Consideratii privind elementele dreptului subiectiv

Consideratii privind elementele dreptului subiectiv

1. Preliminarii. De o maniera generala s-ar putea spune ca analiza structurii dreptului subiectiv civil trebuie sa surprinda alcatuirea interna a acestuia, sa identifice elementele sale componente, legaturile si interactiunile acestor elemente. Problema nu este lipsita de dificultate, dupa ce am vazut ca este pusa sub semnul intrebarii "existenta" dreptului subiectiv sau ca exista opinii diferite privind "definirea" acestuia. Fara a relua aceste aspecte, vom incerca numai o succinta prezentare a elementelor dreptului subiectiv civil.

Ab initio vom observa ca in doctrina noastra este analizata, de regula, "structura raportului juridic civil" ori "structura obligatiei civile". Astfel, se arata ca prin structura obligatiei se intelege "elementele esentiale, intrinseci ale raportului de obligatii". In realitate este analizata structura raportului de obligatii, considerandu-se ca obligatia este un raport de drept civil si se arata ca elementele componete sunt: subiectele, continut, obiect si sanctiune.

S-a spus ca analiza dreptului subiectiv si obligatiei in cadrul raportului juridic tine de o anumita conceptie care acorda prioritate relatiei asupra persoanei, de vreme ce subiectul de drept devine o premisa a raportului. Fara a respinge ideea ca dreptul obiectiv se ocupa de relatii, se poate sustine ca finalitatea sa nu o constituie insa raporturile juridice, nici macar drepturile sau obligatiile, ci implinirea individuala. Asadar in centrul analizei ar trebui sa se afle subiectul si conduita sa delimitata prin drepturi subiective si obligatii, relatia devenind astfel un element al dreptului subiectiv si al obligatiei.

Vom observa, mai intai, ca pe planul continutului sau, dreptului subiectiv civil poate cuprinde una sau mai multe prerogative juridice, regula fiind aici complexitatea. Uneori legea civila arata expres care este continutul dreptului subiectiv civil, alteori acesta este stabilit, in limitele legii, de cel care a hotarat ori de cei care au convenit ca un astfel de drept sa existe. Spre exemplu, art. 480 C.civ. stabileste continutul dreptului de proprietate si dispune ca prerogativele juridice ale acestuia sunt: posesia, folosinta si dispozitia asupra unui lucru. Aceste atribute configureaza "puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului", asa incat, din acest punct de vedere, dreptul de proprietate apare ca o "putere asupra lucrului". Dar aceste atribute alcatuiesc numai elementul substantial care intra in continutul juridic al dreptului de proprietate, alaturi de care exista si un element procesual: dreptul material la actiune, respectiv dreptul de a exercita actiunea in revendicare, ca mijloc specufic de aparare a dreptului de proprieate. Or, dreptul la nume ii acorda titularului, potrivit legii, mai multe prerogative: posibilitatea de a purta numele, posibilitatea de a cere indreptarea oricaror greseli privind numele din orice act, posibilitatea de a se opune, in limitele legii, folosirii acelui nume de o alta persoana.

In situatia in care dreptul subiectiv civil rezulta din vointa expresa a unei/unor persoane, vointa ce sta la baza incheierii unui act juridic civil, continutul sau juridic va fi, de principiu, acela pe care cei interesati l-au urmarit. Lucrurile se pot complica in cazul unui litigiu, cand cei implicati au, prin ipoteza, interese contrare, situatie in care judecatorul poate sa intervina pentru a transa intinderea si limitele dreptului respectiv prin interpretarea actului (sursei dreptului).

2. Titularii drepturilor subiective civile. Se admite, in general, ca dreptul subiectiv civil are un subiect activ care poate fi persoana fizica sau persoana juridica. Pentru ca notiunea de "subiect activ" trimite la cea de "subiect pasiv" si s-ar putea intelege gresit ca dreptul subiectiv civil are si un astfel de subiect, se poate spune ca dreptul subiectiv civil, ca de altfel orice drept subiectiv are, mai inainte de orice, un titular.

