REALIZAREA SI INTERPRETAREA DREPTULUI

REALIZAREA SI INTERPRETAREA DREPTULUI

1. Conceptul realizarii dreptului a fost abandonat in anii post-revolutionari de catre unii din teoreticienii dreptului, considerandu-l un concept anacronic sau demodat. In opinia noastra problematica realizarii dreptului este nu numai actuala, dar constrangator de presanta pentru evidentierea statului de drept. Intr-un stat in care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea acestuia, dreptul este jugulat, conduita umana este supusa unei constrangeri exorbitante, iar principiul statului de drept se zbate intre existenta si non-existenta. In acest sens, Franais Terr spune explicit ca pentru a intelege ceea ce caracterizeaza realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale insertiei sale intr-un grup social[1]. Apoi el adauga "Regula de drept nu este destinata sa ramana o simpla creatie spirituala: prin natura sa ea trebuie sa se aplice situatiilor concrete, sa se realizeze" .

Ca atare, realizarea dreptului reprezinta, pe de o parte, activitatea prin intermediul careia oamenii se supun sau sunt supusi sa respecte comandamentele normelor juridice. Daca ar fi sa examinam statistic, concordanta conduitei umane de exigentele conduitei prescrise de normele juridice s-ar putea sa constatam ca o anumita parte din populatie respecta prevederile normelor juridice fara vreo conditionare exterioara, o alta parte se supune dispozitiilor legale din teama fata de sanctiune, iar o alta parte la incalca, mizand, in special, pe faptul ca sanctiunea normei juridice nu le va fi aplicabila.

Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili ca intre comandamentul normei juridice si ordinea juridica realizata in urma consolidarii dreptului in relatiile sociale exista o evidenta deosebire. Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar partial realizat, iar intre nivelul ordinii juridice comandate de normele juridice si cel al ordinii juridice realizate exista diferente apreciabile de la o etapa istorica la alta, de la un grup social la altul etc.

Aceste diferente pot fi cuantificate prin coeficienti care privesc respectarea dreptului sau aplicarea dreptului.

A.Respectarea dreptului reprezinta cea mai importanta modalitate de realizare a dreptului. Ea rezida in conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. In marea majoritate a cazurilor, oamenii, luati ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice, nu le incalca si se supun dispozitiilor regulilor de conduita aparate de forta coercitiva a statului. Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu usurinta.

La polul opus, se afla reactia negativa a subiectilor de drept fata de normele juridice, care se manifesta prin infrangerea dispozitiilor normelor juridice, urmata, in cele mai multe cazuri, de aplicarea sanctiunilor juridice, de interventia raspunderii juridice a persoanelor care au incalcat legea, menita sa restabileasca ordinea juridica si sa repuna subiectul de drept in starea anterioara incalcarii drepturilor sale. Cu alte cuvinte, in astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea acestuia de catre autoritatile publice abilitate de lege.

B. Aplicarea dreptului este o activitate a autoritatilor si institutiilor publice sau chiar a persoanelor juridice de utilitate publica de implementare a normelor juridice. Aceasta activitate, prin excelenta statala, rezida in imputernicirea unor autoritati publice, in delegarea acestei imputerniciri unor regii autonome, unor institutii publice sau chiar unor persoane juridice private, de a duce la indeplinire prevederile legii, prin acte sau fapte juridice proprii, date sau efectuate in virtutea legii. In cele mai multe cazuri aceste acte sau fapte juridice sunt savarsite in vederea realizarii unui serviciu public.

In literatura de specialitate se apreciaza ca activitatea de aplicare a dreptului este o activitate pur statala[3], fapt contrazis de numeroase norme juridice care confera dreptul de implementare a legii si altor entitati sociale, in randul carora intra autoritatile administratiei publice locale, regiile autonome, persoanele juridice de drept privat care indeplinesc atributii specifice autoritatii statale.

Desigur, nedeclarandu-se de acord cu localizarea aplicarii dreptului in sfera organelor de stat, nu vom putea accepta nici ideea ca aplicarea dreptului ar fi insotita, intotdeauna, de ideea de aplicare a constrangerii statale in vederea realizarii obligatiei stabilite de lege sau a restabilirii ordinii de drept.

In realitate, in marea majoritate a cazurilor actul de aplicare a legii este un act de contituire sau de constatare a unui drept ori a unei obligatii pentru o persoana determinata, fie ea fizica sau juridica, ori alt subiect de drept.

2. Etapele procesului de aplicare a dreptului. Organele de stat ori celelalte autoritati inzestrate cu puterea de a aplica legea, in procesul aplicarii legii sunt confruntate cu o serie de dificultati practice, cu o serie de elemente contradictorii care le impiedica sa ajunga la un rationament juridic clar intr-un timp relativ scurt.

In principiu, procesul de aplicare a legii poate fi raportat la un rationament juridic, in cadrul caruia premisa majora o constituie stabilirea starii de fapt, premisa minora rezida in determinarea normei juridice aplicabile, iar concluzia se deduce din raportarea premisei majore la cea minora prin stabilirea consecintei concordantei sau neconcordantei acestora.

