STRUCTURA SI CONDITIILE PARTICIPATIEI PENALE

STRUCTURA SI CONDITIILE PARTICIPATIEI PENALE

1. Structura participatiei

Infractiunea avand in structura sa doua laturi, una obiectiva (materiala) si alta subiectiva (psihica), determina in acelasi fel si structura pluralitatii in general, si a celei ocazionale in special, in sensul ca participatia va avea, la randul ei, o structura duala: aspectul obiectiv si cel subiectiv. Aspectul obiectiv este cel care defineste participatia penala ca fiind o realitate obiectiva - o pluralitate de faptuitori - inainte de a fi una juridica. Pentru a exista participatia in sens juridic trebuie mai intai sa existe mai multe persoane care au contribuit la savarsirea unei fapte, apoi trebuie sa existe actele de contributie efectiva a acestor persoane la comiterea acelei fapte, si, in sfarsit, pentru a exista un raport juridic de drept penal, trebuie ca fapta sa fie prevazuta, incriminata de legea penala. Infaptuirea aspectului obiectiv nu definitiveaza insa participatia penala fara realizarea aspectului subiectiv: fapta penala a fost savarsita cu acea forma de vinovatie ceruta de lege pentru a putea fi sanctionata. Cunoasterea celui dintai aspect este necesara pentru a constata existenta pluralitatii de faptuitori si a contributiei concrete a fiecaruia dintre acestia. Cunoasterea celui de-al doilea aspect este necesara pentru caracterizarea juridica a pluralitatii si pentru justa evaluare a situatiei fiecaruia dintre faptuitori.

Asadar participatia penala trebuie sa aiba o anumita structura pentru a capata relevanta juridica. In scopul determinarii acestei structuri doctrina si practica judiciara au relevat conditiile care trebuie indeplinite pentru a exista participatie, conditii care se deduc din definitia data de lege participatiei penale. Este vorba despre conditiile generale ale participatiei, intalnite la toate formele sale, caci fiecare forma are si propriile ei conditii speciale. In literatura juridica nu exista un punct de vedere unitar in enumerarea conditiilor , dar, in general, se considera ca participatia are urmatoarele patru conditii:

o pluralitate de faptuitori; savarsirea aceleiasi fapte prevazute de legea penala; o cooperare externa si efectiva la realizarea acelei fapte; legatura subiectiva dintre participanti, care presupune atat factorul volitiv, cat si pe cel intelectiv.

Exprimarea textuala a art. 23 C. pen. nu prevede si conditia legaturii subiective dintre participanti, dar ea se deduce din prevederile art. 24-26 si 31 precum si din principiile generale referitoare la vinovatie.

Toate aceste conditii trebuie intrunite cumulativ, lipsa oricareia dintre ale atrage inexistenta participatiei penale.[5] In continuare vor fi prezentate detaliat aceste conditii.

2. Conditiile participatiei penale

2.1. Pluralitatea de faptuitori. Conditia pluralitatii de faptuitori este data de folosirea textului legal, in art. 23 C. pen., a notiunilor de "participanti" si "persoane".[6] Participatia, cum deja s-a aratat, inainte de a fi o realitate juridica, este o realitate obiectiva intemeiata pe existenta mai multor persoane care savarsesc impreuna o anumita fapta. Fara existenta concursului a cel putin doua persoane nu este de conceput participatia. Dar cooperarea mai multor persoane trebuie sa nu fie ceruta de continutul legal al infractiunii, motiv pentru care unii specialisti au vazut in aceasta o a cincia conditie a participatiei penale.

Participatie poate exista si in cazul pluralitatii naturale sau constituite, daca este depasit numarul de faptuitori strict necesar pentru existenta infractiunii potrivit naturii sale. Argumentul este acela ca pluralitatea naturala si cea constituita sunt infractiuni de sine statatoare si, ca orice infractiune, pot fi comise si in participatie. In sens contrar, s-a sustinut ca pluralitatea ocazionala este posibila, in cazul pluralitatii constituite, numai la savarsirea infractiunilor urmarite de cei care s-au constituit. O solutie contrara nu poate fi acceptata, deoarece realizarea infractiunii constituite nu este limitata la un anumit numar de persoane. In cazul pluralitatii naturale participatia nu ar fi posibila deloc.

