Sistemul dreptului

Sistemul dreptului

Nimeni nu poate spune exact cand si in ce conditii a aparut dreptul. Se considera ca dreptul a aparut odata cu societatea omeneasca, privita ca ansamblu unitar, complex sistematic, de relatii intre oameni, istoriceste determinate, conditie si rezultat al activitatii acestora de creare a bunurilor materiale si a valorilor spirituale necesare traiului individual si colectiv[1]. Afirmatia este criticabila deoarece, la inceputuri, societatea nu era suficient organizata pentru a raspunde tuturor nevoilor individuale si colective. Cert este insa ca societatea presupune, in primul rand, stabilirea unor relatii intre indivizii care o compun, relatii ce nu se pot desfasura haotic, ci numai dupa niste reguli a caror respectare trebuie asigurata. Putem vorbi de aparitia dreptului doar atunci cand societatea umana se organizeaza in stat, care, pe langa edictarea de norme are si responsabilitatea vegherii la respectarea lor, daca este necesar utilizand toate mijloacele de care dispune. Edictarea de norme si asigurarea respectarii lor facandu-se organizat si sistematic ia nastere un sistem , pe care il putem numi sistemul dreptului.

Sistemul dreptului are urmatoarele trasaturi[3]:

a) elementul de baza al sistemului este norma juridica;

b) este un sistem deschis, aflandu-se intr-un proces permanent de schimbare, pentru a tine cont de transformarile intervenite in societate, uneori chiar pentru a genera aceste transformari;

c) structura sistemului releva o serie de interactiuni intre diferite componente ale sistemului, pe multiple planuri;

d) sistemul dreptului nu este reductibil la partile componente, el poate functiona doar ca ansamblu, in toata complexitatea ce-l caracterizeaza;

e) sistemul dreptului se distinge de toate celelalte sisteme in primul rand prin faptul ca asigurarea respectarii normei juridice se face, in unele cazuri, prin recurgere la forta de constrangere a statului;

f)   sistemul dreptului cunoaste o ierarhie a subsistemelor, in functie de importanta relatiilor sociale reglementate si de forma pe care o imbraca norma juridica;

g) sistemul dreptului nu are un mecanism propriu de autoreglare, el este organizat din afara sa de catre organele statului menite sa edicteze si sa faca respectata norma juridica.

Dreptul natural este dreptul inerent naturii umane, imuabil, care preexista statului si se impune acestuia in procesul edictarii de norme juridice, cuprinzand toate regulile a caror respectare asigura membrului comunitatii umane viata si statul social, respectarea demnitatii si deplina manifestare a personalitatii. Teoretizarea dreptului natural a constituit preocuparea filozofilor europeni din secolul al XVIII - lea, ca o reactie impotriva absolutismului monarhic. Dreptul natural este acelasi in toate timpurile. Limitele nu-i pot fi stabilite, asa cum oamenii de stiinta nu pot descoperi totul despre om si umanitate.

Dreptul obiectiv trebuie sa aiba ca sursa dreptul natural si desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale, alcatuind ordinea de drept, a caror respectare este asigurata, daca este cazul, prin forta de constrangere a statului. Dreptul pozitiv este dreptul obiectiv in vigoare, aplicabil.

Dreptul obiectiv este izvorul dreptului subiectiv, acea prerogativa recunoscuta individului de a avea o anumita conduita sau de a pretinde altuia sa aiba o anumita conduita, la nevoie recurgand la forta de constrangere a statului.

Cele doua mari subdiviziuni ale dreptului sunt dreptul public si dreptul privat. Distinctia dintre dreptul public si dreptul privat a constituit preocuparea juristilor din toate timpurile[4].

Ulpian a ales drept criteriu natura interesului urmarit: dreptul public protejeaza interesul general, in timp ce dreptul privat are in vedere interesele particulare. Determinarea sferei de cuprindere a celor doua subdiviziuni nu da o importanta mai mare intereselor generale decat celor private. O majoritate nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale ale unui singur individ, chiar daca actiunea ei ar avea in vedere un interes general.

Savigny explica necesitatea delimitarii celor doua subdiviziuni in functie de finalitatea urmarita: in dreptul public statul este scop si individul este mijloc, in timp ce in dreptul privat individul este scop si statul mijloc.

Paul Negulescu[5] gaseste si alte diferente care justifica cele doua subdiviziuni, diferente ce pot fi considerate si caracteristici ale subdiviziunilor dreptului. Normele de drept privat sunt mai cristalizate, mai stabile decat cele de drept public, puternic influentate de egoismul de clasa, mai putin puternic decat egoismul individual, care influenteza normele de drept privat. In plus, in timp ce, in dreptul privat un act intocmit in frauda legii nu poate produce efecte juridice, in dreptul public, un act ilegal, determinat de o imprejurare exceptionala, poate produce efecte.

Ion Deleanu afirma[6] ca, pentru delimitarea celor doua subdiviziuni, trebuie sa avem in vedere trei criterii:

a) criteriul organic - are ca temei calitatea subiectilor;

Dreptul public priveste persoanele publice, este aplicabil intre raporturile dintre autoritati (stat) sau dintre autoritati si cetateni. Persoana publica creeaza dreptul si il aplica, de regula din oficiu, interzicand, autorizand controland sau impunand o anumita conduita.

In dreptul privat, statul este doar un arbitru: creeaza dreptul, supravegheaza respectarea lui si, la sesizarea persoanelor private sanctioneaza actiunile ilegale.

b) criteriul interesului;

c) criteriul formal - are ca temei forma raporturilor juridice.

Dreptul public se caracterizeaza prin procdee de constrangere, mijlocul de actiune fiind actul juridic unilateral, impus de puterea statala. Partile raporului juridic se afla pe pozitii inegale.

Dreptul privat se aplica raporturilor juridice in care manifestarea de vointa este libera, de pe pozitii egale, nu impusa.

O delimitare clara a celor doua subdiviziuni nu se poate face. Intre ele exista multiple interferente. De la o epoca la alta, fiecarei subdiviziuni i s-a acordat o importanta mai mica sau mai mare. Astfel, in secolul al XIX-lea, dreptul privat a cunoscut o ascensiune fara precedent, pentru ca, dupa primul razboi mondial, statul sa se implice tot mai mult in viata societatii, implicare ce a avut drept consecinta o publicizare a dreptului.