Raspunderea civila delictual

Raspunderea civila delictual

1. Notiune

Fapta ilicita care da nastere raportului juridic de constangere, potrivit unei terminologii consacrate si traditionale poarta numele de delict. Acesta este motivul pentru care raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuala se numeste delictuala. Obligatia delictuala s-a cristalizat ca notiune juridica in cursul mai multor secole, incheindu-se in cel de-al doilea secol al epocii imperiale, proces in care rolul hotarator l-a avut jurisprudenta romana.

Prezentata in termeni generali, raspunderea delictuala este o sanctiune a dreptului civil, cu caracter reparator, fara a fi in acelasi timp o pedeapsa. Totusi se precizeaza ca

² in contextul interferentelor dintre diferite sanctiuni juridice, nimic nu se opune ca aceasta sanctiune civile sa se accepte ca o pedeapsa ² , asocierea acestora nemodificand natura juridica a fiecareia dintre sanctiunile aplicabile.

Raspunderea civila delictuala, ca obligatie a unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicita sau extracontractuala sau, dupa caz, prejudiciul pentru care este chemata sa raspunda, poate fi angajata in toate situatiile in care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu, materializata prin o conduita prin care se incalca obligatia generala negativa prevazuta de lege si care consta in obtinerea oricarui subiect de drept de a aduce atingerea drepturilor si intereselor legitime ale celorlalte persoane neexecutarea obligatiilor nascute dintr-o fapta ilicita sau dintr-un act juridic unilateral. Raspunderea se angajeaza si atunci cand un prejudiciu este cauzat de un lucru sau animal aflat in paza noastra precum si de ruina edificiului, precum si in ipoteza in care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligatiilor contractuale ale debitorului daca neexecutarea este o fapta prevazuta si sanctionata de legea penala.

Raspunderea civila delictuala reprezinta dreptul comun in materie de raspundere civila. Pe cale de consecinta, ori de cate ori nu sunt intrunite conditiile speciale ale raspunderii contractuale, se va aplica principiile si regulile ce alcatuiesc sistemul raspunderii delictuale, reglementat in art. 998-1003 din Codul Civil. In dreptul roman tot ceea ce nu este raspundere contractuala, constituie raspundere delictuala. Cat timp izvorul raporturilor juridice este reprezentat de categoria faptelor juridice, in cadrul carora contractul este numai o specie acelui gen al faptelor juridice care ste constituit de actele juridice, este normal este normal ca raspunderea care rezulta din aceste fapte juridice sa fie o raspundere civila de drept comun, in timp ce raspunderea generala de contract sa nu fie decat o raspundere cu caracter de exeptie.

2. Formele de manifestare ale raspunderii civile delictuale

Obligatia repararii consecintelor antrenate de savarsire unei fapte ilicite este condensata in Codul Civil actual, in textul a sase articole ( 998-1003 ), in care legiuitorul de la 1864, urmand modelul sau francez, a cuprins unul dintre principiile primordiale ale intregului drept neminem laedere suum quinqe tribuiere[2].

In literatura de specialitate s-a afirmat ca singur textul art. 998 din Codul Civil ² ar fi suficient pentru reconstituirea intregului Cod Civil² . Afirmatia se bazeaza pe faptul ca acest articol contine, in laconismul sau, notiunea intinderii libertatilor individuale si implicit limitarea lor. ² Drepturile omului, care se confunda cu libertatile sale, se opresc acolo unde ele se intalensc cu libertatile altuia, care nu pot fi incalcate fara ca violarea lor sa nu atraga raspunderea pentru daune generate² . Prin redactarea sa atotcuprinzatoare art. 998 include toate elementele raspunderii civile ² orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara²

Asadar, Codul Civil, statorniceste un principiu care domina intraga raspundere sociala si implicit juridica, fiind impus de cerinte de etica si echitate sociala, cat si de necesitatea securitatii relatiilor sociale producatoare de efecte juridice principiul raspunderii civile pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sau principiul raspunderii civile pentru fapta proprie.

Art. 998 reglementeaza cea dintai forma a raspunderii delictuale si anume raspunderea directa, raspundere la care face referire si art. 999 din Codul Civil ² omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa² . Legiuitorul civil face deci distinctie intre delictul civil in sensul restrans al cuvantului, care presupune o vinovatie manifestata sub forma intentiei, un dol si delictul civil, care corespunde unei greseli neintentionate, unei culpe. Aceasta distinctie nu are nici un fel de relevanta practica deoarece consecintele juridice intre cele doua forme ale delictului civil sunt aceleasi.

Desi, deosebit de important, datorita rolului ce-i revine in ordonarea desfasurarii normale ale relatiilor sociale, principiul raspunderii civile delictuale pentru propria fapta se poate dovedi, uneori, insuficient. De aceea ² experienta unei indelungate vieti sociale, a impus in materia dreptului civil, alaturi de raspunderea pentru propria fapta si raspunderea pentru fapta altei persoane²

Obiectivul urmarit prin instituirea acestei din urma raspunderi l-a costituit si il constituie si astazi ocrotirea intereselor victimei prejudiciului. Fara a omite rolul pe care il are raspunderea civila delictuala in plan general, in asigurarea desfasurarii normale a relatiilor sociale, nu poate fi ignorat faptul ca aceasta asigurare se realizeaza in concret prin protectia acordata intereselor victimei prejudiciate care trebuie readusa in situatia anterioara comiterii faptei ilicite, cel putin in masura in care o asemenea restabilire a situatiei este posibila.

