ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL INTREPRINDERII

Analiza echilibrului financiar al intreprinderii

1. Interpretarea financiara a bilantului contabil

Analiza financiara reprezinta activitatea de diagnosticare a starii de performanta financiara a intreprinderii la inchiderea exercitiului financiar.

Acest domeniu isi propune sa evidentieze modalitati de realizare a echilibrului financiar, atat pe termen lung, cat si pe termen scurt, precum si treptele de acumulare baneasca, de rentabilitate ale intreprinderii.

In desfasurarea activitatii de analiza financiara sunt utilizate documentele de sinteza furnizate de contabilitate - documente in care se regasesc o serie de informatii ce reflecta situatia financiara a intreprinderii si starea patrimoniala a acesteia.

Bilantul contabil sintetizeaza starea patrimoniala a intreprinderii la un moment dat. Structurile calitative folosite in cadrul bilantului pentru modelarea situatiei patrimoniului sunt cele de activ, datorii si capitaluri proprii.

Spre deosebire de bilantul contabil, bilantul financiar reprezinta un instrument de analiza a posturilor din bilantul contabil, a celor trei mase financiare ale intreprinderii: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment si trezoreria intreprinderii.

Structura bilantului contabil se apropie de o prezentare mai mult functionala a datelor contabile, in detrimentul unei prezentari dupa criterii financiare de lichiditate si exigibilitate. Prin urmare, este necesara o tratare prealabila a datelor contabile pentru adaptarea lor la criteriile care permit o analiza financiara corespunzatoare. In acest sens, de mare insemnatate sunt informatiile bilantiere cuprinse in anexa la bilant, cu privire la lichiditatea activelor, indeosebi a creantelor, precum si exigibilitatea pasivelor, un interes deosebit prezentand datoriile intreprinderii.

Intelegerea bilantului contabil prin prisma analizei financiare duce la urmatoarea structura financiara a bilantului:

Situatia neta poate fi:

Pozitiva, ca efect al gestiunii economice sanatoase a intreprinderii, cand activul este finantat din capitaluri proprii.

Negativa, situatie intalnita in cazurile de prefaliment, cand activele intreprinderii sunt depasite de datoriile contractate.

Adaptarea datelor contabile pentru analiza financiara conduce la urmatoarea configuratie a bilantului financiar.

Reprezentarea bilantului financiar

In esenta sa, bilantul financiar cuprinde doua parti distincte, cu o stransa corespondenta a elementelor de activ cu cele de pasiv.

Prima parte a bilantului financiar cuprinde analiza finantarii activului imobilizat pe baza capitalurilor permanente ale intreprinderii, iar partea a doua reflecta echilibrul financiar al activului circulant pe baza datoriilor de exploatare.

Se pot distinge trei situatii ale bilantului financiar:

ð      Bilantul financiar ideal, situatie in care activul patrimonial este finantat pe baza capitalurilor proprii in intregime.

ð      Bilantul convenabil, situatie in care capitalurile proprii finanteaza cu 50% activul patrimonial, iar datoriile pe termen lung finanteaza restul de 50%.

ð      Bilantul intreprinderii in conditii de criza economica, situatie in care capitalul propriu nu poate finanta activul patrimonial mai mult de 30%.

Indicatorii echilibrului financiar

Fondul de rulment reprezinta un concept si, in acelasi timp, un indicator pe cat de vechi pe atat de actual. Ambiguitatea terminologica provine din faptul ca, in practica se abordeaza, foarte frecvent, fondul de rulment pornind de la modalitatile sale de calcul, fara a se preciza, in prealabil, continutul conceptului. Disputa opiniilor ia amploare daca ne plasam intr-o optica previzionala si daca vorbim de nevoile de fond de rulment al intreprinderii.

Daca nivelul cheltuielilor de productie poate fi riguros stabilit pentru o anumita perioada de gestiune, previzionarea nevoii de fond de rulment depinde nu numai de competenta celor care efectueaza aceste determinari, ci si de politica financiara pe termen lung si scurt, si chiar de politica economica de ansamblu a intreprinderii.

Notiunile de "fond de rulment" si "nevoia de fond de rulment" privesc indiscutabil echilibrul financiar al intreprinderii, dar ele sunt asociate cand echilibrului trezoreriei pe termen scurt, cand echilibrului financiar pe termen lung. Contradictia aparenta a discutiilor asupra fondului de rulment, rezida in faptul ca se face referinta la capitalurile permanente si la imobilizari pentru al defini, in timp ce previziunea nevoilor de fond de rulment se bazeaza pe cea a activelor circulante si a datoriilor pe termen scurt.

