Raspunderea organelor de conducere ale debitorului persoana juridica

Raspunderea organelor de conducere ale debitorului persoana juridica

Sectiunea 1

Tipologia actiunii in raspundere

si legitimarea procesuala activa

Insolventa poate fi consecinta unor conjuncturi economice nefavorabile, dar ea poate fi si rezultatul deficientelor manageriale si, uneori, chiar al fraudelor. Din pozitia de gestionar al fondurilor si al increderii pe care actionarii si creditorii le-au investit in intreprindere, managerii acesteia pot produce, din incompetenta sau frauda, prejudicii persoanelor interesate in supravietuirea intreprinderii (stakeholders). Actionarii isi pierd investitia in intreprindere, ei fiind practic ignorati de procedura insolventei si lipsiti de posibilitatea de a-si recupera investitia in cadrul procedurii insolventei. Salariatii isi pierd locurile de munca, mai ales in caz de faliment. Creditorii care nu beneficiaza de garantii reale prestabilite isi vad redusa sau neutralizata creanta si aceasta in mod ireversibil, intrucit stingerea personalitatii juridice a debitorului prin inchiderea falimentului duce si la stingerea tuturor datoriilor. In fine, comunitatea locala pierde un angajator, adica o sursa de locuri de munca, iar statul pierde un contribuabil. Restrictiile sau prejudiciile aduse stakeholder-ilor, in general, si participantilor la procedura insolventei, in special, sunt consecinte ale insolventei care, daca la rindul sau este cauzata de culpa, incompetenta sau frauda mamagerilor debitorului, poate antrena raspunderea patrimoniala si, uneori, chiar penala a acestora.

Daca insolventa este cauzata de incompetenta grava sau de frauda managerilor debitorului, atunci judecatorul-sindic poate, prin mecanismul special creat in cadrul procedurii insolventei, al actiunii in raspundere, sa antreneze raspunderea managerilor debitorului persoana juridica pentru acoperirea pasivului debitorului. Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa. "Amenintarea" cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor debitoarei. Dar aceasta modalitate de control isi poate dovedi eficienta doar atunci cand la baza deciziilor manageriale stau criterii de concurenta, iar falimentul este perceput ca o masura tot atat de normala ca si decesul persoanei fizice.

In cadrul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 si urm. din Legea insolventei, victimile prejudiciului sunt creditorii, priviti ca o colectivitate organizata. Actiunea in raspundere este, de aceea, promovata, in principal, de administratorul judiciar sau de lichidator, si, in subsidiar, de comitetul creditorilor, acestia constituindu-se, pentru scopurile acestei actiuni, in reprezentanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, care nu este la indemina creditorilor, priviti individual. Spre deosebire de fosta Lege nr.64/1995, care permitea creditorilor o astfel de actiune individuala, Legea insolventei a eliminat aceasta posibilitate, dind actiunii in raspundere un caracter colectiv, asa cum pretinde art. 2 (care arata ca procedura insolventei este o procedura colectiva, instituita in scopul acoperirii pasivului debitorului aflat in insolventa, adica a intregii mase credale, si nu numai a unei creante privita individual). Asadar, prejudiciul la care se refera art. 138 este un prejudiciu colectiv, constind in imposibilitatea acoperirii intregii mase pasive datorita insuficientei activelor debitorului.

In mod cu totul exceptional, Legea insolventei permite si acoperirea unui prejudiciu individual provocat creditorilor, prejudiciu care poate fi acoperit in urmarea admiterii unei actiuni individuale a creditorilor. Este vorba, asa cum s-a aratat in cap. VI, de prejudiciul suferit de introducerea de catre debitor a unei cereri premature sau, dimpotriva, tardive, de deschidere a procedurii. Actiunea in raspundere pentru astfel de prejudiciu este reglementata de art. 27 alin.4 si de art. 27 alin.1 din Legea insolventei.

Pe de alta parte, in cazul debitorului societate comerciala, exista cel putin teoretic posibilitatea unei actiuni individuale in daune a creditorilor societatii aflate in faliment contra administratorilor acesteia. Astfel, potrivit art. 73 alin.2 din Legea societatilor comerciale, actiunea in raspundere contra administratorilor apartine si creditorilor societatii, care o vor putea exercita numai in caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea insolventei[1]. Desi la prima vedere s-ar putea deduce ca textul citat din Legea societatilor comerciale se refera la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei si ca o actiune in raspundere contra administratorilor, alta decit cea reglementata de art. 138 din Legea insolventei ar fi exclusa, totusi, consider ca trebuie data o alta interpretare. A se observa, mai intii, ca Legea societatilor comerciale se refera la "creditorii societatii", ca titulari ai actiunii in raspundere contra administratorilor, in timp ce Legea insolventei se refera la administratorul judiciar sau la lichidator si la comitetul creditorilor, ca titulari ai actiunii in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica. Asadar, cele doua texte nici nu se suprapun, nici nu se contrazic, intrucit reglementeaza situatii diferite. In al doilea rind, exista susficiente elemente de diferentiere intre cele doua actiuni : temeiul juridic, calitatea procesuala activa si cea pasiva, competenta functionala, modalitatea de reparare a prejudiciului etc., toate sunt diferite. Cu singura conditie ca fata de societatea comerciala sa se fi deschis dj procedura de insolventa, un creditor care va putea dovedi un prejudiciu individual, va putea cere in justitie administratorilor sa acopere acest prejudiciu. Desigur ca o astfel de actiune individuala nu este de competenta judecatorului-sindic, ci de competenta instantei de drept comun. Intr-o astfel de actiune, calitatea procesuala activa apartine exclusiv creditorului, iar calitatea procesuala pasiva incumba administratorului (administratorilor). Nici debitorul, nici administratorul judiciar sau lichidatorul, nu sunt parti intr-un astfel de proces, cu exceptia cazurilor de co-participare procesuala (in cazul creditorilor care, impreuna, pot dovedi ca au suferit un prejudiciu) sau de interventie principala sau accesorie. O astfel de actiune individuala, exterioara procedurii insolventei, este de interes pentru creditori in ipoteza in care administratorul judiciar sau lichidatorul omite sa introduca actiunea in raspundere prevazuta de art. 138 din Legea insolventei si nici comitetul creditorilor nu formuleaza o astfel de actiune (spre exemplu, pentru ca nu reuseste sa ia o decizie majoritara in sensul formularii actiunii in raspundere, pentru ca nu s-a intrunit inca, pentru ca nu se poate intruni, intrucit numarul creditorilor este mai mic de trei etc.). O astfel de actiune este de un si mai mare interes in cazul in care se va fi inchis procedura, caz in care formularea sau continuarea actiunii in raspundere nu mai este posibila, intrucit ii va fi disparut situatia - premisa. Daca actiunea colectiva se stinge odata cu inchiderea procedurii insolventei, actiunea individuala poate continua chiar si dupa stingerea personalitatii juridice a societatii, intrucit raspunderea administratorilor prevazuta de art. 73 alin.2 nu este o simpla raspundere de garantie, ci o raspundere pentru fapta proprie a (fostului) administrator al (fostei) societati. Contrar unor opinii exprimate in literatura juridica , nu consider ca lipsa prevederii referitoare la promovarea in cadrul procedurii insolventeiu, de catre creditori, priviti ut singuli, a actiunii in raspundere, ar constitui o incalcare a drepturilor acestora de acces liber la justitie. Actiunea in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei este o actiune speciala, colectiva, care antameaza o raspundere speciala a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, de tip agravat, raspundere plasata in cadrul organizat al procedurii colective, cu toate urmarile decurgand de aici si care este in beneficiul colectiv al creditorilor. Colectivitatea creditorilor are acces la aceasta actiune si nu orice creditor, privit ut singuli. De altfel, asa cum s-a vazut mai sus, creditorii, priviti ut singuli, pot introduce o actiune in raspundere impotriva administratorilor, insa urmind canoanele dreptului comun, in afara procedurii, cu verificarea tuturor conditiilor raspunderii pentru fapta proprie a acestora, precum si cu observarea regulilor depasirii mandatului de catre administrator. Consecintele practice al promovarii unei asemenea actiuni de drept comun, in afara procedurii, se refera, spre exemplu, la competenta de solutionare (care va apartine instantei obisnuite, si nu judecatorului sindic), la intinderea rapararii prejudiciului (care va fi conforma principiului repararii integrale), la intrarea dreptului de creanta avand ca obiect despagubirile direct in patrimoniul creditorului reclamant, la posibilitatea intentarii prejudiciului pentru orice fapta ilicita a administratorului, si nu numai pentru cele limitativ prevazute de art. 138 din Legea insolventei etc.

