizare a Ministerului Public - legalitatea, impartialitatea si controlul ierarhic - si isi exercita atributi­ile numai in temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia.

Nici o alta persoana si nici un alt organ nu poate exer­cita actiunea penala pe care el a pus-o in miscare. Exista unele situatii in care, prin vointa legiuitorului, actiunea pe­nala, pusa in miscare si exercitata de procuror este stinsa prin retragerea plangerii prealabile sau impacare.

Pentru un numar limitat de infractiuni actiunea penala este pusa in miscare de catre instanta de judecata la plangerea preala­bila a persoanei vatamate si este exercitata de partea vatamata. Actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate este, in principiu, supusa unor reguli speciale. Cand plangerea prealabila este adre­sata organelor de cercetare penala, procurorului sau organu­lui competent (art. 279 alin. 2 lit. b si c C. proc. pen.), actiunea penala se pune in miscare de catre procuror; cand plangerea este adresata instantei de judecata (art. 279 alin. 2 iit. a si alin. 3 C. proc. pen.) actiunea penala se pune in miscare de instanta sesizata. In astfel de situatii, partea vatamata poate efectua acte de exercitare a actiunii penale,. alaturi de procuror.

Procurorul poate exercita actiunea penala si in cazul in care aceasta este pusa in miscare de catre instanta de judecata. Dreptul persoanei vatamate de a dispune de plangerea sa, in cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, a capatat o precisa reglementare in legislatia noastra penala si procesual penala. Exercitarea actiunii penale, in cazurile subordonate plangerii prealabile, nu se face in exclusivitate de catre partea vatamata, ci si de catre procuror cand acesta participa la judecata, fara a impieta asupra dreptului partii vatamate de a dispune de plangerea sa prin retragerea acesteia sau prin impacare cu inculpatul. Cand exista cone­xitate sau indivizibilitate intre infractiunile supuse plangerii prealabile si fapta care se urmareste dupa procedura obisnu­ita, sau fata de care este aplicabila procedura speciala de ur­marire a unor infractiuni flagrante si disjungerea nu este posibila, se aplica pentru toate faptele procedura obisnuita (art. 281 si art. 478 alin. 2 C. proc. pen.). Desi fap­tele se urmaresc la plangerea prealabila a persoanei vata­mate, sesizarea instantei se va face prin rechizitoriu de catre procuror. In atare cauze, sustinerea invinuirii se realizeaza in mod concurent de catre procuror si partea vatamata care a facut plangerea organelor in drept.

Odata pusa in miscare actiunea penala trebuie dusa pana la capat. Irevocabilitatea actiunii penale se com­pleteaza cu obligativitatea ei si cu legalitatea si oficialitatea procesului penal. Procurorul, din momentul punerii in mis­care a actiunii penale, este obligat sa o exercite pana la solutionarea definitiva a cauzei penale; el nu o poate revoca. Retragerea plangerii prealabile si impacarea partilor nu constituie acte de revocare a actiunii penale puse in miscare, ci cauze de stingere a acestei actiuni (art. 10 alin. 1 lit. h C. proc. pen.).

Desi procurorul nu poate revoca actiunea penala, in vederea aflarii adevarului si a respectarii dispozitiilor le­gale, poate pune concluzii de achitare, cand invinuirea nu se confirma, sau poate cere incetarea procesului penal, cand a intervenit vreuna din cauzele prevazute in art. 10 lit. f-h si j C. proc. pen. Procurorul cere incetarea procesului penal si atunci cand considera ca sunt indeplinite conditiile pentru a se dispune inlocuirea raspunderii penale.

Cererile si concluziile procurorului trebuie sa fie inteme­iate si motivate. Aceasta nu inseamna insa ca ele sunt si obligatorii pentru instanta. Chiar daca ele sunt intemeiate, instanta continua judecarea cauzei pana la solutionarea ei. Instanta are in vedere cererile si concluziile procurorului in masura in care ele se coroboreaza cu toate probele din dosar, contribuie la formarea convingerii intime ca reprezinta adevarul si ca deci solutia preconizata este temeinica si le­gala, in caz contrar, instanta poate condamna chiar daca concluziile procurorului sunt de achitare sau de incetare a procesului penal si invers.

