| CATEGORII DOCUMENTE |
IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
Nu toate relatiile internationale sunt reglementate prin drept, ci numai acelea care prezinta interes pentru comunitatea internationala la un moment dat. De aici decurge nevoia de a face distinctie intre continutul dreptului international public, adica regulile juridice care-l alcatuiesc, corespunzatoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive si eficiente, si forma dreptului international public, adica, din punct de vedere tehnic, cum ni se infatiseaza in concret aceste reguli.
Notiunea de izvor al dreptului international public
Prin izvor al dreptului international public, intelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internationala) care dau forma exterioara normelor juridice internationale, prin acordul de vointa al subiectelor dreptului international public, in primul rand al statelor.
Acordul de vointa al statelor (convergenta vointelor exprimate de doua sau mai multe state), care este fundamental in procesul de consacrare, intr-o forma determinata, a normelor juridice aplicabile relatiilor dintre ele, devine relevant (se manifesta, este probat) prin mijloacele juridice in care norma se concretizeaza: tratatul, cutuma si celelalte izvoare de drept international.
Teoria generala a dreptului, ca si legislatia formala, face deosebire intre ceea ce reprezinta forma interna a dreptului, ca structura interna (norme juridice, institutii juridice si ramuri de drept), foarte strans legata de continutul dreptului (substanta acestuia), si forma exterioara a dreptului, ca structura externa, ca posibilitate tehnica de "vizualizare" a prescriptiilor normative, identificata prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului.
Izvoarele formale sunt (asa cum le spune numele) forma (mijlocul juridic) in care sunt "imbracate" normele de drept international. Toate mijloacele care exprima sau indica un acord de vointa intre doua sau mai multe state (sau alte subiecte de drept international) si consacra, tacit sau expres, o regula de conduita, indiferent de caracterul sau general sau particular, constituie izvoare ale dreptului international.
Izvoarele formale se disting de izvoarele materiale (sau reale) care sunt de fapt izvoare extrajudiciare - factorii de configurare ai dreptului international (determinantele acordului de vointa).
Identificarea si clasificarea izvoarelor dreptului international public
Pana acum, specialistii s-au axat pe dezbateri legate de prevederile Statutului Curtii internationale de Justitie (C.J.I.), art. 38, unii acceptandu-le, altii respingandu-le ca avand valoare de codificare a izvoarelor dreptului international public.
Articolul 38 prevede: 1. "Curtea (C.I.J.), a carei misiune este de a solutiona conform dreptului international diferendele care ii sunt supuse, va aplica: a) Conventiile internationale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute in mod expres de statele in litigiu; b) cutuma internationala, ca dovada a unei practici generale, acceptata ca drept; c) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate; d) sub rezerva art. 59, hotararile judecatoresti si doctrina celor mai calificati specialisti in drept public ai diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. 2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono, daca partile sunt de acord cu aceasta."
Se considera, de obicei, ca o enumerare a izvoarelor este facuta de textul art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie (CIJ). Acest text nu reglementeaza izvoarele de drept international, ci stabileste mijloacele juridice pe care Curtea le are in vedere in stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor intr-o cauza dedusa spre solutionare Curtii. Exista astazi si alte izvoare de drept international, aparute mai ales in urma dezvoltarii organizatiilor internationale. Prin acest text se stabileste o ierarhizare a normelor de drept international. Majoritatea autorilor arata ca tratatul si cutuma sunt izvoarele principale traditionale. Celelalte - izvoare secundare sau derivate sau mijloace auxiliare.
Se afirma, de regula, ca nu exista o ierarhizare a normelor. Dar, odata cu aparitia normelor imperative (jus cogens) ar aparea o astfel de ierarhizare. Din practica C.I.J. rezulta ca instanta aplica mai intai tratatul, iar in lipsa lui - o regula cutumiara. Se acorda preferinta cutumei fata de principii. Este o consacrare implicita a ierarhiei izvoarelor.
Articolul 59 precizeaza ca "Decizia Curtii nu are forta obligatorie decat intre partile in litigiu si numai pentru cauza pe care o solutioneaza".