Pe de alta parte, o raspundere directa a administratorilor fata de creditorii societatii comerciale se poate antrena si in cazurile exceptionale de depasire a limitelor mandatului administratorilor. Cu conditia ca tertul co-contractant al societatii sa nu poata dovedi aparenta de mandat sau inopozabilitatea fata de sine a limitelor mandatului administratorului si cu conditia ca societatea sa nu fi ratificat, express au implicit, actul juridic astfel incheiat (caz in care societatea este parte in contract, fiind tinuta de acesta), creditorul va putea sa-l actioneze in raspundere pe administrator, care va fi considerat parte in contractul incheiat cu depasirea limitelor mandatului, cu toate consecintele ce decurg de aici.

Asa cum am mai spus si cu alta ocazie[3], raspunderea civila a administratorului poate fi de mai multe feluri, in functie de subiectul activ al raportului juridic obligational (contractual sau delictual) in care este parte administratorul, respectic, (i) o raspundere obisnuita a administratorului fata de societatea comerciala, reglementata de art.72 si de art.73 alin.1 Legea societatilor comerciale, (ii) o raspundere agravata a administratorului in cazul deschiderii procedurii insolventei societatii comerciale, reglementata de art.73 alin.2 din Legea societatilor comerciale si de art.138 din Legea insolventei si (iii) o raspundere exceptionala a administratorului fata de terti, potrivit dreptului comun (in caz de depasire a limitelor mandatului).

O raspundere civila a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in general, si a administratorilor societatii comerciale insolvente, in special, poate fi antrenata si intr-o actiune civila in procesul penal, mai ales in cazurile de bancruta (simpla sau frauduloasa)[4], gestiune frauduloasa, inselaciune prin ascunderea de active etc., in care exista si un rezultat pagubitor pentru creditori. Intr-adevar, din art. 138 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca raspunderea civila reglementata pentru faptele prevazute de art.138 poate fi cumulata cu raspunderea penala, daca faptele respective intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni. Daca s-a pornit actiunea penala contra administratorilor pentru una sau mai multe fapte dintre cele prevazute la art. 138 alin.1, actiunea in raspundere se suspenda pe toata perioada procesului penal, dar titularii actiuni in raspundere (administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor) pot parasi calea actiunii civile in procesul penal, alegind calea mult mai rapida a actiunii in raspundere in procedura insolventei. In orice caz, punerea in miscare a actiunii penale pentru faptele prevazute la art. 138 alin.1 din Legea insolventei nu suspenda intreaga procedura a insolventei, ci numai actiunea in raspundere, care este, de altfel, un proces separat, aferent procedurii insolventei, dar autonom.

Daca societatea insasi este victima prejudiciului, atunci administratorii pot fi actionati in raspundere si prin mecanismele prevazute de art.152 din Legea societatilor comerciale (prin hotarire a adunarii generale) si art. 154 din Legea societatilor comerciale (prin actiune directa formulate, in numele societatii, de actionarul minoritar). Practic, acest prejudiciu se rasfringe asupra creditorilor, intrucit sursele de acoperire a pasivului societatii debitoare sunt diminuate cu prejudiciul respectiv. Daca debitorul a fost desesizat, actiunea in raspundere, propriu-zisa, se exercita si se sustine de catre administratorul judiciar sau de catre lichidator, in calitate de reprezentant legal al societatii. In caz contrar, actiunea se exercita si se sustine de catre un reprezentant desemnat de actionari, daca nu a fost desemnat, in prealabil, un administrator special. O astfel de actiune in raspundere este posibila oricind in cursul procedurii insolventei si chiar dupa inchiderea acesteia, cu conditia ca societatea sa nu fi fost radiata ca umare a inchiderii procedurii. Sumele rezultate din exercitarea actiunii in raspundere contra administratorilor intra in patrimoniul societatii comerciale, servind acoperirii datoriilor acesteia, ceea ce, de altfel, este si scopul procedurii insolventei. Pe perioada existentei procedurii insolventei, intrucit prejudiciul este cauzat societatii, acoperirea sa in bani creeaza o sursa suplimentara de acoperire a pasivului societatii. In consecinta, acoperirea in bani a prejudiciului suferit de societate se confunda, practic, cu acoperirea prejudiciului colectiv cauzat creditorilor prin actiunea in raspundere reglementata de art.138 din Legea insolventei, astfel ca o actiune in raspundere prin mecansimele reglementate de Legea societatilor comerciale este inutila, ea urmind a fi inlocuita de actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei. Din punct de vedere practic, actiunea in raspundere reglementata de Legea societatilor comerciale este de interes doar pentru actionari. Reamintesc ca actionarii nu sunt participanti la procedura insolventei si, cu toate acestea, invariabil, ei isi pierd investitia in actiunile societatii daca aceasta ajunge in stare de faliment. Neavind acces nici la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 (care este creata exclusiv in favoarea creditorilor) si nici vreo alta modalitate de a-si recupera investitia, trebuie totusi admis ca actionarii au dreptul la o actiune in raspundere contra administratorilor. Prejudiciul colectiv suferit de actionari poate fi, deci, acoperit prin actiunea in raspundere reglementata de art. 152 si, respectiv, de art. 154 din Legea societatilor comerciale. O astfel de actiune in raspundere se grefeaza exclusiv pe mecanismele actiunii in raspundere reglementate de Legea societatilor comerciale, neavind nimic comun cu actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, care este menita a acoperi prejudiciul suferit de creditori, si nu prejudiciul suferit de actionarii debitorului si care este in mod exclusiv o atributie a administratorului judiciar sau a lichidatorului ori, in subsidiar, a comitetului creditorilor. Nici societatea, nici actionarii sai nu au legitimare procesuala activa in actiunea in raspundere reglementata de art. 138. A decide altfel ar insemna sa se incalce dispozitiile clare si precise ale art. 2 din Legea insolventei, din care rezulta ca scopul procedurii insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa si nu acoperirea prejudiciului suferit de actionari din faptele sau incompetent administratorilor.

Daca unul sau mai multi actionari vor putea dovedi un prejudiciu individual cauzat de faptele administratorilor (spre exemplu, pentru incalcarea dreptului la informatie sau pentru savrisirea unei infractiuni de rezultat in care subiectul pasiv este actionarul, caz in care acesta va putea formula si o actiune civila in procesul penal contra administratorului) sau daca va putea invoca si dovedi o depasire a limitelor mandatului, actionarul (actionarii) respectiv va avea la indemina o actiune in raspundere contra administratorului.

In fine, a se observa ca in societatile pe actiuni este obligatorie incheierea de catre administrator a unei polite de asigurare de raspundere profesionala. In cazul in care este admisa o actiune in raspundere (dintre speciile de actiune in raspundere mai sus enumerate), atunci suma asigurata va putea acoperi in tot sau in parte suma la care a fost obligat administratorul. Suma asigurata poate fi atribuita creditorilor si in cazul in care s-a ajuns la o reglementare amiabila intre parti a chestiunii existentei si intinderii raspunderii, evitind in acest fel un proces cu nenumaratele sale consecinte negative.