Pentru a exista participatie nu se cere ca toti faptuitorii sa fie si infractori, adica, pe de o parte, sa indeplineasca toate conditiile responsabilitatii penale a unui infractor (varsta, discernamant, absenta vreunei cauze care inlatura raspunderea penala etc.), iar, pe de alta parte, sa fi comis fapta cu vinovatie. Intr-o asemenea ipoteza este necesara indeplinirea conditiilor unui infractor doar la instigatori sau complici, autorul putand actiona din culpa sau fara vinovatie. Va rezulta participatia improprie (art. 31 C. pen.), care nu afecteaza existenta pluralitatii ocazionale. Asadar legislatia penala romana nu a adoptat teoria autorului mediat. Solutia adoptata de Codul nostru penal prin art. 31 are meritul de a nu face apel la o fictiune, de a evita situatia, greu de acceptat, ca una si aceeasi persoana, pentru aceeasi fapta sa fie considerata fie instigator sau complice, fie autor (mediat) in raport cu capacitatea altei persoane, si de a fi cu totul principiala.

De regula participantii nu trebuie sa aiba o anumita calitate, astfel ca pot coopera majori cu minori, barbati cu femei, straini cu cetateni, persoane care au calitatea de subiect activ special cu cele care nu au o asemenea calitate. Toate persoanele trebuie insa sa indeplineasca conditiile pentru a putea raspunde din punct de vedere penal, sa fie subiect activ, dar nu neaparat sa fie si infractori. Daca pentru realizarea continutului legal al infractiunii se cere subiectului activ o anumita calitate (subiect activ special), exista participatie numai daca autorul sau coautorul are calitatea ceruta de lege. Instigatorul si complicele isi pastreaza calitatea de participant chiar daca nu are aceasta calitate (de exemplu exista participatie la infractiunea de delapidare si atunci cand instigatorul sau complicele nu au calitatea de gestionar sau administrator al bunurilor delapidate).

2.2. Savarsirea aceleiasi fapte prevazute de legea penala. Aceasta conditie este unanim acceptata in doctrina penala. Ea rezulta neindoielnic din dispozitiile art. 23 C. pen., care se refera expres la o astfel de fapta, adica la o fapta materiala pe care legea penala, in unul din textele sale incriminatoare, trebuie sa o prevada ca infractiune.

Dar Codul nostru penal nu face referire la infractiune, ci la fapta prevazuta de legea penala. Distinctia prezinta importanta teoretica si practica. Art. 17 arata ca infractiunea este o fapta prevazuta de legea penala savarsita cu vinovatie. De aici rezulta si deosebirile dintre cele doua notiuni: fapta prevazuta de legea penala este o activitate materiala (actiune sau inactiune) interzisa de lege, dar pentru a deveni infractiune ea trebuie comisa cu vinovatie. Asadar, fara vinovatie nu exista infractiune. Consecintele sunt importante. Daca reglementarea participatiei s-ar fi raportat la infractiune, toti participantii ar trebui sa comita fapta cu vinovatie. Daca autorul ar comite fapta fara forma de vinovatie ceruta de lege, existand pentru el o cauza care inlatura caracterul penal al faptei (de exemplu minoritatea, betia, eroarea de fapt, constrangerea fizica si morala etc.), nu ar mai exista participatie, instigatorii si complicii ar pierde aceasta calitate si ar deveni autori (imediati sau mediati). Raportand participatia la fapta prevazuta de legea penala, in cazul in care autorul nu va raspunde penal, participatia nu este afectata, instigatorii si complicii isi pastreaza aceasta calitate in cadrul unei forme de exceptie a participatiei penale, respectiv participatia improprie. Dispozitiile art. 29 C. pen., potrivit carora instigatorul si complicele se sanctioneaza cu aceeasi pedeapsa prevazuta de lege pentru autor, nu trebuie interpretate ca participantii vor fi pedepsiti doar daca va fi pedepsit si autorul, ci in sensul ca pedeapsa legala este aceeasi pentru toti participantii.