Constatam ca textul de mai sus stabileste sursele pe care C.I.J. le poate utiliza pentru solutionarea diferendelor dintre state, dar numai daca statele supun Curtii aceste diferende. Art. 38 nu are valoare de codificare a izvoarelor dreptului international public, dar el poate constitui un reper important in determinarea lor, ca practica a unei instante de judecata internationale. Constatam ca printre veritabile izvoare ale dreptului international, precum tratatul international sau cutuma internationala, art. 38 face trimitere si la surse care nu sunt acceptate ca izvoare de drept, nici de doctrina dreptului international public, nici de sistemele de drept intern (precum doctrina, sau, partial, practica judecatoreasca).
Statutul Curtii Penale Internationale (C.P.I.) adoptat la Roma la 17 iulie 1998 reglementeaza activitatea diferitelor instante de judecata internationale. Statutul, care este un tratat international multilateral, stabileste sub denumirea generica de drept aplicabil izvoarele pe care le va utiliza C.P.I. in fundamentarea deciziilor sale. Acestea vor fi aplicate in ordinea prevazuta de Statut, ceea ce inseamna si o ierarhizare a lor, dupa cum urmeaza: a) Statutul Curtii si Regulamentul de procedura si proba, regulamentul urmeaza a fi adoptat de Adunarea Statelor Parti la Statut, ceea ce inseamna ca va avea valoarea unui tratat international; b) daca este nevoie, tratatele aplicate si principiile si regulile de drept international, inclusiv principiile stabilite de dreptul international al conflictelor armate; c) principiile generale de drept retinute de Curte din legile nationale sub jurisdictia carora se afla in mod normal crimele, daca aceste principii sunt compatibile cu Statutul Curtii, cu dreptul international ori cu regulile internationale recunoscute; d) principiile si regulile de drept pe care Curtea le-a interpretat in deciziile sale anterioare.
Analizand aceste prevederi, constatam ca sursele la care C.P.I. poate sa faca apel sunt considerate in prezent, fara dubiu, izvoare ale dreptului international public, fie principale, fie auxiliare, chiar daca aceasta chestiune nu este codificata inca. Statutul C.P.I. devine un reper important, chiar daca numai in aria dreptului international penal, pentru lamurirea unor probleme controversate ale izvoarelor dreptului international.
Trebuie sa mentionam doua observatii: a) Statutul C.P.I. nu vorbeste expres despre cutuma internationala ca fiind aplicabila, dar aceasta rezulta din formularea de la pct. 2. In acest caz cutuma este acoperita de expresia reguli de drept international, inclusiv principii stabilite de dreptul international al conflictelor armate. De ex. exista un principiu in dreptul international umanitar denumit "clauza Martens", potrivit caruia, in caz de denuntare a unui tratat umanitar "ea nu va avea nici un efect asupra obligatiilor de care partile in conflict vor ramane tinute sa le indeplineasca pe baza principiilor dreptului international, asa cum rezulta din obiceiurile stabilite intre natiunile civilizate, din legile umanitatii si din cerintele constiintei publice; b) Statutul confera calitatea de izvor de drept hotararilor prin care Curtea a interpretat anterior principii si reguli de drept, dar numai cu privire la aceste principii si reguli interpretate; numai sub acest aspect, nu in totalitate, hotararile curtii capata calitate de izvor. Statutul C.P.I. precizeaza ca aplicarea si interpretarea dreptului identificat mai sus trebuie sa fie compatibile cu drepturile omului recunoscute pe plan international si sa excluda orice discriminare bazata pe diferite consideratii.
Doctrina, incercand o clasificare a izvoarelor dreptului international public, accepta criteriul importantei lor in aparitia si consacrarea normelor juridice internationale, concretizat in clasificarea: a) izvoare principale - in aceasta categorie fiind cuprinse tratatele internationale si cutuma internationala; b) izvoare subsidiare (auxiliare)- hotararile instantelor judecatoresti, legislatia nationala a statelor, unele acte ale organizatiilor interguvernamentale.
Dupa criteriul formei concrete de exprimare distingem: a) izvoare exprese - tratatele internationale si b) izvoare tacite - cutumele internationale.
IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL
TRATATUL
Tratatul este un acord incheiat in scris intre subiectele de drept international (in special intre state, state si organizatii internationale sau intre organizatii internationale) si guvernat de dreptul international, incheiat in scopul de a produce efecte juridice si consemnat intr-un instrument unic sau in doua sau mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa (art. 2 din Conventia de la Viena din 1969). Este cel mai important instrument in relatiile internationale, fiind cadrul juridic al acestora si modalitatea principala de creare a normelor dreptului international. Tratatul stabileste drepturi si obligatii pentru parti. De aceea, este importanta distinctia intre tratatele - legi si tratatele - contract.