Modelele de calcul bazate pe bilant dau totalul fondului de rulment la un moment dat, ele avand un caracter static, in timp ce notiunea de nevoia de fond de rulment are un caracter dinamic, nevoile financiare evoluand in functie de ciclul de exploatare al intreprinderii.

Intr-o apreciere generala, prin fond de rulment intelegem ansamblul resurselor necesare pentru finantarea activitatii curente de productie. In practica economiei de piata s-au evidentiat, cel putin, urmatoarele variante ale fondului de rulment:

a)      Fondul de rulment brut si net. Totalul resurselor care acopera valorile de exploatare, valorile realizabile pe termen scurt si lichiditati, poarta denumirea de fond de rulment brut. Pentru a aprecia cat de consistenta este lichiditatea intreprinderii si, implicit, cat de consolidat este echilibrul financiar pe termen scurt, se opereaza cu indicatorul fond de rulment net. Ambele reprezinta o marime de calcul rezultata prin prelucrarea informatiilor din bilant, conform urmatoarelor relatii de calcul:

FRN = A_c - D_to

FRN = C_p - A_i

unde:

A_i - active imobilizate pe termen lung

A_c - mijloace circulante

D_to - datorii pe termen scurt

C_p - capitalul permanent

Fondul de rulment net trebuie sa aiba o marime optima pentru a putea satisface cel putin doua din cerintele de baza ale mentinerii echilibrului financiar al intreprinderii:

permisivitatea de a se constitui suficiente stocuri de mijloace circulante, pentru a se asigura desfasurarea normala a ciclului de productie in conditii de eficienta maxima;

imobilizarea unui volum cat mai mic din capitalul permanent.

Prin urmare, marimea optima a fondului de rulment net (FRN) se afla intr-o limita minima a nevoilor de active circulante (A_c) si o limita maxima a resurselor de capital pe termen scurt (D_to), permisa intreprinderii de catre creditorii sai.

b)      Fondul de rulment permanent si fondul de rulment optim. Fondul de rulment permanent reprezinta diferenta dintre capitalul permanent si activele imobilizate, iar fondul de rulment optim - sau optimal - este cel care mentine echilibrul financiar al intreprinderii cu cel mai scazut cost al procurarii capitalurilor.

c)      Fondul de rulment negativ, zero si pozitiv. In cazul in care fondul de rulment este negativ, ponderea in finantarea activelor intreprinderii o detin datoriile pe termen scurt. De aici, un grad extrem de ridicat de exigibilitate al surselor de finantare. Acesta este insa contrapus unui grad mai scazut de lichiditate pus pe seama cresterii ponderii activelor imobilizate in totalul plasamentelor de capital ale intreprinderii. In aceste conditii echilibrul pe termen scurt al intreprinderii este usor periclitat. Pentru a evita astfel de situatii nedorite, este necesar ca intreprinderea sa fie preocupata si sa dispuna in permanenta, intr-o anumita proportie, de active usor lichidabile, pe care sa le poata transforma usor in disponibilitati. In acest fel se vor evita blocajele in circuitul financiar, se poate restabili cu usurinta echilibrul isi protejeaza credibilitatea in afaceri.

Fondul de rulment este nul, atunci cand plasamentele in active circulante sunt realizate in exclusivitate pe seama datoriilor pe termen scurt. In aceasta situatie grija asigurarii si mentinerii echilibrului financiar este concentrata, cu precadere, asupra posibilitatilor de transformare la timp a activelor in lichiditati. Accentul se pune pe respectarea programelor de aprovizionare si de productie, precum si a celor de comercializare, respectiv pe accelerarea vitezei de rotatie a capitalului circulant. Fondul de rulment nul sau aproape de zero pune sub semnul intrebarii fragilitatea echilibrului financiar al intreprinderii.

Daca fondul de rulment net este pozitiv si prezinta o dimensiune corespunzatoare, inseamna ca intreprinderea dispune de acea marja de securitate necesara functionarii permanente in conditii de echilibru. Exista posibilitatea de a‑si finanta, pe seama capitalului permanent, acel nivel minim, dar sigur, de active circulante, absolut necesar pentru buna ei functionare.

