ASPECTE TEORETICE ALE STUDIULUI RELATIILOR INTERNATIONALE

ASPECTE TEORETICE ALE STUDIULUI RELATIILOR INTERNATIONALE
Teoria relatiilor internationale reflecta, conform definitiei unanim acceptate, sistemul de gandire asupra principalelor tendinte ale sistemului international. Ea are ca rezultat dezvoltarea structurilor conceptuale, a tezelor si teoriilor in vederea facilitarii intelegerii si explicarii fenomenelor si evenimentelor din politica mondiala, dar si analizarea lor spre uzul clasei politice, al societatii civile, precum si al altor categorii interesate. Relatiile internationale sunt considerate, pe buna dreptate, de majoritatea cercetatorilor drept domeniu, cu grad mare de autonomie, al stiintelor politice. Rolul jucat de teorie in studierea relatiilor internationale este unul trivalent. Prin urmare, el poate fi
- Explicativ; in acest caz fiind vorba despre oferirea unor raspunsuri logice la evenimente si fenomene.
- Prescriptiv (normativ); de aceasta data fiind avute in vedere elaborarea regulilor de baza dupa care se ghideaza sistemul international.
- Interpretativ; situatie in care putem vorbi despre reflexul prin care anumite fapte si evolutii sunt decriptate in folosul celor interesati.
Teoria relatiilor internationale apare ca disciplina academica si se consacra ca atare dupa incheierea primul razboi mondial. Primul departament specializat este infiintat in Marea Britanie, la Universitatea Wales din Aberystwyth, in anul 1919, intr-un moment in care Conferinta de pace de la Paris era in plina desfasurare. Centru universitar din 1872, Aberystwyth va deveni celebru pe plan mondial datorita generosului efort financiar al unui filantrop local, lordul David Davies. Cu ajutorul acestuia era infiintat primul departament de studiere a relatiilor internationale din lume, impreuna cu catedra Woodrow Wilson. Numele dat catedrei era un tribut adus presedintelui american care sustinuse ideea infiintarii Ligii Natiunilor.

Lordul Davies (1880 - 1944), om politic liberal, apropiat de premierul britanic David Lloyd George, se manifestase drept un luptator pentru cauza evitarii declansarii razboiului mondial, fiind un simpatizant declarat al pacii. Dupa infrangerea Puterilor Centrale, Davies a salutat infiintarea Societatii Natiunilor, contribuind prin gestul sau filantropic la dezvoltarea studiilor si a cunostintelor despre
sistemul international.
Primul sef al acestui departament a fost profesorul Alfred Zimmern, urmat pentru un deceniu in fruntea catedrei de Charles Webster. Zimmern (1879 - 1957) este binecunoscut pentru lucrarea scrisa in 1925, The League of Nations and the Rule of Law
considerata reprezentativa pentru curentul idealist interbelic. Dupa ce a parasit Aberystwyth, va preda relatiile internationale la Oxford, fiind ridicat in 1936 la rangul de cavaler. Pe parcursul celui de-al doilea
razboi mondial a lucrat la Foreign Office, iar in 1945 a devenit primul
secretar general al UNESCO.
Charles Webster a fost seful departamentului de relatii
internationale in deceniul 1922 - 1932. El a beneficiat si de o
remarcabila pregatire practica, dobandita prin selectarea in delegatiile
Marii Britanii la Conferinta de pace de la Paris, din 1919 - 1920,
precum si la cea din 1945, de la San Francisco, prilej cu care au fost
puse bazele Organizatiei Natiunilor Unite.
Ulterior, alte nume mari s-au perindat in fruntea acestui
departament, intre acestea remarcandu-se Edward Hallett Carr, cel
care a gestionat intre 1936 si 1947 conducerea catedrei. Din anul
2000, in fruntea celui mai vechi departament de relatii internationale
din lume se gaseste profesorul Andrew Linklater, un reputat specialist
in domeniu, autor intre altele al lucrarii Men and Citizens in the
Theory of International Relations.
Dupa cinci ani, in 1924, laureatul premiului Nobel, Philip Nol-
Baker, va introduce studierea relatiilor internationale la prestigioasa
London Schools of Economics. Lordul Philip John Nol-Baker (1889 -
1982) participase la constituirea Societatii Natiunilor, facand parte din
delegatia oficiala engleza, in calitate de principal asistent al lordului
Robert Cecil, care actiona in comitetul de pregatire a conventiei Ligii
Natiunilor.

