Vinovatia ca element subiectiv

Vinovatia ca element subiectiv

Elementul subiectiv reprezinta atitudinea psihica a persoanei care a savarsit o fapta, fata de aceasta si urmarile acesteia, atitudine exprimata in vinovatia ceruta de lege pentru existenta acelei infractiuni.

Ca si element subiectiv de baza, vinovatia consta in atitudinea psihica a faptuitorului fata de actiunea, inactiunea sa, in sensul cunoasterii imprejurarii ca aceasta este prevazuta de legea penala, ca produce anumite urmari socialmente periculoase, pe care le doreste (le urmareste) sau le accepta, ori manifesta o atitudine de usurinta sau nepasare fata de aceastea din urma, ori nu prevede urmarile desi trebuia si putea sa le prevada.

Dupa cum in continutul fiecarei infractiuni intra un element material care este descris in norma de incriminare, tot astfel intra si un element subiectiv care trebuie indicat in textul legii. Codul penal roman foloseste, pentru caracterizarea elementului subiectiv al diverselor infractiuni, doua procedee: cu privire la anumite infractiuni stabileste doar unele reguli generale, cuprinse in partea generala, insa, cu privire la anumite tipuri particulare de infractiuni, sunt indicate, in mod special si explicit, forma de vinovatie necesara in insusi textul incriminator.

Este de mentionat ca, in conceptia legiuitorului nostru, ceea ce prezinta interes pentru existenta diverselor infractiuni este forma de vinovatie cu care a fost savarsita fapta (intentie sau culpa), si nu modalitatile pe care le imbraca intentia sau culpa si de aceea doar rareori in textele de incriminare se face referire si la acestea din urma. Astfel, de principiu, infractiunile pentru a caror existenta este necesara intentia, pot fi comise fie cu intentie directa, fie cu intentie indirecta, dupa cum infractiunile caracterizate, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpa pot fi savarsite fie cu prevedere, fie fara prevedere.

In doctrina penala se face distinctie intre vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii si vinovatia ca element al continutului unei anumite infractiuni.

Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia este exprimata in formele si modalitatile prevazute de art. 19 C. pen. si exista ori de cate ori se constata indeplinirea uneia dintre aceste modalitati.

Ca element al continutului, infractiunea va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege.

Distinctia este necesara pentru ca existenta vinovatiei ca trasatura esentiala nu presupune intotdeauna si existenta vinovatiei ca element al continutului infractiunii. Aceasta inseamna ca este posibil sa existe vinovatie ca trasatura esentiala a infractiunii, fara sa existe vinovatie ca element subiectiv al infractiunii. Asa, spre exemplu, in cazul savarsirii unei fapte din culpa, se realizeaza vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii, insa poate lipsi ca element subiectiv, daca legiuitorul incrimineaza fapta respectiva numai daca e comisa cu intentie. De asemenea, este posibil sa existe vinovatie ca element al continutului infractiunii, fara a exista ca trasatura esentiala a infractiunii, asa cum se intampla in cazul faptelor savarsite in stare de legitima aparare, in stare de necesitate, constrangere fizica sau constrangere morala, etc.