Nevoia de fond de rulment presupune unele precizari privind metodele de calcul utilizate in analiza economico-financiara, si anume:

Ø    metoda bilantiera;

Ø    metoda analitica;

Ø    metoda sintetica.

Metoda bilantiera presupune utilizarea informatiilor din activul si pasivul bilantului pentru a ajunge, prin compararea pozitiilor de activ cu cele de pasiv, la nevoia de fond de rulment. Constatam ca obtinem astfel o nevoie de fond de rulment, nediferentiata pe elemente de activ, dar se ajunge cu mare operativitate la rezultatul dorit. Neajunsurile acestei metode sunt, in mare masura, inlaturate prin practicarea metodei analitice de calcul, adica determinarea nevoii de fond de rulment in mod distinct pentru fiecare activ de exploatare. Se pun astfel in evidenta nevoi partiale pentru elementele activelor de exploatare, cum sunt:

materii prime si materiale consumabile pentru productie;

productia in curs de fabricatie;

produse finite si semifabricate destinate livrarii.

Metoda in sine este laborioasa, presupunand un mare volum de calcule, dar conduce la un rezultat foarte exact cu privire la nevoia de fond de rulment. Ea trebuie sa completeze metoda bilantiera atunci cand au loc scindari, fuziuni, asocieri, comasari de intreprinderi si este singura metoda de calcul practicabila la intrarea in functiune a noilor intreprinderi.

Neajunsurile metodei analitice sunt in mare masura eliminate daca aceasta se combina cu metoda ABC. Aceasta din urma presupune gruparea materialelor dupa ponderea lor in totalul materialelor de aprovizionat nominalizate in programul de aprovizionare. Astfel, grupa A cuprinde materiale putine ca numar, dar cu pondere ridicata in totalul materialelor. Grupa B cuprinde un numar apreciabil de materiale, dar care valoric nu depasesc jumatatea grupei A. Grupa C cuprinde un numar mare de materiale, dar care valoric au o pondere redusa in total. Calculand prin metoda analitica nevoia pentru materialele din grupa A, pentru grupele B si C, nevoia se determina in raport cu rezultatul grupei A. In acest fel, metoda analitica se simplifica foarte mult devenind o metoda foarte exacta si eficienta.

Metoda sintetica presupune determinarea nevoii de fond de rulment cu ajutorul vitezei de rotatie a acestuia. Cum, in calculul vitezei intervine fondul de rulment din anul anterior, se intelege ca aceasta metoda se bazeaza pe fondul de rulment al anului respectiv, calculat prin metoda analitica sau bilantiera.

Avem relatia:

FR - fondul de rulment al anului de plan

k - viteza de rotatie a fondului de rulment pentru anul de baza corectata cu influentele previzionate in anul de plan

CA - cifra de afaceri programata, evaluata in costuri

Fata de cele prezentate, bilantul contabil este instrumentul care ne arata ca, diferenta dintre capitalul permanent si activul imobilizat pe termen lung reprezinta fondul de rulment, iar diferenta dintre valorile de exploatare si realizabile - pe de o parte - si datoriile pe termen scurt nascute din ciclul de exploatare - pe de alta parte - masoara nevoile de finantare ale ciclului de exploatare, care se asimileaza nevoilor de fond de rulment.

3. Structura financiara a intreprinderii

Prin structura financiara a unei intreprinderi se intelege raportul existent intre finantarile pe termen scurt si cel pe termen lung. Aproape in toate cazurile intreprinderile nu se finanteaza integral din fondurile proprii, ci apeleaza concomitent si la finantari externe. Ori, selectarea mijloacelor de finantare externa si ponderea acestora in raport cu finantarea interna, reprezinta un aspect principal al politicii financiare a intreprinderii. In acest fel, unitatea decide asupra ponderii creditelor de trezorerie fata de capitalul permanent, dar si asupra structurii capitalului permanent.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezinta o decizie importanta de politica financiara. Daca acoperirea financiara prin obligatii pe termen scurt confera o anumita suplete pentru intreprindere, in sensul ca se poate dezvolta sau reduce operativ volumul activitatii, finantarea cu capitaluri permanente este mai putin costisitoare si, deci, mai avantajoasa. Desi, criteriul rentabilitatii este foarte important, decizia in ceea ce priveste structura financiara tine seama, inevitabil, si de alte elemente, cum ar fi: suma totala a nevoilor de finantare, precum si natura diverselor trebuinte.