Dar cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sau raspunderea penala pot privi si pe ceilalti participanti, nu doar pe autor. Potrivit unei opinii, desi circumstantele personale ar trebui sa opereze numai fata de participantii care au fost efectiv afectati de ele, trebuie avut in vedere ca starile de fapt sub presiunea carora a actionat autorul au valoarea unor circumstante reale de care se pot prevala toti participantii daca pot demonstra ca si ei au fost subiectiv constransi de ele in timpul efectuarii actelor de participatie. Intr-o alta opinie, in cazul intervenirii unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei, participantii vor beneficia de efectele cauzei daca activitatea lor se inscrie in conditiile de savarsire a faptei ce caracterizeaza cauza respectiva. De exemplu ajutorul dat unei persoane aflata in legitima aparare nu constituie act de participatie. Daca insa participantul nu are drept scop ajutarea victimei, ci un alt scop, cum ar fi, sa se razbune pe agresor, ne aflam in prezenta unei participatii improprii, in care participantul(instigator sau complice) actioneaza cu vinovatie. Cauzele care inlatura raspunderea penala, in masura in care nu sunt personale, deci sunt obiective, profita tuturor participantilor.

Nu este insa suficient comiterea unei fapte prevazute de legea penala, ci este necesar ca toti participantii sa isi aduca o contributie pentru savarsirea aceleiasi fapte, conditie care tine de insasi esenta participatiei penale. Ea este indeplinita cand actele participantilor sunt indreptate impotriva aceluiasi obiect juridic.

Conditia este indeplinita si atunci cand fapta nu s-a consumat, dar intentia de a o comite a fost transpusa in acte de executare pedepsibile, adica daca fapta s-a realizat cel putin sub forma tentativei pedepsibile. Daca insa tentativa nu e pedepsibila ori executarea nici macar nu a inceput, neputand vorbi de existenta unei fapte incriminate, nu va exista nici participatie penala.

Instigarea si complicitatea la o fapta care, potrivit legii, nu este infractiune nu reprezinta nici ele acte de participatie. De aici nevoia ca, uneori, legea sa incrimineze prin norma speciala asemenea fapte. De exemplu sinuciderea nu constituie infractiune, deci nici actele de instigare sau complicitate la sinucidere nu ar putea fi considerate acte de participatie, motiv pentru care legea le-a incriminat ca infractiune distincta - determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art. 179 C. pen.).

2.3. Cooperarea materiala sau intelectuala dintre faptuitori. Cooperarea faptuitorilor la savarsirea faptei rezulta din folosirea de catre art. 23 C. pen. a termenului "contribuie". Simpla intentie, hotarare de a comite o fapta prevazuta de legea penala, comunicarea acesteia, aprobarea planului criminal si alte asemenea, nu atribuie calitatea de participant atata timp cat ele nu sunt insotite si de manifestari, activitati externe, materiale sau intelectuale, de natura a contribui la savarsirea faptei. Exceptie cazul in care actele amintite au determinat pe autor sa comita fapta, cand avem instigare, ori i-au intarit hotararea de a o comite, cand avem complicitate.

Contributiile constituie participatie doar daca se incadreaza in una din formele participatiei prevazute de lege (autorat, coautorat, instigare sau complicitate), indeplinind toate caracteristicile acestora stabilite prin norme de stricta interpretare si aplicare (art. 24-26 C. pen.).

Pentru ca o contributie sa poata fi considerata act de participatie este necesar ca, direct sau indirect, mediat sau imediat, material sau moral, ea sa-si fi adus aportul la producerea rezultatului specific faptei respective, sa reprezinte un antecedent cauzal al rezultatului. De aceea nu exista instigare daca activitatea instigatorului nu a fost cauza hotararii luata de autor de a comite fapta, si nici complicitate daca autorul nu s-a folosit de ajutorul dat de complice sau daca ajutorul a fost impropriu comiterii faptei. Toate faptele la un loc reprezinta insasi cauza faptei prevazute de legea penala. De aici decurge consecinta consacrata de prevederile art. 27 C. pen., respectiv tuturor participantilor li se va aplica aceeasi pedeapsa legala, urmand ca diferentierile sa se faca in cursul individualizarii judiciare a pedepsei. In sens contrar se accepta ca actele de participatie sunt cauza rezultatului, urmarii faptei comise, dar nu si a faptei insesi. Altfel ar insemna ca instigarea si complicitatea sunt exterioare infractiunii, si deci nu am mai fi in prezenta aceleiasi infractiuni comisa de mai multe persoane.

