Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

Consideratii generale

Asa cum am aratat, Codul Civil stabileste mai multe forme de raspundere pentru altul, printre care raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, reglementata de art. 1000 alin 2 in conformitate cu care ² Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili la prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu

dansii ². Textul constituie o prezumtie de culpa in sarcina parintilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiii lor minori - caz in care, ² legiuitorul socoteste, pana la dovada contrara, ca ceea ce se intampla de obicei s-a intamplat si de fiecare data cand un minor a cauzat un prejudiciu ² . Aceasta dispozitie trebuie completata cu prevederea din art. 1000 alin. 5 din Codul Civil, conform careia ² Tatal si mama....sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil ²

Sectiunea I.    Determinarea persoanelor responsabile

In privinta redactarii, textul art. 1000 alin. 2 este evident depasit deoarece, in prezent, functioneaza principiul egalitatii intre barbat si femeie, consacrat atat in Constitutia din 1991, cat si in cea din 2003, dar si in Codul familiei. Redactarea din Codul Civil exprima o conceptie care exista la momentul adoptarii sale, potrivit careia ² puterea parinteasca ² apartinea tatalui atata timp cat acesta era in viata. Sub aspect juridic, din afirmarea pe prim plan a raspunderii tatalui, decurge caracterul subsidiar al raspunderii mamei[3], aceasta era chemata a raspunde pentru fapta ilicita a copilului minor doar in lipsa tatalui ori in alte cazuri in care acesta nu era in masura sa exercite puterea parinteasca.

Aceasta conceptie a fost inlaturata odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei din 13 aprilie 1948, cand a fost abolita inegalitatea dintre barbat si femeie .

Aceasta redefinire a raspunderii parintilor pentru fapta ilicita a copilului minor, s-a rasfrant asupra solidaritatii lor in tot ceea ce priveste existenta si exercitarea acestor drepturi si indatoriri, asa cum rezulta din textul art. 97 alin 1 din Codul familiei ² ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copii lor minori, fara a se deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, sau din afara casatoriei ori infiati ²

Textele legale reproduse mai sus ar reperezenta , dupa unii autori cadrul legal al acestei raspunderi indirecte. Dar potrivit opiniei altor autori si respectiv, cu precizarea finalitatii din al. 2 al aceluiasi articol conform careia ² ei sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea lui si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia ²

Astfel, pentru aprecierea conduitei parintilor trebuie avut in vedere intregul ansamblu de obigatii ale acestora, care sa-i determine sa-si indeplineasca indatoririle fata de copii lor minori in asa fel incat acestia sa nu comita fapte prejudiciabile.

Problema adoptiei

Se considera ca acest cadru legal, al acestui fel de raspundere indirecta, pentru a actualiza prevederile legale privind adoptia, si consecintele ei pe plan juridic privitoare la raspunderea parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiii lor minori, trebuie completat si cu prevederile Ordonantei de urgenta nr 25/1997, aprobata si modificata prin legea

nr. 87/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adoptie[6], deoarece rudenia poate izvora si din actul civil al adoptiei numita rudenie prin adoptie .Potrivit art. 1 din aceasta ordonanta ² rudenia se stabileste atat intre copilul adoptat si adoptator, pe de o parte, dar si intre descendentii copilului adoptat si rudele adoptatorului, pe de alta parte²

Ordonanta mai prevede ca ² in momentul stabilirii jiliatiei prin adoptie, jiliatia dintre copil si parintii sai naturali inceteaza, incetand bineanteles si rudenia dintre copilul adoptat si rudele sale firesti, precun si rudenia dintre descendentei copilului adoptat si rudele sale firesti.

Pana la adoptarea O.U.G. 25/1997, in doctrina, adoptia se prezinta sub doua forme

1.adoptia cu efecte restranse 2.adoptia cu efecte depline. Prin adoptia cu efecte restanse se intelegea adoptia in temeiul caruia adoptatul si descendentii sai devin rude cu adoptatorul, ei pastrandu-si totodata legaturile de rudenie cu rudele lor firesti. Prin adoptia cu fecte depline se intelege adoptia in temeiul careia adoptatul si descendentii sai devin ruda numai cu adoptatul si cu rudeleacestuia intocmai ca si cum adoptatul ar fi copilul firesc al adoptatorului,dar inceteaza legaturile de rudenie dintre adoptat si descendentii sai pe de o parte, si parintii firesti si rudele acestora, pe de alta parte.

In prezent, portivit acestei ordonante, se reglementeaza un singur fel de adoptie corespunzatoare adptiei cu efecte depline reglementate anterior de Codul familiei, care se caracterizeaza prin urmatoarele a) intre cel ce adopta si copil se stabileste filiatia b) intre copil si rudele adoptatorului se stabileste rudenia c) filiatia dintre copilul adoptat si parintii sai naturali inceteaza d) inceteaza si rudenia dintre copilul adoptat si rudele sale firesti precum si rudenia dintre descendentii copilului adoptat si rudele sale firesti.

Doar raportul de filiatie dintre parinti si copil rezultat din casatorie, din afara casatoriei si din adoptie este considerat ca fiind izvor de drepturi si indatoriri pentru care si obligatia de a raspunde pentru faptele copiilor minori.