Cererea procurorului de achitare, de incetare a procesului penal sau de schimbare a calificarii juridice nu este altceva decat un act procesual ce se inscrie in exercitiul actiunii penale. Sustinerea invinuirii inseamna efectuarea de acte in sprijinul temeiurilor care justifica in­culparea; dar sustinerea invinuirii nu este singura modali­tate de exercitare a actiunii penale in faza de judecata, de catre procuror. Procurorul, pe baza datelor concrete ale cau­zei, rezultate din cercetarea judecatoreasca sau din dezba­teri, poate pune concluzii in favoarea inculpatului. De altfel, apararea inculpatului revine, potrivit regulilor de baza privi­toare la rolul activ si aflarea adevarului, fiecarui organ judi­ciar, indiferent de functia pe care o indeplineste in cadrul procesului penal.

Exista si situatii in care exercitarea actiunii penale este impiedicata. Constituie astfel de impiedicari cazurile prevazute de art. 10 C. proc. pen., care privesc atat punerea in miscare a actiunii penale, cat si exercitarea acesteia. Astfel, daca se constata existenta vreunuia din cazurile aratate in art. 10 C. proc. pen. sau o alta cauza prevazuta de lege (de nepedepsire), dupa punerea in miscare a actiunii penale, aceasta nu mai poate fi exercitata.

In prezenta unuia din aceste cazuri actiunea penala isi pierde aptitudinea functionala, influ­entand desfasurarea normala a procesului penal. Drept ur­mare, nici procesul penal nu-si mai poate urma cursul sau, cu exceptiile prevazute in art. 13 C. proc. pen. Cand aceste cazuri de inaptitudine functionala apar in cursul urmaririi penale, procurorul dispune scoaterea de sub urmarirea pe­nala sau incetarea urmaririi penale, dupa caz (art. 11 pct. 1 lit. b si c, raportat la art. 10 C. proc. pen.) , cu exceptia cazu­lui prevazut la art. 10 lit. i C. proc. pen. privind inlocuirea raspunderii penale.

In faza de judecata instanta, pentru aceleasi cazuri, dispune achitarea sau incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 si 4, combinat cu art. 11 pct. 2 C. proc. pen.). Efectele pe care le produc, cat si aspectele procedurale in legatura cu ele, sunt asemanatoare cu cele tratate la punerea in miscare a actiunii penale si de aceea nu le mai reluam.

Sectiunea a III-a. Epuizarea actiunii penale

Ca orice actiune in justitie si actiunea penala, in desfasurarea sa, are un moment final, are un sfarsit. Asa cum s-a mai aratat, actiunea penala parcurge mai multe mo­mente cu semnificatii juridice importante si deosebite. Unul din acestea se refera la epuizarea actiunii penale ca urmare a indeplinirii actelor procesuale necesare pentru realizarea obiectului actiunii. Actiunea penala poate lua sfarsit fie prin solutionarea definitiva a cauzei penale, fie prin stingerea ap­titudinii functionale a acesteia, deci in modalitati diferite. Prin epuizarea actiunii penale, ia, de regula, sfarsit si proce­sul penal. Actiunea penala este numai relativ epuizata atunci cand legea admite posibilitatea continuarii procesului penal, de exemplu, la cererea inculpatului (art. 13 C. proc. pen.) sau prin folosirea unei cai de atac extraordinare.

Solutionarea cauzei penale si stingerea actiunii penale sunt doua notiuni distincte, cu caracter si efecte deosebite. Epuizarea, prin solutionarea cauzei, implica desfasu­rarea procesului penal pana la judecarea definitiva a cauzei penale. Actiunea penala este exercitata pe intreg cursul des­fasurarii procesului penal, adica prin parcurgerea tuturor fazelor procesuale. Consumarea actiunii penale in fata ins­tantei, prin solutionarea cu caracter definitiv a cauzei pena­le, face sa se puna capat, prin intermediul actiunii penale, conflictului de drept penal dedus in justitie.



Prin rezolvarea definitiva a conflictului de drept penal pe calea judecatii se realizeaza dreptul statului de a-l trage la raspundere penala pe faptuitor si se restabileste or­dinea de drept incalcata. Acesta este de fapt modul normal de epuizare a actiunii penale si are caracterul de forma or­dinara de infaptuire a justitiei penale prin rezolvarea in fond a cauzei penale.