Actul de cooperare poate avea loc inaintea sau in timpul savarsirii faptei, pana la momentul consumarii ei. In cazul infractiunilor continue, continuate si progresive el poate interveni pana la momentul epuizarii lor. Drept consecinta tainuirea de bunuri si favorizarea infractorilor, atunci cand nu au fost promise inainte sau in timpul comiterii faptei, nu sunt acte de participatie ci infractiuni de sine statatoare.

Sub aspectul naturii lor, contributiile pot fi materiale sau intelectuale. Instigarea presupune intotdeauna o contributie intelectuala (determinarea autorului la savarsirea infractiunii, care este un act intelectual, psihic), in timp ce coautoratul si complicitatea pot cuprinde ambele categorii. Sunt astfel de contributii intelectuale intarirea sau mentinerea hotararii infractionale a autorului, darea de sfaturi, instructiuni, procurarea de informatii etc. Asistenta autorului in timpul executarii actiunii constituie complicitate intelectuala daca autorul stie ca este asistat, deoarece dobandeste mai mul curaj si siguranta. Sunt contributii materiale procurarea mijloacelor materiale pentru savarsirea infractiunii, realizarea laturii obiective a infractiunii alaturi de autor, impiedicarea apararii victimei etc.

Actele de participatie presupun, de regula, o actiune. Uneori ele pot constitui si o inactiune. De exemplu tacerea poate determina o persoana la savarsirea unui delict (mai ales atunci cand exista obligatia de a nu tacea datorita unei anumite calitati - parinte, profesor etc. -, respectiv de a dezaproba autorul), constituind deci instigare, iar omisiunea indeplinirii unei obligatii poate reprezenta un ajutor la comiterea infractiunii (cum ar fi fapta gestionarului de a nu incuia usa magaziei), constituind un act de complicitate.

2.4. Legatura subiectiva dintre faptuitori. Conditia supusa analizei presupune realizarea laturii subiective a infractiunii si priveste doua aspecte: factorul volitiv - vointa faptuitorilor de a actiona impreuna in scopul savarsirii aceleiasi fapte prevazute de legea penala, si factorul intelectiv - prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei si incriminarea acestuia de catre legea penala, dar si constientizarea ca fapta fiecarui individ se adauga la faptele celorlalti pentru ca impreuna sa se infaptuiasca infractiunea. Este ceea ce se numeste in doctrina coeziunea psihica dintre faptuitori.

Legatura subiectiva nu trebuie insa sa imbrace forma unei intelegeri exprese, ci se poate realiza si spontan, ori chiar tacit, fie anterior, fie concomitent savarsirii delictului. De asemenea ea nu trebuie sa fie neaparat reciproca, fiind suficient ca numai unul dintre participanti sa prevada caracterul ilicit al faptei, urmarea ei si sa voiasca unirea contributiei sale cu a altuia in scopul realizarii faptei reprezentate in planul sau mental, fiind posibil deci ca autorul sa nu cunoasca despre existenta participantului si a activitatii sale. Cand legatura nu e bilaterala, ea trebuie sa se stabileasca de la instigator sau complice spre autor, iar nu invers. In sens contrar, se considera ca factorul volitiv trebuie sa fie identic la toti faptuitorii, respectiv toti acestia trebuie sa voiasca sa coopereze la savarsirea faptei prevazute de legea penala, altfel nu va exista coeziunea psihica dintre participanti. Numai factorul intelectiv poate exista la unii participanti, iar la altii nu. Prin exceptie autorul trebuie intotdeauna sa cunoasca ajutorul primit in caz de complicitate prin promisiune anterioara sau concomitenta savarsirii actiunii infractionale.

Aceasta legatura trebuie sa existe si in ipoteza unei "instigari la instigare" sau a unei "complicitati la complicitate", deoarece si in acest caz participantul cunoaste activitatea autorului si i se alatura cu intentie. Insa, pentru realizarea legaturii subiective nu se cere ca autorul sau coautorul si instigatorul sau complicele sa se cunoasca. E posibil deci, ca primul instigator sau complice sa nu-l cunoasca pe autor.