Un exemplu este edificator in acest sens:

X a furat

Furtul se pedepseste cu inchisoare

X va fi condamnat la inchisoare.

In realitate, aceasta schema a rationamentului juridic este mult mai greu de realizat, deoarece ea presupune parcurgerea mai multor etape:

stabilirea starii de fapt

critica normei juridice

interpretarea normei juridice

elaborarea si emiterea actului de aplicare.

1.Stabilirea starii de fapt are la baza determinarea circumstantelor cauzei cu care se confrunta cel care aplica legea. Obiectul acestei faze a rationamentului juridic il constituie stabilire probei. Prin proba se intelege un element care demonstreaza caracterul adevarat al unei cereri sau al unei pretentii. Proba poate fi pozitiva sau negativa. In drept, probele servesc la stabilirea unei situatii juridice in vederea sustinerii unei pretentii juridice .

Din acest punct de vedere, la stabilirea unei stari de fapt, situatiile juridice sunt diverse. Ele imbraca forme diferite dupa cum au in vedere raporturile cu justitia sau cu administratia publica. Desigur, in ambele situatii cetateanul apare ca o persoana implicata, dar situatia sa este diferita dupa cum el este solicitant in raporturile cu justitia sau administratia publica, ori invinuit sau inculpat ori contravenient.

In situatia in care persoana este un solicitant in raporturile cu administratia publica, ea este partea obligata sa furnizeze dovezile necesare pe care se sprijina cererea sa. In celelalte cazuri, persoana acuzata de administratie trebuie sa-si constituie probe in apararea sa, probe care sa anihileze pretentiile pe care i le pretinde autoritatea publica.

In domeniul judiciar, lucrurile se petrec aidoma. Cel care are calitatea de reclamant trebuie sa-si constituie probe pe care sa-si fundamenteze afirmatiile. Dimpotriva, paratul trebuie sa contracareze probele reclamantului prin propriile sale probe.

Ca atare, in sistemul probator, a spune doar ca un anumit fapt este adevarat nu este suficient; in toate cazurile sustinerile se cer a fi sustinute de probe, iar puterea acestora tie de aprecierea judecatorului. Forta juridica a probelor nu este de ordine publica, cu exceptia cazurilor privitoare la statutul persoanelor.

Indiferent ca probele sunt prezentate in fata administratiei publice sau a puterii judecatoresti ele urmeaza a fi judecate in mod neutru, aceasta fiind singura modalitate de salvgardare a aplicarii corecte a normei juridice.

2. Critica normei juridice. La starea de fapt stabilita pe baza probelor urmeaza a se aplica o anumita norma juridica. Pentru specialist, stabilirea starii de fapt si a normei juridice aplicabile acesteia, reprezinta stari dependente, oscilabile in timp, in functie de informatiile pe care cel care administreaza o stare de fapt le procura pe parcursul acumularii evenimentelor.

In final, critica normei juridice se limiteaza la stabilirea normei juridice care se aplica unei stari de fapt care a fost deja determinata. Aceasta operatiune presupune identificarea acestei norme juridice, verificarea validitatii sale, a conexiunilor cu alte norme juridice si a semnificatiei sale in raport cu starea de fapt constatata.

3. Interpretarea normei juridice. In procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia este o datorie a legiuitorului, judecatorului sau a celui care aplica legea. Interpretarea legii este sinonima cu stabilirea intelesului normei juridice, a semnificatiei sale, a spiritului sau. Dincolo de litera legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fara a face apel la o serie de artificii juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.

3.1. Felurile interpretarii dreptului. Din cele enuntate pana aici se poate desprinde ideea potrivit careia interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate face, astfel, o distinctie clara intre interpretarea oficiala si neoficiala a dreptului.

Interpretarea oficiala a dreptului reprezinta determinarea intelesului unei norme juridice de catre autoritatea emitenta a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus in situatia de a constata ca legea pe care a adaptat-o se aplica neuniform, dand nastere unei diversitati de solutii juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le accepta. In astfel de cazuri, el poate interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toti destinatarii legii sa o aplice in acelasi mod. Aceasta lege in virtutea exigentelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui sa fie o lege retroactiva, dar exigentele constitutionale ale Romaniei opresc o asemenea abordare si obliga pe cei care aplica o lege interpretativa sa-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, dupa intrarea sa in vigoare .

Interpretarea cauzala. Cei care aplica legea sunt obligati ca in conditiile in care stabilesc o anumita stare de fapt sa aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, si intelesul sau. Interpretarea cauzelor tine astfel de aplicarea dreptului si este apanajul autoritatilor publice, institutiilor publice sau al altor subiecti de drept, insarcinati cu aplicarea legii. Cel care aplica legea, dupa ce stabileste starea de fapt, este dator sa califice juridic aceasta stare, iar in acest proces este obligat sa desluseasca sensul normelor juridice aplicabile, in vederea solutionarii legale a cauzei cu care a fost sesizat.