Analiza separata a problemei adoptiei se justifica prin necesitatea determinarii acelora care au calitatea de parinti, intrucat raspunderea reglementata de art. 1000 alin. 2 din Codul Civil reprezinta o exceptie de la regula, care e de stricta interpretare. Astfel ea nu poate fi extinsa si asupra altor persoane investite cu indatoriri parintesti cum ar fi tutorii, curatorii, rudele minorului, bunicii, gradinita, cu toate ca la educatia necorepunzatoare pot contribui si acesti factori.

In relitatea juridica actuala, literatura de specialitate si practica judiciara apreciaza in unanimitate ca textul art.1000 alin. 2 din Codul Civil reprezinta o norma cu caracter special, prevazandu-se expres ca ² raspunderea revine numai parintilor asa finnd, acest text nu poate fi interpretat extensiv² ² Daca s-ar admite opinia potrivit careia raspunderea prevazuta de art. 1000 alin 2 ar putea reveni oricarei alte persoane investite cu unele indatoriri parintesti, alta decat parintii, raspunderea pentru fapta altuia s-ar extinde nelimitat si s-ar transforma intr-o regula de raspundere delictuala² . O asemenea interpretare ( care a influientat si ) ²echivaleaza cu inlaturarea uneia din premisele esentiale ale raspunderii juridice, si anume premisa potrivit careia orice persoana dotata cu discernamantul faptelor sale actioneaza in deplina libertate, adica trebuie recunoscuta libertatea de actiune a omului, cat si posibilitatea de a opta pentru un comportamnet licit sai ilicit²

Astfel, raspunderea acelora care au putut influienta, intr-o oarecare masura conduita copilului minor, uneori chiar intamplator si ocazional, nu se poate incadra in prezumtia legala pe care o reglementeaza art. 1000 alin. 2, astfel ca victima nu este scutita de dovada culpei lor, in conditiile art. 998-999 din Codul Civil.

Potrivit opiniei dominante in literatura de specialitate si practica judiciara se apreciaza ca fundamentul sau temeiul juridic al raspunderii parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori il constituie o prezumtie legala relativa de culpa instituita in sarcina parintilor. Atunci cand un copil minor savarseste o fapta prejudiciabila, legea presupune ca aceasta se datoreaza unei culpe sau greseli a propriilor parinti, constand in neindeplinirea sau indeplinirea culpabila, defectuoasa a obligatiilor parintesti - aceasta premisa constand punctul de pornire al tuturor fundamentarilor care au fost propuse de lege lata pentru justificarea juridica a raspunderii parintilor.

Situatii speciale privind domeniul de aplicatie al art. 1000 alin 2

Admitand de lege lata ca art. 1000 alin. 2 din Codul Civil stabileste o prezumtie de culpa in privinta parintilor, indiferent ca sunt din casatorie, din afara casatoriei sau din adoptie, nefiind admisa interpretarea extensiva cu privire la cresterea, educarea si pregatirea profesionala a minorului, existand si situatii exceptionale in care doar un parinte este tinut a raspunde pentru fapta ilicita a copilului sau minor.

Astfel, daca unul dintre parinti este mort, decazut dindrepturile parintesti, pus sub interdictie sau din orice imprejurari se afla in neputinta de a-si manifesta vointa potrivit art. 98 alin. 2 din Codul familiei, celalalt va exercita singur drepturile parintesti. De asemenea, cu ocazia desfacerii casatoriei prin divort, copilul fiind incredintat unuia dintre soti, dar acestuia ii va reveni sarcina de paza a copilului, inscrisa in art. 1000 alin. 2 din Codul Civil, fiind prezumat raspunzator in cazul comiterii unor fapte pagubitoare. Celalat parinte, in conformitate cu art.43 alin. 3 din Codul familiei, are dreptul de a avea legaturi personale cu copilul si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala, dar nu are si dreptul si obligatia de a-l supraveghea. Asadar, s-a sustinut in literatura de specialitate faptul ca aceste drepturi nu instituie si prezumtia de culpa reglementata de art. 1000 alin. 2, deoarece copilul nelocuind la el, nu-i nevoie si obligatia de paza in legatura cu persoana acestuia.

O alta ipoteza analizata in literatura de specialitate, o constituie declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre parinti, celalalt necasatorindu-se, iar ulterior hotarartea declarativa de moarte este anulata, copilul fiind incredintat de instanta unuia dintre parinti. Conform art. 1000 alin. 2 parintele caruia i-a fost incredintat copilul va fi tinut raspunzator.

O situatie similara exista in legatura cu copilul din afara casatoriei. In mod obisnuit, pentru faptele acestuia va raspunde doar parintele in raport de care s-a stabilit filiatia copilului. Daca filiatia a fost stabilitav fata de ambii parinti, raspunderea va fi angajata doar in raport de parintele caruia i-a fost incredintat minorul. In aceste doua ipoteze, persoana raspunzatoare este stabilita in raport de momentul savarsirii faptei pagubitoare, doearece aceasta situatie se poate modifica, copilul putand reveni, spre exemplu, prin impacarea partilor, in ingrijirea ambilor parinti, care devin astfel raspunzatori, solutie evident inechitabila pentru parintele caruia, in perioada anterioara nu i-a fost incredintat copilul.