Pentru a exista participatie cel putin unul din participanti trebuie sa fi actionat cu acea forma de vinovatie ceruta de lege, respectiv intentie pentru instigatori si complici; intentie, culpa sau chiar lipsa de vinovatie pentru autor; iar coautorii trebuie sa fi actionat toti cu intentie. Modalitatea intentiei poate fi directa sau indirecta. Se observa ca nu este necesara o pozitie subiectiva omogena la toti participantii, insa de caracterul acesteia va depinde felul participatiei: propriu-zisa cand pozitia subiectiva este omogena, toti participantii actionand cu aceeasi forma de vinovatie, si improprie cand pozitia subiectiva este eterogena.

Asadar participatia penala propriu-zisa exista cand s-a cooperat cu intentie de catre toti participantii. Daca toti au cooperat din culpa, iar legea pretinde pentru infractiunea savarsita numai intentie pentru a putea fi sanctionata, nu va mai exista participatie, ci o simpla cooperare materiala, intrucat lipseste legatura subiectiva dintre ei.

Legatura subiectiva nu este conditionata de o identitate de mobil sau scop, fiecare participant putand comite aceeasi fapta avand mobiluri si scopuri diferite. Chiar si atunci cand pentru existenta unei infractiuni se cere un anumit scop (de exemplu, omorul din interes material - art. 175 alin 1 lit. b C. pen.; la furt, sustragerea bunului mobil trebuie sa se faca "in scopul insusirii pe nedrept" - art. 208 alin 1), e suficient ca numai unul dintre participanti sa urmareasca realizarea lui, daca si ceilalti il cunosc. Pe de alta parte se considera ca toti participantii trebuie sa actioneze din acel mobil si sa urmareasca scopul prevazut de lege, deoarece toti participa la savarsirea aceleiasi infractiuni.

Legatura subiectiva dintre participanti nu poate duce la concluzia ca exista o vinovatie comuna a acestora, fiindca vinovatia este strict individuala, proprie fiecarui participant, consecinta a principiului raspunderii penale individuale (art. 72 C. pen.), principiu fundamental al dreptului penal.

3. Participatia la anumite categorii de infractiuni

Anumite categorii de infractiuni suporta unele precizari cu privire la incidenta participatiei sub aspectul laturii lor obiective sau subiective. In general se considera ca, din punct de vedere obiectiv toate infractiunile (simple, complexe, materiale, formale etc.) admit participatia. Din punct de vedere subiectiv infractiunile intentionate admit participatia propriu-zisa, iar celelalte fapte admit participatia improprie.

Infractiunile continuate reprezinta o pluralitate de acte, care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni, savarsite la diferite intervale de timp dar in baza aceleiasi rezolutii infractionale. Participatia este posibila fie la unul din actele care compun infractiunea, fie la toate actele. Participantul care a contribuit doar la unul din actele componente nu va fi considerat participant la intreaga infractiune ci doar la acele activitati la care si-a adus o contributie efectiva. O asemenea concluzie se intemeiaza pe autonomia actelor componente ale infractiunii continuate. Participarea la toate actele infractiunii reprezinta participatie la infractiunea insasi, de aceea in persoana participantului trebuie indeplinite toate conditiile acestui tip de infractiune.[42] In sens contrar se opineaza ca faptuitorul va fi considerat participant, chiar daca a cooperat la o singura actiune, in ipoteza in care a cunoscut ca actiunea se va repeta sau este repetata. Participantul va raspunde insa numai pentru actiunile la care a contribuit efectiv.

Infractiunile de obicei sunt alcatuite din acte care, privite izolat, nu sunt incriminate de lege, dar care devin pedepsibile in momentul in care sunt repetate de un anumit numar de ori suficient pentru a rezulta obisnuinta, obiceiul de a le comite (de exemplu cersetoria). Potrivit unei opinii participatia este posibila numai daca participantul a contribuit la un numar suficient de acte repetate ale autorului din care sa rezulte o deprindere sau indeletnicire in a le comite.[44] Intr-o alta opinie se sustine ca, daca participantul a stiut ca autorul savarseste o infractiune de obicei, contributia sa la un singur act al autorului reprezinta participatie la intreaga infractiune, caci latura subiectiva a faptei participantului ii atribuie acesteia caracter infractional. Instigarea poate fi insa intotdeauna generala, caz in care nu trebuie sa se constate ca ea a avut loc pentru fiecare act in parte (de exemplu instigarea la o viata traita din cersit).

