STATUL DE DREPT

SCURTE CONSIDERATII ISTORICE

Statul de drept este un tip specific de stat, un model organizational care a aparut si s-a construit in conditiile istorice ale epocii moderne, ca raspuns la anumite cerinte, necesitati si exigente ale vietii reale, cu caracter socio-economic si etico-cultural.

Statul de drept reprezinta un rezultat istoric, o cucerire lenta si graduala prin care indivizii si grupurile sociale, aflati in fata puterii despotice au cautat securitate pentru persoane si bunuri, spectrul sau largindu-se cu garantii de protectie efectiva.

Evolutia istorica a statului de drept nu s-a desfasurat fara conflicte si contradictii. Succesiunea diferitelor modele de stat de drept demonstreaza existenta anumitor componente, mecanisme, proceduri si valori care au fost si trebuie sa fie considerate ca fundamentale, de nelipsit si care constituie o realitate cu caracter procesual, perfectibila in timp.

Statul liberal de drept reprezinta forma istorica initiala a statului supus controlului juridic, dar statul de drept se regaseste in diferite contexte social-economice si ideologice si nu in mod exclusiv in cadrul liberalismului clasic.

Forma statului de drept sintetizeaza elemente ale doctrinei liberale originara cu caracter destul de conservator, ale doctrinei conservatoare si, in unele cazuri, chiar cu caracter reactionar, ca acea a Rechtsstaat-ului german si, in sfarsit, cea strict liberala, exprimata atat in principiul domniei legii (Rule of Law), cat si in principiul legalitatii, mostenit de la Revolutia franceza.

Statul de drept inmanunchiaza o serie de contributii valabile ale liberalismului caruia- lasand la o parte insuficientele, in special individualismul sau- i se datoreaza: insistenta asupra respectarii legalitatii din partea tuturor, inclusiv a guvernantilor, faptul ca a facut din lege un produs al suveranitatii nationale si nu o decizie personala a unui dictator, precum si lupta pentru drepturile si libertatile omului.

Desi statului de drept i-au fost atribuite de-a lungul timpului multiple intelesuri, in istoria gandirii politice si juridice s-a acordat prioritate semnificatiei care opune statul de drept tuturor formelor de stat autoritare, in numele libertatii oamenilor si popoarelor si pentru apararea libertatilor individuale impotriva oricarui arbitrariu al statului.

Carre de Malberg a plasat statul de drept intre statul politienesc, in care autoritatea administrativa poate aplica in mod discretionar orice decizie, conform principiului "scopul justifica mijloacele" si statul legal, in care actiunea administratiei nu se poate exercita decat posterior legii, functia ei reducandu-se la executarea legii. Carre de Malberg facea deosebirea intre statul de drept care se limiteaza sa asigure protectia drepturilor cetatenilor sau a statutului lor individual si statul legal, mult mai democratic in opinia sa, care subordoneaza activitatea administrativa in ansamblu, puterii legislative.

Statul legal este expresia statului-natiune, specific scolii franceze, care il caracterizeaza prin suveranitate parlamentara si lege, in sens formal, ca act superior, general si neconditionat.

Spre deosebire de scoala franceza, scoala germana concepea statul de drept ca persoana juridica distincta complet de natiune, dupa modelul statului hegelian "in sine si pentru sine", iar legea, ca lege in sens material.

In literatura de specialitate sunt descrise in succesiunea lor istorica 4 modele de stat de drept (Rechsstaat):

liberal

material

formal

democratic.

1. Modelul liberal corespunde organizarii politice a fazei societatii moderne, caracterizata prin libera competitie si, avand la baza separarea sferei private de puterea politica, adica de stat.

Modelul de Rechsstaat liberal reclama ca legile sa aiba un caracter general, abstract si rational, rationalitatea legilor nereferindu-se la un sistem imuabil de valori nesituat deasupra dreptului pozitiv numai astfel putand fi satisfacute cerintele de egalitate si previzibilitate ale competitiei economice.

Modelul liberal de stat de drept se situeaza mai degraba printre modelele formale, deoarece a pus accentul pe procedura de adoptare a legilor, fapt care exprima de altfel cerinta de democratie. In cadrul acestui model, parlamentul constituie punctul culminant al sferei politice.