Distinctia intre tratatele - legi si tratatele - contract
Tratatele - legi ar fi izvoarele de drept cu caracter multilateral, care determina direct formarea dreptului international, stabilesc norme juridice ce reglementeaza raporturi cu un anumit grad de "generalitate".
Tratatele - contract ar fi dispozitii cu caracter "contractual" care actioneaza indirect asupra formarii dreptului international, realizand operatii juridice ce vizeaza raporturi individuale.
Unii autori sustin ca aceasta distinctie nu se justifica pentru ca toate tratatele stabilesc reguli de conduita. De aici rezulta si lipsa de utilitate, sub aspectul relevantei asupra valorii juridice a tratatelor, a distinctiei intre tratate multilaterale si tratate cu caracter restrans. De fapt, ar trebui facuta o distinctie intre tratatele propriu-zise (generate de dreptul international) si tratatele-contract care au doar aparent forma unui tratat, continutul fiind de contract civil, administrativ sau comercial (un acord de imprumut, o tranzactie de terenuri pentru o ambasada etc.).
Avantajele tratatului fata de cutuma: exprimare directa si explicita; exprimare rapida si eficienta; forma scrisa, solemnitatea (posibilitati mai usoare de proba); inlatura echivocul si confera stabilitate relatiilor internationale.
CUTUMA
Cutuma este o practica generala, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca dand expresie unei reguli de conduita cu forta juridica obligatorie (o norma de drept).
Elementele cutumei sunt: a) elementul material: - practica generala (participare larga si reprezentativa), comuna unui mare numar de state; - care consta din acte repetate; - aceasta practica este uniforma, constanta (actele repetate sunt cel putin similare) - pot aparea diferente mici, neesentiale); - relativ indelungata (longa diuturna inveterata consuetudo - "o practica indelungata manifestata ca drept"). Se constata insa unele exceptii de la aceste caractere: 1. Exista si practici locale (cutume regionale chiar intre doua state). Ex. dreptul de trecere prin teritoriul indian, templul Preach Vihear; 2. Factorul timp isi pierde tot mai mult din importanta in favoarea frecventei crescute a actelor care se repeta. (Societatea contemporana internationala cunoaste o dinamica a evolutiei mult mai rapida decat cu 40-50 de ani in urma). Ex: institutia platoului continental, regula dupa care abtinerea de la vot in cadrul Consiliului de securitate nu are caracter de veto etc.; b) elementul subiectiv (opinio iuris sine necessitatis): - o practica ce este considerata ca fiind obligatorie (o norma juridica); - in lipsa elementului subiectiv nu suntem in prezenta unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricarei norme juridice). Exprimarea recunoasterii caracterului obligatoriu trebuie sa se manifeste prin acte determinate savarsite cu convingerea ca ele au efecte juridice. Aceste acte provin, de regula, de la autoritatile statale cu atributii in domeniul politicii externe. Aceste acte constituie dovada cutumei.
Dovada cutumei se face prin: a) practica statelor, practica diplomatica (declaratii, corespondenta diplomatica, instructiuni catre diplomati, alte acte unilaterale ale statelor); b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifica norme cutumiare; c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt parti la acestea le recunosc si aplica in practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De ex. Conventia privind dreptul tratatelor este aplicata in practica conventionala a Romaniei, desi ea nu este inca in vigoare, ca tratat, pentru statul roman; d) tratate repetate cu continut asemanator; e) rezolutii ale organizatiilor internationale; f) hotarari si avize ale curtilor de justitie si arbitrale internationale; g) legi si practica judiciara interna, daca sunt uniforme si concordante.
CODIFICAREA DREPTULUI INTERNATIONAL
Codificarea dreptului international se defineste ca fiind sintetizarea, sistematizarea si ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept international public. Prin codificare, normele cutumiare devin norme juridice conventionale.
Tipuri: 1. Neoficiala (facuta de catre doctrinari sau diferite institutii stiintifice nationale sau internationale, avand de regula caracter de lege ferenda); 2. Oficiala (realizata de state).
Codificarea se realizeaza astazi, in principal sub egida ONU. Conform art. 13 alin. (1 lit.a) din Carta, Adunarea Generala are obligatia "sa incurajeze dezvoltarea progresiva a dreptului international si codificarea sa".
