STRUCTURA OBLIGATIEI CIVILE

STRUCTURA OBLIGATIEI CIVILE

Notiunea de structura a obligatiei

Denumirea de structura a obligatiei evoca elementele componente si inerente totodata oricarui raport juridic de obligatie.

Conform unei conceptii traditionale, pe care o urmam in lucrarea de fata, elementele structurale ale raportului juridic de obligatie sunt: subiectii, obiectul, continutul si sanctiunea; iar conform unei conceptii mai recente, elementele structurale ale raportului juridic de obligatie sunt numai subiectii, obiectul si continutul acestuia.

Cuprinderea sanctiunii printre elementele structurale ale obligatiei evidentiaza faptul ca in marea lor majoritate, obligatiile civile pot fi executate la nevoie si silit, iar necuprinderea sanctiunii printre elementele structurale ale obligatiei evidentiaza faptul ca sunt si unele obligatii care nu pot fi executate silit, ci numai voluntar (acestea sunt asa numitele obligatii naturale, incomplete sau imperfecte).

Intr-o conceptie singulara, se sustine ca elementele esentiale ale oricarui raport juridic de obligatie sunt: creditorul, debitorul si prestatia; in ce priveste sanctiunea, se apreciaza ca, intrucat aceasta intervine doar in cazul in care debitorul nu indeplineste de buna voie prestatia sau abtinerea la care s-a indatorat, ea este in realitate o garantie conferita de lege creditorului in vederea executarii silite, la nevoie, a obligatiei.

Subiectii obligatiei

1. Persoanele fizice. Persoanele juridice. Statul

Pot fi subiecti sau parti ale unui raport juridic de obligatie toti subiectii de drept civil, adica atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice. Raporturile juridice de obligatii pot intervenii, dupa caz, intre persoane fizice, intre persoane juridice sau intre persoane fizice si persoane juridice. Statul poate fi si el subiect de obligatii civile, insa numai cand "participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii" (art.25 din decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954, privitor la persoanele fizice si persoanele juridice).

2.Determinarea subiectilor

La raporturile juridice de obligatii, regula este ca atat subiectul activ, creditorul, cat si subiectul pasiv, debitorul, se determina, adica se individualizeaza in momentul nasterii acestor raporturi. Prin exceptie, sunt si raporturi juridice de obligatii la care, in momentul nasterii lor, numai unul din subiecti este determinat, celalalt fiind doar determinabil. Asa este, de exemplu, oferta de recompensa adresata publicului, la care numai debitorul, adica ofertantul, este determinat in momentul emiterii ofertei, pe cand creditorul va fi determinat ulterior, in persoana aceluia care va satisface cerintele ofertei.

3. Terminologie

Subiectii sau partile raportului juridic de obligatie sunt: subiectul activ, numit creditor, si subiectul pasiv, numit debitor.

La obligatiile unilaterale, una dintre parti are calitatea de creditor, iar cealalta de debitor, (de exemplu, la donatie, donatarul este creditor, iar donatorul este debitor), pe cand la obligatiile bilaterale, fiecare dintre parti are deopotriva calitatea de creditor si debitor (de exemplu, la vanzare - cumparare, vanzatorul este creditor in privinta pretului si debitor in privinta bunului vandut, iar cumparatorul este simetric invers, creditor in privinta bunului cumparat si debitor in privinta pretului datorat).

La obligatiile pure si simple din punctul de vedere al subiectilor exista numai doua persoane (de exemplu, la vanzare-cumparare, un singur vanzator si un singur cumparator), pe cand la obligatiile complexe din punctul de vedere al subiectilor exista mai multe persoane (de exemplu, la vanzare-cumparare, fie mai multi vanzatori, fie mai multi cumparatori, fie deopotriva mai multi vanzatori si mai multi cumparatori). Astfel, la obligatiile solidare, cand exista mai multi creditori (solidaritatea activa), ei se numesc si cocreditori (de exemplu, cand la acelasi contract de vanzare-cumparare exista mai multi vanzatori, fiecare dintre ei fiind in drept de a pretinde plata intregului pret al vanzarii), iar cand exista mai multi debitori (solidaritatea pasiva), ei se numesc si codebitori (de exemplu, cand la acelasi contract de vanzare - cumparare exista mai multi cumparatori, fiecare dintre ei fiind obligat la plata intregului pret al vanzarii).