Desi instanta, la cereea unuia dintre parinti sau a autoritatii tutelare, poate incredinta copilul celuilat parinte sau altei persoane, raspunderea va reveni persoanei sub a carui paza se afla copilul in moemtul savarsirii faptei prejudiciabile .

Sectiunea a II-a. Scurt istoric

Ideea raspunderii pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, este identificata pe teritoriul patriei noastre, deja cu doua secole in urma, in perioada destramarii feudalismului si a formarii relatiilor capitaliste. In aceasta perioada, functia pedagogica, a familiei revenea si era indepinita de patinti, si consta in principal, in transmiterea traditiilor, a indatoririlor lor gospodaresti si a unor mestesuguri. In privinta raporturilor dintre parinti si copii, acestia din urma erau pusi sub autoritatea primilor ² insa in mod inegal, tatal avand in aceasta privinta, mai multe drepturi decat mama ²

Reglementarile juridice, din a doua jumatate a secolului al-XVII-lea si prima jumatate a celui urmator, privitoare la familie, intregesc imaginile acesteia ca si in legiuirile anterioare de factura feudala, dar de aceasta data cu tendinta modernizatoare. Astfel, in Moldova, cu privire la institutia familiei, o insemnatate deosebita a avut manualul lui Al. Donici ² insa codul ce a dat cea mai innoitoare si mai completa reglementare in materie a fost codul Calimach in Tara Romaneasca, ample reglementari privin familia au fost cuprinse in Pravilniceasca Condica si Legiunea Caragea.

Pravilniceasca Condica de la 1870 prevede in capitolul 31 puntul 2, intitulat Pentru parinti si copii ca ² Parintii nu vinuiesc la vinovatiile copiilor lor celor in varsta, orice fel de vinovatie ar fi, iar de sa vor cunoaste, ca si ei au fost partasi cu copii lor si vor dovedi prin bune dovezi, atunci se vinuiesc, iar de vor fi copii sub ocrotirea parintilor, fiind inca nevarstnici, si vor gresi, atunci se vinuiesc parintii pentru nepurtare de grija a fiilor lor sau si pentru rea crestere si nepovatuire ² . Asfel, inca de acum aproape doua secole, raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori s-a conturat legislativ.. Era precizata sfera persoanelor responsabile-parintii- precum si conditiile pentru angajarea raspunderii copii sa fie ² sub ocrotirea parintilor si nevarstnici ² sa existe fapta ilicita a copilului- ²..si vor gresi ² parintilor sa le fie imputabila ² nepurtarea de grija a fiilor lor ² sau ² reaua crestere si nepovatuire ². Cu privire la posibilitatea parintilor de a inlatura aceasta responsabilitate, Pravilniceasca Condica nu face nici o referire.

Ideea raspunderii pentru altul se regaseste si in Codul Calimach de la 1817, care in capitolul XXXVII, paragraful 1737 prevedea ² Acei ce s-au pagubit de catre cei lipsiti de minte sau nebuni, sau de catre prunci poate cere implinirea pagubei sale de la acela ce era dator sa aiba purtare de grija asupra acestui feliu de persoane, iar daca ei insusi au dat pricina la acest feliu de persoane, nu are drit sa ceara ceva ²

Comparand textele celor doua acte normative citate, se pot observa o serie de deosebiri in timp ce Pravilniceasca Condica instituie raspunderea asupra unei categorii de persoane bine determinata parintii-, Codul Calimach nu limiteaza sfera persoanelor responsabile ci o defineste generic, referindu-de la ² acela ce era dator sa aiba purtare de grija asupra acestui feliu de persoane ², evidentiind posibilitati mai largi de despagubire pentru victima. De asemenea, textul art. 1780 este mai explicit in ceea ce priveste temeiul raspunderii parintilor, referindu-se atat la culpa in supraveghere, cat si la cea in educatie - ² rea crestere si nepovatuire ². Codul Calimach, are in vedere doar lipsa de supraveghere, prejudiciul recuperandu-se doar de la ²acela ce era dator sa aiba partare de grija². In acelasi cod apare in plus precizarea unui caz de exonerare a celor declarati raspunzatori, cand victima insesi, prin comportarea sa a favorizat pricinuirea pagubei. Codul Calimach statornicea pentru parinti obligatia cresterii si educarii copiilor in conformitate cu rangul, ² starea si chipul vietii ce se va socoti de cuviinta²

Sectiunea a III-a. Fundamentarea raspunderii indirecte a parintilor

Solutii propuse

² Fundamentul acestei raspunderi trebuie cautat in insesifunctiile familiei, care fiind celula de baza a societatii , este chemata sa-si aduca contributia la intarirea si progresul societatii umane² . Membrii familiei, uniti intre ei ce prin sentimente puternice, prin respect si stima, au o serie intreaga de indatoriri reciproce de sprijin material si moral, izvorate nu doar din principiile moralei, dar si din prevederi juridice. Astfel, dispozitiile art. 101 alin 2 din Codul familiei prevad ca ² Parintii sunt datori sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala acestuia potrivit cu insusirile lui, spre a-l face folositor societatii ². De asemenea Constitutia din 1991 cat si noua Constitutie din 2003 consacra drepturile parintilor, sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine ². Tot astfel conform dispozitiilor Codului familiei, parintii sunt datori ca prin felul lor de viata, prin atitudinea lor fata de munca si societate, sa fie un exemplu pozitiv pentru copii lor, un model de comportament in familie si societate. Dreptul are printre altele rolul de a preveni prin dispozitiile sale acele comportamente ale unora dintre parinti care contravin intereselor copilului, dezvoltarii sanatatii lui psihice, fizice si intelectuale.