Stingerea aptitudinii functionale a actiunii penale, ca modalitate de epuizare a acesteia, poate interveni oricand dupa comiterea faptei prevazute de legea penala. Cand stingerea aptitudinii functionale s-a produs ina­inte de promovarea actiunii penale, inseamna ca conflictul de drept penal nu mai poate fi adus in fata organelor judici­are pentru a fi constatat si solutionat.

Stingerea actiunii penale intervine, in genere, dupa ce aceasta a fost pusa in miscare, deci in cursul exercitarii sale, atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata. Descoperirea sau ivirea unei cauze de stingere, pe timpul exercitarii actiunii, si inainte de solutionarea sa definitiva prin judecata, face ca actiunea penala sa-si piarda eficienta, sa nu mai poata fi exercitata. Ca urmare a incidentei unei astfel de cauze, conflictul de drept, care forma obiectul cau­zei penale, nu mai este rezolvat, iar procesul penal ramane si el fara obiect. Organele judiciare, sesizate cu cercetarea sau judecarea cauzei penale, nu mai au de rezolvat un con­flict de drept penal, sarcina lor limitandu-se la constatarea existentei faptei comise si la incidenta cauzei care stinge actiunea penala. Stingerea actiunii penale, altfel decat prin solutionarea definitiva a cauzei, este un mod incidental de epuizare a actiunii penale.

Constatarea cauzelor de stingere a actiunii penale face ca actiunea penala sa nu poata sa-si urmeze cursul sau normal, punandu-i capat ina­inte de a se fi ajuns la solutionarea definitiva a cauzei pe­nale, prin judecata. Efectele lor juridice insa sunt diferite, dar fata cu actiunea penala toate impiedica promovarea si exercitarea acesteia si im­plicit si desfasurarea procesului penal. Nu toate aceste cauze duc insa la stingerea irevocabila a actiunii penale.

Unele dintre aceste cauze au ca efect stingerea definitiva a actiunii penale, altele dimpotriva, doar impiedica promova­rea sau exercitarea acesteia, adica sting conditionat eficienta actiunii, deci o stingere ale carei efecte pot fi, eventual, in­laturate. Astfel, imprejurari ca: fapta nu exista, fapta nu este prevazuta de legea penala, fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii, existenta vreuneia din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei au ca efect stingerea aptitudinii functionale a actiunii penale, con­cret pusa in miscare fata de inculpatul respectiv, iar nu dreptul la actiune.

Aceste cauze atrag deci stingerea, pe plan procesual, a unei actiuni care netemeinic a fost pusa in mis­care, in cazul in care fapta nu a fost savarsita de invinuit sau de inculpat, stingerea aptitudinii functionale nu im­piedica ca, ulterior, dreptul la actiune sa fie folosit impotriva adevaratului vinovat.

Cauzele referitoare la lipsa plangerii prealabile a per­soanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului com­petent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale, cat si faptul ca s-a dis­pus inlocuirea raspunderii penale, sunt cauze care duc la stingerea conditionata a actiunii penale. Ele impiedica pune­rea in miscare si exercitarea actiunii penale, dar odata stinsa, procesual, actiunea penala, dreptul la actiune poate sa fie din nou folosit chiar fata de acelasi inculpat. Faptul ca s-a pus in miscare o actiune penala, spre exemplu, fara au­torizarea sau sesizarea unui anumit organ duce la stingerea procesuala a actiunii penale, dar nu si la stingerea dreptului de a folosi din nou acea actiune. Actiunea penala poate fi pusa in miscare, ulterior, cu observarea conditiilor legale ne­cesare, in cazul in care plangerea prealabila n-a fost facuta in termenul prevazut de lege (tardivitatea plangerii) actiu­nea penala se stinge, deci si dreptul de a mai pretinde trage­rea la raspundere penala a persoanei vinovate de comiterea infractiunii .

Cauzele prevazute in art. 10 C. proc. pen. referitoare la intervenirea amnistiei, a prescriptiei ori a decesului faptu­itorului, a retragerii plangerii prealabile, ori a impacarii partilor in cazul infractiunilor pentru care retragerea plan­gerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala, a existentei autoritatii lucrului judecat duc la stingerea actiu­nii penale, atat procesual, cat si substantial.