Infractiunile praeterintentionate au o latura subiectiva complexa, ce se caracterizeaza prin intentie fata de rezultatul specific al infractiunii de baza, dorite de faptuitor, si culpa fata de un rezultat mai grav, neurmarit de faptuitor, dar care totusi se produce din diferite motive. In cazul infractiunilor praeterintentionate, pentru a exista participatie propriu-zisa trebuie indeplinite urmatoarele conditii: exista o vointa comuna a tuturor participantilor de a efectua aceeasi fapta; fiecare participant a conceput ca probabil sau posibil un rezultat ilicit in reprezentarea finalitatii firesti a faptei lor; fiecare participant a acceptat sa efectueze actul chiar cu riscul realizarii acestui rezultat. Desi s-a sustinut ca infractiunile praeterintentionate nu pot fi comise in participatie propriu-zisa,[47] opinia majoritara este aceea ca participatia este posibila, atat sub forma instigarii cat si sub cea a complicitatii, daca se dovedeste ca instigatorii si complicii, in raport cu rezultatul mai grav al faptei, au avut aceeasi pozitie subiectiva ca si autorul. Se sutine, de asemenea, si ca, in cazul in care infractorii au actionat concomitent cu acte de executare, coautoratul este posibil la actul initial intentionat, insa pentru rezultatul mai grav, produs din culpa cu neprevedere nu mai exista legatura subiectiva, conditie a participatiei, astfel ca fiecare faptuitor va raspunde in calitate de autor al infractiunii praeterintentionate.

Infractiunile de omisiune presupun neindeplinirea unei activitati atunci cand exista obligatia legala de a actiona in sensul indeplinirii ei (de exemplu, provocarea unei catastrofe pe caile ferate prin omisiunea impiegatului de miscare de a schimba macazul). La aceste infractiuni se admite unanim ca este posibila instigarea, iar complicitatea numai sub forma contributiilor morale care constau in contributii la realizarea laturii subiective a infractiunii, adica la luarea, intarirea si dinamizarea hotararii de a o comite. Este insa controversata posibilitatea participatiei sub forma coautoratului, existand opinii pentru si impotriva acestei forme de participatie la infractiunile de omisiune.[50]

4. Absorbtia intre formele de participatie

Participatia penala cunoaste mai multe forme: autoratul, coautoratul, instigarea si complicitatea. E posibil ca o persoana sa contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala nu doar sub una din aceste forme, ci sub mai multe din ele in acelasi timp. Drept consecinta va trebui stabilita calitatea in care faptuitorul va raspunde penal: se va retine doar una din formele participatiei sub care a contribuit ori se vor retine toate acestea, iar faptuitorul va raspunde pentru un concurs de infractiuni. Legiuitorul roman a ales prima solutie. Participarea la comiterea unei fapte nu este incompatibila cu concursul dintre formele participatiei, dar faptuitorul va fi sanctionat doar pentru una din ele, celelalte urmand sa se absoarba in forma care va fi retinuta ca temei al aplicarii pedepsei. Dar care va fi criteriul de departajare a formelor de participatie? Majoritatea doctrinei a adoptat criteriul importantei contributiei participantilor la comiterea faptei, in functie de care formele participatiei pot fi impartite in doua categorii: participatie principala atunci cand prin contributia participantului se realizeaza elementul material al laturii obiective, precum si latura subiectiva a infractiunii, specifica autorilor si coautorilor; si participatie secundara, atunci cand contributiile nu presupun realizarea continutului infractiunii ci doar determinarea sau ajutorul la comiterea faptei, specifica instigatorilor si complicilor.