2. Modelul material a fost promovat de scoala constitutionalista germana aflata in faza ei timpurie de evolutie, corespunzatoare primei jumatati a sec. Al XIX-lea si care se incheie in momentul unificarii Germaniei. Accentul era pus pe semnul egalitatii intre stat si popor, cel din urma inteles nu ca entitate politica reala si activa, ci ca gen de unitate culturala, spirituala. Se formuleaza cerinta ca statul sa fie un stat de drept caruia sa-i fie permis sa-si realizeze scopurile numai in limitele dreptului si prin drept, suveranitatea fiindu-i restransa prin lege. Dreptul este situat deasupra statului si conceput ca ordine independenta extrapozitiva, etica. In cadrul acestui model, conceptului statului de drept i se atribuie un continut material.

3. Modelul formal apare dupa crearea celui de-al treilea Reich si adoptarea Constitutiei germane din 1871, o data cu trecerea la faza tarzie a scolii constitutionaliste germane, cand se produc ascensiunea pozitivismului juridic, devenit dominant, concentrarea atentiei asupra interpretarii si sistematizarii dreptului pozitiv, precum si reorientarea pozitivista a conceptului de Rechsstaat. Statul nu se mai identifica cu poporul, ci este definit ca persoana juridica. Se considera ca puterea de stat suverana nu trebuie limitata de nici un principiu etic si ca dreptul este format din norme elaborate conform Constitutiei, din ansamblul normelor emise de stat. Astfel conceput, dreptul nu se mai situeaza deasupra statului. La intrebarea cum mai poate fi statul obligat prin drept care este propria-i creatie, Georg Jellinek raspunde prin teoria autolimitarii statului, potrivit careia acesta isi restrange propria-i activitate prin norme juridice pe care el insusi le creeaza.

In cadrul modelului formal de stat de drept, puterea legislativa este situata pe o treapta superioara, in raport cu puterea executiva si puterea judecatoreasca.

4. Modelul democratic de stat de drept are la baza principiul legitimitatii caruia i se conformeaza dreptul modern. Legitimitatea dreptului modern are la baza consimtamantul exprimat al cetatenilor. Modelul democratic de stat de drept este descris astfel: un cerc interior pe care il reprezinta aparatul de stat, statul ca institutie; un cerc exterior format din cetateni ca subiecte de drept egale, unite prin puterea de stat centralizata si un cerc intermediar, constituit din societatea civila care reprezinta sfera de comunicare voluntara si spontana, organizarea si activitatea cetatenilor, independente de aparatul de stat, precum si acea sfera in care se formeaza vointa si opinia publica.

Principiul legitimitatii statului si dreptului modern si modelul democratic de Rechsstaat pun accentul pe urmatoarele elemente ale mostenirii revolutiilor franceza si amreicana: a) ideea de constitutie, ca gen de contract social consacrat in dreptul pozitiv si, continand, in principal procedura de creare a dreptului; b) principiul suveranitatii poporului inteles ca cerinta a caracterului democratic al procedurii de creare a legii, ca expresie a vointei generale, la formarea careia cetatenii sunt indreptatiti sa participe; c) ideea drepturilor omului. In literatura de specialitate se subliniaza ca actualizarea mostenirii celor doua revolutii in cadrul modelului democratic de stat de drept consta in transpunerea in viata a principiului suveranitatii poporului prin societatea civila independenta si pluralista care influenteaza si exercita controlul asupra procesului legislativ.

Modelul democratic de stat de drept mentine elemente ale modelului formal, astfel cum sunt: suprematia legislativului, subordonarea puterii executive fata de acesta, legalitatea administratiei.

STATUL DE DREPT. CONCEPT. TRASATURI DEFINITORII.

Conceptul statului de drept nu poate fi plasat doar intr-un context national, ci trebuie situat in context international, tinandu-se seama de universalitatea sa. De aici si posibilitatea, precum si necesitatea aprecierii existentei reale a statului de drept in diferite tari ale lumii, dupa prezenta unui minimum de trasaturi esentiale. Continutul minimal pozitiv al statului de drept consta in aceea ca are ca scop limitarea puterii, dominarea statului in interesul libertatii indivizilor. Este inadmisibil ca variabilele de loc si timp care desigur nu pot fi ignorate atunci cand este analizata transpunerea in realitate a conceptului de stat de drept, sa-i afecteze esenta. Esentialul pentru statul de drept este lupta impotriva arbitrariului si despotismul puterii, in numele drepturilor si libertatilor fundamentale. Intreaga conceptie a statului de drept a fost si ramane centrata pe individ. De la inceput ea a insemnat ca dreptul inceteaza sa mai fie un simplu element de legitimare a puterii, ca el devine o autoritate careia puterea trebuie sa i se supuna. "Conceptul clasic de stat de drept" inseamna asigurarea autonomiei individului, a libertatii sale de actiune, precum si limitarea sferei de actiune a statului, in favoarea individului. Statul de drept reconciliaza libertatea si autoritatea aflate in confruntare in toate societatile.