In acest scop s-a creat Comisia de Drept International (1947), compusa din 34 de specialisti desemnati de Adunarea Generala si functionand in nume propriu. Comisia desemneaza raportori speciali pentru fiecare subiect. Relatia cu guvernele ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoasterea observatiilor lor, respectiv prin dezbateri in cadrul Comisiei a V-a juridice a Adunarii Generale a ONU.
De asemenea, s-a creat Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (1966) - UNCITRAL -, compusa din 36 de membri, reprezentanti ai statelor.
Rezultatele activitatii de codificare sunt: a) neconventionale - crearea (mai ales de catre UNCITRAL) a unor reguli in materie arbitrala; b) conventionale - cele patru conventii ale dreptului marii (Geneva, 1958), cele doua Conventii asupra relatiilor diplomatice si consulare (Viena, 1961 si 1963), Conventia privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968), Conventiile privind dreptul tratatelor (Viena 1969 si 1986), Conventia privind misiunile speciale (1969), cele doua Conventii privind succesiunea statelor (Viena, 1978 si 1983) etc.
In anul 1997 a fost adoptata Conventia privind folosirea cursurilor de apa in alte scopuri decat navigatia, iar in 1998, in urma Conferintei plenipotentiarilor de la Roma (in iunie), Statutul Curtii Penale Internationale, la redactarea carora Comisia a avut o contributie foarte importanta.
IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL. NORMELE IUS COGENS
IZVOARELE SUBSIDIARE
Daca tratatul si cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului international, celelalte sunt izvoarele subsidiare.
Principiile generale de drept "recunoscute de natiunile civilizate", aceasta sintagma a dat nastere la multe controverse. Art. 38 alin (1) pct.c. prevede principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate printre modalitatile aplicate de CIJ pentru solutionarea diferendelor ce-i sunt supuse.
Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevaleaza caracterizarea lor ca principii acceptate pe plan intern si facand parte din dreptul national al tuturor statelor. Unii autori au interpretat textul in sensul ca ar fi vorba despre principii comune atat ordinii juridice interne, cat si ordinii juridice internationale (de ex. principiul si intinderea repararii actului ilicit, autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecator in propria-i cauza, Nemo iudex sine actor). Alti autori, luand in considerare inceputul art. 38 din Statutul CIJ (Curtea solutioneaza conform dreptului international litigiile care-i sunt supuse spre solutionare") interpreteaza aceasta sintagma referindu-se la principiile fundamentale ale dreptului international. Principiile generale de drept sunt necesare indeosebi pentru "acoperirea" lacunelor dreptului international si ar putea fi folosite in pregatirea codificarii dreptului international sau in interpretarea tratatelor. Principiile generale de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului international.
Hotararile instantelor internationale judecatoresti si arbitrale si doctrina (mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept international)
Hotararile instantelor judecatoresti: a) nu sunt considerate precedente (ca in dreptul anglo-saxon) pentru ca nu au valoare obligatorie decat intre parti si cu privire la cauza solutionata); b) sunt mijloace de constatare a unor norme juridice de drept international, de interpretare si aplicare a acestora; c) din caracterul de mijloc de constatare rezulta calitatea hotararii judecatoresti sau arbitrale internationale de posibil element material (dovada) a formarii (existentei) cutumei; d) judecatorul international aplica, printr-o operatiune intelectuala, dreptul existent la situatia concreta, ceea ce exclude invocarea de reguli exterioare dreptului deja existent; e) pentru justificarea teoriei judecatorului - legiuitor s-a invocat teoria lacunelor dreptului international. De fapt, in caz de lacune, judecatorul international aplica fie principiile fundamentale ale dreptului international, fie principiile specifice, fie judeca pe baza de echitate, aplicand regulile consacrate in principiile generale de drept.
Doctrina "autorilor celor mai calificati ai diferitelor natiuni": a) rolul doctrinei in formarea dreptului international s-a cam "diluat". Ea face in principal o opera critica, analizeaza si sintetizeaza, fara competenta de a elabora dreptul international; b) se realizeaza fie prin lucrarile specialistilor, fie prin activitatea organismelor, institutelor abilitate (Asociatia de Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept International, Comisia Europeana de la Venetia pentru Democratie prin Drept etc.); c) un anumit rol il au opiniile individuale sau separate ale judecatorilor CIJ, publicare in documentele Curtii.