Denumirile de creditor si debitor sunt generice, in intelesul ca, indiferent de izvorul lor, toate obligatiile constau in raporturi juridice la care subiectii au calitatile corelative de creditor si debitor (ca la raportul de donatie) sau deopotriva calitatea de creditor si calitatea de debitor (ca la raportul de vanzare - cumparare). La diferitele specii de obligatii insa, calitatile de creditor si de debitor sunt evocate doar implicit, prin termenii specifici unora sau altora dintre aceste obligatii, de exemplu: la obligatiile rezultate din contractul de donatie, termenii de donator si donatar, la obligatiile rezultate din contractul de vanzare - cumparare, termenii de vanzator si cumparator, la obligatiile rezultate din gestiunea de afaceri, termenii de gerat si gerant, iar la obligatiile rezultate din imbogatirea fara justa cauza, termenii de saracit si imbogatit.

3.Obiectul obligatiei

1. Notiune

Obiectul raportului juridic de obligatie il constituie prestatia, adica conduita pe care creditorul o poate pretinde de la debitor si pe care acesta este indatorat s-o indeplineasca, conduita sau comportament care consta in actiunea sau inactiunea debitorului de a da, de a face sau de a nu face ceva in folosul creditorului (sau a persoanei ori persoanelor desemnate de catre creditor).

Obiectul obligatiei consta in ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor si acesta trebuie sa indeplineasca.

2. Terminologie

Unii autori evoca obiectul obligatiei prin termenul unic de prestatie, considerand ca aceasta poate fi nu numai pozitiva, de a da sau de a face ceva, ci si negativa, de a nu face ceva, pe cand alti autori il evoca prin doi termeni, prin cel de prestatie, pentru indatorirea debitorului de a da sau de a face ceva, si prin cel de abtinere, pentru indatorirea acestuia de a nu face ceva.

Pentru a evoca si terminologic ca prestatia poate fi, dupa caz, de a da, de a face sau de a nu face ceva, in limbajul juridic se foloseste atat exprimarea felurilor prestatiei, cat si exprimarea obiectului prestatiei.

Este de observat ca, prin cea de-a doua exprimare, se evidentiaza faptul ca obiectul prestatiei il constituie ori fapta pozitiva a debitorului, de a da sau de a face ceva, ori fapta sa negativa, de a nu face ceva. In acest fel, se face o distinctie de vadita nuantare juridica intre obiectul obligatiei, care este unic, prestatia, si obiectul prestatiei, care poate fi triplu, de a da, de a face sau de a nu face ceva.

3. Cerintele prestatiei

Pentru a putea forma obiectul unui raport juridic de obligatie, prestatia trebuie sa indeplineasca anumite cerinte. Dintre aceste cerinte unele privesc toate prestatiile, iar altele numai prestatia de a da ori numai prestatiile de a face sau de a nu face ceva.

A. Cerintele comune prestatiilor de a da, de a face si de a nu face.

a) Prestatia trebuie sa aiba natura juridica. Faptul de a da, de a face sau de a nu face ceva valoreaza prestatie numai atunci cand are loc intre persoane care au calitatile corelative de creditor si de debitor, adica in cadrul unor raporturi juridice de obligatii, nu insa si atunci cand un asemenea fapt are loc in cadrul altor relatii sociale decat cele juridice. Astfel, darul facut unui prieten cu ocazia zilei sale onomastice constituie o fapta de a da, cedarea locului in tramvai unei persoane in varsta constituie o fapta de a face, iar renuntarea din proprie initiativa la ora de pian, pentru ca vecinul bolnav sa se poata odihni, constituie o fapta de a nu face, insa aceste fapte nu sunt prestatii de natura juridica, deoarece ele nu au loc in cadrul unor obligatii juridice, ci in cadrul unor obligatii nejuridice.

b) Prestatia trebuie destinata creditorului (sau persoanei ori persoanelor desemnate de catre creditor). Pentru a fi valabila, prestatia trebuie sa fie prevazuta in folosul cuiva, adica ea trebuie sa fie destinata, dupa caz, uneia sau mai multor persoane ori chiar publicului.