4. In actiunea in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica, Legea insolventei confera legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului, in principal, si comitetului creditorilor, in subsidiar .

Cu titlu de precizare comuna a pozitiei juridice a titularilor actiunilor, trebuie sa retinem ca acestia nu se afla in raporturi juridice preexistente cu autorul faptei ilicite. De aceea, asa cum se va arata si mai jos, consider ca suntem in prezenta unei actiuni in raspundere delictuala si nu a unei actiuni in raspundere contractuala.

Administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii colective, el avind rolul de interfata intre interesele creditorilor si cele ale debitorului aflat in insolventa. La introducerea actiunii in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul nu actioneaza in calitate de reprezentant al debitorului, ci in calitate de organ al procedurii. Legea i-a acordat legitimare procesuala activa (nu neaparat in pofida creditorilor, care pot introduce actiunea numai in subsidiar si numai in mod colectiv, nu si in mod individual) mai ales pentru ratiuni de ordin practic, care tin de indeplinirea prerogativelor sale. Detinind informatia referitoare la creditor, precum si calitatea de organ al procedurii, impartial si independent, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel mai in masura sa aprecieze asupra oportunitatii promovarii actiunii si cel mai in masura sa dea coerenta unei astfel de actiuni, care, oricum, nu este usor de probat. Sa nu uitam ca art. 5 din Legea insolventei fixeaza prinicipiul conform caruia organele procedurii trebuie sa desfasoare procedura cu celeritate si urmarind realizarea drepturilor participantilor la procedura, inclusiv sau in special a drepturilor creditorilor.

Spre deosebire de legitimarea procesuala activa recunoscuta direct si neconditionat administratorului judiciar sau lichidatorului, indrituirea comitetului creditorilor de a introduce actiunea in baza art.138 este subsumata indeplinirii unor conditii alternative, cumulate, fiecare dintre ele, cu conditia autorizarii prealabile a introducerii actiunii de catre judecatorul sindic[6], respectiv : (i) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis sa indice persoanele culpabile de starea de insolventa, sau (ii) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis omis sa formuleze in termen actiunea si raspunderea sa ameninte sa se prescrie. Diferentele dintre modurile in care titularii actiunii o pot promova sunt explicabile prin pozitiile diferite pe care acestia le ocupa in cadrul procedurii colective: administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii, in timp ce comitetul creditorilor este un simplu participant la procedura.

Sectiunea 2

Persoanele responsabile

In actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei piriti, adica persoane care pot fi trase la raspundere, pot fi (i) membrii organelor de conducere sau de supraveghere "din cadrul" societatii, precum si (ii) orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa, prin una dintre faptele prevazute de art. 138.

Asadar, actiunea in raspundere se indreapta, mai intii, impotriva conducerii de drept a debitorului, adica a acelor persoane din cadrul structurii organice si functionale a societatii care au fost legal investite cu atributii de conducere, de autoritate si de dispozitie sau supravegherein cadrul societatii comerciale debitoare. Este vorba de :

-administratori si directori, in cazul tuturor societatilor comerciale care isi vor fi desemnat administratori precum si in cazul societatilor pe actiuni care vor fi ales sistemul unitar de administrare ;

-membrii in consiliul de supraveghere al societatii debitoare si membrii directoratului, in cazul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist.

In al doilea rind, raspunderea prevazuta de art. 138 din Legea insolventei incumba si persoanelor care au uzurpat asemenea prerogative[7], exercitind in fapt conducerea sau orientind societatea catre o strategie de afaceri care a cauzat insolventa acesteia. In aceasta categorie larga de persoane responsabile includem : (i) administratorii de fapt, (ii)  stapinii din umbra  ai afacerii (shadow directors), (iii) sefii informali ai intreprinderii, recrutati sau autorecrutati dintre asociatii sau actionarii majoritari ori impusi de societatea mama sau de grupul de societati la care este afiliata societatea debitoare etc. In conditii exceptionale, din pozitia de administratori de fapt sau de persoane care si-au impus strategia proprie asupra afacerilor societatii debitoare si au cauzat, astfel, insolventa prin una sau mai multe dintre faptele prevazute de art. 138, pot fi facuti responsabili : (i) statul sau autoritatile publice centrale ori locale, pentru sustinerea abuziva ca ajutoare de stat, (ii) bancile, pentru creditarea abuziva, (iii) societatea mama sau societatea afiliata care s-a implicat in afacerile societatii debitoare fie prin preluarea managementului, fie prin operatiuni de trezorerie sau afaceri care au creat o confuzie patrimoniala cu debitorul etc.

Asa cum s-a aratat si in doctrina recenta[8], legislatia franceza a insolventei (in special, Legea din 25 ianuarie 1985) reglementeaza aceasta raspundere in sarcina tuturor conducatorilor de drept sau de fapt, retribuiti sau neretribuiti. Jurisprudenta franceza a exclus, pe acest temei, raspunderea cenzorilor ( comissaires aux comptes ), pentru ca ei nu au atributii de conducere.

In jurisprudenta franceza au fost considerati conducatori de fapt : (i) conducatorii societatii comerciale care au exercitat o influenta asupra conducerii filialei; (ii) asociatul care a tratat direct cu furnizorii, a incheiat contracte si a semnat in numele societatii; (iii) fostul conducator care, avand specimen de semnatura pentru contul bancar, a fost considerat de subalterni ca un conducator in functie; (iv) asociatul majoritar care s-a comportat ca un adevarat conducator al societatii, lasandu-i conducatorului de drept pozitia de simplu executant lipsit de orice putere de decizie; (v) banca, atunci cand s-a amestecat in gestiunea societatii debitoare, fie participand la capitalul acesteia, fie impunandu-i cele mai importante decizii, prin fixarea unor conditii drastice, de natura a-i elimina sau reduce independenta economica a debitorului fata de banca, in vederea acrodarii unor noi finantari sau a reesalonarii datoriilor, fie, in fine, prin persoane interpuse ; (vi) statul, in cazul amestecului in gestiunea unei intreprinderi private, fie prin insinuarea in cadrul conducerii a unor reprezentati ai statului, fie prin acordarea de ajutoare de stat ilegale etc. Totusi, jurisprudenta franceza isi mentine o conceptie restrictiva asupra institutiei  conducatorului de fapt , statuind, in mod invariabil, ca tribunalul este suveran sa stabileasca aceasta calitate de conducator de fapt. Curtea de Appel Paris, prin doua decizii din 8 octombrie 2002, a retinut o conceptie restrictiva a conducerii de fapt, motivand ca  nici calitatea de actionar, nici dreptul de semnatura bancara, nici salariul mai important decat cel al presendintelui nu sunt, ele insele, elemente de natura a demonstra ca s-a exercitat functia de conducere in toata independenta . Pe de alta parte, existenta unui conducator de fapt nu poate influenta raspunderea conducatorului de drept, care trebuie sa-si asume obligatiile functiei. Raspunderea conducatorului legal nu poate fi inlaturata cu motivarea ca efectiva conducere a incumbat conducatorului de fapt. Daca un conducator de drept a lasat toata puterea pe seama unui conducator de fapt, aceasta nu este in nici un caz un motiv de exonerare de raspundere. Prezenta unui conducator de fapt nu inlatura raspunderea conducatorului de drept, nici chiar atunci cand acesta din urma nu a jucat nici un rol in gestiunea societatii. Gratuitatea functiei nu inlatura raspunderea[9].

Este posibil ca responsabile de faptele prevazute de art. 138 din Legea insolventei sa fie mai multe persoane care au exercitat concomitent functii de conducere sau chiar mai multe organe ce s-au succedat la conducere. Antrenarea raspunderii va trebui sa tina seama, in aceste cazuri, de solidaritatea sau de caracterul conjunct al raspunderii, de intrunirea sau nu in persoana fiecarui pirit luat in mod individual a elementelor raspunderii prevazute de art.138, de succesiunea acestor organe la conducere etc.

