Introducere in dreptul comercial intern si international

Introducere in dreptul comercial intern si international

Notiunea, obiectul si delimitarea dreptului comercial si a dreptului comertului international

Procesul economic de productie, circulatie (intermediere, schimb) si consumatie se desfasoara intr-un anumit cadru legal, prin intermediul operatiunilor juridice de vanzare, mandat, comision, depozit, asigurare, transport, gaj, imprumut etc.

Normele juridice care reglementeaza relatiile sociale ce se formeaza in cadrul activitatii de comert apartin, in principiu, dreptului comercial.

Definitia dreptului comercial

Dreptul comercial este acea ramura a dreptului privat care cuprinde ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementeaza relatiile sociale patrimoniale si personal - nepatrimoniale din sfera activitatii de comert, relatii care se nasc de regula intre persoane care au calitatea de comerciant si care se afla pe o pozitie de egalitate juridica.

Pentru explicarea acestei definitii sunt necesare cateva precizari:

a)      Termenii de "persoane' si "afaceri' se refera la comercianti si la actele de comert;

b)      Comerciantii sunt persoanele care fac acte obiective de comert in nume propriu, cu titlu de profesie;

c)      Afacerea, in sens larg priveste "viata unei intreprinderi' de la infiintare pana la incetarea existentei sale, iar in sens restrans presupune o operatiune sau un act de comert;

d)      Actul obiectiv de comert este, in esenta, orice act de intermediere purtand asupra unei operatiuni de schimb si care, de regula, se exercita de un comerciant cu titlu de profesie, operatiuni carora li se poate adauga activitatea de productie a marfii pentru a fi destinata consumului.

Obiectul dreptului comercial

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, in principal, relatiile sociale patrimoniale, care prezinta caracter comercial si, in secundar, relatiile personal-nepatrimoniale.

In legatura cu relatiile personal - nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare ale comerciantilor persoane fizice si societati comerciale {numele comercial, sediul, emblema etc), in dreptul comercial acestea dobandesc natura patrimoniala. in consecinta, incalcarea lor este aparata printr-o actiune patrimoniala, fie in concurenta neloiala, fie in contrafacere, fie in daune.

Cu toate acestea, in dreptul comercial exista si relatii personal - nepatrimoniale reglementate de normele juridice de drept comercial, cum ar fi dreptul de a alege si de afi ales in organele de conducere a societatii.

Trasaturile dreptului comercial

Comercialitatea

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizeaza, in primul rand, prin comercialitate.

Determinarea comercialitatii cunoaste in diferite sisteme de drept doua conceptii:

conceptia subiectiva;

conceptia obiectiva.

a)  Potrivit conceptiei subiective (proprie legislatiei germane), comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, subiectul participant la raportul juridic respectiv. Daca raportul juridic se concretizeaza in acte sau
fapte juridice facute de o persoana care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial^. Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercita permanent o activitate comerciala cu titlu
de profesie sau care au numele ori firma inmatriculata in Registrul Comertului.

Asadar, potrivit conceptiei subiective, actul de comert este caracterizat prin trei trasaturi:

este realizat de un comerciant;

este realizat in exercitarea profesiei comerciale;

rcalizandu-1, comerciantul urmareste exploatarea comertului sau.

b) Potrivit conceptiei obiective (sistem adoptat de legislatia franceza si de celelalte legislatii de inspiratie franceza), comercialitatea unui raport juridic este detasata de profesiunea de comerciant exercitata de persoana
care a savarsit actul respectiv.

Comercialitatea actelor si faptelor juridice este definita, la randul ei, pe baza a doua criterii: unul pozitiv si altul negativ.

In conformitate cu criteriul pozitiv, sunt acte si fapte de comert actele si faptele juridice declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective (art. 3 C.com.).

In cadrul enumerarii actelor si faptelor de comert facuta de legiuitor se regasesc cel putin trei idei care sunt fundamentale in procesul calificarii unui act sau fapt juridic comercial. Acestea se refera la:

ideea de interpunere in schimb;

ideea de activitate economica organizata sub forma de intreprindere;

ideea de conexiune economica a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt juridic de comert, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.

Cu toate acestea, Codul comercial roman are in vedere si asa numitele "acte subiective de comert' savarsite de un comerciant. Din momentul stabilirii calitatii de comerciant a autorului lor, operatiunile facute sunt prezumate a fi comerciale.