Asa cum rezulta din insasi definitia obligatiei, prestatia este de principiu destinata creditorului, care are si dreptul de a o pretinde de la debitor.

Insa in dreptul civil modern se admite stipulatia pentru altul, nimic nu se opune ca partile unui raport juridic sa atribuie prestatia care formeaza obiectul acelui raport unei terte persoane, ca in cazul asigurarii facute in folosul mostenitorilor asiguratului.

De asemenea, nimic nu se opune ca prestatia sa fie destinata publicului, ca in cazul in care proprietarul unei case -muzeu, in care a trait un mare scriitor, o doneaza uniunii Scriitorilor cu clauza (sarcina) de a fi pusa la dispozitia publicului vizitator.

In ce priveste prestatiile destinate publicului, trebuie facuta distinctie intre prestatiile care formeaza obiectul unor rapoarte juridice de obligatii, ca in exemplu de mai sus, si ofertele de prestatii facute in vederea incheierii unor raporturi juridice de obligati, de exemplu expunerea marfurilor in vitrinele magazinelor, stationarea taxiurilor in statiile de taximetre sau ofertele de prestari de servicii facute publicului de catre intreprinderile specializate in asemenea activitati.

c) Prestatia trebuie sa prezinte interes pentru creditor (sau pentru persoana ori persoanele desemnate de catre creditor). Prestatia trebuie sa prezinte un anumit interes material sau moral pentru creditor (sau, daca este cazul, pentru terta sau tertele persoane carora li se cuvine prestatia.

Cerinta ca prestatia sa prezinte interes este exprimata uneori si prin formula ca prestatia trebuie sa prezinte utilitate, si anume: fie o utilitate materiala (de exemplu, obtinerea pretului real al lucrului vandut si nu a unui pret doar simbolic), fie o utilitate morala (ca exemplu de asemenea utilitate se da satisfactia creditorului rezultata din asumarea de catre vecinul sau a obligatiei de a nu deschide aparatul de radio intre anumite ore).

d) Prestatia trebuie sa fie posibila. Rostul prestatiei este acela de a fi indeplinita, dupa caz, prin a da, a face sau a nu face ceva. De aceea, prestatia trebuie sa fie posibila, adica susceptibila de a fi indeplinita, executata. Prestatia care nu poate fi indeplinita este numita prestatie imposibila; ea impiedica nasterea valabila a raportului juridic de obligatie (imposibilium nulla obligatio), intrucat nimeni nu se poate obliga la imposibil (ultra posse nemo obligatur). Trebuie insa sa fie vorba de imposibilitate absoluta (obiectiva), adica de o prestatie pe care nimeni nu o poate indeplini, si nu de o imposibilitate relativa (subiectiva), adica de o prestatie pe care numai o anumita sau anumite persoane nu o pot indeplini.

Imposibilitatea poate fi materiala, ca in cazul vanzarii unui bun care la data vanzarii era distrus, sau juridica, cum ar fi vanzarea unui bun al carui proprietar este insusi cumparatorul.

e) Prestatia trebuie sa fie determinata sau determinabila. Pentru a putea fi indeplinita, prestatia trebuie sa fie nu numai posibila, ci si precizata, stabilita, cunoscuta. Creditorul trebuie sa stie ce poate pretinde de la debitor, iar debitorul trebuie sa stie ce datoreaza creditorului. De aceea, prestatia trebuie sa fie determinata sau cel putin determinabila.