Literatura de specialitate apreciaza ca din punct de vedere juridic ² aceasta premisa este concretizata printr-o tripla prezumtie legala si anume a) prezumtia ca in exercitarea indatoririlor cele reveneau fata de copilul lor minor au existat abateri care prin rezultatul lor final-prejudiciul- s-au definit ca fiind adevarate actiuni ori    ilicite, de natura sa le angajeze raspunderea pentru fapta minorului b) prezumtia de culpa sau greseala a parintilor in neindeplinirea sau indeplinirea necorepunzatoare a indatoririlor ce le reveneau c) prezumtia existentei raportului de cauzalitate ² intre fapta ce ei au savarsit cu greseala si fapta pagubitoare a copiluluisi drept urmare, paguba pe care acesta

a cauzat-o ² care e absolut necesara deoarece daca victima ar trebui sa dovedeasca direct prezenta raportului de cauzalitate dintre fapta parintilor si fapta prejudiciabila a copilului lor minor ² atunci ar fi obligata implicit sa faca proba culpei parintilor ² , in acest fel ² prezumtia de culpa retinuta in sarcina parintilor fiind fara nici o eficienta ²

In conceptia legiuitorului, parintilor le revin multiple indatoriri legate de cresterea, educarea si supravegherea copiilor, indatoriri care odata incalcate atrag consecintele de ordin juridic. Desi admise aceste prezumtii, in literatura de specialitate au aparut discutii cu privire la delimitarea sferei faptelor pentru care parintii sunt prezumat in culpa. In incercarea rezolvarii acestei controverse au fost afirmate trei opinii.

Potrivit opiniei traditionale retinute in practica, fundamentul raspunderii parintilor consta in beideplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare de catre ei a indatoririi de supraveghere. Aceasta a reprezentat opinia dominanta in motivarile adoptate de instantele noastre judecatoresti pana in anii 1975-1976.

Supravegherea trebuia sa fie normala, iar parintii sa tina seama de varsta, sanatatea temperamentul si comportarea copilului, ea trebuia sa fie exercitata cu o vigilenta sporita atunci cand antecedentele minorului ar fi relevat o tendinta catre fapte antisociale, sau ar fi evidentiat anumite tare ereditare. Un argument important pentru intemeierea raspunderii parintilor pe temeiul culpei in vigilando, l-a constituit conditionarea aplicarii prezumtiei prevazute de art 1000 alin 2 din Codul Civil, de locuinta comuna a parintilor si copilului considerandu-se ca nu s-ar fi cerut locuirea in comun daca obiectul prezumtiei nu l-ar fi format exclusiv indeplinirea obligatiilor de supraveghere.

Astfel, intr-o decizie de indrumare a Plenului Tribunalului Suprem adoptata in 1973 se retine ca daca ² parintii...exercita cum se cuvine supravegherea permanenta, preocupandu-se in acest scop caminorul sa se afle tot timpul la domiciliul lor..² savarsirea faptei ilicite poate fi impiedicata. ² Daca totusi minorul a reusit sa dispara, savarsirea infractiunii poate fi impiedicata daca..cei carora le revine supravegherea depun diligenta necesara readucerii minorului disparut.. Nu pot sa raspunda parintii care desi au indeplinit in mod corespunzator obligatia de supraveghere, totusi nu au putut impiedica savarsirea infractiunii[21].

Aceeasi opinie a fost exprimata in numeroase hotarari mai vechi, ea regasindu-se chiar si in unele hotarari judecatoresti mai recente.

Intr-o conceptie mai exigenta decat precedenta si care se ocupa de protejarea mai eficienta a intereselor victimei, s-a propus ca fundamentarea raspunderii sa porneasca de la neineplinirea de catre parinti nu numai a unei simple obligatii de supraveghere, ci si a obligatiei ce le revine de a se ingriji de educatia copilului .

Astfel, printr-o decizie din 1976, instanta suprema, examinand raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor care a fugit dintr-un centru de reeducare, unde a fost internat, si savarsit mai multe fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, a statuat ca ² intrucat raspunderea parintilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii savarsite de catre copii lor minori se bazeaza pe o prezumtie de culpa, constand intr-o lipsa, nu numai in supreveghere ci si in educatie, instantele trebuiau sa verifice si sa examineze raspunderea parintilor minorului..rezultata din deficientele in educatia copilului lor,care le-ar fi imputabile...Desigur, parintii minorului ar pute fi exonerati de raspundere numai daca ar dovedi in mod convingator ca, in concret, in raport de obligatiile pe care le aveau ca parinti si de posibilitatile ce au fost create de statul nostru, s-au preocupat de educarea fiului lorsi ca deci, nu s-au dezinteresat de copil si nu au neglijat educarea lui[23].

Aceasta teza a fost promovata si de completul de 7 judecatori al Tribunalului Suprem, in anul urmator, ocazie cu care s-a mentionat ca fapta ilicita a copilului minor ² demonstraeza in mod categoric insuficienta educatiei date.., educatie care a ramas deficitara si datorita activitatii necorespunzatoare in acest sens a celor doi parinti[24] .