Actele unilaterale (nu sunt prevazute de art. 38 al Statutului CIJ) - prin acestea intelegandu-se actul savarsit de catre un singur subiect de drept international, care este susceptibil sa produca efecte juridice in raporturile internationale, fie angajand subiectul de la care emana, fie creand drepturi sau obligatii pentru alte subiecte de drept international.
Caracteristicile sunt urmatoarele: a) manifestare de vointa a unui singur subiect de drept international; b) independenta fata de alte manifestari de vointa; c) producerea de efecte juridice. Produc efecte mai ales pentru subiectele care le emit si pot reprezenta elemente materiale in formarea cutumei. Autorii care nu le considera izvoare de drept international argumenteaza cu contradictia intre caracterul unilateral si fundamentul dreptului international (acordul de vointa).
Actele unilaterale ale statelor: Categorii:
a) notificarea - este actul solemn prin care un stat aduce la cunostinta unuia sau mai multor state un fapt determinat care produce efecte juridice (declaratie de razboi, de neutralitate, de succesiune la un tratat). Un regim deosebit il are declaratia facultativa de acceptare a jurisdictiei obligatorii a CIJ (act unilateral, dar care se integreaza unui sistem conventional - Statutul Curtii, de care nu poate fi detasat);
b) recunoasterea - este manifestarea de vointa a unui subiect de drept international prin care se considera legitima o stare de lucruri, o pretentie anume sau constata o situatie noua ori opozabilitatea fata de el a unor acte juridice ale altui stat. Poate avea efecte constitutive (recunoasterea unei cutume) sau declarative (recunoasterea unui stat/guvern);
c) protestul - este manifestarea de vointa prin care un stat nu recunoaste ca legitima o pretentie, o conduita sau o situatie data (actul contrar recunoasterii). Prin protest, statul isi prezerva niste drepturi in raport cu revendicarile altui stat sau cu o regula cutumiara in formare;
d) renuntarea - este actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de buna voie, a unui drept;
e) promisiunea - este un act unilateral ce poate da nastere unor drepturi noi in profitul tertilor.
Actele unilaterale ale organizatiilor internationale
Aceste acte au de regula caracter de recomandare (nu impun obligatii statelor), deci nu sunt izvor de drept. Daca se face insa diferenta intre:
a) actele ce se refera la structura si functionarea organizatiei (dreptul intern al organizatiei), de exemplu Regulile de procedura - ele sunt obligatorii;
b) actele care se adreseaza statelor membre - forta lor depinde de Statutul (Carta) Organizatiei. De exemplu: deciziile Consiliului de Securitate conform Cartei ONU sau deciziile Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe (care se adopta prin consens si sunt obligatorii)conform Cartei Organizatiei de Cooperare Economica a Marii Negre, semnata in iunie 1988, la Yalta.
Carta ONU prevede ca Adunarea Generala poate face recomandari statelor. Declaratiile Adunarii Generale a ONU au fost deseori incorporate si dezvoltate in tratate ulterioare (de ex. Declaratia Universala a Drepturilor Omului in cele doua Pacte din 1966). Valoarea juridica a acestor Rezolutii (Declaratii) adoptate de Adunarea Generala a ONU sunt: a) o valoare de constrangere moral-politica pentru statele care au votat "pentru"; b) daca reiau norme juridice ale unui tratat existent, ele nu creeaza drept; c) daca incearca stabilirea de noi norme de conduita - reprezinta elemente in formarea cutumei.
Legislatia interna si hotararile judecatoresti interne - exprima vointa unui singur stat si pot fi elemente in procesul e formare a cutumei daca mai multe state emit legi interne cu reglementari asemanatoare (dovezi ale practicii ce reprezinta o norma cutumiara de drept international). De ex. institutia platoului continental (s-a cristalizat prin practici unilaterale ale statelor, inclusiv acte legislative interne), dreptul de azil etc.
Echitatea - nu constituie un izvor de drept propriu-zis. Se pretinde ca ar fi un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a normei la situatii individuale, de completare a lacunelor sau de inlocuire a aplicarii dreptului. Ar putea fi definita ca o modalitate procedurala care permite aplicarea unui ansamblu de principii si idei cu ajutorul carora sa se poata face distinctie intre just si injust in ordinea juridica internationala.