Robert Cecil (1864 - 1958) era o personalitate proeminenta la
acea data, fiind deja de trei ori sef al diplomatiei britanice, in 1885,
1886 - 1892 si 1895 - 1902, in guverne conduse de Benjamin
Disraeli, considerat fondatorul Partidului Conservator din Marea
Britanie. Lordul Cecil s-a remarcat printr-un memorandum facut
public in septembrie 1916 care, ulterior, va fi considerat prima dovada
britanica de adeziune la ideea infiintarii Societatii Natiunilor. De
altfel, restul vietii sale va fi strans legat de istoria Ligii.
Interesant este faptul ca soarta i-a rezervat si lordului Nol-
Baker surpriza de a putea lucra peste ani la elaborarea Cartei
Natiunilor Unite, cu prilejul participarii la Conferinta de la San
Francisco din 1945. Ulterior, cariera sa a fost dedicata luptei impotriva
proliferarii razboiului, primind pentru aceasta premiul Nobel pentru
pace in 1959. Un rol important in obtinerea prestigioasei distinctii l-a
avut si lucrarea sa The Arms Race: A Programme for World
Disarmament, publicata in 1958. Volumul era prilejul ideal pentru
lordul Baker de a sintetiza eforturile depuse de el in cercetarea
fenomenului inarmarilor si controlul armamentelor.
Noua disciplina - teoria relatiilor internationale - incearca sa ofere
un model conceptual capabil sa contribuie la analizarea acestor relatii.
Teoriile pot fi impartite, in opinia specialistilor, in doua mari grupe
- pozitivist/rationaliste - in acest caz analiza concentrandu-se la
nivelul actorului statal;
- post-pozitivist/reflectiviste - de aceasta data accentul cazand pe conceptul de securitate.
Dezbaterea teoretica asupra relatiilor internationale contemporane este una extrem de ampla, angrenand specialisti in mai multe domenii. Numeroase universitati de prestigiu si centre de cercetare din intreaga lume contribuie la imbogatirea patrimoniului din aceasta
sfera. Teoria relatiilor internationale are la baza doua paradigme principale, ai caror adepti se confrunta
A. Realismul
B. Idealismul sau liberalismul
Desigur, la cele doua paradigme de baza se adauga si alte
contributii teoretice:
C. Neorealismul
Universitatea Spiru Haret

D. Neoliberalismul
E. Constructivismul
F. Postmodernismul
G. Scoala engleza
H. Functionalismul
La fiecare dintre ele ne vom referi in continuare. Dintre acestea
un rol aparte ocupa neorealismul si neoliberalismul, dar nu vor fi
neglijate nici celelalte scoli de gandire. Este o discutie utila mai ales in
actualul context dominat de sfarsitul razboiului rece si noile provocari
ale mileniului III, intre care amenintarea terorismului international ori
globalizarea, care nu puteau sa nu influenteze dezbaterea teoretica
asupra evolutiei si perspectivelor relatiilor internationale.
Desigur, sfera discutiei teoretice este mult mai larga. Din motive
de ordin didactic am selectat doar opt curente, pe care le-am
considerat majore, in vederea aprofundarii lor. Cei interesati de
subiect au la dispozitie bibliografia, care le ofera numeroase trimiteri
spre alte contributii interesante si utile pentru dezbaterea stiintifica.
A. Realismul
Este un curent de gandire ce caracterizeaza sistemul international
a carui origine este plasata in lumea antica, bazat in principal
pe traditionalism. Tema sa principala se refera la faptul ca puterea
politica tinde sa domine relatiile dintre state in cadrul sistemului
international. Una dintre caracteristicile dominante ale curentului este
diversitatea.
Curentul, prin reprezentantii sai de marca, porneste de la
prezumtia ca actorul statal, sau statul-natiune, este unitar si actioneaza
intr-un sistem international anarhic, si ca el este actorul principal pe
baza principiului suveranitatii, avand o importanta ce o depaseste pe
cea a organizatiilor de tip nonguvernamental, interguvernamental sau
a companiilor multinationale (transnationale). O alta cheie a intelegerii
paradigmei realiste este oferita de observatia, absolut justa de altfel
potrivit careia statele se afla in competitie intre ele.