Astfel, potrivit art. 4 C.com. sunt considerate fapte de comert     "celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila, sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul'. Aceasta prezumtie instituita de legiuitor cu privire la comercialitatea unui fapt juridic este numai relativa (juris tantum), ceea ce inseamna ca poate fi combatuta prin proba contrara. In afara de cazurile aratate, prezumtia legata de comercialitate opereaza de plin drept, toate operatiunile unui comerciant fiind acte de comert prin efectul acestei prezumtii.

Conform criteriului negativ prin care legiuitorul exclude anumite acte si fapte juridice de la caracterul comercial, potrivit art. 5 C.com., "Nu se poate considera ca fapt de comert cumpararea de producte sau de marfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumatiunea cumparatorului, ori a familiei sale, de asemenea, revanzarea acestor lucruri si nici vanzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pamantul sau sau cel cultivat de dansul'.

Egalitatea juridica a partilor si specificul normelor juridice

Raporturile juridice comerciale se bazeaza pe egalitatea juridica a subiectelor de drept. In cadrul relatiilor contractuale vointa unui partener nu este subordonata vointei celuilalt, fiecare fiind liber sa negocieze clauzele contractuale. Aceasta trasatura a raporturilor de drept comercial accentueaza ideea ca dreptul comercial este o ramura de drept privat.

Egalitatea juridica a partilor actioneaza ca urmare a existentei in dreptul comercial a normelor juridice dispozitive, supletive. Spre deosebire de ramurile dreptului public, in care subiectele de drept, persoane fizice si/sau juridice, se afla pe pozitie de subordonare juridica fata de stat (organele statului) normele juridice fiind de regula imperative, in dreptul comercial suntem in prezenta unor norme juridice de la care subiectele se pot abate, stabilind de comun acord conduita pe care trebuie sa o aiba fiecare in cadrul unui raport juridic comercial.

Aceasta posibilitate pe care o au partile contractante este expresia principiului libertatii de vointa consacrat in art. 969 C.civ.

Normele juridice care reglementeaza activitatea de comert se regasesc atat in legislatia comerciala, cat si in legislatia civila, de drept procesual civil, precum si in unele documente internationale (conventii, tratate) care cuprind norme de drept material uniform si care se aplica in raporturile comerciale interne, ca norme de drept unificat.

Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea si creditul

Normele juridice de drept comercial contin mecanisme care faciliteaza circulatia rapida a bunurilor, de exemplu, a valorilor mobiliare (actiuni, obligatiuni), a efectelor de comert etc.

Avand in vedere faptul ca normele dreptului comercial se adreseaza, in principal, comerciantilor, iar activitatea acestora trebuie sa se desfasoare cu maxima rapiditate, potrivit sintagmei "timpul costa bani', dreptul comercial contine si dispozitii derogatorii de la dreptul comun, care il fac mult mai accesibil pentru destinatarii sai.

Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoasterea in dreptul comercial a oricarui mijloc de proba, pentru dovedirea obligatiilor comerciale, dar si prin acceptarea formelor simplificate de contractare (de exemplu: oferta scrisa urmata de acceptare sau oferta scrisa sau verbala urmata de executare).

Dreptul comercial se bazeaza pe credit, termenul avand doua acceptiuni:

credit - in sens de amanare in timp a platii datoriei;

credit - in sens de incredere, buna-credinta, care trebuie sa existe in relatiile dintre comercianti.

Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun (dreptul civil), cum ar fi, de exemplu, prezumtia de solidaritate a debitorilor).

Pentru realizarea creditului, in cele doua acceptiuni ale sale, dreptul comercial contine reglementari privind securitatea acestuia. Astfel, de exemplu, in art. 42 C.com. legiuitorul instituie prezumtia de solidaritate a debitorilor, oferind astfel o garantie pentru creditori, in realizarea creantelor lor. De asemenea, in art. 43 C.com. este prevazuta regula potrivit careia debitorul este de drept in intarziere prin simpla ajungere la termen (aceasta fiind o reglementare care concretizeaza si simplitatea dreptului comercial).

Delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de drept

Dreptul comercial - ramura a dreptului privat

Dreptul comercial este o ramura de drept privat.

Apartenenta dreptului comercial la subdiviziunea dreptului privat este incontestabila. Aceasta determinare se face in functie de urmatoarele criterii:

natura relatiilor sociale reglementate de normele juridice de drept comercial (obiectul reglementarii);

calitatea subiectelor intre care se formeaza relatiile sociale reglementate de dreptul comercial (de regula comercianti);

caracterul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale ce formeaza obiectul dreptului comercial (de regula, norme juridice dispozitive, in special supletive

metoda de reglementare a dreptului comercial, adica egalitatea juridica a partilor intre care se nasc relatiile reglementate de normele dreptului comercial.

