Principiul prezumtiei de nevinovatie

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET" BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

MASTER - STIINTE PENALE

DISCIPLINA: Drept procesual penal

PRINCIPIUL PREZUMTIEI DE NEVINOVATIE

ABREVIERI

Art = articol;

Alin = alineat;

Dec = decizie;

Ed = editura;

Nr = numar;

Op.cit. = opera citata;

Pag = pagina;

Pct = punct;

Rev = revista;

R.R.D. = Revista romana de drept.

BIBLIOGRAFIE

G.Theodoru, Drept procesual penal roman.Parte generala, vol.I, Universitatea "Al.I.Cuza", Iasi, Facultatea de Drept, 1974

C.Stefani, Jambu Merlin, Criminologie et science penitenciere, deuxieme edition, Paris, Dalloz, 1970

Iulian Poenaru, Pentru o noua conceptie in elaborarea principiilor si normelor dreptului procesual penal, in RRD, nr.12, 1977

Doru Pavel, Consideratii asupra prezumtiei de nevinovatie, in RRD, nr.10, 1978

P. Patenaude, Le droit a une defense pleine et entiere et l'apparition en jurisprudence canadienne des resultats de l'utilistion de techniques modernes d' enquete et surveillance, RTDH 1998

B. Wagner, L'indemnisation d'une detention provisoire suivie d'un acquittement, RTDH 1994,

D. Szafran, Le lpaignant et les garanties de l'article 6 de la Convention europeene des droits de l'homme, RTDH 1995

D. Spielmann, Proces equitable et presumption d'innocence, RTDH 1995

A. Berthe, Le compte-rendu d'audience et l'autorite et l'impartialite du pouvoir judiciare, RTDH 1998

CAPITOLUL I

PREZUMTIA DE NEVINOVATIE

Prezumtia de nevinovatie si-a castigat autonomia, ca regula de drept, abia in secolul al XVIII-lea, pentru prima data ea fiind in legislatia Statelor Unite ale Americii si apoi in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789[1].

Mai tarziu, simtindu-se nevoia acestei prezumtii prin documente cu caracter international, ea a fost inscrisa in art.11 din Declaratia Universala a drepturilor Omului, adoptata de Adunarea genarala a Organizatiei Natiunilor unite la 10 decembrie 1948 facandu-se, in acelasi timp, recomandarea ca legislatiile nationale ale statelor sa insereze in dispozitiilor lor norme privind prezumtia de nevinovatie.

Inscrierea acestei prezumtii in legislatiile marii majoritati ale statelor lumii constituie o victorie impotiva conceptiilor potrivit carora ar exista criminali innascuti, care au o predispozitie patologica spre savarsirea de infractiuni si pentru care nu ar putea opera prezumtia de nevinovatie.

Conceptiile scolilor antropologica si pozitivista, au dominat o intinsa perioada curentele criminologice[2], ele insa fiind invinse odata cu aparitia scolilor criminologice care explica geneza criminalitatii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economica, biologica.

Prezumtia de nevinovatie este inscrisa ca principiu fundamental in legislatiile unor state, iar in legislatia noastra este inscrisa in cadrul titlului III din Codul de procedura penala, art.66.

Dat fiind faptul ca, prin functionalitatea si semnificatia ei, prezumtia de nevinovatie iradiaza in intreaga desfasurarea a procesului penal, importanta ei depasind domeniul probelor, se impunea reevaluarea ei si consacrarea ca regula de baza in intregul proces penal.[3]

Acest lucru s-a realizat prin actuala Constitutie a Romaniei, care in art.23 pct.11, a consacrat expres faptul ca pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.

Se observa o aparenta neconcordanta intre dispozitiile constitutionale si cele ale art.6 paragraful 2 din CEDO[4].  Apreciem ca aceasta este doar o formulare in termeni diferiti a aceluiasi moment, stabilirea legala a vinovatiei vizand stabilirea acesteia printr-o hotarare judecatoreasca de condamnare ramasa definitiva.