Structura financiara este o variabila care nu depinde, insa, numai de intreprindere, de obiectivele sale de crestere economica, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care consimte sa si le asume. Structura financiara este influentata si, adesea, determinata de actionari, de banci sau de catre alti imprumutatori, de stat, ca si de conjunctura economico-financiara: situatia pietei financiare, oscilatiile ratei dobanzii, stabilitatea monetara etc.

In ultima instanta, adoptarea unei structuri financiare este determinata de creditor, care are in vedere riscul la care se expune creditand intreprinderea. Pentru a se proteja impotriva riscurilor, creditorul actioneaza cerand garantii asiguratorii si, in acelasi timp, participarea debitorului la finantare cu capital propriu. Daca rentabilitatea este scazuta, detinatorul trebuie sa aiba o participare mai mare cu fonduri proprii, pentru a asigura pe creditor si invers. In cazul unei rentabilitati nesatisfacatoare, finantarea prin indatorare accentueaza riscul de insolvabilitate si de lichiditate.

Optimizarea structurii financiare presupune stabilirea acelei combinatii intre capitalurile proprii si cele imprumutate, definita in termenii de rentabilitate si risc, care sa maximizeze valoarea actiunilor intreprinderilor.

Optimizarea structurii financiare, respectiv proprietatile finantarii prin capitaluri proprii si imprumutate se poate realiza in doua moduri:

analiza si influenta dinamicii ratelor structurii financiare;

teoria lui Madigliani si Miller.

Ratele structurii financiare sunt parametrii de orientare pentru conducerea intreprinderii in ceea ce priveste influenta nivelului eficientei de costul surselor de finantare, dar si indicii pentru potentialii creditori in ceea ce priveste riscul redobandirii capitalurilor imprumutate.

Factorul de la numaratorul fractiei cumuleaza atat imprumuturile pe termen lung si mijlociu, cat si datoriile pe termen scurt, indicatorul exprimand, in modul cel mai general, situatia structurii financiare.

Indicatorul indatorare globala se exprima mai sus in doua variante, dar este suficienta doar una dintre ele. Se prefera cea de-a doua varianta pentru ca face referinta la normele uzuale bancare, conform carora datoriile totale nu trebuie sa fie mai mari decat dublu fata de capitalul propriu.

Coeficientul de indatorare la termen sau rata autonomiei financiare ofera indicii cu privire la structura capitalurilor permanente ale intreprinderii, respectiv a raportului in care se afla creditele pe termen mediu si lung, si capitalurile poprii ale intreprinderii.

Complementar, in analiza se poate apela si la stabilirea unor rate ajutatoare care nu se refera strict la structura pasivului bilantului, si anume:

,

rata exprima cat din valoarea investitiilor este acoperita din resurse interne ale intreprinderii (profit net si amortizare).

,

rata exprima tendinta intreprinderii de a investi, apreciind dezvoltarea intreprinderii ca urmare a politicii de investitii.

Interpretarea fiecarei din aceste rate sugereaza unul sau altul din aspectele importante ale finantarii si structura acestei finantari.

Teoria lui Madigliani si Miller fundamenteaza relatia logica dintre costul mediu ponderat al capitalului si structura de finantare in doua ipoteze:

in ipoteza absentei impozitarii, structura de finantare nu are nici o incidenta asupra costului mediu ponderat al capitalului;

in situatia impozitarii, structura de finantare poate spori valoarea intreprinderii.

Desi s-au formulat concluziile in conditiile unei piete perfecte (accesul pe piata este egal pentru toti investitorii, nivelul lor de informare este identic, nu exista costuri de tranzactionare), ele iau in considerare rentabilitatea si riscul. Astfel, pe piata exista si posibilitati de profit fara risc, iar operatiunile pe care le fac investitorii, cu asumarea de riscuri suplimentare, urmaresc cresterea randamentului plasamentelor, atunci cand piata se afla in dezechilibru.

Analiza rezultatelor intreprinderii

1. Contul de profit si pierdere

Contul de profit si pierdere are la baza clasificarea pe naturi a veniturilor si cheltuielilor. Forma de prezentare a structurilor in cadrul contului este cea de lista, care prezinta facilitatea informationala ca dezvaluie rezultatul dupa fiecare nivel de activitate. Pentru degajarea informatiei in aceasta structura nu trebuie facute calcule suplimentare in afara contului.