Pentru solutionarea cauzelor penale instantele de judecata, in stadiul deliberarii, trebuie sa analizeze o serie de chestiuni privind existenta infractiu­nii, vinovatia inculpatului, pedeapsa ce urmeaza sa i se aplice ori masurile educative sau de siguranta care pot fi lu­ate, cand este cazul, starea de libertate a inculpatului si al­tele.

Deliberand asupra cauzei si stabilind ca fapta exista, ca ea constituie infractiune si ca a fost savarsita cu vinovatie de catre inculpat, instanta dispune condamnarea acestuia. In cazul in care, din contra, constata ca fapta nu exista sau chiar daca exista ea nu este prevazuta de legea penala, fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, nu a fost savarsita de inculpat, ii lipseste unul din elemen­tele constitutive ale infractiunii sau exista vreuna din cauze­le care inlatura caracterul penal al faptei, instanta dispune achitarea celui trimis in judecata.

Deliberand asupra conflictului de drept penal dedus in fata instantei pe calea actiunii penale, se stabileste exis­tenta sau inexistenta conflictului respectiv si se pronunta, dupa caz, condamnarea sau achitarea celui supus judecatii (art. 343, 345 C. proc. pen.). Condamnarea si achitarea, ca solutii ale instantei de judecata, daca raman definitive, constituie procesual cele doua modalitati de epuizare a actiunii penale .

Cand apar in cursul procesului penal cauzele prevazute in art. 10 C. proc. pen., literele f la j, care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, procesul penal nu mai poate continua, indiferent de faza procesuala in care se afla. Astfel, daca in timpul urmaririi penale apare una din cauzele prevazute in art. 10 lit. f-h si j, iar actiunea penala a fost pusa in miscare, procurorul, prin ordonanta, la cererea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune incetarea urmaririi penale (art. 242 si 243 alin. 1 si 2, rapor­tate la art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.). Cand actiunea pe­nala n-a fost pusa in miscare, incetarea urmaririi penale se dispune de catre procuror prin rezolutie motivata. Daca aceste cauze se constata cu ocazia verificarii lucrarilor de urmarire penala, procurorul, facand aplicarea art. 262 pct. 2 lit. a C. proc. pen., raportat la art. 11 C. proc. pen., dispune clasarea, scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale.

In situatia in care una din cauzele prevazute in art. 10 lit. f-j apare dupa sesizarea instantei, aceasta va dispune incetarea procesului penal (art. 345 alin. 1 si 3 raportat la art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.). Hotararea de incetare a procesului penal, luata de catre instanta de judecata, nu re­zolva fondul cauzei penale, ci dispune numai asupra actiunii penale, incetand procesul penal fara a se pronunta asupra existentei faptei si vinovatiei celui trimis in judecata.

Prin incetarea urmaririi penale, cat si prin incetarea procesului penal, atat procurorul, cat si instanta de judecata nu se pronunta asupra conflictului de drept penal dedus in fata organelor judiciare, ci constata existenta cauzei care in­latura aptitudinea functionala a actiunii penale, facand sa impiedice punerea in miscare si exercitarea sa .

Ordonanta sau rezolutia motivata a procurorului si ho­tararea instantei prin care s-a pus capat procesului penai au efecte deosebite fata de actiunea penala. Astfel, ordonanta sau rezolutia motivata a procurorului prin care se dispune incetarea urmaririi penale pentru vre­una din cauzele prevazute in art. 10 lit. f-h si j nu priveste fondul cauzei penale. De aceea, urmarirea penala poate fi reluata daca ulterior se constata ca ordonanta sau rezolutia prin care s-a dispus incetarea urmaririi penale in mod gresit a retinut cazul de incetare (art. 273 alin. 1 C. proc. pen.).

Rezulta deci ca ordonanta sau rezolutia procurorului nu este investita cu autoritate de lucrul judecat si ca oricand dupa incetarea urmaririi penale aceasta poate fi reluata daca acti­unea penala mai este inca exercitabila. Hotararea de incetare a procesului penal, pronuntata de catre instanta de judecata ramasa definitiva, este investita cu autoritate de lucru judecat si devine executorie. In con­secinta, actiunea penala nu mai poate fi pusa in miscare si exercitata, ea fiind stinsa, atat in sens material, cat si proce­sual. Totusi, procesul penal va putea fi reluat atunci cand prin folosirea unei cai extraordinare de atac, care a fost ad­misa ca intemeiata, a fost inlaturata hotararea definitiva atacata (revizuire sau recurs in anulare).