Functiile echitatii sunt: a) functia moderatoare (adaptarea normei la particularitatile unei spete date) - solutia infra legem permite neaplicarea normelor care ar duce la rezultate anormale sau nerezonabile in caz de aplicare automata); b) functia supletiva (completarea unor lacune ale dreptului) - solutia praeter legem; c) functia politica (refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte) - solutia contra legem - care este cea mai controversata: multi autori sustin ca achitatea nu se poate plasa in afara dreptului.
Exista o serie de riscuri in aplicarea echitatii: a) stabileste exceptii de la normele de drept international. Statele sunt tentate sa invoce echitatea pentru a da o aura re respectabilitate exceptiilor pe care le folosesc in beneficiul interesului. Respectul dreptului international este slabit; b) este subiectiva. Deseori echitatea poate fi definita prin raportare la un anumit sistem moral (deseori sistemul de drept international caruia ii apartine judecatorul care solutioneaza dupa echitate poate juca un rol foarte important). Or, societatea internationala este un teren unde multe ideologii si interese antagonice se infrunta. Consecinta: disputele devin mai greu de solutionat pe o baza obiectiva. De aici rezulta riscul pentru curtile internationale de a fi acuzat de partinire; c) Poate duce, ca urmare a diminuarii increderii in sistemul jurisdictional international, invers proportional cu frecventa aplicarii ei, la scaderea numarului de cazuri deduse in fata instantelor internationale.
NORMELE IUS COGENS
Sunt definite in Conventia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor ca norme imperative ale dreptului international general, norme acceptate si recunoscute de comunitatea internationala a statelor in ansamblul sau, norme de la care nu este permisa nici o derogare si care nu pot fi modificate decat printr-o norma a dreptului international general avand acelasi caracter" (art. 53). Existenta ius cogens sugereaza ideea unei "ordini publice a comunitatii internationale".
Caractere: a) norme ale dreptului international general (cu valoare universala) - un tratat bilateral nu poate fi ius cogens; b) norme acceptate si recunoscute de comunitatea internationala de state in ansamblul sau; c) norme de la care nu se poate deroga.
Norma imperativa se deosebeste deci de normele dispozitive (de la care se poate deroga). Art. 53 (prima parte) si art. 64 arata ca daca un tratat este contrar unei norme imperative la momentul incheierii sale sau daca in timpul existentei sale apare o norma imperativa cu care este in conflict, tratatul este nul sau devine nul. In marea lor majoritate, normele dreptului international sunt dispozitive - partile pot deroga de la ele, in relatiile lor, prin acordul lor de vointa.
Trebuie facuta distinctia intre derogare - incalcare: Incalcarea oricaror norme, fie imperative, fie dispozitive este interzisa; de la normele dispozitive este permisa derogarea; de la normele imperative este interzisa atat derogarea cat si incalcarea lor; derogarea se realizeaza prin acordul de vointa al statelor, incalcarea este, ca regula, un act unilateral.
Normele imperative nu sunt totusi imuabile, ele pot fi modificate prin norme cu acelasi caracter (ius cogens). Normele imperative nu trebuie confundate cu normele incompatibile ale unor tratate succesive. Ius cogens nu reprezinta un izvor distinct de drept international. Normele imperative se desprind din tratat (tratatul multilateral general) si cutuma (sunt excluse cutumele regionale, locale).
Criteriile de recunoastere a normelor ius cogens propuse de doctrina sunt: a) importanta valorilor protejate; b) caracterul esential al normei pentru ansamblul statelor; c) relatia normei in discutie cu obiectivele fundamentale ale dreptului international; d) criterii tehnice (art. 20 Pactul Societatii Natiunilor, art. 103 Carta ONU - dupa alti autori este vorba despre incompatibilitate).
Comisia de Drept International nu a reusit sa ajunga la consens pentru stabilirea unei enumerari exhaustive a normelor imperative. Solutia cea mai eficienta ar fi examinarea caz cu caz. Doctrina a propus, ca norme imperative, urmatoarele: principiile Cartei ONU; drepturile elementare la viata si demnitate umana (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminarii rasiale, respectarea normelor de drept international umanitar); normele care se refera la drepturi in general recunoscute
tuturor membrilor comunitatii internationale (de ex. libertatea marilor si a spatiului cosmic).
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2564
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