In timp ce autorul efectueaza acte de executare care constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, complicele realizeaza numai acte de sprijinire a activitatii autorului, ceea ce inseamna ca el nu comite fapta in mod nemijlocit, ca autorul, ci doar inlesneste sau ajuta la realizarea acesteia de catre autor. Pe de alta parte, complicitatea este o contributie indirecta, mediata la comiterea infractiunii, in timp ce coautoratul si instigarea presupun savarsirea directa si nemijlocita a faptei, deosebirea dintre ele fiind data de natura faptelor comise. Astfel coautoratul presupune o contributie materiala sau intelectuala pentru realizarea laturii obiective a infractiunii alaturi de un alt autor, iar instigarea este intotdeauna o contributie intelectuala ce consta in determinarea autorului (sau coautorilor) la savarsirea infractiunii, adica realizarea laturii subiective a infractiunii. Dar ambele contributii sunt directe, nemijlocite, raportate la fapta, coautorul realizand nemijlocit latura obiectiva, iar instigatorul realizand fara interpunerea vreunei persoane latura subiectiva a infractiunii. Complicitatea presupunand realizarea laturii obiective a infractiunii nu in mod direct, ci prin intermediar - autorul sau coautorii - ea este considerata o fapta de participatie secundara in raport cu celelalte, care sunt fapte de participatie principala. Consecinta: faptele principale absorb pe cele secundare. Astfel, autoratul si coautoratul absorb instigarea si complicitatea, iar instigarea absoarbe complicitatea.

In concluzie, o persoana care participa la savarsirea infractiunii in calitate de coautor si instigator al altui coautor, va raspunde doar pentru activitatea sa de autor, calitatea de instigator urmand sa fie absorbita de fapta autoratului. La fel, o persoana care participa in calitate de instigator si complice al autorului, va raspunde penal pentru fapta de instigare. Iar exemplele pot continua.

In doctrina s-a pus si urmatoarea problema: coautorul este sau nu si complicele celorlalti coautori, din moment ce, prin fapta sa, ii ajuta pe acestia la savarsirea faptei prevazute de legea penala? In opinia majoritatra calitatea de coautor este incompatibila cu cea de complice, aducandu-se mai multe argumente. Un prim argument este acela ca una si aceeasi activitate nu poate constitui totodata si un act de participatie principala si un act de participatie secundara. Apoi, coautorul, unind eforturile sale cu ale celorlalti coautori, in vederea savarsirii aceleiasi fapte care este si a sa, desi ii ajuta pe ceilalti, in realitate el se ajuta pe sine.

5. Calificarea de ansamblu si speciala

Cand pe baza cercetarilor facute cu privire la aspectul obiectiv si subiectiv al pluralitatii de faptuitori s-a ajuns la concluzia ca fapta este prevazuta de legea penala si ca faptuitorii au actionat cu forma de vinovatie ceruta de lege, pluralitatea devine o pluralitate de infractori. Dupa aceasta caracterizare urmeaza o operatie subsecventa, si anume incadrarea pluralitatii de infractori in una din formele pluralitatii: naturala, constituita sau ocazionala. Operatia poarta denumirea de calificare de ansamblu. Uneori calificarea de ansamblu poate presupune imbinarea celor trei forme de pluralitate.

Dupa calificarea de ansamblu a pluralitatii de infractori trebuie sa-i urmeze o calificare speciala in raport de contributia fiecarui faptuitor la comiterea faptei, pe de o parte pentru a stabili felul contributiei - autorat (inclusiv al unei pluralitati naturale sau constituite), coautorat, instigare, complicitate -, iar pe de alta parte pentru a stabili alte aspecte ale contributiei, cum ar fi natura ei, forma si gradul de vinovatie, atitudinea persistenta ori desistarea activa etc. Aceasta calificare este necesara pentru individualizarea judiciara a pedepselor, deoarece numai individualizarea legala a pedepsei se face identic pentru toti faptuitorii, in timp ce pedeapsa concreta se va aplica diferit, potrivit sistemului parificarii pedepselor (art. 27 C. pen.).

Insa toti faptuitorii, indiferent de calificarea speciala care se da contributiei lor, din moment ce apartin unei pluralitati de infractori, sunt infractori, iar contributia lor, oricat de limitata ar fi, constituie savarsirea unei infractiuni (art. 144 C. pen.). De aceea ori de cate ori legea prevede ca anumite dispozitii se aplica "infractorilor", ele sunt operante si pentru toti membrii unei pluralitati de infractori.