In cadrul celei de-a treia opinii, se considera ca prezumtia de culpa a parintilor are un continut si mai larg, cuprinzand alaturi de nesupraveghere, si deficientele privitoare la cresterea copilului minor .Obligatia de crestere a copilului minor este alcatuita din totalitatea indatoririlor parintesti, ingloband in sfera sa si obligatia de educatie a copilului lor. Solutia a fost gasita in prevederile art. 101 alin. 2 din Codul familiei, potrivit carora parintii ² sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui² . Aceasta interpretare a prezumtiei de culpa a parintilor are ca efect restrangerea severa a posibilitatii lor de a exonera de raspundere, fiind de natura a asigura o ocrotire maxima a victimei.

Determinarea fundamentului raspunderii parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori nu constituie doar o simpla problema teoretica, ci ea prezinta o netagaduita insemnatate practica, fundamentarea adoptata determinand isasi amplititudinea raspunderii acestora.

B. Continutul actual al indatoririlor parintesti

Desi cea de-a doua conceptie este impartasita, in prezent de practica judiciara din tara noastra, inca mai pot fi intalnite hotarari judecatoresti in cadrul carora raspunderea parintilor a fost angajata numai pe neindeplinirea obligatiei de supraveghere a copilului minor . Astfel , intr-un articol de referinta in materia raspunderii civile, autorul a facut precizarea ca in ceea ce priveste raspunderea parintilor, nu impatrtaseste ² nici de legea lata, nici de legea jerenda parerile potrivit carora continutul prezumtiei de culpa s-ar intinde dincolo de lisa de supraveghere ²

Unii autori, in lucrari mai recente, considera ca nefiind justificata reducerea sferei raspunderii parintilor pentru faptele ilicite si cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori doar la neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere si aceasta pentru urmatoarele motive

In primul rand, art. 1000 alin.2 din Codul Civil, sustin acestia, nu contine nici o referire implicita sau explicita la culpa in vigilando,...asa cum bunaoara mentioneaza expres prevederile art. 1000 alin. 4..., unde ca fundament al tragerii lor la raspundere se afla numai incalcarea obligatiei de supraveghere a elevului sau ucenicului ² . L aceasta interpretare a normei juridice inscrise in art. 1000 alin 2 s-a ajuns ² nu atat ca urmare a imprumutarii sintagmei << sub a lor priveghere>>, cat mai ales a conditionarii aplicarii prezumtiei de culpa, de necesitatea locuintei comune a parintilor si copilului minor ²

In al doilea rand ²locuirea impreuna nu conduce univoc la ideea de supraveghere.ci, intr-o egala masura, locinta comuna reprezinta un argument si pentru educarea copilului, fiindca altfel ar fi greu de conceput ca parintii ar putea exercita o influientare sistematica si constienta a dezvvoltarii facultatilor morale, intelectuale si fizice ale acestuia, daca traiesc despartiti de copil ²

Asadar, obligatia parintilor de a se ingriji de educatia copilului minor, presupune, ca o parte componenta a sa si indatorirea de a supraveghea. Fara supraveghere nu se poate influienta sistematic dezvoltarea calitatilor morale ² fara supraveghere nu poate exista educatie ² . Dar in cadrul unei supravegheri atente, parintii vor putea alege din totalitatea metodelor de educare, exact pe acelea care sunt cele mai indicate in raport cu particularitatile biopsihice ale copilului.

Conceputa ca un mijloc de ocrotire maxima a intereselor victimelor prejudiciate si de sporire a obligatiilor parintilor in indeplinirea indatoririlor care le revin, cea de-a treia opinie, din cele prezentate anterior, presupune si ea doua indatoriri una referitoare la supravegherea copilului si alta legata de cresterea lui.Unii autori, adauga chiar in motivarea acestei teorii ca ² neluarea in considerare a tuturor indatoririlor ce revin parintilor, ar putea duce la exonerarea lor de raspundere civila pentru prejudiciile cauzate de copii minori, ceea ce ar constitui o mare nedreptate pentru victima, pe seama careia ar fi pusa sarcina integrala a suportarii prejudiciului ²

Si aceasta solutie, care presupune raportarea raspunderii parintesti la obligatia fundamentala de a creste copilul, deci la totalitatea indatoririlor referitoare la persoana minorului, aratate in art 101 alin 2 din Codul familiei , e considerata excesiva. Astfel, nu toate idatoririle parintesti aratate in art 101 alin. 2 din Codul familiei pot fundamenta raspunderea acestor persoane, ci doar una dintre ele si anume ² indatorirea legala de a educa copilul minor ². Incalcandu-se celelate indatoriri cum ar fi cele referitoare la ingrijirea de sanatatea si dezvolatarea fizica a copilului ori a celor privitoare la invatatura si pregatirea profesionala, nu se poate ajunge la savarsirea de catre minor a unor fapte prejudiciabile. Daca in mod exceptional, astfel de cazuri ar fisemnalate, ele nu pot fi justificate, explicate decat ca niste carente, minusuri, deficiente in educatia copilului.

Prin urmare, totalitatea indatoririlor se reduce, in conceptia literaturii de specialitate si practicii judiciare actuale, la unua singura, la lipsa de educatie sau la educatia necorespunzatoare data copilului minor de catre parintii sai.