In doctrina s-a subliniat ca referirea la "subiectul activ", respectiv "subiectul pasiv" este inadecvata pentru ca acesta terminologie este mai degraba conventionala decat stiintifica, urmarindu-se identificarea celui ce detine dreptul si a celui ce poarta obligatia. Terminolgia in discutie, considerata "consacrata" ar putea fi pastrata pentru a invedera elementele sau aspectele diferite din continutul raportului juridic, pentru ca nu exista subiecte "pur" active sau pasive, fiecare subiect avand atat drepturi cat si obligatii, de vreme ce nu exista drept fara obligatie si obligatie fara drept.

Cand se afirma ca titularul este un element al dreptului subiectiv civil, nu se sustine implicit ca persoana este mai putin importanta decat dreptul subiectiv, apartinand acestuia. In realitate, persoana are drepturi subiective civile, nu invers; in fine, "titularul" arata cine are dreptul subiectiv civil.

Este important de retinut ca persoana fizica si persoana juridica sunt notiuni juridice, care nu exprima neaparat o realitate naturala, ci o "constructie creata de stiinta juridica", "un temen ajutator in infatisarea strarilor de fapt relevante din punct de vedere juridic".

Se admite ca intelesul juridic al termenului persoana corespunde in domeniul dreptului privat cu notiunea de subiect de raporturi juridice, de fiinta susceptibila de a fi subiect de drepturi si de obligatii. Conceptia potrivit careia destinatarul oricarui drept este omul "apare din punct de vedere al dreptului pozitiv ca produsul unei lente si sangeroase cuceriri a vietii sociale, astfel ca in orice stadiu de dezvoltare a unei societati notiunea de personalitate constituie un concept juridic izvorat din experienta vietii sociale, si supus ca atare acestei aprecieri colective, acelei limitari si reglementari care este caracteristica ordinii juridice, adica a normelor de drept pozitiv". In istoria umanitatii exista in aceasta privinta doua directii de afirmare a personalitatii juridice. Prima priveste tendinta de eliberare a individualitatii omului de limitele impuse de comunitatea mai larga a cetatii ori a natiunii, sau de comunitatea mai restransa a gintei sau familiei. Este o lupta de dezrobire a constiintei individuale din absorbirea ei in constiinta colectiva, de cucerire a personalitatii de catre individ impotriva personalitatii atribuite grupului social, familial, ori politico-religios. Cea de a doua priveste lupta pentru recunoasterea deopotriva a demnitatii de persoana oricarei fiinte omenesti, eliminarea deosebirilor dintre indivizi din punct de vedere al drepturilor acordate (deosebiri intre persoane 'sui juris' si 'alieni juris', deosebiri intre oameni liberi si sclavi). Desi in prezent prin acte internationale si prin constitutiile statelor "aceste cuceriri sunt din punct de vedere formal realizate, totusi ele sunt si raman in necontenita stare de lucrare si de elaborare, de progres sau de regres, din punct de vedere al modului de aplicare al normelor de drept pozitiv, precum si al realitatilor dintre oameni, al deosebirilor pe care conditiile economice si politico-sociale le mentin intre ei".

In limba latina termenul persona (per sonare desemna masca pe care, atat la romani, cat si la greci, actorul o purta si prin orificiul careia el isi suna, isi recita rolul sau. Sensul juridic dobandit ulterior de cuvantul 'persona' nu exclude simbolismul initial al termenului, ci, dimpotriva, desemneaza rolul social al omului, capacitatea juridica fiind aptitudinea de 'a juca' un rol in viata juridica. Persoana fizica este, asadar, fiinta umana privita din unghiul de vedere al aptitudinii sale de fi subiect de drept. Cateva precizari se impun. In primul rand, doar fiintele umane privite individual sunt persoane fizice. Chiar daca exista reguli juridice pentru protectia animalelor, este exclus ca aceste a sa se bucure de personalitate juridica, desi exista tendinta de a se vorbi de "drepturile animalelor". In al doilea rand, orice fiinta umana are personalitate juridica prin simplul fapt de a exista. Lucrurile nu au stat intotdeauna asa, insa in prezent este exclus ca un om sa fie lipsit de personalitate, iar sclavia este interzisa in toate sistemele de drept si in dreptul international. In fine, trebuie sa spunem ca toate fiintele umane au aceeasi personalitate. Principiul egalitatii in drepturi este reglementat de normele constitutionale; este o egalitate juridica abstracta si nu de una concreta, de vreme ce vor exista diferentieri in functie de situatia obiectiva a persoanei.