Prin aceste trasaturi, dreptul comercial face parte din categoria ramurilor de drept privat. Fiind un drept privat, dreptul comercial are puternice afinitati cu celelalte ramuri de drept privat, in principal cu dreptul civil.

In doctrina, chiar a existat o controversa cu privire la considerarea dreptului comercial ca un drept autonom sau trebuie sa se integreze in dreptul civil, in vederea realizarii unui drept privat unitar.

Cu toate acestea, exista deosebiri intre dreptul comercial si celelalte ramuri ale dreptului privat, deosebiri care-i justifica autonomia si il particularizeaza ca ramura distincta de drept.

Pe de alta parte, dreptul comercial are puncte de contingenta cu unele ramuri ale dreptului public, respectiv cu dreptul administrativ, financiar (fiscal), penal si, in unele cazuri, cu dreptul international public

Raportul dintre dreptul comercial si unele ramuri de drept privat

Raportul dintre dreptul comercial si dreptul civil

Dreptul comercial este, prin natura lui, o ramura de drept privat, ocupandu-se de comercianti si de actele de comert. Fata de dreptul civil, dreptul comercial este un drept autonom, deoarece institutiile sale au suferit modificari legate de dinamica comertului. De exemplu, activitatea de intermediere in operatiunile de schimb impune ca normele de drept sa satisfaca nevoile comertului, tinand seama de cele trei elemente: creditul, celeritatea si securitatea.

Aceeasi institutie prezinta trasaturi diferite in cadrul dreptului civil, respectiv in cadrul dreptului comercial. De exemplu, in cazul raporturilor obligationale, obligatiile comerciale pot fi dovedite cu orice mijloc de proba, in timp ce obligatiile civile, de obicei, se dovedesc cu inscrisuri.

Cu toate acestea, dreptul civil reprezinta dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat. In aceste conditii si reglementarile specifice dreptului comercial se vor completa, facandu-se trimitere la normele juridice de drept civil. De exemplu, societatile comerciale sunt reglementate in mod specific de Legea nr. 31/1990, republicata, dar aceasta lege se completeaza cu dispozitiile Decretului nr. 31/1954 privind persoana juridica in general.

Comparand cele doua ramuri de drept se pot stabili urmatoarele asemanari si deosebiri principale:

Asemanari

atat dreptul civil, cat si dreptul comercial sunt ramuri de drept privat;

in cadrul raporturilor juridice, subiectele se afla pe pozitie dc egalitate juridica; normele juridice au, de regula, caracter dispozitiv, predominand cele supletive; contractul este principalul izvor de obligatii (aceasta trasatura fiind intemeiata pe existenta celorlalte asemanari precizate mai sus).

Deosebiri

Deosebirile argumenteaza ideea autonomiei fiecareia dintre cele doua ramuri de drept analizate si se refera, in principal, la obiectul reglementarii.

Normele de drept civil reglementeaza, in principal, orice fel de relatii sociale patrimoniale si personal - nepatrimoniale, in timp ce normele juridice de drept comercial reglementeaza numai acele relatii patrimoniale care au un caracter comercial. Unele drepturi subiective care in dreptul civil au caracter nepatrimonial, in dreptul comercial se transforma in drepturi patrimoniale (de exemplu, drepturile privind identitatea persoanei in dreptul comercial sunt drepturi patrimoniale);

Calitatea subiectelor participante la raporturi juridice

In dreptul civil, raporturile juridice sc nasc, de regula, intre orice fel de persoane fizice si/sau juridice care au capacitatea juridica impusa dc lege^[1]. in dreptul comercial, raporturilor juridice se formeaza, de regula, intre comercianti, fie ca sunt persoane fizice, fie ca sunt persoane juridice (societati comerciale).

Raportul dintre dreptul comercial si dreptul familiei

Normele juridice grupate in ramura dreptului familiei reglementeaza relatii sociale patrimoniale si relatii personal nepatrimoniale intre persoane care au o anumita calitate (sot-sotie, parinte-copil, adoptat-adoptator), precum si institutiile specifice: tutela, curatela etc.

Din totalitatea normelor juridice care reglementeaza "relatiile dc familie', are relevanta pentru dreptul comercial acea categorie care stabileste regimul juridic distinct al unor categorii de bunuri si chiar al unor operatii juridice referitoare la acestea.