Prestatia este determinata cand, in momentul nasterii raportului de obligatie, fapta la care debitorul s-a indatorat este precizata astfel: la prestatia de a da un corp cert, prin individualizarea acestuia, prin el insusi, de exemplu vanzarea casei din orasul., strada., numarul.; la prestatia de a da un bun de gen, prin indicarea caracterelor sale generice, care sa permita individualizarea sa viitoare, de exemplu un autoturism Dacia 1300, ce urmeaza sa fie livrat cumparatorului ....; la prestatia de a face, prin indicarea abtinerii asumate, de exemplu, indatorirea de a nu cladi pe un teren anumit.

Prestatia este determinabila cand, in momentul nasterii raportului de obligatie, sunt stabilite (de catre parti sau prin lege, in mod expres sau tacit) doar indicii de referinta sau criterii de determinare in viitor a prestatiei, de exemplu: expertizele de specialitate la fixarea pretului la unele bunuri de o valoare deosebita, in unele contracte, cum este clauza intretinerii, care impune debitorului, prin ea insasi, indatorirea de a presta cele necesare traiului creditorului intretinerii; pierderea suferita la evaluarea prejudiciului material in cadrul raspunderii civile contractuale si a celei delictuale; sau limita imbogatirii si cea a saracirii la aprecierea folosului pe care imbogatitul trebuie sa-l inapoieze saracitului in caz de imbogatire fara temei legitim.

In fine, determinarea prestatiilor care poarta asupra unor sume de bani trebuie facuta in moneda nationala (asa cum de drept comun prevad indeobste legislatiile nationale. Prin exceptie, prestatiile in bani pot fi fixate si intr-o moneda straina, cand legea prevede in mod expres aceasta posibilitate.

f) Prestatia trebuie sa fie licita si conforma cu regulile de convietuire sociala. Pentru a fi valabila, prestatia trebuie sa fie licita si corespunzatoare cu regulile de convietuire sociala. Si aceasta intrucat orice prestatie da nastere unui drept subiectiv, iar drepturile subiective sunt recunoscute si ocrotite de lege numai in masura in care ele nu contravin ordinii de drept si normelor de viata ale societatii socialiste (art. 5C. civ. Si art.1 din Decretul nr. 31/1954).

Asa, de exemplu, sunt ilicite, potrivnice legii, prestatiile urmatoare: ca prestatie de a da, vanzarea unei succesiuni viitoare; ca prestatie de a face, asumarea obligatiei de a plati o dobanda superioara celei legale; iar ca prestatie de a nu face, asumarea obligatiei de a nu indeplini indatoririle familiale.

B. Cerintele specifice prestatiei de a da.

a) Bunul trebuie sa existe. Bunul asupra caruia poarta prestatia de a da, adica de a transfera sau de a constitui un drept real, trebuie sa existe in momentul nasterii raportului juridic de obligatie (ceea ce este cazul mai ales la obligatiile de a da izvorate din contracte, la care neindeplinirea conditiei ca bunul sa existe antreneaza sanctiunea nulitatii de exemplu, lipsa bunului vandut, determinat in individualizarea sa, care a incetat de a mai exista la data incheierii contractului de vanzare-cumparare, duce la nulitatea acestuia).

In ce priveste inexistenta bunului, ea poate fi o inexistenta materiala, ca in cazul in care casa vanduta n-a existat nicicand sau, desi a existat, ea nu mai exista la data vanzarii, fiind intre timp distrusa de incendiu, sau poate fi o imposibilitate juridica, ca in cazul in care s-a vandut un bun care nu se afla in circuitul civil.

Cerinta existentei bunului nu se opune ca obiectul obligatiei sa-l constituie bunuri viitoare, cand partile raportului juridic convin in acest fel.