Unii autori considera interactiunea dintre legalitate, efectivitate si legitimitate ca definitorie pentru statul de drept. Legalitatea este definita ca fiind conformitatea normei sau actului juridic cu normele superioare care stabilesc conditii de procedura privind edictarea normelor juridice. Efectivitatea este definita ca fiind conformitatea normelor cu comprtamentul destinatarilor normelor sau al autoritatilor insarcinate cu aplicarea lor. In legatura cu efectivitatea s-a aratat ca, deoarece legile nu se interpreteaza singure si nici nu se aplica singure, domnia legii impune ca cei insarcinati cu interpretarea si aplicarea lor sa le trateze cu seriozitate si sa fie efectiv independenti fata de orice presiuni extralegale. Legitimitatea este definita ca fiind conformitatea normelor juridice cu norme, valori si principii extrajuridice. Cerinta de legitimitate are un caracter etic. Legitimitatea sistemului juridic nu poate fi redusa la legalitate.

Este aproape unanim recunoscut ca statul de drept implica supunerea, fara exceptie, fata de lege. Primejdia incepe in momentul in care acestei trasaturi a statului de drept i se atribuie prioritate fata de celelalte.

Legalismul are la baza formalismul. El ascunde valorile, moralitatea dreptului sau a legalitatii. Legalitatea nu trebuie confundata cu legalismul.

In statele moderne se manifesta uneori tendinta de a identifica legitimitatea cu legalitatea. Legitimitatea este conceputa exclusiv formal, inlaturandu-se legitimitatea de substanta, referitoare la scopurile si valorile urmarite. Legitimitatea de substanta a dreptului presupune ca el sa fie un instrument de promovare a valorilor, sa aiba la baza justitia.

Aprofundand, in continuare, unele dintre trasaturile definitorii ale statului de drept (sau conditii de existenta ale statului de drept) ne vom ocupa de:

1. autonomia dreptului
2. previzibilitate
3. separatia puterilor
4. regimul constitutional
5. promovarea drepturilor omului.

1. Autonomia dreptului este considerata atat in doctrina liberala originara, cat si potrivit unor aprecieri mai recente, una dintre principalele conditii ale existentei statului de drept. Situatia opusa autonomiei dreptului este aceea a instrumentalizarii lui. Prin instrumentarea dreptului se intelege subordonarea procesului de creare si aplicare a dreptului intereselor politice. Tendinta de a trata dreptul ca instrument se manifesta in toate sistemele de drept moderne, cu deosebire in acelea fundamentate pe principiile ideologiei marxiste.

2. Previzibilitatea este retinuta de majoritatea specialistilor ca element esential atat al versiunii continental europene a statului de drept, cat si al versiunii anglo-saxone. Ea consta in posibilitatea ca oamenii sa se sprijine pe lege atunci cand actioneaza, ceea ce inseamna nu numai ca legile sa existe, ci sa aiba caracter prospectiv, sa li se asigure publicitatea, iar implicatiile lor sa fie relativ determinabile, sa fie demne de incredere si sa stabileasca limitele in care vor actiona guvernantii. Previzibilitatea este o premisa a autonomiei individului si implica cerinta ca actiunea oficiala sa fie guvernata de norme clare, bine cunoscute, cerintele fundamentale ale legii sa fie familiare, simple, rezonabile, relativ constante de-a lungul timpului, noncontradictorii si neretroactive, toate aceste trasaturi conditionand un drept previzibil.

3. Separatia puterilor constituie o trasatura majora a statului de drept, fiind principalul mecanism de evitare a concentrarii puterii in mainile unui detinator unic si a totalitarismului, principala garantie a drepturilor si libertatilor individuale. Desi separarea puterilor in stat nu are calitatea de panaceu universal si nu se manifesta nici in democratiile avansate in forma pura si fara abateri, ea ramane un remediu eficient impotriva gravelor pericole amintite. Nu exista separatie deplina intre puterea legislativa, executiva si hudecatoreasca. Cele trei puteri colaboreaza intre ele, dar tocmai aceasta inevitabila colaborare implica separatia si nu invers.