Acceptata in continut si impartasita de o practica judiciara unitara, totusi aceasta o a doua opinie este criticata sub aspectul formei. Unii autori , considera ca utilizarea sintagmei ² supravegherea si educatia copilului ² se explica doar prin impunerea ei in limbajul juridic consacrat in doctrina, caci din punct de vedere rextual aceasta ar fundamenta raspunderea parintilor pe doua greseli, prezumate, una referitoare la lipsa de supraveghere, iar cea de-a doua, la educatie, lucru evident nejustificat.

Asa cum am precizat anterior, cand am prezentat solutia ultimilor autori in materie de raspundere, prezumtia de culpa a parintilor opereaza doar in cazul incalcarii ueni singure obligatii, acea de educare a minorului, obligatie care datorita unui continut mai larg, cuprinde implicit si obligatia de supraveghere.

5.Conditiile generale si speciale ale raspunderii parintilor

Ansamblul conditiilor cerute pentru angajarea raspunderii directe a minorului reprezinta conditiile generale care alcatuiesc premisa raspunderii parintilor. Astfel, pentru a fi angajata raspunderea parintilor si ei obligati sa repare prejudiciul cauzat de copilul lor minor, a trrei din conditiile generale ale raspunderii civile si anume prejudiciul, fapta ilicita a minorului si raportul de acuzalitate dintre fapta acestuia si prejudiciul suferit.

Alaturi de aceste conditii, textul art. 1000 alin. 2 prefigureaza la randul saa doua conditii specifice raspunderii parintilor, care trebuie indeplinite tot de copilul minor si anume minoritatea acestuia si comunitatea de locuinta a lui cu a parintilor sai.

A.Conditia minoritatii copilului

Stabilind raspunderea parintilor pentru fapta minorului, Codul Civil, nu distinge dintre lipsa totala a capacitatii de exercitiu a acestuia pana la implinirea varstei de 14 ani si capacitatea de exercitiu restransa a lui intre 14-18 ani. Aceasta distinctie prezinta importanta doar in privinta posibilitatii minorului de a incheia singur acte juridice, ea nefiind nesemnificativa in materia raspunderii civile.

De regula, dobandirea capacitatii de exercitiu deplin, a persoanei fizice, are loc cand

² persoana devine majora la indeplinirea varstei de 18 ani ² sau prin casatorie, instituindu-se astfel prezumtia legala absoluta ca, la indeplinirea varstei majoratului, persoana fizica are deja discernamantul necesar pentru a incheia orice act juridic civil ingaduit de lege si pentru a se conduce singur in viata. Cata vreme copilul nu a ajuns la varsta majoratului si savarseste o fapa ilicita cauzatoare de prejudicii, se considera angajata raspunderea parintilor sai, bineiteles in cazul in care si celelate conditii generale si speciale sunt intrunite.

Literatura de specialitate si practica judiciara s-au pronuntat in mod constant ca minoritatea copilului trebuie apreciata doar la data cand acesta a comis fapta reprobabila, fiind fara relevanta, sub aspectul angajarii raspunderii, imprejurarea ca intre timp copilul a devenit major . In acest sens, intr-o hotarare judecatoreasca s-a retinut ² intrucat raspunderea pentru fapta prejudiciabila a copilului minor are la baza o carenta in educatie si cum nici un text de lege nu dispenseaza pe parinti de obligatia de a repara paguba produsa de copil in perioada minoritatii pe motiv ca a ajuns la majorat si ca are venituri proprii, rezulta ca parintii sunt tiniti sa raspunda in continuare pentru acoperirea prejudiciului cauzat de copil in timp ce era minor ²

Raspunderea parintilor inceteaza imediat ce copilul a ajuns la majorat si a obtinut astfel capacitatea de exercitiu deplina.

In cazul in care copilul ajuns la majorat este lipsit de discernamant din cauza unor boli psihice, fiind pus sub interdictie, si ocrotirea lui a fost incredintata parintilor, raspunderea acestora din urma poate fi angajata doar pentru fapta proprie, in conditiile art. 998-999 din Codul Civil.

B.Conditia ca minorul sa aiba locuinta la parintii sai

Aceasta conditie este precizata si ea expres de art. 1000 alin. 2 din Codul Civil, in al acarui text gasim cuprins si ²copiii lor minori ce locuiesc cu dansii². Locuinta copilului coincide de cele mai multe ori cu domiciliul lui legal. Domiciliul legal este determinat in mod obligatoriu de lege pentru persoanele ocrotite ca fiind lipsite de capacitatea de exercitiu, legea stabilind domiciliul unei asemenea persoane la domiciliul ocrotitorului sau legal. Domiciliul legal al minorului este potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, ² la parintii sai, sau la acela dintre parinti la care el locuieste statornic, prevederi care, de fapt sunt cuprinse si in textul art.100 Codul familiei ² copilul minor locuieste cu parintii sai ², iar daca parintii nu locuiesc impreuna, acestia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul ², urmand ca ² in caz de neintelegere dintre parinti, instanta judecatoreasca, ascultand autoritatea tutelara, precum si copilul, daca acesta a implinit 10 ani, va decide tinand seama de interesele copilului². Art. 128 din Codul familiei precizeaza ca ²minorul pus sub tutela locuieste la tutore ² si ca ² numai in incuviintarea autoritatii tutelare, minorul poate avea alta locuinta ²

