Apararea proprietatii - drept roman

Apararea proprietatii - drept roman

1. Actiunea in revendicare (rei vindicatio) pentru apararea proprietatii quiritare

In cazul in care proprietarul a pierdut posesiunea lucrului, el poate cu ajutorul acestei actiuni, sa ceara restituirea lucrului, dovedindu-si dreptul de proprietate.

In procedura legii actiunilor, actiunea in revendicare era intentata in forma procedurii prin juramant in materie reala (sacramentum in rem). In asemenea situatii, magistratul atribuia in mod provizoriu uneia din parti lucrul litigios; daca aceasta va obtine castig de cauza in a doua faza a judecatii, va pastra lucrul in mod definitiv, dar daca pierdea procesul urma sa-l predea partii castigatoare. Atribuirea provizorie a lucrului de catre magistrat uneia din parti se facea numai cu conditia ca partea respectiva sa se oblige - dand garantii - ca va preda daca va pierde procesul, lucrul impreuna cu toate fructele lui, partii ce va dobandi castig de cauza.

In procedura formulara, actiunea in revendicare este introdusa cu ajutorul unei formule in care pretentia reclamantului era precizata in partea denumita "intentio" daca se constata ca fondul x sau sclavul y apartinea dupa dreptul quiritar lui z. Restituirea lucrului era asigurata prin introducerea de catre magistrat a unei clauze decizorii (clausula arbitraria) in formula. In temeiul acestei formule, paratul va fi obligat sa restituie lucrul caci in caz contrar va trebui sa plateasca o amenda superioara valorii lucrului si va fi lovit de infamie.

In procedura extraordinara, condamnarea comportand asupra lucrului insusi, restituirea era asigurata prin forta de convingere a statului (manu militari).

Actiunea in revendicare se intenta de proprietar impotriva celui care poseda lucrul; daca proprietarul poseda, nu avea actiunea in revendicare, deoarece posesiunea ii era suficienta. Reclamantul trebuia sa faca dovada proprietatii sale, iar in caz de dobandire derivata si pe aceea a proprietarilor antecesorilor sai, afara daca nu a trecut termenul de uzucapiune. In acest caz sarcina reclamantului era de a face dovada ca a posedat cu justa cauza (just titlu) pe durata termenului cerut pentru a uzucapa. La sfarsitul epocii clasice s-a admis ca revendicarea poate fi intentata nu numai impotriva celui care poseda lucrul ci si a unui simplu detentor; chirias, depozitar etc. Iustinian a admis-o impotriva unui neposesor in doua cazuri:

A) impotriva unui posesor fictiv (fictus possessor) adica a acelei persoane care desi nu poseda a acceptat sa fie chemat in judecata de proprietar, cu intentia de a ajuta pe adevaratul posesor sa uzucapeze respectivul lucru. Aceasta manopera va duce la condamnarea posesorului fictiv, iar adevaratul posesor, va putea la randul sau sa fie chemat in judecata de proprietarul lucrului.

B) impotriva persoanei care a incetat prin dol, de a mai poseda (qui dolo desiit possidere) adica a acelei persoane care s-a debarasat de lucru, fie trecandu-l in posesiunea unui tert, fie distrugandu-l cu intentia de a scapa de consecintele urmaririi judiciare.

Paratul care a pierdut procesul era obligat sa inapoieze lucrul impreuna cu accesoriile sale, in special cu fructele (cum sua causa). Posesorul de buna-credinta (bonae fidei possessor) era obligat in dreptul lui Iustinian sa restituie dupa incetarea procesului, adica dupa "atestarea procesului" (litis contesatio) toate fructele, fie ca le-a consumat, fie ca a omis sa le culeaga. El nu era obligat sa restituie fructele anterioare inceperii procesului, afara de cazul in care s-ar mai fi aflat in patrimoniul sau (fructus extranea).

Posesorul de rea-credinta (malae fidei possessor) avea tot in epoca lui Iustinian, o situatie mai grea; el era obligat sa restituie toate fructele fie ca se aflau sau nu in patrimoniul sau, fie ca le consumase sau nu, fie ca a omis sa le culeaga, fara a se tine seama de faptul ca sunt anterioare sau posterioare intentarii procesului. Restituind lucrul paratul avea dreptul sa ceara reclamantului restituirea cheltuielilor facute cu lucrul respectiv, al caror cuantum era fixat de judecator. Posesorul de buna-credinta avea in epoca clasica dreptul la restituirea cheltuielilor necesare si a celor utile (impensae necessariae atque utiles), dar nu si la restituirea cheltuielilor de lux (voluptuariae). Putea doar sa ridice ornamentele adaugate (ius tollendi) fara insa a deteriora lucrul respectiv.

Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul ar fi pierit, exemplu: repararea zidului ce ameninta sa se prabuseasca, cele utile dau lucrului un plus de valoare (construirea unei sobe), iar cele de lux sunt investitii in lucrari de pur agrement: fixarea unor oglinzi, placi de marmura etc.