Radacinile realismului sunt plasate in Grecia antica, fiind legate
de numele lui Tucidide (circa 460/455 - 398 i.Chr.). Acesta, in
lucrarea clasica privind razboiul peloponeziac, care la vremea aparitiei
sale a fost o scriere de istorie contemporana, autorul participand la
conflict de partea Atenei si a Ligii de la Delos impotriva Spartei, a
subliniat pentru prima data importanta puterii politice in relatiile
internationale. Desigur, trebuie avut in vedere orizontul limitat la care
era perceputa lumea in secolul V i.Chr, respectiv spatiul mediteranean.
in plus, importanta a fost si experienta personala a autorului, una nu
foarte fericita. Tucidide, in calitate de strateg, a esuat in tentativa de
cucerire a cetatii Amphipolis, motiv pentru care va fi exilat timp de
doua decenii. Perioada exilului a fost benefica pentru posteritate.
Tucidide a avut timp sa-si scrie opera, analizand mersul conflictului
dintre Sparta si Atena de la 431 la 404 i.Chr. De asemenea, el ofera
informatii despre stramosii nostri, aratand ca la nordul Dunarii locuiau
'getii, peste care dai daca treci peste muntii Haemus (Balcani - n.n.).'
Tot civilizatiei antice ii datoram si contributia remarcabila a
filozofilor chinezi. in spatiul Extremului Orient este plasata, intre
altele, celebra opera apartinand ganditorului si strategului Sun Tzu
(544 - 496 i.Chr.), intitulata sugestiv Arta razboiului. Potrivit istoricului
chinez Sima Qian, care a scris in secolul II i.Chr., Sun Tzu a fost
contemporan cu marele ganditor Confucius, desfasurandu-si activitatea
ca general in statul Wu.
Arta razboiului ofera sfaturi intelepte pentru conducatorii
politici si militari pusi in fata unei agresiuni, recomandand maniera in
care razboiul defensiv trebuie purtat, accentul cazand pe rapiditate si
hartuirea adversarului. Generalul credea ca pentru a obtine victoria
intr-un conflict trebuie sa te bazezi pe viclenie. Mai mult, Sun Tzu
recomanda ca tactica defensiva sa nu fie singura optiune avuta in
vedere de liderii politici.
'Cunoaste terenul, conditiile meteorologice si atunci victoria ta
va fi totala', aprecia marele ganditor chinez. Structura lucrarii lui Sun
Tzu este una complexa, acoperind marile probleme cu care se poate
confrunta un comandant in pregatirea si in timpul unei batalii. in cele
13 capitole se discuta despre:
- alcatuirea planurilor;
- pregatirea razboiului;
- strategia atacului;
- dispunerea tactica;
- energie;
- punctele slabe si cele tari;
- manevre;
- varierea tacticilor;
- armata in mars;
- teren;
- cele noua situatii;
- atacul cu utilizarea focului;
- folosirea spionilor.
De numele lui Sun Tzu se leaga si alte cugetari si sfaturi celebre
dintre acestea retinand aici doar doua:
'Totusi, a castiga toate luptele nu inseamna excelenta suprema,
ea consta in infrangerea rezistentei inamicului fara lupta.'
'Generalul care castiga batalia face multe calcule in templul sau
inainte de a castiga lupta. Generalul care pierde face doar putine
calcule inainte.'
in epoca moderna se va remarca personalitatea puternica a
'cancelarului de fier' german Otto von Bismarck (1815 - 1898), adept
al teoriei balantei puterii. Impactul gandirii si actiunii sale a fost
impresionant, fapt determinat si de reusitele cancelarului, recunoscut
drept artizanul crearii celui de-al doilea Reich. Felul in care Otto von
Bismarck a facut din Prusia, al carei prim-ministru devine in 1862
inima viitorului imperiu a impresionat Europa. Daca victoriile sale
asupra Danemarcei si a Austriei (din 1866) nu au constituit o surpriza
lovitura fatala data imparatului Napoleon III va transforma Germania
in cel mai puternic stat din Europa continentala.