4. Regimul constitutional consta intr-un ansamblu de "stratageme constitutionale" reprezentand masuri de precautie destinate sa complice procesul de guvernare, astfel incat sa nu fie posibil ca o singura persoana sau un singur partid sa obtina controlul asupra intregului mecanism al puterii si sa-l foloseasca in scopuri private. Aceste stratageme constitutionale intervin in procesul de modificare si creare, de interpretare si aplicare a dreptului si au scopul de a mentine domnia legii si de a apara dreptul de uzurpari tiranice.

In literatura de specialitate se atribuie constitutionalismului urmatoarele sensuri:

a)      Constitutionalismul- lato sensu- este ideea foarte raspandita, incepand cu sec. al XVIII-lea, potrivit careia in orice stat este necesara o Constitutie pentru ca sa se impiedice prin ea despotismul.

b)      Constitutionalismul- stricto sensu- este ideea potrivit careia nu numai ca este necesara o Constitutie, dar aceasta trebuie sa se bazeze pe cateva principii care sa poata produce anumite efecte, astfel cum sunt imposibilitatea despotismului sau libertatea politica. Principiile a caror aplicare o asigura Constitutia constau in separatia puterilor, disticntia intre puterea constitutionala si puterile constituite, guvernarea reprezentativa, controlul constitutionalitatii legilor sau numai al unora dintre ele.

c)      Constitutionalismul- strictissimo sensu- este ideea potrivit careia imposibilitatea despotismului si libertatea politica nu pot fi realizate decat daca, printre principiile fundamentale ale Constitutiei figureaza controlul jurisdictional al constitutionalitatii legilor.

Existenta Constitutiei nu dovedeste existenta statului, ca stat de drept. Constitutia poate legitima un regim autoritar sau dictatorial. De aceea, este permanent necesara confruntarea prevederilor constitutionale, cu realitatea faptica.

In reprezentarile despre statul de drept trebuie sa fie prezenta convingerea ca intreaga guvernare trebuie sa fie reglementata prin lege, in special prin Constitutie, convingerea suprematiei legii fundamentale asupra puterii si detinatorilor ei, precum si constientizarea limitelor de actiune a puterii, stabilite prin Constitutie.

Cerintele statului de drept democratic nu pot fi satisfacute numai prin prevederi constitutionale, acestea neputand da singure nastere unei societati civile activa si pluraliste. Aparitia si functionarea unei societati civile activa si capabila sa-si mentina independenta fata de aparatul de stat presupun ca premise consacrarea constitutionala a egalitatii tuturor membrilor societatii in fata legii, consacrarea constitutionala a drepturilor si libertatilor politice fundamentale si existenta unui organism reprezentativ, ca factor decisiv al procesului legislativ.

Existenta regimului constitutional implica existenta unei Constitutii care sa reglementeze astfel procesul de luare a deciziilor, incat acestea sa fie acceptate de majoritatea populatiei, sa prevada un mecanism de control asupra guvernarii si sa asigure inlocuirea guvernarii unei singure persoane cu guvernarea impersonala a legii.

5. Promovarea drepturilor omului reprezinta trasatura definitorie prioritara a statului de drept. Majoritatea specialistilor considera ca in zilele noastre nucleul statului de drept trebuie sa-l constituie drepturile omului. Ele formeaza criteriul fundamental de distinctie intre tarile in care exista un stat de drept si tarile in care un astfel de stat lipseste.

Statul de drept este acel stat in care indivizii apar in fata puterii ca titulari de drepturi, dispunand de mijloacele necesare pentru a le vaorifica si apara. Statul de drept, democratic si egalitar, este garantul drepturilor omului si prin aceasta protector al individului, contra puterii.

Se considera ca drepturile omului nu sunt numai rezultatul unor mari si indelungate lupte, ci si produsul anumitor forme de organizare sociala si politica, o astfel de forma fiind, prin excelenta, statul de drept.

Drepturile omului constituie protectii minimale permitand individului sa traiasca o viata demna, la adapost de imixtiunile arbitrare ale statului sau venite din partea altcuiva si desemneaza un fel de spatiu sacru, de nepatruns, constituind in jurul individului o sfera inviolabila.

In ceea ce priveste universalitatea drepturilor omului si particularitatile nationale, in conceptia actuala, insusita de majoritatea statelor avansate, se pune accentul pe adoptarea unei atitudini care presupune confruntarea cu acel manunchi de principii, recunoscute in plan mondial ca baza a libertatilor si drepturilor fundamentale ale omului si a principalelor coorodnate ale statului de drept.