4. Metodele interpretarii dreptului. In randul metodelor de interpretare a dreptului intra metoda gramaticala, metoda sistematica, metoda istorica si metoda logica.

4.1. Metoda gramaticala de interpretare a dreptului este un procedeu tehnic in virtutea caruia intelesul unui text de lege este desprins din analiza literei legii. Practic, semnificatia normei juridice rezultata din analiza gramaticala a textului legislativ. Pentru aceasta se recurge la studierea semnificatiei cuvintelor utilizate, a sensului lor comun sau juridic, la respectarea normelor sintactice, semantice si morfologice a semnelor de punctuatie etc.

4.2. Metoda sistematica are in vedere faptul ca norma juridica este integrata intr-un act normativ, care la randul sau face parte dintr-o ramura de drept, care si ea este integrata in sistemul dreptului. De aceea, norma juridica nu poate fi privita decat in relatie cu celelalte norme juridice cu care se afla in relatii de complementarietate sau de excludere, intelesul sau fiind dat de ansamblul acestor conexiuni. In virtutea acestei metode, intelesul normei juridice nu poate fi desprins din observarea in exclusivitate a textului normei juridice, ci din examinarea conexiunilor sale in ansamblul reglementarilor juridice materia ce formeaza obiectul sau.

4.3. Metoda istorica este si ea o creatie a scolii exegetice de interpretare a normelor juridice. In virtutea acestei metode, cel care interpreteaza norma juridica trebuie sa deduca vointa legiuitorului care a stat la baza elaborarii acelei norme juridice. Pentru aceasta este necesar sa se recurga la studierea proiectului de lege, a expunerii de motive, a dezbaterilor parlamentare, a deciziilor Curtii Constitutionale, a altor documente care au stat la baza elaborarii actului normativ.

4.4. Metoda logica este o metoda de interpretare a legii care utilizeaza regulile gandirii in deslusirea intelesului normei juridice.

Hermeneutica juridica pleaca de la teoria generala a interpretarii juridice si se sprijina pe principiile logicii formale.

In cadrul metodei logice sunt utilizate o serie de procedee tehnice cum sunt argumentele logice sau anumite reguli logice de interpretare.

In randul argumentelor logice cele mai importante sunt argumentele a pari, per a contrario, a fortiori, ad absurdum etc.

Argumentul a pari este un element de analogie juridica in virtutea caruia situatiilor juridice identice li se aplica acelasi tratament juridic. Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensiva a legii. Acest tip de interpretare nu poate fi insa utilizat in toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusa in dreptul penal, unde domina principiile legalitatii incriminarii faptei si legalitatii pedepsei, care il obliga pe cel ce interpreteaza legea sa dea o interpretare stricta normei juridice.

Argumentul per a contrario are la baza legea tertului exclus, potrivit caruia in cazul unor dispozitii contradictorii, care se neaga una pe cealalta, doar una din ele poate fi adevarata, o a treia posibilitate fiind exclusa. Argumentul per a contrario este un argument logic periculos, deoarece el nu da nici o certitudine cu privire la intelesul normei juridice. Astfel, in cazul in care legiuitorul recurge la un enunt cu titlu exemplificativ, este greu de admis ca regula de drept, in generalitatea sa, exclude aplicarea ei la alte cazuri similare.

Argumentul a fortiori presupune aplicarea legii la o ipoteza pe care legea nu a prevazut-o, datorita faptului ca in acea ipoteza ratiunea aplicarii legii este mai puternica decat in cazul expres prevazut de lege. In cazul acestui argument este posibil sa se treaca de la un element cunoscut la altul necunoscut tinand seama de taria argumentelor.

Utilizarea argumentului a fortiori poate fi facuta in cadrul unei extensii de la mai putin la mai mult - a minori ad majus -, sau in cadrul unei reductii de la mai mult la mai putin - a majori ad minus.

Argumentul ad absurdum este un argument logic in virtutea caruia falsitatea unei propozitii este generata de stupiditatea consecintelor sale.

Regulile logice de interpretare sunt anumite maxime ale interpretarii normelor juridice: exceptiile sunt de stricta interpretare, pedepsele sunt de stricta interpretare, unde legea nu distinge, nici noi nu putem face distinctii, dubiul este in folosul acuzatului, legea posterioara deroga de la legea anterioara, legea speciala deroga de la legea generala etc.[6].

4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice este ultima etapa a procesului de aplicare a dreptului. Aceasta etapa este etapa decizionala, in care organul emitent al actului de aplicare, pe baza examinarii starii de fapt si a interpretarii normei juridice trage consecintele pe care norma juridica le confera prin raportare la starea de fapt constatata.

BIBLIOGRAFIE

N.Popa, Teoria Generala a Dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.

H.Roland, L.Bayer, Introduction au droit, Litec, Paris,    2002.