In unele cazuri, in practica, aplicabilitatea textului art.138 este redusa, in mod eronat, la cazurile in care organele de conducere sau persoanele responsabile respective se aflau in functie la data deschiderii procedurii, solutie care restringe nejustificat incidenta textului legal. Legea nu distinge intre membrii in functie ai persoanei juridice debitor si cei anteriori. In realitate, evenimentul care poate determina existenta acestui tip de raspundere este aparitia starii de insolventa. Legea pretinde, pentru antrenarea raspunderii, ca faptele ilicite ale piritilor sa fi cauzat starea de insolventa a debitoarei, astfel ca, daca aceste fapte nu sunt anterioare sau contemporane aparitiei starii de insolventa, nu putem vorbi de o legatura de cauzalitate. De aici si conditia, subsecventa legaturii de cauzalitate, pe care legea o reglementeaza expres in art. 138 alin.4 teza I, ca aparitia starii de insolventa sa fi fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care piritii si-au exercitat mandatul sau in care au detinut pozitia care ar fi putut cauza insolventa[10]. In functie de acest moment, al aparitiei starii de insolvente, se va putea solutiona si problema prescriptiei actiunii in raspundere. Asadar, conteaza nu faptul ca piritul era in functie sau uzurpa o functie la data cererii de antrenare a raspunderii, ci faptul daca era in functie sau uzurpa o functie la momentul in care a aparut starea de insolventa , raspunderea fiind mai usoara sau mai grea dupa cum piritul a cerut sau nu voluntar deschiderea procedurii in termenul legal de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa

Intre titlul cap. IV din Legea insolventei ("Raspunderea membrilor organelor de conducere") si continutul textului art. 138 exista o usoara contradictie, intrucit, pe linga organele de conducere, textul se refera si la organele de supraveghere ale societatii debitoare, in timp ce titlul capitolului se refera numai la organele de conducere. In plus, se poate vorbi si de o confuzie pe care o poate intretine textul, intrucit membrii consiliului de supraveghere din cadrul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist de administrare exercita controlul si supravegherea membrilor directorului, la fel cum cenzorii, auditorii interni sau auditorii financiari exercita un control si o supraveghere a gestiunii afacerilor societatii. Pe de alta parte, lato sensu, si actionarii, in mod individual sau colectiv, in adunarile generale, pot exercita controlul si supravegherea administratorilor. Oare se extinde raspunderea si asupra cenzorilor, auditorilor sau, si mai inedit, asupra actionarilor? Doctrina relevanta in materie arata ca noul text al art. 73 din Legea societatilor comerciale enumera printre organele de conducere ale societatii comerciale administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societatii debitoare. De aici se poate extrage concluzia ca ar fi admisibil ca toate aceste persoane, deci si cenzorul si auditorul, vinovati de oricare dintre faptele penale prevazute de Legea societatilor comerciale sau de Legea insolventei, ar putea fi piriti in actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei. Dar, in realitate, nici cenzorul, nici auditorul financiar nu sunt organe de conducere sau de supraveghere ale societatii comerciale, ci organe cu functii de control a administratorilor si de raportare catre actionari si catre adunarea generala. Si, in plus, fiind vorba de o norma de exceptie, de o raspundere cu caracter exceptional, ea nu poate fi extinsa prin analogie si la alte persoane decit cele vizate de text. De altfel, chiar sub reglementarea fostei Legi nr.64/1995, care se referea expres la cenzori, jurisprudenta a retinut ca nu este raspunzatoare persoana care, desi a fost numit formal cenzor, nu a indeplinit niciuna dintre obligatiile specifice cenzorului si nu a fost remunerate, nu a depus garantia si nu a semnat de preluarea functiei in registrul comertului[13].

In cuprinsul art. 138, teza I, regasim si o alta contradictie, de aceasta data suparatoare. Astfel, prima parte a frazei vorbeste de  o parte a pasivului debitorului, persoana juridica , in timp ce partea a doua a frazei se refera la persoanele din conducerea si supravegherea societatii care au cauzat insolventa acesteia, partea a treia a frazei vorbind doar de debitor, fara a mai fixa raspunderea la acele  orice alte persoane  care vor fi cauzat insolventa societatii comerciale. Ne putem intreba daca raspunderea membrilor organelor de conducere sau a managerilor din umbra ai debitorului se cantoneaza la societatile comerciale sau se extinde si la alte persoane juridice. Daca intentia legiuitorului a fost sa extinda raspunderea la managementul oricarei persoane juridice care a cauzat insolventa aceseteia, atunci aceasta intentie a fost numai pe jumatate pusa in practica, intrucit raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere foarte speciala, care nu se poate nici extinde prin analogie la alte situatii neprevazute de textul legal, sau la situatii incomplet reglementate. Desi pot exista cu siguranta situatii in care managerii debitorilor persoana juridica, alta decit o societate comerciala (de exemplu, fundatii, asociatii, cluburi sportive etc.), sa fi cauzat insolventa acestora, o actiune in raspundere este greu de promovat sau admis, intrucit piritii se pot apara cu succes invocind inadmisibilitatea unei astfel de actiuni in procedura insolventei. Ramine, in acest caz, posibilitatea actiunii in raspundere pe temeiurile si cu procedura din dreptul comun.

In fine, retinem ca, desi raspunderea poate fi extinsa asupra  oricarei alte persoane  care ar fi cauzat insolventa debitorului, si aceste orice alte persoane trebuie sa fi cauzat insolventa prin faptele prevazute de art.138 alin.1 din Legea insolventei. Aceste fapte sunt, aproape exclusiv, acte juridice si operatiuni intentionale (si intentionate) aflate la indemina conducatorilor de jure ai debitorului, fiind aproape imposibil ca aceste fapte sa fie savirsite doar de conducatorii de facto ai societatii. Din punct de vedere practic si al logicii textului, aceste fapte nu pot fi savirsite decit in complicitate sau co-autorat cu administratorii de jure ai debitorului.

Sectiunea 3

Natura juridica a raspunderii

1. Raspunderea reglementata de art. 138 si urm. din Legea insolventei este o forma speciala de raspundere civila delictuala, care imprumuta cele mai multe dintre caracteristicile raspunderii delictuale de drept comun, dar care se completeaza cu citeva elemente de specificitate prevazute de Legea insolventei. Astfel, pentru ca aceasta raspundere sa poata fie angajata, este necesar a fi indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ., precum si cele special reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei[14].

Raspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale debitorului persoana juridica presupune, asa cum se va arata in sectiunea 4, intrunirea unor situatii-premisa, a unor conditii speciale, grefate pe conditiile obisnuite ale raspunderii civile delictuale (fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate, culpa), precum si a unei legitimari procesuale active special (titularii acestei actiuni nefiind orice creditor prejudiciat, cid oar administratorul judiciar sau lichidatorul ori, in subsidiar, comitetul creditorilor, ca reprezentanti ai intereselor collective ale creditorilor). De aceea, raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere cu caracter exceptional. Intrucit mecanismul acestei actiuni este o tehnica juridica speciala prin care, in fapt, se deroga de la regula instituita de art.1718 C.civ, potrivit careia, este tinuta sa raspunda fata de creditor persoana cu care acesta a contractat sau care i-a creat prejudiciul, in speta debitorul persoana juridica, si nu managerul, ca persoana cu subiectivitate proprie fata de debitor, rezulta ca suntem in prezenta unui sistem de reguli stricte, a caror aplicare nu se poate extinde prin analogie si la alte situatii nevizate expres de lege. Asadar, nu orice persoana poate fi pirit intr-o astfel de actiune, ci numai cele prevazute in textul legal. Nu orice "gresala" a omului poate da nastere la raspundere civila delictuala prevazuta de art. 138 din Legea insolventei, ci numai faptele ilicite strict reglementate acolo. Nu exista raspunderea prevazuta de art. 138 daca procedura insolventei nu (mai) este deschisa si nici in cazul in care nu poate fi constatata o insuficienta a activului s.a.m.d.