Razboiul franco-prusac a inceput la 19 iulie 1870, atunci cand
Napoleon III a decis sa atace Prusia. Germanii au raspuns cu mare
viteza, impresionand mai ales prin capacitatea rapida de mobilizare
datorata folosirii trenurilor. Un alt at l-au constituit celebrele tunuri
performante construite de uzinele Krupp. Preluand initiativa, germanii
vor reusi un succes istoric la Sedan, la 2 septembrie 1870. imparatul
Napoleon III era facut prizonier impreuna cu 104.000 de soldati si
ofiteri, platind astfel cu tronul decizia de atacare a Prusiei. Desi la 4
septembrie era proclamata Republica a III-a, asediul Parisului va fi
incununat de succes la 28 ianuarie 1871.

Momentul reprezinta apogeul politicii lui Bismarck. La 18
ianuarie se proclama deja unirea tuturor germanilor sub sceptrul
imparatului Wilhelm I, in timp ce Franta a pierdut provinciile Alsacia
si Lorena, iar balanta puterilor urmarita de Napoleon III va suferi o
grea lovitura. Tratatul de la Frankfurt, din 10 mai 1871, consemna
victoria totala a germanilor, in timp ce la Paris revolta lua forma
celebrei Comune.
Otto von Bismarck a avut un rol hotarator in afirmarea
Imperiului german, dar, cu toate acestea, va fi indepartat la 18 martie
1890 de la conducerea executiva a statului de catre noul imparat
Wilhelm II (1888 - 1918). Cancelarul a ramas celebru prin celebra
profetie care trimitea la noua linie politica a kaiserului, consemnata de
istoricul A.J.P. Taylor in monografia clasica dedicata lui Bismarck:
'Jena (este vorba despre victoria imparatului Napoleon I in fata
prusacilor, in 1806 - n.n.) a venit la douazeci de ani de la moartea lui
Frederic cel Mare; prabusirea (Germaniei - n.n.) va veni la douazeci
de ani dupa disparitia mea daca lucrurile merg astfel.'
intrucat Bismarck a murit in 1898, iar Germania va fi infranta in
primul razboi mondial in 1918, rezulta ca Otto von Bismarck a fost
profet in tara lui. in realitate, el se bazase pe faptul ca Wilhelm II
abandonase politica prin care se reusise faurirea Imperiului german.
Nu trebuie uitat faptul ca, atunci cand l-a indepartat pe Bismarck,
tanarul kaiser nici nu implinise 30 de ani (Wilhelm s-a nascut in 1859,
decedand in 1941, in exil, in Olanda) si vedea un obstacol in calea
propriei afirmari in batranul cancelar, adept al unei politici de 'mana
forte'. Desi Wilhelm II a luat unele masuri pentru intarirea puterii
Imperiului german, mai ales in domeniul flotei navale, la sugestia
amiralului Alfred von Tirpitz, el va fi infrant in primul razboi mondial
si nevoit sa abdice la 9 noiembrie 1918, cu doua zile inainte de
capitularea finala.
Conform teoriei realiste, actorii statali actioneaza ca actori
rationali autonomi atunci cand isi urmaresc interesele, aici fiind vorba
in primul rand de asigurarea propriei securitati si, ca o consecinta
directa, de garantarea suveranitatii. De aici decurge ideea ca supravietuirea
statala este asigurata de putere, mai precis de puterea militara. A
rezultat o interesanta discutie teoretica despre raportul dintre puterea
relativa si cea absoluta.

in principal, realismul isi focalizeaza atentia asupra conceptului
de securitate. Acesta poate fi mai bine inteles prin apelul la factori
precum
- puterea politica;
- conflictul;
- razboiul.
Realismul ofera raspunsuri clare de genul prin politica
internationala se intelege lupta pentru putere, ori prin analizarea unor
termeni precum
- balanta puterii;
- anarhie;
- competitie si conflict;
- structura ierarhica.
Pe aceste coordonate se inscrie si Martin Griffiths atunci cand
vorbeste de abordarea de catre adeptii realismului a urmatoarelor patru
mari probleme
- sursele principale ale stabilitatii si instabilitatii in sistemul
international;
- echilibrul de putere real si dezirabil intre state;
- comportarea marilor puteri unele fata de celelalte si fata de
statele mai slabe;
- sursele si dinamica schimbarilor contemporane in echilibrul
de putere.
