Principiul neagresiunii (principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta)

Principiul neagresiunii (principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta)

Consacrarea principiului neagresiunii in dreptul international contemporan constituie una dintre principalele transformari calitative ale acestui drept. Principiul neagresiunii este piatra de hotar care transforma dreptul international dintr-un drept al razboiului intr-un drept al pacii. In baza acestui principiu, astazi, razboiul este considerat cea mai grava crima internationala. In acest mod, stravechiul "jus ad bellum", in numele caruia statele au declansat atatea razboaie, a fost abolit.

Interzicerea amenintarii cu forta si a folosirii ei impotriva independentei politice sau integritatii teritoriale a unui stat are implicatii in diferite domenii ale dreptului international, ducand la elaborarea unor noi reglementari. Pe de o parte, sunt create norme de drept international in scopul de a preveni agresiunea, prin apararea securitatii statelor, realizarea dezarmarii si prin stabilirea obligatiei statelor de a rezolva diferendele internationale numai prin mijloace pasnice. Pe de alta parte, apar reglementari noi, referitoare la raspunderea statelor pentru agresiune, la sanctiunile pentru reprimarea ei, la incriminarea si pedepsirea actelor de agresiune.

Principiul neagresiunii se prezinta ca o rezultanta a principiului neinterventiei. Primul tratat international care interzice recurgerea la razboi pentru rezolvarea diferendelor internationale este "Tratatul general pentru renuntarea la razboi "din 27 august 1928, cunoscut si sub denumirea de Pactul de la Paris sau Pactul Briand-Kellog.

Dupa Pactul Briand-Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic international care condamna agresiunea si anume "Tratatul de neagresiune si conciliere ", semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie 1933, denumit si Pactul Saavedra Lamas, dupa numele ministrului de externe argentinian.

"Toti membrii organizatiei se vor abtine, in relatiile internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei, atat impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, cat si in mod incompatibil cu scopurile O.N.U." In acest mod, Carta Organizatiei Natiunilor Unite defineste, in articolul 2, principiul neagresiunii.

Carta foloseste la alin.4 al acestui articol cuvantul "forta", fara sa stabileasca exact limitele termenului utilizat. Nu trebuie avuta in vedere numai forta armata, ci si orice alte manifestari de forta, in sens de presiuni economice, politice sau de orice alta natura, care pot afecta integritatea teritoriala si independenta politica a unui stat.

Amenintari cu forta pot constitui :

faptul ca un stat isi concentreaza trupele intr-o zona de frontiera ;

intreruperea completa sau partiala a relatiilor economice si a mijloacelor de comunicatii ;

demonstratii navale sau aeriene ;

folosirea mijloacelor de comunicare (presa, radio, televiziune) pentru propaganda de razboi.

Afirmarea principiului neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului international contemporan oglindeste procesele de adanci transformari ale comunitatii internationale la sfarsitul secolului XX. Dupa cum este stiut, in aceasta perioada, se ridica forte uriase in favoarea pacii, impotriva politicii agresive a unor state. Existenta si cresterea necontenita a fortelor pacii stau la baza incriminarii agresiunii in dreptul international contemporan si constituie o garantie ca, in cele din urma, orice agresiune va fi reprimata, iar vinovatii-trasi la raspundere.