Puterea legiuitorului national este fara indoiala suverana in ceea ce priveste stabilirea limitelor si sferei de aplicare a principiilor drepturilor si libertatile fundamentale ale omului, recunoscute de comunitatea internationala, tinand seama de particularitatile, traditiile si stadiul de dezvoltare proprii, dar neputand ingradi si, cu atat mai putin exclude aceste principii, intangibilitatea nucleului esential al drepturilor omului.

Preconditia drepturilor este indeplinirea indatoririlor. Constientizarea relatiilor de simetrie si reciprocitate intre drepturi si indatoriri constituie garantia primara si cea mai solida a statului de drept.

PERICOLELE CARE AMENINTA EXISTENTA STATULUI DE DREPT

Cei care se ocupa de dificultatile cu care se confrunta in prezent statul de drept avertizeaza ca inmultirea actiunilor interventioniste si distributive ale statului, toate reclamand reglementare juridica determina reducerea posibilitatilor de control juridic, ceea ce afecteaza stabilitatea statului de drept.

Principiul statului de drept reclama ca normele juridice sa fie adoptate in mod deschis si democratic, dar aceasta cerinta nu poate fi satisfacuta din cauza delegarii imputernicirilor normative de la legislativ la executiv si de la executiv la specialisti sau diferite grupuri profesionale. Detaliile tehnice sunt lasate la discretia acestora, deoarece legile stabilesc doar obiectivele generale.

Mai sunt evidentiate si alte realitati care contravin principiului statului de drept, astfel cum sunt: nesatisfacerea nevoilor guvernantilor, nevoia imperioasa a politicienilor de a evita raspunderea juridica, dezamagirea societatii fata de drept, legata in special de ineficienta raspunderii juridice, incompatibilitatea dintre respectarea normelor traditionale ale statului de drept pe de o parte si dubla conditie de eficienta economica si promptitudine careia ii este subordonata actiunea statului.

Este adaugata tendinta de "dereglementare"sau de privatizare care inseamna transferarea puterii de decizie de la stat la piata si nu numai de la legislativ la executiv, ci si de la varful executivului, spre organisme subordonate lui, spre corporatii multinationale.

Se inregistreaza si cresterea nr. atacurilor indreptate impotriva judecatorilor si avocatilor si care se concretizeaza in amenintari, inclusiv cu moartea, violenta, arestari, detineri, asasinate, sanctiuni administrative, de natura a afecta grav independenta judiciarului, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.

S-a ajuns la concluzia ca aplicarea legii este domeniul in care esueaza, cu prioritate, statul de drept. Un exemplu semnificativ il constituie agravarea conflictului intre valorile ordinii publice si valorile statului de drept in procesul aplicarii legii, mai ales al mentinerii ordinii publice de catre fortele de politie.

Ca una dintre piedicile in calea inaintarii spre statul de drept a fost metionata existenta a 3 categorii de legi:

a)      "legile alibi"- numeroase, inutile si periculoase, deoarece nu sunt adoptate pentru a fi aplicate. Ele au fost caracterizate ca legi momeala, fluturate in fata cetatenilor. Legile alibi nu sunt criticabile la nivelul principiilor, al moralei sociale, iar legiuitorul este presupus a-si fi facut datoria, intreaga raspundere fiind aruncata pe umerii magistratilor.

b)      "legile-dezordine". In cazul lor, este vorba de neincrederea fata de judecator, de frica fata de caracterul aleatoriu al justitiei care pot duce la reglementarea detaliata a aplicarii normelor juridice, totul fiind prevazut. Apare o incurcatura de legi, regulamente, hotarari etc,recurgandu-se la livrarea unui prefabricat care sa fie utilizat pentru solutionarea litigiilor ceea ce este practic imposibil. Texte contradictorii se opun unele, altora, judecatorul are la dispozitie atat de multe texte contradictorii care se opun unele altora, se distrug, se anihileaza, incat el poate face ceea ce vrea, iar statul de drept pierde teren, pe toate planurile.

c)      "legile lui Pilat"- apar in special in situatia lipsei consensului social, caz in care legiuitorul se limiteaza, in mod deliberat la o lege-cadru, reprezentand un catalog de intentii, magistratului revenindu-i imputernicirea de a face aprecieri. Legiuitorul face trimitere la formule vagi, astfel cum sunt referirile la "echitate", "interesul copilului", de natura sa provoace regresul statului de drept.