Astfel, in materia dreptului comercial intereseaza in mod special regimul matrimonial al comunitatii de bunuri (art. 30 C.fam).

Prezumtia legala potrivit careia bunurile dobandite dc soti in timpul casatoriei sunt comune, cu exceptiile prevazute in art. 31 C.fam., ridica cel putin doua probleme:

Dividendele obtinute de unul din soti pe baza aportului intr-o societate comerciala sunt bunuri proprii ale acestuia sau sunt bunuri comune?

"Libertatea in afaceri' este un motiv intemeiat ca instantele judecatoresti sa dispuna partajarea bunurilor comune ale sotilor chiar in timpul casatoriei?

Raspunsul la aceste intrebari si abordarea institutiilor juridice respective se regasesc in obiectul dreptului afacerilor si partial in dreptul comercial.

Delimitarea dreptului comercial de dreptul afacerilor

Studierea si aprofundarea dreptului afacerilor intampina cel putin doua dificultati: din punct de vedere terminologic, materia care face obiectul acestei discipline este revendicata de ramura dreptului comercial. Denumirea "drept comercial' atribuita tuturor afacerilor poate fi criticata, mai ales pentru ca termenii "comert' si "comercial' desemneaza, de fapt, operatiunile legate in special de distributia de marfuri si numai uneori activitatea de productie.

Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind si faza de productie.

Dreptul afacerilor urmareste totodata si implicatiile ramurilor de drept public in afaceri, mai concret cele care reglementeaza relatiile ce se stabilesc intre stat, pe de o parte si comerciant, pe de alta parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc), relevand interventia statului in economie, pe cand dreptul comercial ramane o ramura specifica dreptului privat.

Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispozitii de drept civil, (de exemplu acele reglementari care au in vedere protectia consumatorilor sau dispozitii de dreptul muncii (cum ar fi angajarea salariatilor intr-o societate comerciala, raspunderea disciplinara materiala, jurisdictia muncii etc);

Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezulta si din faptul inexistentei unt definitii care sa fie unanim acceptata de literatura de specialitate, atat in privinta dreptului afacerilor, cat si pentru dreptul comercial. Asadar, dreptul afacerilor este o stiinta interdisciplinara (pluridisciplinara) spre deosebire de dreptul comercial care este una din ramurile dreptului privat si are un domeniu de reglementare mult mai restrans decat cel al dreptului afacerilor.

Cunoasterea dreptului afacerilor prezinta importanta, deoarece acest proces are ca scop inlaturarea "riscurilor juridice' sau a unei "afaceri dezavantajoase' datorita necu noasterii ansamblului de norme juridice care, printr-o coroborare corecta, are ca rezultat i afacere eficienta.

Reglementarile care au incidenta in cadrul afacerilor in mod frecvent privesi urmatoarele probleme:

adoptarea unor masuri elementare de precautie in faza executarii obligatiiloi contractuale, cum ar fi: punerea in intarziere a debitorului (atunci cand estt cazul), luarea unor masuri conservatorii, garantii etc;

cunoasterea conditiilor in care un acord, indiferent de denumire (protocol factura, prospect), este un veritabil contract, precum si forta obligatorie in cazul negocierilor si a tratativelor prealabile incheierii unei afaceri;

cunoasterea dispozitiilor legale de drept civil si drept comercial privind clauza penala, clauza limitativa de raspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligatiile contractuale asumate de partenerii de afaceri;

necesitatea invocarii exceptiei de ordine publica si a fraudei la lege, atunci cand apare necesar, daca raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor juridice cu caracter imperativ (de ordine publica);

implicatiile titlurilor de credit in afaceri si modul dc transmitere al acestora;

acordarea creditelor si regimul juridic al garantiilor necesare asigurarii creditelor;

consecintele inscrierii creantelor intr-un cont curent.

Necunoasterea sau ignorarea, pur si simplu, a dispozitiilor legale care reglementeaza aceste domenii ar avea ca rezultat o "afacere ineficienta' sau o "proasta afacere'.

Dreptul afacerilor se justifica pentru a satisface necesitatile practice, obiective in materia afacerilor; el este un drept concret, in continua miscare si transformare, intocmai ca si comertul.

Dreptul afacerilor implica unele reglementari de drept public:

In primul rand, dreptul afacerilor contine raporturi juridice dc drept administrativ concretizate in acte administrative individuale aplicabile afacerilor.

in al doilea rand, in cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi dc drept fiscal, raporturi care se nasc intre comercianti si stat, privind stabilirea si perceperea impozitului pe profit, a altor impozite si taxe pe care trebuie sa le plateasca comerciantii fata de stat.

in al treilea rand, dreptul afacerilor presupune reglementari proprii dreptului penal al afacerilor care incrimineaza faptele si stabileste pedepsele corespunzatoare acestora.