Veniturile si cheltuielile sunt grupate in functie de natura activitatilor, natura resurselor utilizate in cazul cheltuielilor si in functie de natura rezultatelor in cazul veniturilor.

Structura Contului de profit si pierdere dezvaluie continutul indicatorilor si modul lor de constituire, astfel:

Ø   Cifra de afaceri dezvaluie marimea tranzactiilor de vanzare realizate de o intreprindere cu tertii sai, fiind egala cu vanzarile de marfuri plus productia vanduta. Intrucat veniturile sunt inregistrate fara taxe, in marimea cifrei de afaceri nu sunt incluse taxa pe valoarea adaugata si reducerile comerciale acordate clientilor.

Ø   Productia stocata exprima, dupa caz, veniturile in cost de productie generate de cresterea stocurilor de productie comparativ cu stocurile initiale (stocaj) sau diminuarea veniturilor in cost de productie in situatia inversa (destocaj).

Ø   Productia imobilizata exprima in cost de productie imobilizarile terminate sau in curs in cadrul exercitiului prin constructie sau productie proprie.

Prin insumarea algebrica a productiei vandute, in pret de vanzare, a productiei stocate si a productiei imobilizate se obtine productia exercitiului care scoate in evidenta performanta activitatii de productie a intreprinderii.

Ø   Subventiile de exploatare sunt destinate compensarii insuficientei veniturilor din exploatare sau reducerii cheltuielilor de exploatare. Ele sunt acordate de stat in cadrul politicii economice si sociale.

Ø   Postul alte venituri din exploatare cuprinde veniturile din creantele recuperate, valoarea reparatiilor capitale efectuate cu forte proprii constatate la inchiderea exercitiului ca fiind aferente exercitiilor viitoare.

Veniturile generate de reluarea, diminuarea sau anularea provizioanelor pentru deprecieri si riscuri si cheltuieli privind activitatea de exploatare sunt delimitate prin pozitia venituri din provizioane privind exploatarea.

Ø   Cheltuieli pentru exploatare, cheltuieli referitoare la activitatea normala si curenta a intreprinderii.

Ø   Veniturile financiare cuprind, mai ales, dividendele si dobanzile cuvenite intreprinderii pentru imobilizarile financiare, sconturile obtinute de la furnizori ca urmare a achitarii facturilor inainte de scadenta, castigurile nete din vanzarea/cumpararea titlurilor de plasament, veniturile din reluarea, diminuarea sau anularea programelor pentru activitatea financiara.

Ø   In ce priveste cheltuielile financiare, corespondente veniturilor financiare, in principal acestea se refera la dobanzile de platit sau platite pentru imprumuturi si datorii, pentru conturi curente, pentru cautiune, pierderi datorita creantelor legate de participatii, sconturile acordate clientilor care isi achita facturile inaintea scadentei prevazute, pierderile nete de cumpararea/vanzarea titlurilor de plasament, amortizari si programe generate de deprecierea activelor sau de riscuri si cheltuieli care fac obiectul activitatii financiare.

2. Soldurile intermediare de gestiune

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune este un agregat informational derivat al Contului de profit si pierdere. O asemenea structura se prezinta astfel:

Asa cum rezulta, in cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune se calculeaza in cascada o serie de indicatori valorici privind volumul si rentabilitatea activitatii intreprinderii. Fiecare sold intermediar reflecta rezultatul gestiunii financiare la treapta respectiva de acumulare. De aceea, indicatorii prezentati in tablou mai sunt codificati si prin denumirea de marje de acumulare.

Marja comerciala cuprinde performanta activitatii de cumparare pentru vanzare sub forma diferentei dintre pretul de vanzare si costul de cumparare al marfurilor vandute.

Productia exercitiului pune in evidenta performanta activitatii de productie sub forma productiei vandute, productiei de imobilizari si productiei stocate.

Valoarea adaugata (VA) defineste cresterea sau creare de valoare rezultata din utilizarea factorilor de productie peste valoarea consumurilor de materii prime, materiale si servicii furnizate de terti.