Printre primejdiile care ameninta domnia legii si drepturile cetatenilor sunt enumerate si existenta unor lacune sau deficiente in reglementarea juridica, existenta unor privilegii si imunitati conferite unor persoane juridice sau unor grupuri existente in societate, a imunitatilor parlamentare, lacune in reglementarea procedurii plangerilor indreptate impotriva functionarilor publici, greutatile de ordin financiar care blocheaza accesul la justitie.

Dintre pericolele care ameninta existenta contemporana a statului de drept o atentie deosebita se acorda in literatura de specialitate:

a)      instrumentalizarii dreptului

b)     inflatiei legislative

c)      "exploziei judiciare"

d)     "juristocratiei"

e)      multiplicarii si institutionalizarii unor noi drepturi ale omului.

a)      Instrumentalizarea dreptului. O tendinta de evolutie contemporana, potrivnica statului de drept, este transformarea, in masura din ce in ce mai mare a dreptului, in instrument al politicii, ceea ce are ca urmare inlocuirea caracterului rational al dreptului, cu caracterul volitiv, desi cetatenii se asteapta ca dreptul sa fie mai mult decat instrumentul supus al puterii, sa fie previzibil, rational si sa corespunda reprezentarii populare despre echitate. Mai constituie efecte specifice instrumentalizarii: cresterea inspaimantatoare a imputernicirilor discretionare, permitand libertatea de decizie a functionarilor publici care poate duce la arbitrar, pierderea stabilitatii si certitudinii, in masura in care deciziile juridice pot fi modificate sau corectate, extinderea imputernicirilor normative ale administratiei, aprecierea activitatii birocratice nu atat dupa concordanta ei cu respectarea legii, cat dupa masura indeplinirii sarcinilor si scopurilor, a consecintelor si rezultatelor punerii in aplicare a legii.

b)      Inflatia legislativa. Este de neconceput ca statul de drept sa fie privit ca mediu favorabil pentru extinderea nelimitata a interventiei dreptului. Dimpotriva, inflatia legislativa, denumita uneori si "poluare juridica" este considerata un pericol pentru statul de drept si, in ultima analiza, o amenintare pentru insasi personalitatea umana. Cu cat este mai mare numarul normelor, cu atat dificultatile de ale aplica sunt mai mari. Exista temerea justificata ca, prin exces de normativism, statul de drept ar duce la o forma de autodistrugere sigura.

c)      "Explozia judiciara". In literatura de specialitate este semnalat fenomenul "exploziei judiciare", constand in cresterea considerabila a numarului proceselor, insotita de o notabila insuficienta a numarului magistratilor, fapt care provoaca din ce in ce mai mare insecuritate juridica.

d)      "Juristocratia". In 1989 a avut loc la Leuven al X-lea Congres International de Stiinte Juridice cu tema: "Drepturile omului si independenta judiciarului". La Congres a fost sustinuta necesitatea crearii unor instante speciale pentru drepturile omuluicare sa exercite controlul suprem asupra a ceea ce a fost denumit "jursitocratia", ca grup de presiune al juristilor, asupra abuzului de independenta si autodisciplina al puterii judecatoresti. In Italia sunt semnalate indicii vizibile ale unui despotism al judecatorului, transformarea puterii si functiei judiciare intr-o putere politico-constitutionala, greu de mentinut in limite precise, formarea unei caste inchise a judecatorilor, rupta de cetateni. Se considera ca restaurarea valorilor autentice ale statului de drept este conditionata de limitarea suprapunerii magistraturii.

e)      Multiplicarea si institutionalizarea unor noi drepturi ale omului. In actualele conditii, cand existenta drepturilor din a doua generatie (dr. economice, sociale, culturale) implica interventia legislativa masiva a statului, sunt in pericol drepturile omului din prima generatie (dr. politice si civile). Exista serioase avertismente asupra raportului invers proportional care este posibil sa existe intre extinderea sferei drepturilor fundamentale, pe de o parte, si eficacitatea protectiei juridice. In procesul de evolutie a drepturilor omului se constata daca nu un conflict, cel putin o contradictie latenta. Pe masura ce se largeste sfera drepturilor omului, prilejurile de conflict intre ele si intre cei care le revendica sunt din ce in ce mai frecvente. Drepturile omului se pot afla in doua genuri de conflicte: conflicte care provin din existenta unor conceptii diferite despre unul si acelasi drept si conflicte care provin din imposibilitatea de a proteja un drept fundamental, fara a incalca un alt drept fundamental.