Pentru motive bine intemeiate urmarirea sau judecata penala poate fi reluata. Reluarea poate sa fie dispusa fie de catre procuror, fie de prima instanta ori de instantele competente sa rezolve caile de atac. Reluarea urmaririi sau a judecatii penale este in fapt o continuare a procesului penal, deci procesul se continua, nu se reia. Motivele de reluare sunt multiple; ele privesc posi­bilitatea inlaturarii greselilor sau lipsurilor ce s-au produs in desfasurarea procesului penal, fie in exercitarea actiunii penale, fie in solutionarea cauzei penale.

In faza de judecata cazurile de reluare a judecatii fac obiectul a numeroase dispozitii, unele privind reluarea cer­cetarii judecatoresti sau a dezbaterilor la prima instanta (art. 344 C. proc. pen.), altele se refera la reluarea judecatii dupa admiterea unor cai de atac (art. 379 pct. 2 lit. b, art. 392 art. 405 si art. 414 alin. 1 C. proc. pen.). Caile de atac fiind remedii procesuale, folosirea lor, atunci cand sunt ad­mise ca intemeiate, duc la o noua judecata in scopul justei solutionari a cauzei.

Reluarea este posibila numai in masura in care actiunea penala poate fi exercitata. Daca intre timp a intervenit una din cauzele de stingere a aptitudinii functio­nale a actiunii penale, prevazute in art. 10 C. proc. pen., re­luarea nu poate avea loc.

In principiu, reluarea urmaririi penale este dispusa de procuror pe baza de ordonanta, in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata, reluarea urmaririi penale se face in baza hotararii prin care instanta a dispus restituirea. Restituirea poate fi dispusa de catre instanta pentru mo­tivele aratate in art. 332, 333, 335, 336 si 337 C. proc. pen., adica atunci cand cercetarea penala a fost realizata de catre un organ necompetent, urmarirea penala este incompleta, s-a dispus extinderea actiunii penale sau s-a dispus extin­derea procesului penal si instanta nu procedeaza la jude­carea cauzei, ci o restituie la procuror in conditiile art. 333 C. proc. pen.

Reluarea, prin redeschiderea urmaririi penale (art. 273 C. proc. pen.), are loc cand, dupa ce s-a dispus incetarea ur­maririi penale sau scoaterea de sub urmarire, se constata ca nu a existat in fapt cazul, prevazut in art. 10, care a impiedi­cat exercitarea actiunii penale, ori ca a disparut imprejurarea pe baza careia s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale.

Reluarea urmaririi penale face ca procesul penal sa-si urmeze cursul pentru constatarea si solutionarea conflictului de drept penal adus in fata organelor judiciare pe calea actiunii penale. Reluarea are efecte si asupra ares­tarii preventive a inculpatului. In faza de judecata, cand reluarea judecatii are loc prin folosirea cailor de atac, se constata greselile comise de ins­tanta a carei hotarare a fost atacata. Reluarea face sa se am­plifice procesul penal in temeiul aceleiasi actiuni penale care a facut obiectul judecatii anterioare. Caile de atac pot viza oricare din hotararile date de catre instanta de judecata (de condamnare, achitare sau de incetare a procesului penal).

Actiunea penala ia sfarsit printr-o hotarare de con­damnare, de achitare sau de incetare a procesului penal, cand aceasta ramane definitiva. Astfel, hotararea de con­damnare sau de achitare prin care se rezolva cu carac­ter definitiv conflictul de drept penal, statuandu-se in fapt si in drept asupra existentei sau inexistentei infractiunii, a identitatii faptuitorului si a vinovatiei sale, pune capat pro­cesului penal si constituie lucru judecat. De asemenea, con­stituie lucru judecat si hotararea definitiva prin care se constata existenta uneia din cauzele care duc la incetarea procesului penal (art. 386, 393, 409 C. proc. pen.). Intrata in puterea lucrului judecat, hotararea definitiva nu mai poate fi atacata decat printr-o cale extraordinara de atac, ea fiind investita din acest moment cu forta executorie.