Natura juridica a oricarui fel de raspundere civila depinde de natura raportului juridic obligational preexistent intre debitorul si creditorul raportului juridic de raspundere. Or, raspunderea reglementata de art. 138 este o raspundere agravata, cu caracter exceptional, a managerilor debitorului fata de terti (creditorii), intre care nu exista un raport juridic contractual. Raspunderea contractuala este o raspundere speciala, care poate fi angajata doar in cazul in care exista un contract valabil intre partile raportului juridic. Regimul acestei raspunderi este, insa, completat de normele si principiile referitoare la raspunderea civila delictuala, care reprezinta dreptul comun in materie. Desi Codul civil nu rezolva expres problema dreptului comun al raspunderii, principiile dreptului civil impun o astfel de solutie[15], chiar daca unele norme din materia raspunderii contractuale se aplica prin analogie, in lipsa de reglementari proprii, si raspunderii delictuale (este cazul criteriilor de evaluare judiciara a despagubirilor, reglementate de art.1082-1089 C.civ., aplicabile, deopotriva, raspunderii contractuale si celei delictuale). Intr-adevar, faptele juridice, lato sensu, reprezinta ca izvor de obligatii genul fata de actele juridice (vazute fie ca manifestare unilaterala de vointa, fie ca acord de vointe facute cu intentia de a produce efecte juridice). Este, deci, natural ca raspunderea care deriva din faptele juridice sa reprezinte dreptul comun fata de raspunderea contractuala, care are caracter special si derogatoriu si care presupune existenta unor raporturi juridice anterioare intre pagubit si pagubitor, nascute din acordul lor de vointa, raporturi fara de care raportul juridic de raspundere nu s-ar fi putut naste . In consecinta, normele si principiile raspunderii civile delictuale reglementeaza in mod indirect raspunderea contractuala, prin incidenta principiilor ce guverneaza raportul dintre legea speciala si legea generala. Premisa generala a raspunderii contractuale o constituie conventia partilor, care preexista prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligatiei asumate. In cazul managerilor debitorului persoana juridica, aceasta conventie poate fi identificata in actul juridic de numire sau alegere a managerului. Dar aceasta este o conventie intre manager si societate sau actionari, si nu o conventie intre manageri, pe de o parte, si administratorul judiciar, lichidator sau comitetul creditorilor, pe de alta parte, adica, in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, piritii (autorii prejudiciului) si, respectiv, reclamantii (reprezentantii colectivi ai pagubitilor, adica ai creditorilor). Posibila raspundere pentru fapte generatoare de obligatii in perioada pre-contractuala sau cea de dupa incetarea contractului de transport are natura delictuala si nu contractuala. Raspunderea contractuala exista numai daca ea rezulta dintr-un contract valabil incheiat care stabileste raporturi juridice directe intre pagubit si autorul prejudiciului. Un act juridic declarat nul nu produce obligatii contractuale, ci o raspundere delictuala (repunerea in situatia anterioara). Pentru ca raspunderea sa aiba un caracter contractual, prejudicul trebuie sa rezulte din neexecutarea totala sau partiala a unei obligatii nascute din conventia partilor (victima si autorul prejudiciului). Obligatia contractuala rezulta, de obicei, dintr-o clauza contractuala explicita. Obligatia contractuala poate rezulta, insa, si dintr-o clauza implicita, respectiv, dintr-o norma supletiva, sau poate rezulta implicit din contract (ex. : dintr-un uz comercial - art. 970 alin.2 C.civ. dispune ca o conventie obliga nu numai la ceea ce este expres inscrisa intr-insa, dar si la toate urmarile ce echitatea, obieciul sau legea da obligatiei, dupa natura sa) dar, in orice caz, este nevoie ca intre parti sa pre-existe un contract.

Consecintele practice ale calificarii actiunii ca fiind de natura contractuala sau delictuala sunt multiple, dintre acestea mai importante fiind intinderea repararii prejudiciului, dovada culpei si punerea in intarziere a debitorului. Astfel, in cazul raspunderii contractuale opereaza o prezumtia de culpa a debitorului in neexecutarea obligatiei, in timp ce, in cazul raspunderii delictuale, culpa trebuie dovedita. In schimb, raspunderea contractuala poate fi antamata doar daca debitorul a fost pus in intarziere si el raspunde pentru daune previzibile, in timp ce, in cazul raspunderii delictuale, debitorul este de drept in intirziere si raspunde pentru orice prejudiciu, inclusiv cel imprevizibil.

Natura juridica a actiunii in raspundere este controversata in doctrina . Pentru a putea sustine natura exclusiv contractuala a actiunii, a fost exprimata opinia conform careia nu conteaza faptul ca obligatia de raspundere fata de creditori nu ar fi prevazuta in vreun contract, ci in lege, intrucit in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei ar fi aplicabil art.970 C.civ, in temeiul caruia contractul obliga  la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa . Ca sa se poata vorbi, totusi, de aplicabilitatea art. 970 C.civ. (plasat, oricum, in materia contractelor), trebuie sa pre-existe un raport contractual, pe care autorul opiniei citate il stabileste ca fiind acela dintre administrator si societate. Or, societatea comerciala nu este titularul actiunii, iar administartorul judiciar sau lichidatorul nu actioneaza potrivit alin.1 al artr.138 in calitate de reprezentanti ai societatii. Pe de alta parte, art. 970 alin.2 C.civ. nu este incident in situatia pe care o analizam. La acest text se recurge pentru a se deduce existenta unor obligatii decurgand implicit din contract, el fiind mai mult o regula de interpretare necesara pentru a preciza continutul obligational al contractului. Or, in cazul actiunii in raspundere, obligatiile ce pot fi antrenate fata de managerii debitorului rezulta din lege, fiind inutil apelul la dispozitiile art. 970 alin.2 C.civ, de unde concluzia ca textul invocat nu serveste scopului pentru care a fost invocat, acela de a preciza natura delictuala sau contractuala a raportului juridic obligational.

Mecanismul activarii raspunderii administratorului in baza art.138 din Legea insolventei este asemanator cu alte forme de raspundere instituite in materia societatilor comerciale. De exemplu, in cazul societatilor in nume colectiv, actiunea introdusa de creditori impotriva asociatilor sau, in cazul aplicarii regulii  piercing the corporate veil , actiunea lichidatorului contra asociatilor culpabili au o natura juridica similara.

Sectiunea 4

Premisele, conditiile si intinderea raspunderii

1. Fiind vorba despre o actiune in raspundere civila delictuala, admisibilitatea acesteia este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a creantelor contra debitorului. Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucit nu se cere a exista legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor. In plus, din Legea insolventei transpar doua situatii-premisa ale raspunderii, fara de care raspunderea nu exista : procedura deschisa a insolventei si insuficienta activului.

2. Premisele raspunderii reglementate de art. 138 din Legea insolventei sunt elementele exterioare raspunderii, care circumstantiaza activarea acesteia.

Raspunderea respectiva depinde, in primul rind, de existenta si actualitatea procedurii de insolventa deschisa fata de debitorul persoana juridica si, in al doilea rind, de constatarea insuficientei activului pentru plata intregului pasiv .