Valoarea adaugata se determina prin doua procedee:

metoda productiei

metoda distribuirii sau aditionala

O asemenea formula ne arata ca valoarea adaugata reprezinta o sursa de acumulari din care se face remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea economica, respectiv:

Salarii si alte cheltuieli sociale Personalul

(+) Impozitele si taxele Statul

(+) Dobanzile Bancherii

(+) Amortismentul  Investitorii

(+) Rezultatul exercitiului Capitalurile proprii

Excedentul brut de exploatare (EBE) exprima uzura sau acumularea rezultata din activitatea de exploatare destinata mentiunii si dezvoltarii potentialului productiv al intreprinderii.

Rezultatul din exploatare evalueaza rentabilitatea economica a unei intreprinderi.

Rezultatul exceptional sintetizeaza rezultatul sub forma de profit sau pierdere, degajat din activitatea cu caracter de exceptie a intreprinderii, care se refera la operatiuni de gestiune sau de capital.

Rezultatul exercitiului exprima profitul sau pierderea neta a intregii activitati.

3. Capacitatea de autofinantare

Capacitatea de autofinantare reprezinta ceea ce ramane intreprinderii odata ce au fost remunerati partenerii sai.

Pentru determinarea capacitatii de autofinantare in practica se foloseste o metoda simplificata, potrivit careia:

Teoretic se disting doua metode:

metoda excedentului brut de exploatare

metoda rezultatului net contabil

Cele doua metode de determinare a capacitatii financiare, metoda excedentului brut de exploatare (deductiva) si metoda rezultatului net contabil (aditionala) sunt puse in evidenta de structura Contului de profit si pierdere.

Structura Contului de profit si pierdere in vederea
determinarii capacitatii de autofinantare

Prin metoda excedentului brut de exploatare capacitatea de autofinantare este calculata ca diferenta intre veniturile incasabile (corespunzator unei incasari efective sau viitoare) si cheltuieli platibile (corespunzatoare unei plati efective sau viitoare). Se retine ca punct de pornire excedentul brut al exploatarii (excedent partial de trezorerie), la care se adauga toate veniturile susceptibile de a fi incasate si se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi platite

Determinarea capacitatii de autofinantare

Daca excedentul brut al exploatarii reprezinta un cash‑flow potential brut de exploatare, atunci capacitatea de autofinantare este echivalenta unui cash‑flow potential net global. Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinantare prezinta inconvenientul de a fi mai sensibila decat primul, fiind influentata de amortizari, provizioane si impozitul pe profit. In compensare ea reprezinta avantajul de cuprindere in calcul a tuturor elementelor care genereaza cash‑flow‑ul intreprinderii. Prin limitele si avantajele lor, aceste doua notiuni (EBE si CAF) devin cuprinzatoare si in nici un fel exclusive.

Metoda rezultatului net contabil (aditionala) are meritul de a pune in evidenta elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacitatii de autofinantare. Aceasta metoda porneste de la rezultatul net al exercitiului, la care se adauga cheltuielile calculate (amortizari si provizioane) neplatibile la o anumita scadenta si se scad veniturile calculate (reluari asupra provizioanelor). In masura in care, capacitatea de autofinantare nu tine cont decat de operatiile de gestiune curenta, operatiile exceptionale de capital (venituri din cedarea activelor) vor fi excluse din calcul.

Surplusul financiar degajat in cursul exercitiului de ansamblul operatiilor de gestiune (CAF), nu va avea decat un caracter potential, daca nu este sustinut de mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variatia trezoreriei nete (CF) rezultata din analiza echilibrului financiar pe baza bilantului sau a fluxurilor financiare.

Capacitatea de autofinantare dupa distribuirea dividendelor reprezinta autofinantarea globala (totala). Aceasta pune in evidenta aptitudinea reala a intreprinderii de a se autofinanta.

Autofinantarea globala are doua componente:

autofinantarea de mentinere;

autofinantarea neta.

Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor cheltuielile pentru mentinerea potentialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru reinnoirea mijloacelor de productie si acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare le reprezinta amortizarile normale si provizioanele.

Autofinantarea neta este partea din autofinantarea bruta din care se formeaza sursele proprii ale intreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, avand ca efect o majorare a patrimoniului. Autofinantarea neta asigura efectiv finantarea proprie a intreprinderii, care constituie premiza posibilitatilor sale de dezvoltare in viitor. Autofinantarea neta se constituie, in principal, din profitul net repartizat si partea de amortizare care deprecierea reala a imobilizarilor.