In timpurile noastre, obligatiile al caror obiect il constituie bunuri viitoare sunt foarte numeroase, si ele se refera la bunuri diverse, de gen si certe, mobile si imobile, de exemplu: marfuri ce urmeaza a fi produse, recolte viitoare, locuinte ce urmeaza a fi construite, opere artistice, literare si stiintifice ce urmeaza a fi intocmite.

b) Bunul trebuie sa se afle in circuitul civil. Bunul asupra caruia poarta prestatia de a da trebuie sa se afle in circuitul civil sau, cum se mai spune, in comertul juridic.

Nu pot forma obiectul valabil al obligatiilor bunurile care prin natura lor sau prin dispozitiile legii sunt in afara circuitului civil (res extra commercium); iar alte bunuri pot forma obiectul obligatiilor numai in conditiile speciale ale legilor care reglementeaza circulatia lor juridica. Asemenea bunuri, fie ca nu se pot afla in circuitul civil, fie ca sunt scoase din acest circuit, fie ca desi se afla in circuitul civil, sunt supuse unor regimuri speciale de circulatie juridica.

Cateva exemple de bunuri in afara circuitului civil:

- Bunurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi apropiate spre a forma obiectul unor drepturi subiective patrimoniale, reale sau de creanta. Exemplele clasice sunt asa-numitele bunuri comune tuturor (res comunes omnium), ca apa, aerul si lumina soarelui. Aceste bunuri au fost, sunt si vor fi bunuri comune ale tuturor oamenilor, bunuri comune ale societatii, bunuri sociale, intrucat fara ele viata ar inceta cu desavarsire. Este insa totodata de observat ca, in timpurile noastre, datorita dezvoltarii impetuoase a stiintei si tehnicii, bunuri ca apa, aerul si lumina soarelui sunt susceptibile intr-o anumita masura de apropiere (apa marilor si oceanelor este captata, desalinizata si folosita ca apa potabila, aerul este captat, comprimat si folosit in industrie, iar lumina soarelui a inceput si ea sa fie captata si se pare ca va deveni principala sursa de energie intr-un viitor nu prea indepartat), ceea ce face ca odata apropiate, aceste bunuri sa poata fi si introduse in circuitul civil.

- Unele dintre bunurile prevazute de art. 135 din Constitutia Romaniei ca apele, padurile (nu insa si produsele acestora), caile de comunicatii s.a., care sunt scoase din circuitul civil intrucat pot forma numai obiectul proprietatii publice a statului.

- Bunurile scoase din circuitul civil din considerente morale, sociale sau politice, de exemplu succesiunile nedeschise, stupefiantele sau decoratiile.

- Bunurilor a caror circulatie este supusa unor regimuri speciale, bunurile care prezinta un anumit pericol, ca armele si otravurile s.a.

c) Bunurile trebuie sa apartina aceluia care transfera sau constituie dreptul real asupra bunului. Bunul asupra caruia poarta prestatia de a da trebuie sa apartina aceluia care transfera dreptul de proprietate asupra bunului, respectiv aceluia care constituie un drept real principal ori accesoriu asupra bunului, ca dreptul de uz sau dreptul de ipoteca, intrucat numai astfel prestatia este susceptibila de executare.

Din aceasta conditie rezulta, per a contrario, regula ca nimeni nu poate instraina ceea ce nu-i apartine (nemo dat quod non habet; nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet). De aceea, instrainarea bunului altuia este in principiu nevalabila. Spunem ca numai in principiu, deoarece uneori instrainarea bunului altuia este valabila. In ce priveste bunurile determinate doar prin caracterele lor generice, problema instrainarii bunului altuia nu prezinta interes si practic nici nu se pune, intrucat debitorul il poate dobandi in vederea executarii obligatiei sale de la orice proprietar de asemenea bunuri.

In ce priveste insa bunurile individuale determinate, problema instrainarii bunului altuia prezinta interes, intrucat debitorul nu-l poate dobandi decat de la proprietarul acestuia.