Daca inceputul firesc al personalitatii este nasterea, dreptul a trebuit insa sa accepte, in mod exceptional, pentru copilul conceput ca este capabil sa dobandeasca drepturi, chiar inainte de nastere: infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Aceasta exceptie este aplicabila cu privire la succesiuni si donatii potrivit dispozitiilor art. 654 si 808 C.civ. Personalitatea inceteaza, fara exceptie de aceasta data, la moartea persoanei. Se poate aminti ca dreptul roman reglementa institutia capitis deminutio, iar dreptul francez a avut pana in anul 1854 dispozitii privitoare la moartea civila accesorie condamnarii la munca silnica si la deportare, si, tot in dreptul roman, in cazul hereditas iacens personalitatea defunctului "se prelungea" dupa moarte pana ce mostenitorul accepta succesiunea.

La randul ei, persoana juridica este acea entitate care indeplinind conditiile prevazute de lege, este titulara de drepturi si obligatii. Ea este, prin ipoteza, creata facultativ de o alta sau alte persone (fizice sau juridice). Pentru a avea calitatea de persoana juridica, entitatea trebuie sa intruneasca urmatoarele cerinte, cumulative: sa aiba o organizare de sine statatoare, proprie (care sa stabileasc, printre altele, persoana fizica ce reprezinta persoana juridica in relatiile juridice); sa aiba un patrimoniu propriu, distinct de patrimonial celor care au decis sa formeze persoana juridica; sa aiba un scop propriu, care sa impuna obiectul de activitate al entitatii, ratiunea existentei acesteia. Din considerente de ordin general care privesc securitatea raporturilor juridice civile legea reglementeaza si supravegheaza riguros procedurile de infiintare, de reorganizare si de incetare a persoanei juridice.

3. Obiectul dreptului subiectiv civil Acest element al dreptului subiectiv civil trimite la valoarea sociala care formeaza miza dreptului. Uneori se arata ca obiectul trebuie sa fie determinat (sau, cel putin, determinabil) si poate fi un lucru sau o persoana asupra careia titularul dreptului exercita prerogativele care alcatuiesc continutul juridic

Daca pentru drepturile reale se admite usor ca au ca obiect un lucru (un bun), exista drepturi subiective civile care nu au ca obiect o valoare de ordin material, ci una intelectuala sau morala, asa cum sunt drepturile subiective civile nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la domiciliu ori resedinta, dreptul la stare civila).

Daca prerogativele dreptului subiectiv civil (continutul) vizeaza obiectul acestuia, ele nu pot sa priveasca direct persoana, ci (numai) actiunile (conduita) acesteia. In alta ordine de idei, tine de esenta raporturilor de drept civil ca persoana implicata nu risca pierderea libertatii sale daca incalca un drept subiectiv civil, ci isi risca doar bunurile (patrimoniul) care pot fi atinse pentru impunerea dreptului respectiv.

4. Protectia juridica a dreptului subiectiv civil. In structura dreptului subiectiv civil un loc aparte il ocupa protectia juridica a acestuia. Se spune ca dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridica, iar titularului sau i se asigura posibilitate sa il impuna si sa il realizeze. Ideea ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile constituie un principiu fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sunt mai intai protejate prin norme constitutionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul de proprietate). Cand se afirma ca protectia juridica a dreptului subiectiv civil tine de esenta acestuia se are in vedere si faptul ca sanctiunea specifica dreptului civil (ca ramura) este restabilirea dreptului subiectiv civil incalcat, care consta in repararea prejudiciului cauzat sau in incetarea actiunii prin care se atinge dreptul, iar aceasta restabilire se obtine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului civil.