Totodata, lucrul judecat impiedica oricare noua urmarire pentru fapta care a facut obiectul judecatii. Impiedi­carea produce efecte chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar da o alta incadrare juridica. Prin aceasta se creeaza au­toritate de lucru judecat in virtutea careia nici o persoana care a fost definitiv judecata nu mai poate fi din nou ur­marita si judecata pentru aceeasi fapta (non bis in idem). Pentru a se putea invoca autoritatea lucrului judecat trebuie sa existe o hotarare definitiva prin care s-a rezolvat conflic­tul de drept penal, noua urmarire judiciara sa se indrepte impotriva aceleiasi persoane si sa aiba de obiect fapte mate­riale asupra carora s-a pronuntat hotararea definitiva.

Hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia (art. 22 C. proc. pen.). Pronuntandu-se si asupra actiunii civile, cand prin fap­ta supusa judecatii s-a produs o paguba materiala (art. 346 C. proc. pen.), hotararea definitiva a instantei penale are au­toritate de lucru judecat pentru instantele civile cu privire la aceasta actiune. In cazurile in care instanta penala lasa ne­solutionata actiunea civila (art. 346 alin. 4 C. proc. pen.) solutia se justifica, pe de o parte, prin lipsa de competenta a instantei penale, iar, pe de alta parte, prin imposibilitatea exercitarii actiunii civile in cadrul procesului penal.

Hotararile penale definitive prin care se dispune achitarea pe motiv ca fapta nu exista sau ca nu are caracter penal, fiind motivate in rem, produc efecte fata de toti par­ticipantii, chiar daca s-a pronuntat numai fata de Unii din ei. Hotararile de achitare motivate in personam isi produc efec­tele numai fata de acele persoane la care se refera acea moti­vare .

Hotararea definitiva a instantei civile poate avea insa autoritate de lucru judecat in fata organelor judiciare penale cu privire la aspectul civil al faptei generatoare de prejudicii materiale, la existenta prejudiciului, la cuantumul pagube­lor materiale si la chestiunile prealabile. Asa fiind, hotara­rea definitiva a instantei civile are autoritate redusa in penal si nu poate constitui un obstacol la promovarea si exercitarea actiunii penale si deci la desfasurarea procesului penal.



I. Gh. Gorganeanu, op. cit., pag. 87.

Trib. Supr. Sect. pen., compl. mil., dec. nr. 236 din octombrie 1970, in R.R.D. nr. 6/1970, pag. 156-157.

Dragos Cojocaru, Probleme din practica judiciara a instantelor militare, in R.R.D. nr. 7/1971, pag. 98-105.

Trib. Supr., Sect. pen., dec. nr. 2243 din sept. 1986, in R.R.D. nr. 9/1987, pag. 79.

Principiu introdus prin Legea nr. 32/1990, publicata in M.Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

Gr .Gr. Theodoru, op. cit, vol. I, pag. 243.

V. Dongoroz si colectivul, Noul Cod de procedura penala si Codul de procedura penala anterior. Prezentare comparativa, Editura Poli­tica, Bucuresti, 1968, pag. 173.

De exemplu, prescriptia nu ope­reaza fata de infractiunile contra pacii si omenirii prevazute de Codul penal (art. 121 alin. 2 C. pen.); minoritatea ori iresponsabilitatea nu produce efecte decat fata de persoanele in legatura cu care se constata o asemenea stare de fapt.

Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 1665 din 20 noiembrie 1970, in R.R.D. nr. 10/1971, pag. 148-155.

Adrian Stefan Tulbure, Fapte care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni si inlocuirea raspunderii penale, in R.D.P. nr. 2/1996, pag. 98-99.

Iulian Poenaru, Modificarea Codului penal. Legea nr. 6 din 29 martie 1973, B.J.C., Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973, pag. 21-31.

George Antoniu, Vinovatia penala,, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1995, cap. IV, Cauzele care inlatura vinovatia, pag. 197.

Curtea Suprema de Justitie, sect. pen., dec. nr. 1232/1994, Recurs in anulare. Eroare grava de fapt, in R.D.P. nr. 2/1995, pag. 153.

C.S.J., sect. pen., dec. nr. 1232/1994, in Dreptul nr. 7/1995, pag. 93.