Angajarea raspunderii membrilor conducerii debitorului persoana juridica prin mecanismul reglementat de art. 138 din Legea insolventei este o procedura colectiva creata doar pentru scopurile insolventei. O astfel de actiune exista doar in procedura insolventei. Inchiderea procedurii insolventei, chiar daca actiunea in raspundere a fost lasata nerezolvata sau ne-pusa in executare, stinge actiunea in raspundere, pentru ca lipseste acesta actiune de prima si cea mai importanta premisa acesteia. In practica, in mod gresit, se procedeaza adesea la inchiderea procedurii si la disjungerea actiunii in raspundere ramasa nerezolvata pina la momentul respectiv sau se da dispozitie lichidatorului sa continue executarea silita contra (fostilor) administratori. Dar debitorul persoana juridica nu mai exista dupa inchiderea procedurii, intrucit este radiat ca efect al inchiderii procedurii, judecatorul sindic (singurul competent sa judece actiunea in raspundere) este dezinvestit, ca urmare a inchiderii procedurii, la fel si lichidatorul (singurul competent a exercita actiunea in raspundere sau executarea silita contra managerilor), comitetul creditorilor este dizolvat etc. Mai mult, si aceasta este dovada caracterului complet absurd al solutiei criticate, creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pierd aceasta calitate, de indata ce s-a inchis procedura si a disparut personalitatea juridica a debitorului, cu consecinta extinctiei creantelor lor contra (fostului) debitorului. Asadar, nu mai exista victime ale prejudiciului si, in consecinta, nu mai exista raspundere. Ceea ce ar putea face judecatorul-sindic, pentru a simplifica procedura, mai ales dupa ce se vor fi distribuit toate fondurile obtinute din lichidare sau dupa ce se va fi constatat lipsa bunurilor debitoarei, ar fi sa dispuna suspendarea dosarului de insolventa pina la solutionarea actiunii in raspundere si nu sa inchida pur si simplu procedura, lasind actiunea in raspundere fara situatie-premisa.

Scopul institurii procedurii insolventei, astfel cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Raspunderea administratorului se activeaza exclusiv in considerarea atingerii acestui scop, care, prin ipoteza, nu a putut fi realizat pana la limita activului existent. De altfel, la aceasta concluzie concura si caracterul special al actiunii in raspundere, intrucit legea limiteaza lista faptelor ilicte pentru care poate fi antrenata raspunderea si, in plus, acorda legitimare procesuala activa unor subiecte de drept (administratorul judiciar/lichidatorul, comitetul creditorilor) cu care piritul nu se afla in raporturi juridice pre-existente si directe. Specialitatea de necontestat a acestei actiunii se opune la antamarea raspunderii in mod nediferentiat, adica ori de cate ori se constata savarsirea vreuneia din faptele mentionate la art. 138 alin.1 lit.a)-g), independent de insuficienta activului. Daca activul societatii debitoare ar fi fost indestulator pentru acoperirea intregului pasiv, atunci actiunea in raspundere ar fi devenit inutila. In plus, retinerea premisei insuficientei activului este impusa si de caracterul reparator al actiunii in raspundere (care nu exclude, ci se adauga raspunderii penale sanctionatorii, vizate de art.138 alin.2, pentru cazul in care faptele de la alin.1 ar imbraca si character penal). Daca ar fi sa acceptam nediferentierea activarii raspunderii in functie de (in)suficienta activului, ar insemna sa dam raspunderii reglementate de art. 138 un caracter exclusiv sanctionator, ceea ce contravine spiritului actiunii in raspundere. Iar cu privire la litera articolului 138 alin.1, cel putin doua argumente de interpretare literala pot fi evidentiate in sustinerea insuficientei activului ca premisa a raspunderii : (i) textul dispune ca "judecatorul sindic poate (subl.n.) dispune ..", de unde rezulta ca judecatorul sindic nu obliga in mod automat persoanele responsabile la suportarea prejudiciului; (ii) textul vorbeste de "o parte a pasivului":, de unde concluzia ca judecatorul-sindic nu poate trece la antrenarea raspunderii daca nu exista o insuficienta a actiunului. Daca s-ar fi dorit angajarea nediferentiata a raspunderii, idependenta de de existenta premisei insuficientei activului, atunci aceasta prevedere relativa la "o parte a pasivului" ar fi fost superflua, si s-ar fi condamnat administratorul la raparatii chiar si daca pasivul ar fi fost deja acoperit, potrivit dreptului comun al raspunderii civile.

3. Fapta ilicita nu este una generica, in sensul art. 998-999 C.civ. ( orice gresala a omului ), ci o lista circumstantiata de fapte, enumerate de art. 138 alin.1.

Enumerarea legala a faptelor care atrag raspunderea este limitativa[20] si, din acest motiv, ea nu poate fi extinsa prin analogie. De aceea, actiunea in raspundere pentru  fapte  care nu se incadreaza in lista limitativa de la art. 138 alin.1 (ca, de exemplu : nedepunerea diligentelor pentru readucerea unor bunuri in patrimoniul debitorului ; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget; managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; neurmarirea incasarii propriilor creante; exercitarea functiei de administartor si la alta persoana juridica ; nedepunerea rapoartelor la administratia finantelor publice ; neplata creantelor bugetare etc.) este inadmisibila. Actiunea in raspundere trebuie respinsa si in situatiile in care se va fi dovedit ca insolventa a avut alte cauze decit fapte ale managerilor (de genul celor prevazute de art. 138 alin.1), respectiv : nesansa de a desfasura o activitate neprofitabila, intreruperea temporara a activitatii de productie din motive neimputabile, nerecuperarea propriilor creante, neplata datoriilor curente, neincasarea valorii marfurilor exportate, diminuarea cererii pietei si scaderea preturilor, conjunctura economica defavorabila, epizootia, cresterea dobanzilor, la creditele bancare, riscul comercial inerent, seceta prelungita, cu consecinta imposibilitatii rambursarii creditului bancar, scaderea pietei navlurilor pe plan international, cresterea preturilor combustibililor, avarii din cauza echipajelor[21].

Din perspectiva conditiei faptei ilicite, observam o diferenta neta intre raspunderea agravata a managerului in baza art.138 din Legea insolventei, pe de o parte, si raspunderea obisnuita administratorului fata de societatea comerciala si raspunderea sa exceptionala fata de terti, pe de alta parte. Raspunderea agravata in caz de insolventa se poate antrena numai pentru faptele strict delimitate de art. 138 alin. 1 din Legea inslventei. In schimb, raspunderea fata de societate poate fi antrenata, in baza art. 72-73 din Legea societatilor comerciale, pentru orice fapta de incalcare a contractului de mandat dintre parti, precum si pentru orice fapta de incalcare a atributiilor si obligatiilor sale ce rezulta din lege. Raspunderea fata de terti poate rezulta din depasirea limitelor mandatului administratorului in relatiile cu tertii co-contractanti. In situatia normala a societatii comerciale in bonis, raspunderea administratorului se cantoneaza in limitele si canoanele obisnuite ale raspunderii civile, orice fapta ilicita de incalcare a contractului sau a normelor legale, prin care administratorul aduce atingere vreunui drept subiectiv sau interes legitim al societatii comerciale ori al tertilor poate atrage raspunderea administratorului in cauza.

In mod cu totul inedit, Legea insolventei vorbeste nu de cauzarea prejudiciului, ci de cauzarea insolventei. De aici se pot ridica doua intrebari fundamentale, din perspectiva mecanismului raspunderii civile delictuale : (i) in ce consta prejudiciul ? (ii) cine este pagubitul ?