Posesorul de rea-credinta avea dreptul numai in epoca lui Iustinian, la restituirea cheltuielilor necesare si sa ridice tot cea construit facand cheltuieli utile si de lux, fara insa a deteriora lucrul.

2. Actiunea publiciana pentru apararea proprietatii pretoriene

Dreptul civil roman nu acorda actiunea in revendicare decat titularului dreptului de proprietate quiritara. Proprietarul pretorian avea la dispozitie pentru ocrotirea dreptului sau de proprietate actiunea publiciana (publiciana in rem actio), numita astfel dupa pretorul Publicius care a creat-o.

Aceasta actiune este o revendicare, dar o revendicare ce cuprinde o fictiune: reclamantul este considerat ca a indeplinit termenul de uzucapiune asupra lucrului pe care-l reclama. De aceea, el trebuie sa satisfaca toate conditiile cerute celui care uzucapeaza.

In epoca lui Iustinian actiunea publiciana a disparut odata cu disparitia proprietatii pretoriene.

3. Actiunile proprietatii provinciale si peregrine

Proprietatea provinciala era aparata printr-o actiune reala a carei formula se aseamana in mare, cu aceea a actiunii in revendicare: "daca se constata ca a este indrituit in conformitate cu legea acestei provincii, sa aiba, sa posede si sa foloseasca fondul". Avand un continut asemanator cu revendicarea civila (rei vindicatio), actiunea care ocrotea proprietatea provinciala era supusa unor conditii similare de exercitare.

Proprietatea peregrina nu putea fi ocrotita in dreptul roman prin actiunile dreptului civil, deoarece acestea presupuneau un proprietar roman. Datorita dezvoltarii relatiilor dintre romani si peregrini, pentru solutionarea conflictelor dintre acestia actiunea in revendicare (rei vindicatio) a fost extinsa cu ajutorul unei fictiuni si asupra proprietatii peregrine - considerandu-l pe peregrin cetatean roman.

4. Alte mijloace de aparare a proprietatii

In afara actiunilor reale existau si alte mijloace:

4.1. Actiunea pentru infatisare (actio ad exihibendum)

Este o actiune personala prin care cel interesat cere unei persoane sa infatiseze (exhibere) un lucru pe care acesta il detine. Este de regula o actiune preliminara introducerii actiunii in revendicare pentru ca reclamantul sa se asigure daca lucrul respectiv se afla sau nu la persoana pe care o va chema in judecata.

4.2. Actiunea negatorie (actio negativa sau negatoria)

Este data proprietarului unui lucru impotriva oricarei persoane care incalca proprietatea sa exercitand asupra acesteia o servitute (trece pe fondul lui, pretinde ca are un uzufruct asupra acestuia etc.). Daca paratul nu va dovedi ca are un asemenea drept, el va fi condamnat sa inceteze exercitiul servitutii respective, sa repare daca este cazul pagubele aduse proprietarului si sa promita, dand garantii ca nu-l va mai tulbura in viitor (cautio non amplius turbando). In dreptul bizantin actiunea negatorie a primit denumirea de actiune prohibitorie (actio prohibitoria).

4.3. Actiunile care reglementeaza raporturile de vecinatate

- actiunea in restabilirea cursului apelor de ploaie (actio aquae pluviae arcendae) urmareste sa impiedice pe proprietarul unui fond sa faca lucrari care sa schimbe cursul acestor ape si astfel sa prejudicieze imobilele superioare sau inferioare;

- impotrivirea la o constructie noua (operis novi nuntiatio) este aducerea la cunostinta vecinului, pe cale extrajudiciara de a nu continua o lucrare ce ar putea sa aduca o paguba (interdictum demolitorium); printr-un edict se dispunea daramarea a ceea ce a construit nelegal;

- promisiunea pentru paguba iminenta (cautio damni infecti) era o stipulatie adica o obligatie verbala prin care proprietarul unei case ce ameninta sa se darame sau cel care efectua pe fondul sau lucrari periculoase pentru fondul vecinului promitea nu de buna voie, ci constrans de pretor sa repare paguba ce ar fi putut fi pricinuita prin prabusirea casei sau datorita lucrurilor sale. In cazul in care paguba se producea, vecinul avea pentru a se despagubi o actiune ce decurgea din stipulatia proprietarului (actio ex stipulatu). Daca proprietarul refuza sa faca, la somatia pretorului, stipulatia ceruta, pretorul ordona trimiterea vecinului in posesiunea fondului, ingaduindu-i sa devina proprietar al acestui fond.

4.4. Interdictul referitor la violenta sau clandestinitate (interdictum quod vi aut clam)

Proprietarul poate obliga prin acest interdict pe tertul care a facut anumite lucrari cu forta (vi) sau pe ascuns (clam) pe fondul sau sa le darame si sa puna lucrurile in starea de mai inainte.