Aceste infractiuni sunt prevazute fie in legea generala, care este Codul penal (de exemplu, luarea si darea de mita. traficul de influenta, abuzul in serviciu, inselaciunea, gestiunea frauduloasa, falsul, uzul de fals, concurenta neloiala), fie in legile speciale (Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata).

Dreptul afacerilor cuprinde si reglementari de drept privat, in primul rand cele ce apartin dreptului civil.

Regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridica (dc folosinta si de exercitiu) a subiectelor de drept participante la raporturile de drept civil sau comercial sunt reglementate de dispozitiile cu caracter civil existente fie in Codul civil (ca lege generala), fie in unele acte normative care au un caracter special (Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizica si juridica).

Dreptul afacerilor cuprinde si reglementari de drept comercial (stricto sensu). Astfel, normele juridice care stabilesc regimul juridic al fondului de comert, contractele comerciale (contractul de consignatiune, de mandat, de comision, de credit bancar, de report), operatiunile de banca si schimb etc. au caracter comercial, existand in "legile' calificate drept comerciale.

Dreptul afacerilor presupune si existenta unor dispozitii legale de dreptul muncii. Astfel, incheierea, modificarea, incetarea contractului de munca, raspunderea disciplinara si materiala a celui angajat de catre un comerciant ori de un alt participant la afaceri (persoana fizica sau juridica) sunt reglementate de normele juridice ale dreptului muncii, care se ataseaza dreptului afacerilor in ipoteza angajarii de salariati pentru realizarea activitatii de comert.

In afaceri intervin, uneori, dispozitii de drept international privat privind normele conflictuale, frauda la lege, exceptia de ordine publica, trimiterea si retrimiterea, daca raportul juridic al afacerilor prezinta cel putin un element de extraneitate, element care ridica problema legii aplicabile acelui raport juridic.

De aceea, dreptul afacerilor va cuprinde in mod necesar si asemenea dispozitii care au implicatii in afaceri.

Totodata, dreptul afacerilor inseamna si rezolvarea eventualelor litigii care apar intre partenerii de afaceri. Procedura de solutionare a litigiilor civile si penale care au legatura cu afacerile, competenta materiala si teritoriala a organelor de jurisdictie, toate aceste probleme sunt reglementate de normele juridice de drept procedusual civil si penal, care contribuie la formarea sistemului unitar de norme juridice care actioneaza in cadrul afacerilor.

Delimitarea dreptului comercial de dreptul muncii

Intr-o economie de piata, relatia dintre dreptul comercial si dreptul muncii devine extrem de complexa si de concreta.

In activitatea de comert, comerciantul are nevoie de persoane care, pe baza contractului de munca incheiat savarsesc fapte de comert (stricto sensu) si incheie acte juridice de comert in calitate de auxiliari de comert.

Totodata, in cuprinsul clauzelor actului constitutiv al unei societati comerciale trebuie sa figureze si date referitoare la forta de munca (cine are competenta de a stabili sistemul de salarizare sau cine este competent sa incheie, modifice, suspende ori sa dispuna incetarea unui contract individual de munca).

De asemenea, este perfect posibil ca si un reprezentant al unei societati comerciale (administratorul) sa aiba calitatea de salariat. Intr-o asemenea situatie, sunt aplicabile, sub anumite aspecte, reglementarile specifice dreptului muncii, dar, sub alte aspecte, pe baza de exceptie, reglementarile dreptului comercial (de exemplu, administratorul unei societati comerciale, chiar daca este salariat, nu va raspunde material, conform dreptului muncii, ci va avea o raspundere fundamentata pe contractul sau de mandat, respectiv o raspundere civila contractuala).

In sfarsit, problema patronului are relevanta atat pentru dreptul comercial, cat si pentru dreptul muncii. De aceea s-ar putea sustine ca, in realitate, acesta ar reprezenta un real subiect al dreptului afacerilor, imbinand astfel atat caracteristicile proprii unui angajator, cat si cele ale unui comerciant.

In esenta insa, reglementarea raporturilor juridice de munca, raporturi care se formeaza intre comerciant in calitate de persoana care angajeaza, pe de o parte, si angajat (salariat), pe de alta parte, se face prin norme juridice apartinand dreptului muncii.