Cu mentiunea ca protectia juridica inseamna mai mult decat actiunea civila (mai mult decat constrangerea, in general) se poate spune ca actiunea in justitie este un mijloc important de protectie a dreptului subiectiv civil. Ca regula generala, orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi adusa in fata judecatorului printr-o actiune civila specifica. Se impune a se preciza ca din ratiuni care tin de ideea inlaturarii incertitudinii din raporturile juridice civile se admite ca dreptul material la actiune neexercitat in termenul stabilit de lege se stinge prin prescriptie extinctiva. Prescriptia nu inlatura insa in intregime protectia juridica a dreptului subiectiv.

5. Dreptul subiectiv civil si raportul juridic civil. In doctrina s-a observat ca dreptul subiectiv alcatuieste, uneori, impreuna cu obligatia ce-i corespunde continutul unui raport juridic. Se pune astfel problema daca raportul juridic este un element definitoriu pentru dreptul subiectiv, iar raspunsul pare a fi afirmativ, majoritatea definitiilor date dreptului subiectiv "legand" existenta acestuia de existenta raportului.

Intr-o abordare consacrata de multa vreme in doctrina noastra raportul juridic civil este definit ca "o relatia sociala - patrimoniala ori nepatrimoniala - reglementata de o norma juridica" Se considera ca raportul juridic are un caracter social (ramane o relatie sociala) si volitional (relatia sociala devine raport prin vointa de stat, iar raporturile ce izvorasc din acte juridice au chiar un caracter dublu volitional), iar egalitatea juridica a partilor nu este doar o metoda de reglementare a dreptului civil, dar, in acelasi timp, si un caracter propriu raportului juridic civil.

In structura raportului juridic se intalnesc trei elemente: partile sau subiectele raportului (persoanele titulare de drepturi si obligatii civile); continutul (totalitatea drepturilor subiective si obligatiilor civile pe care le au partile); obiectul (actiunile ori inactiunile la care sunt indrituite partile ori pe care sunt tinute sa le respecte, conduita pe care o pot avea sau trebuie sa o aiba partile raportului juridic civil).

In acest cadru, dreptul subiectiv civil este o parte a continutului raportului, adica o parte a unui element al raportului juridic civil. Trebuie retinut ca notiunea de "raport juridic civil" astfel considerata are un rol important pentru explicarea si intelegerea realitatii juridice, iar legea civila trimite adeseori la aceasta notiune. Spre exemplu, art. 942 C.civ. prevede: "contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane sre a constitui sau stine intre dansii un raport juridic".

Intr-o alta abordare se poate considera ca relatia juridica este un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul se manifesta numai in raport. De la inceput trebui observat ca cele doua notiuni - raportul juridic civil si relatia juridica - nu se confunda si nu se exclud, fiind rezultatul unor analize diferite: mai intai, dreptul este o parte a raportului juridic civil; pe de alta parte, relatie juridica este un elemet intern al dreptului subiectiv civil.

Se poate observa ca din perspectiva obiectului dreptului, dreptul subiectiv apare, asa cum s-a spus, ca o legatura exclusiva de apartenenta si de stapanire, sugerand dispozitia exclusiva a titularului asupra valorii care formeaza obiectul dreptului.

Pe de alta parte, din perspectiva celorlalte subiecte de drept, dreptul subiectiv civil stabileste o legatura juridica intre titular si cel (cei) tinut (i) sa-l respecte. In acest cadru se afirma ca nu exista drept subiectiv civil fara obligatie civila corelativa, dupa cum nu exista obligatie civila fara un drept subiectiv civil. La randul ei obligatia civila a fost definita ca indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv, conduita care poate consta in a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului. Corelatia dintre dreptul subiectiv si obligatia civila este vizibila si pe planul elementelor lor componente, in sensul ca, spre exemplu, obiectul dreptului se regaseste pe planul obiectului obligatiei, iar protectia juridica a dreptului se regaseste pe planul sanctiunii obligatiei.