Daca debitorul isi asuma obligatia de a instraina in viitor un bun individual determinat ce apartine altuia, stiind ca bunul nu este al sau, obligatia va fi valabila; ea se poate analiza fie ca o obligatie afectata de conditia suspensiva ca debitorul sa dobandeasca bunul de la proprietar in vederea executarii obligatiei, fie ca o obligatie dubla, aceea de a dobandi bunul de proprietar si apoi il va transmite creditorului, obligatia va fi executata in natura sa specifica; iar in cazul in care debitorul nu va putea dobandi bunul de proprietar, obligatia va trebui executata prin echivalent, adica prin plata de daune interese compensatorii.

Daca debitorul isi asuma obligatia de a instraina imediat un bun individual determinat ce apartine altuia, stiind ca bunul nu este al sau, obligatia nu va fi valabila.

Daca debitorul isi asuma obligatia de a instraina bunul individual determinat ce apartine altuia, in credinta gresita ca bunul este al sau, obligatia nu va fi valabila.

B. Cerinta specifica prestatiilor de a face si de a nu face - fapta trebuie sa fie a aceluia care a promis-o

Regula este ca nimeni nu poate promite decat fapta sa proprie, si aceasta intrucat nimeni nu poate deveni debitor decat prin vointa sa proprie.

Prin exceptie, in caz de reprezentare conventionala, prin contractul de mandat, mandatarul promite fapta mandantelui in temeiul imputernicirii pe care acesta o da mandatarului de a-l reprezenta.

Nu constituie insa o asemenea exceptie promisiunea de porte-fort (promesse de porte-fort), intrucat la aceasta promitentul nu promite fapta altuia, ci fapta sa proprie, adica de a se face forte (se porter fort) spre a-l determina pe altul sa efectueze o anumita prestatie, sa incheie sau sa ratifice un anumit act.

4. Natura patrimoniala sau nepatrimoniala a prestatiei

Conform unei conceptii, pentru a putea forma obiectul unui raport juridic de obligatie, prestatia trebuie sa aiba o natura patrimoniala, pe cand conform altei conceptii, prestatia poate avea si o natura nepatrimoniala (ceea ce se exemplifica prin asumarea obligatiei de a retrage public ofensa adusa unei persoane sau a obligatiei de a nu face exercitii de pian la anumite ore din zi, spre a nu tulbura linistea unui vecin.

Cu privire la aceste conceptii este de observat ca prestatia de a da poate avea numai natura patrimoniala, pe cand prestatiile de a face si de a nu face pot avea atat natura patrimoniala, cat si natura nepatrimoniala. Insa, chiar prestatiile nepatrimoniale de a face si de a nu face se schimba, in caz de neexecutare in natura lor specifica, in dezdaunari, adica in prestatii patrimoniale.

5. Clasificarea prestatiilor

Prestatiile care formeaza obiectul obligatiilor sunt multiple si variate. De aceea, prestatiile sunt susceptibile de numeroase clasificari, dintre care mai importante ne apar cele care urmeaza:

- prestatii de a da, de a face si de a nu face;

- prestatii pozitive si negative;

- prestatii de rezultat si de mijloace;

- prestatii pecuniare si in natura;

- prestatii conjuncte, alternative si facultative;

- prestatii unice (cu executare instantanee), cu executare succesiva in timp.

4. Continutul obligatiei

1. Notiune

Continutul raportului juridic de obligatie consta in dreptul creditorului de a pretinde, si in indatorirea debitorului de a indeplinii prestatia datorata.

Este deci de observat ca obiectul obligatiei il constituie insasi prestatia, iar continutul obligatiei il constituie dreptul creditorului de a pretinde indeplinirea prestatiei si indatorirea corelativa a debitorului de a o indeplini. Daca, deci, obiectul obligatiei consta intr-o anumita conduita, continutul obligatiei consta in dreptul creditorului de a pretinde si in indatorirea debitorului de a indeplinii acea conduita.