De asemenea, in conditiile aplicarii prevederilor O. U. nr 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, se mareste considerabil numarul persoanelor carora le incumba obligatiile si le sunt recunoscute drepturile parintilor. Potrivit art. 10 alin 1 ²Persoanele fizice sau juridice carora le-a fost incredintat copilul au fata de acesta numai drepturile si obligatiile ce revin parintilor cu privire la persoana acestora², iar ² pe durata incredintarii, domiciliul copilului este la persoanele carora le-a fost incredintat²

De principiu, in aprecierea indeplinirii conditiei prevazute de lege privitoare la comunitatea de locuinta dintre parinti si copilul minor, se porneste de la premisa ca ceea ce intereseaza este locuinta pe care legea o stabileste pentru minor, chiar daca in fapt minorul nu ar avea acea locuinta, ci alta. Intereseaza deci, locuinta pe care copilul minor trebuie sa o aiba si nu aceea pe care o are de fapt, astfel, ori de cate ori minorul trebuie sa locuiasca la parintii sai si totusi are o lata locuinta in fapt, raspunderea lor in principiu ² va fi angajata²

Acest principiu a avut insa o aplicare extrem de nuantata in practica judecatoreasca. Varietatea situatiilor ce au putut aparea au facut imposibila formularea unei reguli rigide, cu aplicarea ivariabila, tot ce s-a putut stabili fiind doar unele coordonate ale rationamentului care au trebuit facute pentru solutionarea, in concret, a situatiilor respective.

In analiza continutului vinei pe care o au parintii in aceste cazuri nu se poate face abstractie de fundamentul pe care il admit autorii pentru justificarea raspunderii parintilor. Intr-un fel va fi apreciata vina in lumina teoriei conform careia raspunderea parintilor are ca fundament neindeplinirea obligatiei de supraveghere si in alt fel cea care porneste de la premisa ca raspunderea este fundamentata pe neindeplinirea de catre ei nu doar o indatorire de supraveghere dar si acelei de educare a minorului. Asa cum am precizat si in actiunea consacrata fundamentarii raspunderii, vina parintilor este apreciata nu doar ca o simpla vina cu un continut mai larg ce consta in neindeplinirea obligatiei cu privire la educatie, care la randul ei este interpretata in sensul cuprinderii si a aobligatiei de supraveghere.

In legatura cu aceasta conditie a raspunderii parintilor, in practica judiciara au fost deosebite mai multe situatii in care locuinta de fapt a minorului se afla in alta parte decat la locuinta parintilor sai, unde ar fi trebuit sa se afle potrivit legii.

Un prim caz este acela in care minorul a parasit locuinta parintilor, fara voia acestora, si in timp ce era fugit de la casa parinteasca a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Desi au existat hotarari judecatoresti in care s-a apreciat ca parintii nu pot fi facuti raspunzatori pentru fapta minorului datorita simplei imprejurari ca acesta, in fapt, nu mai locuia cu ei, tinand cont de actuala reglementare si orintare in materie de raspundere, simpla dovada de indeplinire a obligatiei de supraveghere nu e suficienta de a exonera de raspunderea ce le revine in acest caz.

Intr-adevar, lipsa de interes in educarea copiilor minori dublata si de carente in supravegherea acestora, unita alteori si cu rele tratamente aplicate minorului, constituie cauze imputabile parintilor care sa fi determinat parasirea casei parintesti. Astfel, in aceasta situatie raspundferea prevazuta de art. 1000 alin. 2 devine incidenta, cu exceptia cazului in care cei raspunzatori reusesc a dovedi ca desi au indeplinit in mod constiincios obligatiile ce le incumba, nu au putut impiedica faptul prejudiciabil.

O alta situatie analizata si solutionata de practica judecatoreasca este aceea in care minorul, care a savarsit fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, se afla temporar, cu invoirea parintilor, in alta parte. Nici in acest caz, se considera ca aplicarea art. 1000 alin 2 nu poate fi inlaturata, deoarece simpla vointa a parintilor privind locuirea temporara a minorului nu ar putea reprezenta un temei pentru a face inexplicabila conditia locuintei comune, cu atat mai mult cu cat ei erau datori sa se preocupe de asigurarea conditiilor corespunzatoare de indrumare si supraveghere a acopiilor lor minori, chiar daca acestia se afla temporar la altcineva .

Solutii contradictorii au fost date in cazul in care minorul internat intr-o scoala de munca si reeducare, a fugit din acea scoala si in timp ce vagabonda a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Au fost pronuntate decizii in sensul inaplicabilitatii prevederilor prevedirilor art. 1000 alin 2, pe motiv ca minorul nu locuia la parintii sai si, deci, acestia nu au avut posibilitatea sa exercite supravegherea asupra lui.

Totusi tinand cont de actuala reglementare a fundamentului raspunderii parintilor s-a conturat o practica unitara, constanta, in sensul aplicarii prevederilor art. 1000 alin. 2 . In acest sens se considera ca la baza scimbarii locuintei minorului fata de cea a parintilor, mai intai prin internarea lui in scoala de munca si reeducare si, apoi, fuga din scoala, la o locuinta de fapt, au stat nu doar lipsuri in supreveghere, dar, mai ales, anumite carente de ordin educativ. Deci, nu se poate face abstractie ca aceste sunt imputabile si parintilor si ca chiar locuintei le este dimpotriva, imputabila. Asa fiind, neaflarea minorului la locuinta lor, in acest caz, nu poate fi invocata de ei spre a inlatura raspunderea prevazuta de art 1000 alin. 2.