Deschiderea procedurii insolventei antreneaza o serie practic nelimitata de restrictii si limitari aduse drepturilor debitorului, precum si, mai ales, drepturilor creditorilor. Aceste restrictii si limite se justifica prin scopul primordial al instituirii procedurii insolventei, adica acoperirea pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Daca instituirea procedurii duce la atingerea acestui scop, atunci procedura insolventei nu vatama pe nimeni, deci nu poate da nastere nici la raspundere civila delictuala. De aici concluzia ca procedura insolventei, in sine, nu este un prejudiciu care sa poata justifica antrenarea raspunderii. Starea de insolventa este elementul declansator al procedurii si, deci, nu este nici ea un prejudiciu, in sensul de element al raspunderii civile delictuale. Totusi, procedura insolventei si - implicit - starea de insolventa poate provoca in mod intrinsec pierderi creditorilor, intrucit, in cazul confirmarii unui plan de reorganizare, creantele care nu sunt trecute in programul de plati sunt ireversibil sterse iar, in caz de faliment, cind bunurile sau fondurile debitorului sunt insuficiente pentru acoperirea intregului pasiv, falimentul se inchide, cu consecinta radierii debitorului persoana juridica, adica a extinctiei personalitatii sale juridice si, corelativ, a tututor datoriilor sale. Stingerea datoriilor debitorului prin inchiderea falimentului este un efect ce decurge din lege, dar el este posibil doar datorita faptului ca debitorul a fost in procedura de insolventa, procedura care nu se poate deschide decit pentru ca debitorul se va fi aflat in stare de insolventa. Daca de aducerea debitorului in stare de insolventa este culpabil managerul debitorului, prin comiterea faptelor prevazute limitativ de art. 138 alin.1 din Legea insolventei, atunci acesta trebuie sa raspunda pentru prejudicul cauzat creditorilor prin stergerea creantelor lor contra debitorului.

Asadar, prejudiciul cauzat creditorilor rezida in insolvabilitatea debitorului persoana juridica aflat in procedura insolventei, intrucit aceasta stare de insuficienta a activului (A>P) a dus sau a putut duce la neincasarea ori incasarea doar partiala a creantelor lor contra societatii.

Prejudiciul, ca element al raspunderii, nu este localizat expres si nici direct in patrimoniul pagubitilor, adica al creditorilor. Prejudiciul, constind in starea de insolvabilitate (insuficienta activelor), este cauzat direct debitorului persoana juridica (intrucit debitorul persoana juridica este adus in stare de insolventa si de insuficienta a activului prin fapta piritilor), si numai indirect creditorilor, motiv pentru care obligarea piritilor la plata unei parti din pasiv se dispune numai la cererea persoanelor expres determinate de lege si numai de catre judecatorul-sindic.

Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, asa cum procedura insolventei insasi este o procedura colectiva. Creditorii suporta in colectiv si in mod concursual si egalitar restrictiile impuse drepturilor lor prin instituirea procedurii insolventei si suporta in acelasi mod (colectiv, concursual si egalitar) prejudiciul cauzat de aducerea in stare de insolventa a unui debitor al carui activ este covirsit de pasiv (A>P). Asadar, pagubitul este colectivitatea creditorilor, si nu orice creditor privit in mod individual. De aceea Legea insolventei acorda legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in subsidiar, comitetului creditorilor, ca reprezenanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglmentata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva care, in caz de admitere, profita tuturor creditorilor, suma reprezentand partea din pasiv la care au fost obligate persoanele vinovate de insolventa debitorului intrand in averea debitorului, urmand ca aceasta sa fie folosita la plata tuturor creditorilor in ordinea prevazuta de lege.

Fata de starea speciala a debitorului aflat in insolventa si scopul special urmarit prin Legea insolventei (acoperirea pasivului), a afirma fara nici o nuantare ca prejudiciul apartine debitorului sau creditorilor, in mod individual, nu constituie o abordare judicioasa. Lichidarea societatii, respectiv reorganizarea activitatii prin instituirea unui plan de reorganizare, nu reprezinta scopuri in sine, ci doar mijloace prin care se realizeaza scopul ultim al procedurii, si anume, acoperirea pasivului debitorului. Or, ratio legis a acoperirii pasivului consta in satisfacerea creantelor creditorilor societari. Din urmarirea scopului Legii insolventei, a lui ratio legis a acestui scop si a legitimarii procesuale active rezulta ca prejudiciul prezinta particularitatea de a se regasi direct, dar nemijlocit, in patrimoniul societatii si totodata indirect, dar mijlocit, in patrimoniul creditorilor. Dreptul de creanta rezultat din acoperirea acestui prejudiciu trece mai intai in patrimoniul societatii, pentru ca prin mecanismul Legii insolventei, prin aplicarea coroborata, in trepte, a art.138, a art.140 si art.123, acest drept sa ajunga in final in patrimoniul creditorilor, prin distribuirile efectuate de administratorul judiciar sau de lichidator.

5. Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin.1 din Legea insolventei face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei. Suntem in prezenta unei cauzalitati indirecte, intrucit faptele ilicite ale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul (neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii formeaza pasivul (A>P).

Vinovatia, ca element al raspunderii, trebuie sa imbrace forma intentiei[22]. Toate faptele ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt fapte intentionale, care exclude culpa ca forma de vinovatie. De altfel, majoritatea faptelor ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt, in acelasi timp, si infractiuni de rezultat.

Lipsa caracterului intentional al faptei face ca actiunea in raspundere sa fie inadmisibila. Spre exemplu, in cazul prevazut de art. 138 alin.1 lit.d), teza a treia ( nu au tinut contabilitea in conformitate cu legea ) lipsa intentiei inseamna lipsa caracterului ilicit al faptei si, deci, o actiune in raspundere bazata exclusiv pe aceasta motivatie trebuie respinsa ca inadmisibila. Omisiunile inregistrarilor in contabilitate, greselile de scriere sau de calcul, incalcarea unor reguli ale contabilitatii etc. sunt cazuri care s-ar putea subsuma sintagmei de contabilitate neconforma cu legea, dar daca o astfel de omisiune nu este intentionat si nu este atasat unui scops au unui mobil (spre exemplu, ascunderea unor active sau datorii), nu poate fundamenta, singura, actiunea in raspundere. De altfel, formula  nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea , in conditiile in care legea contabila si cea fiscala se modifica pe zi ce trece, este mult prea vaga pentru a putea fi luata in considerare ca temei al actiunii in raspundere. In treacat fie spus, aceasta motivatie este cel mai des folosita in actiunile in raspundere, dar si cel mai des respinsa.

Fiind vorba de o intentie, vinovatia nu este prezumata, ci trebuie sa fie dovedita.

Probele in actiunea in raspundere sunt in sarcina administratorului judiciar, a lichidatorului sau a comitetului creditorilor, acestia avind pozitia reclamantului, caruia, in conditiile art. 1169 C.civ., ii incumba obligatia de a proba cele afirmate.

Probatoriul in actiunea in raspundere este sarcina dificila a reclamantului, aceasta fiind una dintre motivatiile pentru care legitimarea procesuala active a fost data, prin lege, in principal administratorului judiciar sau lichidatorului. Intr-adevar, in timp ce creditorii, in mod individual, au foarte putine sanse de a intra in posesia unor acte, informatii si alte potentiale probe ale raspunderii, data fiind confidentialitate necesara oricarei afaceri, deci si a debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul au acces direct la aceste acte, informatii si probe, pe baza lor ei putind sa decida, in cunostinta de cauza, daca o actiune in raspundere poate fi antamata sau daca o astfel de actiune ar avea sanse nule de reusita. Intr-o actiune in raspundere, promovbata in mod individual de creditor, in conditiile acestei lipse sau asimetrii de informatii cu privire la activitatea debitorului, creditorul risca, in cazul in care i se respinge actiunea, nu numai sa plateasca cheltuieli de judecata, ci si sa fie acuzat de calomnie. In schimb, administratorul judiciar sau lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu poate if obligat la cheltuieli de judecata si nici nu poate fi acuzat de calomnie, din moment ce face actiunea in raspundere pentru ca legea i-o permite (sau pentru ca este obligat sa o faca, in cazul in care ar exista o hotarire a adunarii creditorilor sau a judecatorului-sindic care sa il determine sa introduca actiunea in raspundere). De altfel, in raportul sau  cauzal , administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa indice si persoanele vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa, ceea ce are menirea de a simplifica si a da coerenta demersului judiciar al actiunii in raspundere.