2. Dreptul creditorului de a pretinde prestatia ce i se cuvine

Creditorul are dreptul de a pretinde prestatia de la debitor la scadenta, care poate fi data nasterii raportului juridic de obligatie (ceea ce constituie regula la prestatia de a da) sau o data ulterioara (ceea ce la prestatia de a face rezulta din insasi natura prestatiei). Dreptul creditorului se stinge prin executarea prestatiei de catre debitor (fie de bunavoie, fie silit), intrucat astfel acest drept devine fara obiect.

3. Indatorirea debitorului de a indeplini prestatia datorata

La scadenta, debitorul trebuie sa execute intocmai prestatia datorata creditorului. In caz contrar, debitorul se expune judecatii, executiei silite asupra bunurilor sale si suportarii pagubelor si cheltuielilor cauzate creditorului.

5. Sanctiunea obligatiei

1. Notiune

Sanctiunea sau mai exact spus sanctiunile obligatiei constau: pe de o parte, in mijloacele pe care legea le pune la indemana creditorului in vederea realizarii la nevoie a creantei sale prin constrangerea debitorului la executare; pe de alta parte, in mijloacele pe care legea le pune la indemana debitorului in vederea executarii la nevoie a prestatiei pe care o datoreaza chiar impotriva vointei creditorului.

2. Mijloace de constrangere a debitorului la executarea prestatiei datorate

Mijloacele pe care legea le pune la indemana creditorului spre a-l constrange pe debitor sa-si execute prestatia scadenta sunt urmatoarele:

a) punerea in intarziere a debitorului, cand legea prevede necesitatea acestui act de somare a debitorului la plata (ceea ce de drept comun se face printr-o notificare, pe care creditorul o adreseaza debitorului prin intermediul executorului judecatoresc, sau prin insasi actiunea in justitie, introdusa in vederea executarii, actiune care valoreaza si ca punere in intarziere a debitorului;

b) actiunea in justitie, pe care creditorul o poate intenta impotriva debitorului, in vederea constrangerii acestuia prin justitie la executarea prestatiei datorate;

c) obligarea debitorului de catre instanta de judecata, cand este cazul, la plata de daune cominatorii (care constau in sume de bani pentru fiecare zi de intarziere, pana la executarea in natura a obligatiei, si care la executare, se cuvin debitorului), daune moratorii (care constau in sume de bani cuvenite creditorului cu titlul de reparare a prejudiciului suferit datorita intarzierii in executare) sau amenzi (care constau in sume de bani cuvenite statului, in cazurile anume prevazute de lege, pentru fiecare zi de intarziere, pana la executarea prestatiei;

d) in fine, dupa obtinerea hotararii judecatoresti definitive (si investirea acesteia cu formula executorie cand legea o pretinde), creditorul o poate trece la executia silita asupra bunurilor debitorului.

3. Mijloace de executare a prestatiei in caz de refuz al creditorului de a o primi

Creditorul are indatorirea de a primi prestatia ce i se cuvine si de a face totodata ceea ce ii incumba pentru ca debitorul sa-si poata indeplini prestatia (de exemplu, cand intr-un contract de vanzare de produse agricole s-a prevazut ca acestea vor fi predate la o data anumita, la domiciliul producatorului, cumparatorul va fi obligat sa se prezinte la acea data si in acel loc pentru a prelua produsele cumparate).

Daca insa creditorul refuza primirea prestatiei ce i se cuvine, posibilitatile de executare depind de natura prestatiei.

In ce priveste prestatia de a da o suma de bani, legea prevede un mijloc special de executare, care consta in oferta reala de plata, pe care debitorul o adreseaza creditorului prin intermediul executorului judecatoresc, consemnarea sumei la C.E.C. si validarea consemnarii de catre instanta de judecata.

In ce priveste prestatia de a nu face, ea este prin natura sa susceptibila de executare impotriva vointei creditorului.

Iar in ce priveste prestatiile de a da un bun, altele decat o suma de bani, si de a face, refuzul de primire al creditorului il va pune de drept in intarziere, cu toate consecintele sanctionatoare pe care le antreneaza intarzierea (amenzi, penalizari, daune-interese).