² Simpla sanctionare, sub aspect civil, a autorului faptei ilicite, adica obligarea lui la repararea prejudiciului si influienta educativ-preventiva ce decurge din aceasta sanctiune, se pot dovedi uneori nesatisfacatoare, in masura in care insolvabilitatea totala sau partiala a celui sanctionat reprezinta un obstacol in calea repararii integrale a prejudiciului cauzat² . Acesta este motivul pentru care, in scopul protejarii victimei impotriva insolvabilitatii autorului prejudiciului, legislatia civila a instituit, pe langa raspunderea directa pentru propria fapta, o raspundere civila, complementara ² indirecta, si anume raspunderea pentru fapta altei persoane²

Asadar, raspunderea pentru fapta alteia constituie o masura suplimentara de ocrotire a intereselor victimei prejudiciate. Ea nu se substitiue raspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului, ci se adauga acesteia, astfel intrucat cumulul celor doua raspunderi nu inseamna doua despagubiri, ci doar asigurarea despagubirii integrale in limitele prejudiciului cauzat.

De mentionat este ca de acest drept de optiune cu privire la calea de urmat cu privire la despagubiri functioneaza doar in raporturile cu victima prejudiciului, ni si in raporturile dintre autorul prejudiciului si cel ce raspunde pentru el.

Raspunderea pentru fapta altuia reprezinta o raspundere indirecta, o exceptie de la regula codului nostru civil care consacra raspunderea delictuala ca o raspundere directa, pentru fapta proprie. Inseamna ca raspunderea pentru fapta altuia poate exista doar in masura in care este reglementata expres printr-un text de lege. De asemenea, fiind vorba de o exceptie de la regula, raspunderea civila delictuala pentru fapta altuia trebuie sa fie interpretata restictiv. Interpretarea restrictiva vizeaza, doua aspecte neasimilarea altor cazuri de raspundere cu cele din textele care reglementeaza raspunderea pentru fapta altuia, si nelargirea cercului persoanelor raspunzatoare prin excluderea altora. Astfel, raspunderea civila delictuala prntru fapta altuia este antrenata numai in ipotezele si pentru persoanele indicate de codul nostru civil. Sediul juridic al raspunderii civile delictuale pentru fapta altuia il constituie prevederile art. 1000 din Codul Civil, care instituie urmatoarele cauze

a)raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori, reglementata de art. 1000 al. 2.

b)raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor, prezentata de alin. 4 din acelasi articol

c)raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate evidentiata de alin. 3.

Dintre aceste trei cazuri, primele doua au un caracter subiectiv, deoarece se intemeiaza pe o prezmtie de culpa, iar cel de-al treilea are un caracter obiectiv, deoarece la baza lui se afla ideea de garantie obiectiva.

Instituirea acesteia depinde de existenta unor conditii premisa. In primul rand este necesar ca intre cel tinut a raspunde pentru altul si autorul faptei ilicite sa existe raporturi pe care legea le precizeaza in mod expres, dare care decurg o serie de indatoriri de supraveghere, de educare, de indrumare, control, etc.

In al doilea rand, trebuie indeplinite conditiile pentru instituirea raapunderii pentru fapta proprie. Aceasta inseamna ca trebuie sa existe un prejudiciu, o fapta savarsita cu vinovatie si un raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, toate aceste elemnte trebuind sa fie intrunite in persoana celui pentru care se raspunde.

Astfel, nu poate sa existe o raspundere pentru fapta altei persoane daca nu sunt intrunite conditiile pentru angajarea directa a raspunderii pentru fapta proprie a celui care urmeza a se raspunde. In situatia in care se face dovada existentei unor cauze exoneratoare de raspundere pentru fapta proprie, ori a celor care inlatura vinovatia autorului, ori se va demonstra lipsa raportului obiectiv de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, nu se va pune in discutie nici raspunderea civila pentru fapta altei persoane. Daca, insa, se vor intruni toate conditiile raspunderii pentru fapta proprie a autorului prejudiciului si bineinteles a cerintelor legale privind raspunderea pentru fapta altuia, se va declansa un intreg sistem de prezumtii pe temelia carora este cladita intreaga raspundere civila delictuala pentru fapta altuia.

3. Prezumtiile care stau la baza cazurilor de raspundere civila delictuala pentru fapta altuia

Prezumtiile sunt foarte variate, definirea lor depinzand de fundamentarea teoretica a raspunderii pentru fapta altuia.