In noua sa "postura", prezumtia de nevinovatie se infatiseaza ca o garantie juridico-sociala acordata celui invinuit de savarsirea unei infractiuni.[5]

In virtutea acestei prezumtii, acela impotriva caruia a fost declansat un proces penal este prezumat nevinovat pana la dovedirea vinovatiei intr-un proces public, cu asigurarea garantiilor dreptului de aparare[6].

In dreptul nostru, invinuitul sau inculpatul nu trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia, organelor judiciare revenindu-le sarcina administrarii probelor in procesul penal.

Fiind o prezumtie relativa, prezumtia de nevinovatie poate fi rasturnata prin dovedirea vinovatiei in cursul activitatii de probatiune. Rasturnarea prezumtiei de nevinovatie poate fi facuta numai prin probe certe de vinovatie. Cand, ca urmare a administrarii tuturor probelor necesare solutionarii cauzei, se ajunge la indoiala asupra vinovatiei si aceasta nu este inlaturata dupa administrarea de noi probe, prezumtia de nevinovatie nu este rasturnata, orice indoiala fiind in favoarea invinuitului sau inculpatului. In acest sens, in practica judiciara se arata, ca in caz de condamnare, instanta trebuie sa dovedeasca, fara echivoc, vinovatia inculpatului, deoarece dubiile existente se interpreteaza in favoarea acestuia.

In mod logic, inscrierea prezumtiei de nevinovatie ca regula de baza a procesului penal, implica perfectionarea tuturor institutiilor procesuale in care este evocata necesitatea existentei probelor de vinovatie si, daca este nevoie, vor fi introduse noi institutii care sa contribuie la amplificarea rezonantelor acestui principiu fundamental in desfasurarea procesului penal.

Astfel, motivarile hotararii judecatoresti pronuntate dupa intrarea in vigoare a Constitutiei invoca deseori principiul fundamental al prezumtiei de nevinovatie[7]. "Intrucat in speta nu exista probe care sa evidentieze imprejurarile comiterii furtului sau vinovatia inculpatului, acesta beneficiaza de prezumtia de nevinovatie, luand in considerare dispozitiile art.66 din Codul de procedura penala, potrivit caruia, invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia sa " . Cand se ajunge la indoiala asupra vinovatiei si aceasta indoiala nu este inlaturata dupa administrarea de noi probe, prezumtia de nevinovatie subzista, caci de orice indoiala profita inculpatul sau invinuitul ".

Fragmentele din hotararile de mai sus subliniaza importanta prezumtiei de nevinovatie in intreaga economie a procesului penal si necesitatea perfectionarii institutiilor procesuale in care este evocata existenta probelor de vinovatie, astfel incat reglementarea sa se subscrie acestui principiu fundamental[10].

Dupa cum aratam si mai sus, sediul materiei acestui principiu se afla in Codul de procedura penala, art.66, care spune ca: "inculpatul sau invinuitul nu este obligat sa dovedeasca nevinovatia sa", iar in Constitutie, in art.23 alin.11 este prevazut ca :"pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata."

Garantiile pentru respectarea principiului prezumtiei de nevinovatie sunt sarcina probei care revine organelor judiciare si nu invinuitului sau inculpatului si orice dubiu in interpretarea probelor este in favoarea invinuitului sau inculpatului. Prezumtia de nevinovatie este inlaturata cand se stabileste ca probele au fost riguros administrate.

CAPITOLUL II

PREZUMTIA DE NEVINOVATIE IN ALTE SISTEME

DE DREPT COMPARAT

Poate cea mai veche si cea mai celebra dintre garantiile procedurale in materie penala, prezumtia de nevinovatie este definita in art. 6 2 in formularea sa clasica: orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata pana cand vinovatia sa a fost stabilita legal.