Ion Gh. Gorganeanu, Prezumtia de nevinovatie, Editura si Tipografia INTACT, Bucuresti, 1996, pag. 45-50.

Trib. Supr., Sect. pen., compl. mil., dec. nr. 236/1970, in R.R.D. nr. 6/1971.

Florin Roman, Modalitatea procesuala de stingere a urma­ririi penale ca urmare a prescriptiei in cauzele cu autori necunoscuti, in Dreptul nr. 3/1996, pag. 67-68.

Curtea de Apel Bucuresti, sect. a II-a pen., dec. nr. 396/1995, R.D.P. nr. 1/1996, pag. 137.

Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2513/1987, in R.D.P. nr. 7/1988, pag. 70.

Asa, de exemplu, in ipoteza unei amnistii acordate numai infractorilor minori, in caz de participatie penala vor beneficia de efectele amnis­tiei numai infractorii minori, ceilalti urmand sa raspunda penal pentru faptele comise. In acest caz, raspunderea pe­nala este inlaturata pentru acele fapte concrete, determi­nate, dar numai in privinta minorilor. Pentru majori exista raspunderea penala si deci actiunea penala poate fi pro­movata si exercitata in conditii normale.

I. Neagu, op. cit, pag. 182-183.

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, inlocuirea raspunderii penale pentru unele infractiuni cu raspun­derea administrativa sau disciplinara, Editura Academiei, Bucuresti, 1957.

Stefan Danes, Unele aspecte teoretice ale institutiei inlocuirii raspunderii penale, in R.D.P. nr. 2/1994, pag. 44-48.

N. Volonciu, Tratat, vol. I, pag. 247.

Dumitru C. Popescu, Consideratii privind autoritatea lucrului judecat in cadrul re­glementarii procesual penale, in R.R.D. nr 1/1971, pag. 35-45

Curtea de Apel Bucuresti, Sect. I-a, dec. nr. 534/1994, si Curtea de Apel Bucuresti, Sect. a II-a pen., dec. nr. 9/A/1994, in V. Papadopol, Culegere nr. 4, pag. 79-80 si 215-216.

Trib. Supr., Sect. pen., dec. nr. 893/1976, in C.D./1976, pag. 365.

Asa, de exemplu, pentru par­ticipantul la infractiunea de complot care a denuntat fapta mai inainte de a fi descoperita, procurorul va dispune incetarea urmaririi penale potrivit art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen., combinat cu art. 167 alin. 5 C. pen. Instanta va dispune in acest caz incetarea procesului penal potrivit art. 345 alin. 3, combinat cu art 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen., raportate la art. 167 alin. 5 C. pen.

Ion Dumitru, inceperea urmaririi penale in cazul in­fractiunii de audienta, in Dreptul nr. 4/1993, pag. 72-73.

Eugen V. Ionaseanu, Procedura inceperii urmaririi penale, Editura militara, Bucuresti, 1979, pag. 146.

Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 53 din 18.01.1988, in R.R.D. nr. 12/1988, pag. 78-79.

Trib. Suprem, Sect. pen., dec. nr. 2243 din septembrie 1986, in R.R.D. nr. 9/1987, pag. 79.

„Instanta nu poate sa extinda procesul penal si nici sa dispuna resti­tuirea cauzei la procuror in vederea completarii urmaririi penale, cu obiect exclusiv de a se dispune trimiterea in judecata si a altor persoane' (Trib. Supr., Sect. pen., dec. nr. 319 din 18 februarie 1975, in Culegere de decizii pe anul 1975, pag. 506-507).

Curtea de Apel Cons­tanta, dec. pen. nr. 154/1994, in R.D.P. nr. 2/1995, pag. 139.

D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 6.

Prevederea din art. 11 punctul 1 lit. c a fost introdusa prin Legea nr. 141 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, pu­blicata in M. Of. nr. 289 din 14.11.1996.

Trib. Supr., Sect. pen., dec. nr. 3895/1971, in R.R.D. nr. 1/1971, pag. 171.

Augustin Ungureanu, Din practica judiciara penala a Curtii de Apel Bacau (I), in R.D.P. nr. 1/1997, pag. 98-107.

Tr. Pop, op. cit, pag. 459.

V. Dongoroz, op. cit., pag. 344-345.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1177
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site