Intr-o opinie s-a sustinut ca in cazurile de raspundere pentru fapta altuia, exista o prezumtie legala de culpa in sarcina persoanelor respective, prezumtie relativa in cazul parintilor si institutorilor si absoluta in ce priveste pe comitenti. Aceasta opinie este argumentata prin disp. art 1000 alin. 5 din Codul Civil, care prevede ca parintii, institutorii si artizanii sunt aparati de raspundere daca probeaza ca nu au putut impiedica fapta prejudiciabila. Astefel in sarcina lor se retine o prezumtie relativa de vinovatie ce poate fi rasturnata facandu-se dovada contrarie, in tim ce pentru comitenti, neexistand o dispozitie iedntica, prezumtia de culpa e absoluta, deci nu poate fi rasturnata .

Intr-o a doua opinie acceptata de majoritatea autorilor, se admite ca doar la baza unora din formele de raspundere indirecta poate sta culpa si anume atunci cand e vorba de raspunderea parintilor, institutorilor si mestesugarilor, in aceste cazuri existand si o prezumtie de cauzalitate legata de comportamentul lor deficitar, care a putut creea posibilitatea producerii fapte pagubitoare de autor .

In cazul comitentilor insa legea prezuma doar raportul de cauzalitate, ni si greseala, temeiul raspunderii fiind de aceasta data in ideeea de risc si garantie.

Prezumtiile ajuta la stabilirea vinovatiei intr-un domeniu in care este foarte dificil de facut dovada culpei, inlocuind aceste probe cu dovada unor fapte vecine si conexe mai usor de stabilit, din care se trage concluzia vinovatiei. Sarcina probei cu privire la dovedirea faptei dar care se trage prezumtial de culpa revine victimei, iar in cazul in care legea permite combaterea prezumtiei, sarcina probei revine persoanei prezumata responsabila de lege. Prezumtiile de culpa nu pot fi invocate decat de victima, alte persoane care ar incerca sa formuleze pretentii in legatura cu fapta prejudiciabila, neavand posibilitatea conform art. 998 si 999 din Codul Civil, decat sa dovedeasca culpa persoanei chemate sa raspunda pentru fapta prejudiciului.

Prezumtiile de responsabilitate stimuleaza persoanele pe care le vizeaza sa dea dovada de cat mai multa diligenta in andeplinirea obligatiilor ce le revine prin lege sau si le asuma in raporturile juridice, pentru a se putea preveni producerea unor pagube.

4. Fundamentarea raspunderii pentru fapta altuia

Fundamentarea rasounderii pentru fapta altuia nu este unitara. Incercarea de a gasi un fundament comun tuturor cazurilor de raspundere pentru altul a intampinat seriase dificultati, premisele diferitelor feluri de raspunderi fiind si ele diferite.

In conceptia codului civil roman punctul de pornire al fundamentarilor date raspunderii pentru altul l-a reprezentat asa numita teorie subiectiva a neindeplinirii culpabile ale unor indatoriri ce le revin, dupa caz, parintilor, institutorilor, mestesugarilor. Potrivit acestei teorii s-a apreciat ca raspunderea civila delictuala este o sanctiune specifica a dreptului civil, cu caracter reparator, aplicabila doar in cazul savarsirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Pentru a putea fi angajata trebuie sa se intemeieze pe culpa sau greseala autorului faptei, cu precizarea ca in cazul raspunderii pentru fapta proprie, sarcina probei celui in culpa revine victimei, pe cand in celelalte cazuri este prezumata si nu trebuie dovedita.

Treptat, aceasta premisa s-a evidentiat, marcandu-se o evinta tendinta de aseazare a raspunderii pentru altul, pe temeiuri obiective. Aceasta evidentiere s-a concretizat in identificarea a doua tipuri de raspundere pentru fapta altuia una subiectiva cum ar fi raspunderea parintilor, institutorilor, mestesugarilor si alta cum este raspunderea comitentilor.

Majoritatea autorilor considera ca indiferent de pre4misele subiective sau obiective ale rasounderii pentru fapta altei persoane, in fundamentarea acestei raspunderi apre a se contura o idede comuna tuturor fundamentarilor date si anume ideea de garantie. In toate ipotezele raspunderea pentru fapta altuia se constituie ca o adevarata garantie fata de victima, cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat. Astfel, in dreptul civil roman contemporan, doctrina si practica judiciara admit, fara rezerve, si existenta unor cazuri de raspundere obiectiva fara culpa fundamentata pe ideea de garantie.

Situatia raspunderii a fost infatisata deosebit de plastic de catre Mihail Eliescu, ce arata ca ² In dreptul nostru [..} raspunderea civila nu se infatiseaza ca un sistem logic ordonat, avand puritatea ueni constructii abstracte. Este, dompotriva, sistemul dupa care si l-a adus cu sine o dezvoltare o dezvoltare de mai multe ori milenara..Un sistem in care se interpatrunde ideea de pedeapsa, care ar trebui sa atraga dupa sine o sanctiune masurata numai ( cu intinderea pagubei ) dupa gravitatea greselei, indiferent de prejudiciul cauzat, si ideea de reparatie, care, dimpotriva ar trebui masurata numai cu intinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenta unei greseli sau gravitatea acesteia .