Domeniul de aplicabilitate a acestei garantii este inca neclar in jurisprudenta Curtii si a fostei Comisii. Daca este cert ca ea se aplica tuturor acuzatiilor in materie penala, indiferent de calificarea interna a faptei[11], ramane de solutionat problema de a sti daca beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si persoana aflata doar in faza de urmarire penala. Exista astfel decizii ale Comisiei prin care se refuza aplicarea prezumtiei de nevinovatie a unui suspect cu ocazia primei audieri de catre politie , decizii prin care se admite posibilitatea garantarii acestui drept si in faza de urmarire si chiar inainte de formularea vreunei acuzatii ori decizii in care Comisia lasa problema deschisa, evitand parca ostentativ sa pronunte o solutie in abstracto . Pe de alta parte, insa, jurisprudenta fostei Comisii este ferma in a constata aplicabilitatea art. 6 2 fazei de instructie preparatorie judiciara, in statele in care exista o astfel de faza procedurala .

La randul ei Curtea, fara sa clarifice in abstracto problema a decis cu prilejul solutionarii unei cauze in care se punea in discutie prezumtia de nevinovatie a unei persoane acuzate de calomnie a decis ca aceasta beneficiaza de acest drept si in faza de urmarire, intrucat, in dreptul elvetian, este necesara plangerea prealabila pentru punerea in miscare a actiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusa, persoana in cauza era deja "acuzata" in sensul Conventiei . Probabil insa ca instanta europeana a ramas la aceasta concluzie, chiar daca nu a afirmat-o niciodata explicit, existand chiar o situatie in care s-a constatat o violare a art. 6 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar inceperii actiunii penale contra reclamantului .

Din acest text Curtea si fosta Comisie au extras consecinte importante relativ la procedurile penale ale statelor membre. In primul rand, una din consecintele prezumtiei de nevinovatie este ca sarcina probei apartine acuzarii, iar dubiul profita acuzatului .

Totusi, s-a admis in anumite situatii faptul ca acuzarea nu este tinuta sa probeze toate elementele infractiunii, spre exemplu, atunci cand legea austriaca nu impunea ministerului public si partii vatamate obligatia de a proba lipsa de veridicitate a unor afirmatii care intrau in continutul unei infractiuni de calomnie .

De asemenea, Comisia a admis faptul ca in unele state exista raspunderea penala obiectiva, fara a considera ca aceasta aduce atingerea prezumtiei de nevinovatie. Spre exemplu, intr-un caz aproape extrem de raspundere obiectiva, fosta Comisie a considerat licita condamnarea unei persoane pentru o infractiune vamala comisa prin aceea ca in masina reclamatului s-au descoperit droguri, fara insa a se cerceta daca persoana stia ca acestea sunt in masina pe care o conducea sau stia ce este in pachetele respective .

Tot in acest context, Curtea a precizat ca prezumtia de nevinovatie nu se poate opune prezumtiilor de fapt a caror valoare este recunoscuta de majoritatea statelor membre, cu conditia ca aceste prezumtii simple sa nu depaseasca un caracter rezonabil astfel incat judecatorul sa nu fie pus in situatia de a nu mai avea puterea de a stabili faptele .

Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie implica dreptul inculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a furniza proba in apararea sa . In opinia Curtii, dreptul la tacere al celui acuzat de comiterea unei infractiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara a putea fi sanctionat in vreun fel pentru aceasta.

Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturi de altele, insa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fi sanctionata penal, disciplinar sau contraventional.

Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru ca, dupa arestarea a trei persoane, membri IRA, li s-a cerut acestora sa spuna care le este alibiul pentru perioada de timp in care avusese loc un atentat cu bomba. Cum acestia au refuzat sa spuna ceva, cei trei au fost condamnati pentru refuzul de a oferi informatii politiei la cate 6 luni de inchisoare, ceea ce echivaleaza cu violarea dreptului lor la tacere .

