Romania - stat unitar

Romania - stat unitar

Cu exceptia unei scurte perioade initiale (1859-1862), in care Principatele Unite constituiau o uniune personala, statul roman modern a fost pe toata durata existentei sale un stat unitar. Acest fapt a fost de altfel consacrat de toate constitutiile care s-au succedat de atunci. Caracterul unitar al statului roman a fost privit nu atat ca rezultatul unei optiuni constitutionale intre federalism si centralism, cat mai ales ca rezultat si garantie a unitatii nationale, a stabilitatii statului national roman. Integrarea politica, administrativa si economica a celor doua    state romanesti unite in 1859, iar apoi si a celorlalte provincii care au intrat in componenta statului roman, se putea realiza cel mai rapid si mai durabil in cadrul unui stat unitar si centralizat. De altfel in secolul XIX, tendinta generala, continuand-o pe cea din secolele precedente, era de intarire a autoritatilor centrale, in cazul statelor unitare, si respectiv de sporire a puterilor autoritatilor federale, in dauna statelor federate, in cazul statelor compuse. Aceste aspecte tinand de domeniul istoriei dar si a sensibilitatii nationale au determinat o rezerva ostila sau macar suspicioasa fata de solutiile federale, privite ca tentative deghizate de subminare a unitatii nationale sau chiar a integritatii teritoriale a tarii. Atmosfera politica a anilor '90 a fost in buna masura marcata de polemici stridente si recriminari inversunate pe aceasta tema.

Actuala Constitutie prevede in art. 1, alin. (1) - text ramas nemodificat de revizuirea din 2003 - ca "Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil." O prima observatie sintagma (usor pleonastica) "suveran si independent" nu adauga nimic la textul constitutional; suveranitatea este oricum imanenta oricarui stat modern - altfel am vorbi de o provincie, un teritoriu dependent ori de o colonie si nu de un stat - fiind de altfel recunoscuta pe plan international, nu in ultimul rand prin Carta ONU, oricarui membru al organizatiei mondiale, adica practic tuturor statelor. Sublinierea apasata a unei calitati pe care nimeni nu o poate contesta deschis pare a denota emfaza incertitudinii si reduce din solemnitatea concisa a unui text constitutional. Caracterul unitar al statului apare ca fiind prima decizie constitutionala pe care constituantul roman o stipuleaza in textul legii fundamentale. Importanta simbolica a acestui fapt este deosebita. Reiese de aici atat valoarea pe care unitatea statului - pusa pe acelasi plan cu unitatea nationala - o are in ochii autorilor legii noastre fundamentale, cat si dorinta acestora de a se ralia unei traditii politice mai vechi, de la care nici in anii regimului comunist, statul roman nu s-a abatut prea mult: cea a statului unitar centralizat.

Optiunea constituantului roman - consecvent in aceasta privinta de-a lungul timpului - pentru statul unitar nu implica insa nicidecum mentinerea unei centralizari stricte. Conform dispozitiilor art. 120, alin. (1) din legea noastra fundamentala, "[a]dministratia publica din unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si desconcentrarii." In acest sens, legiuitorul organic si ordinar, precum si executivul au la dispozitie un spatiu discretionar foarte larg pentru a configura concret autonomia locala a unitatilor administrativ-teritoriale.