Raportul  cauzal  al administratorului judiciar sau al lichidatorului, desi trebuie depus la dosar intr-un termen relativ scurt (60 de zile de la deschiderea procedurii si, respectiv, 30 de zile, in cazul procedurii simplificate), este de o capitala importanta pentru actiunea in raspundere, cel putin sub aspectul probatoriului. Faptul ca in acest raport nu sunt identificate persoane concrete sau fapte concrete ale unor persoane care sa poata fi acuzate de aducerea debitorului in stare de insolventa, este un foarte bun motiv pentru respingerea unei eventuale actiuni in raspundere, intrucit raspunderea exista la momentul aparitiei starii de insolventa, deci, exista si la momentul raportului  cauzal . Numai in cazuri foarte complexe, unde este justificata o completare ulteriora a raportului pe motiv de descoperire de elemente noi sau numai in cazul in care administratorul judiciar sau lichidatorul au fost schimbati, iar cei noi descopere elementele raspunderii, este admisibila o actiune in raspundere. In caz contrar, o astfel de actiunea ar trebui respinsa, intrucit nu poate fi probata. Daca in rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului se concluzioneaza ca insolventa debitorului s-a datorat conjuncturii economice nefavorabile, reactiilor intarziate la schimbarile pietei, angajarii in unele proiecte complexe fara asigurarea prealabila a finantarii si lipsei unui capital circulant propriu la nivelul necesarului etc., atunci actiunea in raspundere are mari "sanse" de a fi respinsa.

Dar, cu toate acestea, proba raspunderii nu poate fi facuta in mod complet doar cu raportul administratorului judiciar sau al lichidatorului. Proba raspunderii se poate face, practic, cu orice mijloace de proba, respectiv, inscrisuri, martori, interogatoriu, expertize etc. Fiind vorba de o procedura colectiva, aferenta procedurii insolventei, si aceasta actiune este supusa principiului celeritatii, astfel ca probatoriile nu pot fi complexe si indelungate fara a dauna principiului celeritatii. Daca probatoriul sau ale incidente procedurale ale actiunii in raspundere se prelungesc mult prea mult fata de scopurile procedurii, judecatorul sindic ar trebuie sa suspende dosarul procedurii de insolventa, in cazul in care toate celelalte proceduri, cu exceptia actiunii in raspundere, ar fi finalizate.

8. Intinderea repararii prejudiciului este, in mod expres, precizata in art. 138 din Legea insolventei, prin sintagma "acoperirea unei parti a pasivului". Cel putin aparent, referirea la acoperireaa unei parti a pasivului, este o derogare de la principiul repararii integrale a prejudiciului. In mod concret, insa, se pune problema stabilirii cuantumului acestei parti a pasivului care va fi suportata de catre managerii debitorului in cazul antrenarii acestei raspunderi agravate. In orice caz, trebuie precizat ca judecatorul sindic va fixa intinderea repararii prejudiciului in functie de gravitatea faptei si natura functiei indeplinite. Dar raspunderea nu poate fi stabilita dincolo de limitele creantelor inscrise in tabelul creantelor. Nu se vor putea cere, pe calea indirecta a actiunii in raspundere, alte creante decit cele inscrise in tabel, de genul dobinzilor si al altor accesorii ori de genul creantelor tardive, intrucit s-ar ajunge, in mod indirect si in contra dispizitiilor Legii insolventei, la rectificarea tabelului creantelor. Pasivul debitorului aflat in insolventa este acela care rezulta din tabelul definitiv. Acoperirea unei parti din pasiv nu se poate referi la altceva decit pasivul inscris in tabelul definitiv.

In caz de pluralitate de persoane responsabile, raspunderea este solidara, asa cum rezulta din art. 138 alin.4 din Legea insolventei (si cum rezulta, de altfel, si din art. 1003 C.civ.). Solidaritatea, ca si raspunderea in sine, exista doar daca aparitia starii de insolventa a fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care persoana responsabila si-a exercitat mandatul sau a uzurpat functia respectiva.

In societatile comerciale, administratorii sunt responsabili atit pentru faptele proprii, contemporane functiei lor, cit si pentru faptele predecesorilor lor, daca nu le-au denuntat cenzorilor, indata dupa preluarea functiei (art. 144² alin.4, art. 31 si art. 73 alin.1 din Legea insolventei). Daca insolventa a aparat in perioada exercitarii functiei si aceasta a fost cauzata de una dintre faptele managerilor, atunci acestia sunt pasibili de raspunderea prevazuta de art. 138. Dar managerii sunt responsabili in conditiile art. 138 si daca starea de insolventa a aparut inainte de perioada functiei lor, dar ei au omis sa reclame cenzorilor starea de insolventa. In acest caz, managerii, practic, raspund pentru fapta altuia, in conditii similare cu raspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Daca, insa, functia managerului in cauza este ulterioara aparitiei starii de insolventa, adica cel in cauza a devenit manager dupa ce starea de insolventa se va fi instalat, el este aparat atit de solidaritate, cit si de raspunderea in sine.

Solidaritatea poate fi inlaturata si in cazul in care, in cadrul organelor colegiale de conducere a debitoarei, cel in cauza a luat masurile impuse, spre exemplu, de art. 144² alin.5 din Legea societatilor comerciale, pentru a se exonera de raspundere, respectiv, s-a opus la luarea masurii care a dus la insolventa sau, daca au lipsit de la sedinta respectiva, au facut sa se consemnze opozitia lor la luarea masurii. Asadar, desi este vorba de o raspundere fata de creditori, exonerarea de raspundere fata de societatea debitoare este suficienta pentru a antrena si exonerarea de raspundere fata de creditori.

10. Prescriptia actiunii in raspundere este si ea o cauza de exonerare de raspundere.

Dupa principiile dreptului civil, prescriptia incepe sa curga, in general, de la data la care s-a nascut dreptul la actiune. Dreptul la actiunea in raspundere civila delictuala, inclusiv dreptul la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, se naste in momentul in care titularii actiunii in raspundere au stiut sau trebuiau sa stie atit faptul ca exista un prejudiciu, cit si faptul ca exista unul sau mai multi autori ai prejudiciului, dar in nici un caz mai devreme de deschiderea procedurii.

Cum prejudiciul consta, asa cum s-a precizat mai sus, in insuficienta activului, iar aceasta stare de insuficienta (A>P) necesita cunoasterea atit a elementelor de activ, ci si a totalului pasivului, inseamna ca prejudiciul este sau trebuie sa fie cunoscut la momentul la care, in mod cumulat, (i) a fost efectuat inventarul bunurilor debitorului ori s-a constatat ca nu exista active urmaribile, deci se cunoaste  activul  si (ii) a fost afisat tabelul definitiv (consolidat) al creantelor, deci se cunoaste si  pasivul .

Intrucit raspunderea incumba doar unei categorii limitate de persoane, inseamna ca identificarea acestora face sa se nasca dreptul la actiunea in raspundere. De principiu, persoanele eventual vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa sunt identificate in raportul  cauzal  al administratorului judiciar sau al lichidatorului. Daca acest raport identifica vinovatii si se cunoaste dj prejudiciul, atunci prescriptia poate sa inceapa sa curga. Daca insa raportul nu identifica deloc sau nu identifica in mod clar persoanele vinovate, atunci prescriptia incepe sa curga de la data la care trebuia cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii de insolventa (art. 139 din Legea insolventei).

Actiunea se prescrie in trei ani, dar nu mai devreme de doi ani, calculati de la data hotararii de deschidere a procedurii.

In orice caz, actiunea poate fi introdusa doar pina la data inchiderii procedurii, chiard aca termenul prescriptiei nu se va fi implinit inca. Daca s-a inchis procedura, actiunii in raspundere ii dispare principala situatie-premisa. Or, in lipsa acesteia, actiunea in raspundere nu exista[23].

Dupa admiterea actiunii in raspundere, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel care se va preocupa de formalitatile executarii silite. Daca executarea silita nu s-a finalizat pina la inchiderea procedurii, ea nu mai poate fi continuata, inchiderea procedurii fiind un impediment la executarea silita.