De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane, de a nu putea fi obligat sa depuna marturie contra ei-insasi . Ratiunea principala a acestei reguli este aceea de a evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul ca o persoana nu poate contribui la propria incriminare nu presupune insa ca aceasta nu poate fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtine probe care exista independent de vointa acuzatului, in conditiile in care astfel de mijloace coercitive - perchezitie, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc - sunt utilizate in cadrul unor proceduri care sa garanteze lipsa arbitrariului . Totusi atunci cand se cere faptul personal al inculpatului, Curtea interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe, precizand ca neputinta sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conduca la obligarea suspectului de a furniza probe impotriva sa .

In fapt, o persoana acuzata de o infractiune vamala a fost obligata de catre justitia franceza sa furnizeze mai multe documente din care putea sa rezulte contrabanda presupusa a fi fost comisa de catre reclamat.

In acelasi sens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de ancheta a unei eventuale infractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate in posesia sa, poate sa aduca atingere dreptului de a nu contribui la propria incriminare .

Problema prezumtiei de nevinovatie sa ridica chiar si atunci cand procesul penal nu se sfarseste cu o hotarare de condamnare . Chestiunea are la baza situatia cheltuielilor de judecata si a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii - lipsa de srviciu, deplasari etc. Intr-o prima faza, Curtea a urmat logica prezumtiei de nevinovatie decizand ca, daca o persoana nu a fost condamnata, dar a fost obligata sa plateasca cheltuielile de judecata pe motiv ca, daca nu intervenea prescriptia probabil ar fi fost condamnata, exista o violare a art. 6 2 .

Ulterior, insa, Curtea a revenit si a precizat in trei cauze identice din acest punct de vedere ca nu exista o violare a prezumtiei de nevinovatie in situatia in care o persoana este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata, cu ocazia unei proceduri care s-a intrerupt deoarece pedeapsa care s-ar fi putut pronunta era insignifianta .

Motivarea Curtii ni se pare bizara, ea afirmand ca, spre deosebire de situatia din cauza Minelli, in cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecata nu s-a instituit cu titlu de sanctiune, ci, in conditiile in care probele creau o stare de suspiciune, nu departe de constatarea vinovatiei, pur si simplu s-a refuzat impunerea unei cheltuieli colectivitatii.

Bizareria apare, dincolo de alte argumente[32], din faptul ca un astfel de argument duce chiar Curtea in situatia de a viola prezumtia de nevinovatie atunci cand vorbeste de o stare de suspiciune, incriminata in dese alte randuri.

Confruntata cu criticile doctrinei, instanta a revenit ulterior din nou la jurisprudenta Minelli, condamnand statul austriac pentru ca a impus anumite cheltuieli unei persoane achitate, motivand cu faptul ca erau suficiente indicii de vinovatie pentru a fi condamnata .

O alta hotarare care ni se pare deosebit de importanta in aceasta materie este cea din afacerea Asan Rushiti. In speta, reclamatul a fost arestat si apoi trimis in judecata pentru omor, insa a fost achitat de catre un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv ca nu existau suficiente probe indreptate impotriva sa. Dupa decizia de achitare, reclamantul a solicitat despagubirea sa pentru detentia suportata, insa o instanta austriaca a respins cererea sa pe motiv ca la data arestarii sale existau indicii clare de vinovatie.

Curtea a hotarat ca o astfel de decizie, chiar daca nu afirma vinovatia reclamantului, constituie o atingere serioasa a prezumtiei de nevinovatie si a condamnat statul austriac .

Solutia a fost identica si atunci cand, intr-o situatie asemanatoare, instanta nationala a respins cererea de despagubire pentru detentia provizorie a unui inculpat achitat pe motiv ca erau mai multe indicii de vinovatie - insuficiente insa pentru o condamnare - decat de nevinovatie[35].