Relatia juridica exprima si contine legatura dintre elementele dreptului subiectiv civil: titularul are anumite prerogative cu privire la o anumita valoare sociala intr-un anumit cadru. Pe de alta partea, ea arata cum dreptul subiectiv civil este pus in legatura cu obligatia civila specifica si face posibila si vizibila impunerea dreptului subiectiv si protectia acestuia. Dreptul subiectiv civil (ca orice drept subiectiv) cuprinde si presupune o anumita relatie (juridica) a titularului sau cu ceilalti subiecti si are sens, dupa cum s-a spus, numai prin proiectarea lui in societate.

Sectiunea a III-a

Clasificarea drepturilor subiective civle

Drepturile subiective civile sunt clasificate dupa mai multe criterii, fiiecare clasificare demonstrand o anumita utilitate teoretica si practica.

1. Drepturile subiective civile absolute si relative. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la alte persoane pentru a si-l realiza. Sunt drepturi absolute drepturile personale nepatrimoniale si drepturile reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde unui (unor) persoane deteminate o anumita conduita, iar realizarea dreptului vizeaza direct comportamentul acelei persoane. Sunt relative drepturile de creanta.

2. Drepturile subiective civile patrimoniale si nepatrimoniale. Definite ca drepturi subiective care are o valoare apreciabila in bani, drepturile patrimoniale intra in categoria de bunuri; termenul, care desemneaza orice valoare economica susceptibila de a fi utila unei persoane, regrupeaza doua categorii foarte diferite: bunurile corporale, adica lucrurile tangibile considerate ca atare (un imobil, un autoturism, o vioara), la care se adauga bunurile incorporale, adica drepturile patrimoniale a caror existenta nu este matariala, ci numai juridica.

Drepturile patrimoniale se clasifica in drepturi reale si drepturi de creanta. Dreptul real - jus in re - este acel drept patrimonial in virtutea caruia titularul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui bun fara concursul altei persoane (precum, dreptul de proprietate si dezmembramintele sale). Dreptul de creanta - jus ad personam - este acel drept patrimonial in temeiul caruia titularul sau poate pretinde unei alte persoane (debitor, subiect pasiv)sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acela care nu are o valoare evaluabila in bani. Este dreptul care neavand o valoare patrimoniala nu intra in patrimoniu (extrapatrimonial). Exista trei categorii de astfel de drepturi: a) drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei (dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la onoare, cinste ori reputatie etc.); b) drepturi care privesc identificarea persoanei fizice (dreptul la nume; dreptul la pseudonim; dreptul la domiciliu, dreptul la stare civila etc.); c) drepturile decurgand din creatia intelectuala (dreptul la paternitatea operei sau inventiei etc.).

3. Drepturi subiective civile principale si accesorii. Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenta de sine statatoare, asa incat soarta sa juridica nu depinde de vreun alt drept. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a carui soarta juridica depinde de existenta altui drept subiectiv civil, care are, in temeiul legii ori potrivit vointei partilor, rol de drept principal (accesorium sequitur principale).

4. Drepturile subiective civile pure si simple si drepturi subiective civile afectate de modalitati. Este pur si simplu dreptul subiectiv civil care confera mazima certitudine titularului sau, deoarece nici existenta si nici exercitarea lui nu depind de vreo imprejurare, asa incat poate fi exercitat de indata ce s-a nascut, neconditionat.

Este afectat de modalitati acel drept subiectiv civil care nu ofera deplina siguranta titularului sau, in sensul ca existenta sau exercitarea lui depinde de o imprejurare viitoare, certa ori incerta. Este afectat de modalitati dreptul subiectiv civil care este insotit de o conditie, un termen sau o sarcina.