Alta situatie prevazuta de practica judiciara si de specialitate este aceea in care, la data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii se aflau in executarea unei pedepse privative de libertate, ori erau arestati preventiv.

Si in aceasta situatie s-a incercat a fi solutionata in sensul neaplicarii prevederilor art. 1000 alin. 2, invocandu-se aceeasi lipsa a comunitatii de locuinta sau imposibilitate in care parintii se aflau pentru a exercita supravegherea asupra minorului. Totusi fapta infractionala savarsita de parinti, care a determinat si lipsirea lor de libertate sub forma arestarii, constituie o fapta imputabila lor atragand atat lipsa comunitatii de locuinta a minorului cu parintii, cat si neindeplinirea de catre parinti, pe timpul privarii de libertate, a obligatiilor ce le reveneau privind educarea si implicit supravegherea. Asadar, nici in acest caz raspunderea instituita de art. 1000 alin. 2 nu poate fi inlaturata.

O situatie speciala a fost considerata aceea in care in timpul savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, minorul era internat in spital. Pornind de la premisa ca in aceasta situatie minorul nu locuia cu parintii sai si ca deci, acestia nu au fost in masura sa exercite supravegherea, intr-o hotarare judecatoreasca s-a apreciat ca prevederile art. 1000 alin 2 din Codul Civil nu sunt aplicabile.

Locuinta de fapt a copilului-la spital-pe perioada bolii, chiar daca este justificata, vointa parintilor de a interna pe minor in spital fiind determinata de boala de care sufera, nu poate sa duca, in mod categoric, la concluzia ca a disparut comunitatea de locuinta a parintilor cu copilul minor. Pe de alta parte, prin lege nu este instituita o raspundere speciala a institutiei sanitare pentru faptele minorilor internati in acea institutie, iar temeiul raspunderii parintilor il constituie lipsa in educatia minorului, nu doar lipsa in supraveghere.

Situatii speciale pot fi si acelea in care minorul a comis fapta ilicita cauzatoare de prejudicii pe cand se afla internat sau in camin scolar, ori se afla intr-o colonie sau tabara de vacanta, aflandu-se, in aceste cazuri, sub supravegherea unor persoane incluse in categoria institutorilor, la care se refera prevederile art. 1000 alin. 4. In aceste cazuri se pune in discutie problema corelatiei raspunderii parintilor si cea a institutorilor.

In situatia in care copilul minor savarseste fapta ilicita si prejudiciabila fiind incredintat unuia dintre parinti, ipoteza care exista atunci cand parintii nu au locuinta comuna, fiind despattiti in fapt, divortati, precum si in cazul parintilor minorului nascut din afara casatoriei, multa vreme literatura de specialitate prectica judiciara au sustinut principiul potrivit caruia, pentru prejudiciul cauzat de minor, in astfel de situatii, va raspunde parintele caruia i-a fost incredintat, prin hotarare judecatoreasca sau prin acordul parintilor. Cu toate acestea prin practica ulterioara a instantelor s-a admis ca in cazul in care copilul incredintat dupa divort unuia dintre parinti este luat pentru crestere si ingrijire de catre celalalt parinte, cel dintai va raspunde pentru pagubele cauzate de minor in timp ce se afla la celalalt dintre parinti, prezumtia instituita de art. 1000 alin 2 din Codul Civil aplicindu-se celui de-al doilea. Ca urmare a acestei orientari, in literatura de specialitate s-a apreciat ca prezenta minorului la parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul, trebuie sa aiba caracter de durata si nu sa se limiteze doar la o simpla vizita. In acest din urma caz raspunderea in baza art. 1000 alin. 2 va reveni parintelui caruia i-a fost incredintat celalalt raspunzand numai pe temeiul art 998-999 din Codul Civil daca sunt intrunite conditiile raspunderii pentru fapta proprie.

Totusi, in ultima perioada, tinand cont de continutul drepturilor si indatoririlor parintilor in situatia scindarii ocrotirei parintesti si de necesitatea ca ambii parinti sa contribuie efectiv la cresterea si educarea copiilor lor minori, in conformitate cu Codul familiei care recunoaste si parintelui caruia nu i-a fost incredintat copilul o serie de drepturi inclusiv dreptul, si in acelasi timp, obligatia de a veghea la educarea copilului, se sustine ca si parintele la care nu locuieste copilul minor, indifirent daca i-a fost sau nu incredintat, trebuie sa fie raspunzator pentru prejudiciile cauzate de acesta, in conditiile art. 1000 alin 2 din Codul Civil. Incredintarea copilului unuia dintre parinti se dispune in interesul minorului ceea ce inseamna ca celalalt parinte continua sa aiba drepturile si indatoririle parintesti.

Aceasta orientare este de natura sa constituie un argument in sprijinul opiniei potrivit careia este necesar sa se admita, chiar de lege lata, fundamentarea raspunderii fara culpa a parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, complinita eventual in prezumtia de greseala a acestora.