S-a constatat, in acelasi sens, o violare a prezumtiei de nevinovatie intr-o cauza implicand un cuplu al caror fiu a fost internat intr-un institut pentru copii, in baza unor indicii dupa care ar fi fost abuzat sexual. Banuiala s-a adeverit, iar principalii suspecti au fost parintii sai, insa din cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea de sub urmarire. Cu toate acestea, autoritatile au refuzat, timp de cativa ani, sa permita copilului sa se intoarca acasa, pe motiv ca nu vor sa permita parintilor sa reia abuzurile sexuale.

In aceste conditii, Curtea a constatat indicii serioase ale unei incalcari a art. 6 2 . Aceste doua decizii mai recente ale Curtii, ar sugera o revenire la principiile din hotararea Minelli, insa exista si decizii ale Curtii care nu pot sustine afirmatia. Spre exemplu, aceasta a hotarat ca nu este violata prezumtia de nevinovatie atunci cand, ca urmare a urmaririi penale a unei societati comerciale timp de peste 6 ani, aceasta a dat faliment desi nu a fost condamnata penal, iar instantele nationale au respins cererea de despagubire . Mai mult, in cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmatie socanta pentru cel ce a citit si deciziile citate mai sus, afirmand ca "art. 6 nu da in nici un caz dreptul persoanei de a fi despagubita pentru prejudiciile ce le-ar fi putut suferi ca urmare a unei proceduri penale".

In fine, o alta problema ce apare frecvent in plangerile adresate Curtii este cea a atitudinii organelor de stat cu privire la acuzatul penal, Curtea admitand de mai multe ori faptul ca prezumtia de nevinovatie apasa si asupra altor persoane sau organe decat cele judecatoresti . Spre exemplu, numeroase plangeri au vizat practica judecatorilor de a tine cont de antecedentele judiciare ale acuzatului in solutionarea cauzei, fapt care a fost judecat ca fiind compatibil cu exigentele Coventiei .

Ceea ce este insa important de remarcat este faptul ca prezumtia de nevinovatie nu se adreseaza numai judecatorului, ci tuturor organelor de stat, cu anumite limitari in ceea ce priveste activitatea de acuzator a ministerului public .

Aceste autoritati, in special cele care se ocupa cu anchetele penale, trebuie sa se dovedeasca foarte prudente cu privire la declaratiile publice relative la cauze aflate in cercetare, cu scopul de a feri persoanele implicate de a fi socotite culpabile inainte de judecata lor .

Aceasta obligatie nu implica insa faptul ca autoritatile sa se abtina de a informa publicul cu privire la anchetele penale in curs, insa acestea trebuie sa foloseasca formulari din care sa nu rezulte vinovatia persoanelor anchetate, utilizand termeni precum "suspect", "exista banuiala ca" etc . Spre exemplu, s-a decis o lipsa a violarii art. 6 2 in situatia in care un ministru elvetian a declarat pe un post de televiziune ca reclamantul este vinovat de anumite infractiuni, insa a precizat imediat ca justitia trebuie sa confirme acest lucru .

Prin aceste decizii, la care se adauga altele formand o jurisprudenta constanta, fosta Comisie a creat o distinctie care trebuie operata intre notiunea de "suspiciune" si cea de "afirmatii de vinovatie" .

Insa atunci cand in cursul unei conferinte de presa inalti oficiali ai ministerului de interne francez - intre care si Ministrul de Interne - au desemnat o persoana, fara a nuanta sau a-si exprima rezerve, ca fiind participant la un asasinat al unui fost deputat si ministru, Curtea a considerat ca aceste declaratii au incitat publicul sa creada in vinovatia acesteia, au afectat prejudecatile instantei, constituind astfel o incalcare a prezumtiei de nevinovatie .

Mai mult, chiar si o campanie de presa, tolerata de catre autoritati prin neinterventie, poate ridica probleme serioase sub aspectul respectarii dreptului de a nu fi considerat vinovat pana la o decizie penala de condamnare . Statul poate fi tras la raspundere in fata Curtii, in astfel de ipostaze, in special atunci cand campania de presa a fost provocata de catre unul dintre agentii sai .