Exista teoreticieni ai realismului care sustin ca natura umana
este foarte importanta la cel mai inalt nivel al sistemului international
care este anarhic din nastere pentru ca nu exista un guvern mondial.
Tocmai lipsa acestui instrument menit sa asigure evitarea violentei
conduce fiecare stat pe drumul asigurarii prin resurse proprii a
securitatii si, in ultima instanta, a supravietuirii.
Avand in vedere aceasta situatie aparent paradoxala, teoreticienii
realismului considera ca, intrucat statele se concentreaza pe asigurarea
propriei securitati, schimbarile fundamentale la nivelul sistemului
relatiilor internationale devin virtual imposibile. Este motivul pentru
care, cel putin intr-un viitor previzibil, puterea politica va domina
sistemul relatiilor internationale, cel putin prin prisma acestei viziuni
teoretice. De altfel, neorealismul, prin reprezentantii sai de marca, a cunoscut si cunoaste o dinamica remarcabila. Despre contributiile de
acest gen vom discuta pe larg in paginile urmatoare ale lucrarii.
B. Idealismul
Curentul este frecvent cunoscut si drept liberalism. Originile
sale trebuie cautate in gandirea politica europeana moderna, care l-a
conturat si influentat decisiv. in prim plan este situata libertatea
individului, statul fiind obligat sa se abtina de la subminarea acesteia
prin orice mijloace. Adeptii liberalismului considera ca relatiile
internationale pot constitui o sursa de progres.
Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel
al lui Immanuel Kant (1724 - 1804). Considerat fondatorul
idealismului critic, Kant incearca sa explice in lucrarea Despre pacea
universala (Zum ewigen Frieden), publicata in 1795, cum ar putea fi
creata o societate federala a natiunilor. Daca avem in vedere actuala
constructie europeana, trebuie atunci sa recunoastem meritele de
vizionar ale lui Kant, cu atat mai mult cu cat el propunea chiar trei
pasi concreti in directia mentionata
- primul trebuia sa conduca la elaborarea de constitutii
republicane in toate statele;
- al doilea pas trebuia finalizat printr-o uniune pacifista a
tuturor statelor;
- in fine, ultima etapa, urma sa asigure libera circulatie a
cetatenilor.
Tot marele filozof german este primul care vorbeste despre
dreptul natiunilor si al cetatenilor acestora de a se pronunta in privinta
pacii si a razboiului. Toate aceste aspiratii pot fi mai bine descifrate
daca avem in vedere si dictonul favorit al lui Kant, Sapere aude!
(indrazneste sa stii!).
Desigur, Kant ramane in istoria universala drept un mare
ganditor, cel care a fundamentat idealismul critic. Opera sa capitala,
Critica ratiunii pure, scrisa in 1781 in doar patru luni, dublata in 1787
de Critica ratiunii practice, pune in discutie faptul ca experienta si
judecata sunt elementele care permit cunoasterea. Immanuel Kant a
cautat recunoasterea limitelor ratiunii, postuland ca ratiunea e limitata
de cunoastere.

Filozofului german i se alatura contemporanul sau, ganditorul
francez iluminist Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778). Cel care prin
intreaga sa opera a influentat revolutia franceza, dar apoi si alte
curente, cum ar fi socialismul si nationalismul, s-a impus inca de la
primele doua lucrari publicate, Discurs privind stiintele si artele si,
mai ales, Discurs asupra originii inegalitatii.
Ulterior, Rousseau va aprecia in lucrarea Contractul social
publicata in 1762, ca omul consimte la schimbarea drepturilor sale
naturale cu cele civile. Influentat de enciclopedistul Diderot, Rousseau
era de parere ca, daca nu se apeleaza la lege si moralitate, societatea
umana poate degenera. Din acest motiv, el va sublinia importanta
statului, garantul evolutiei si al dezvoltarii societatii prin intermediul
institutiilor sale. De asemenea, Rousseau discuta despre termeni precum
- vointa generala;
- egalitate;
- libertate;
- suveranitate.
Impactul Contractului social a fost mare in epoca, deranjand in
principal autoritatile de la curtea regala. Este motivul pentru care
Rousseau a fost nevoit sa paraseasca tara, refugiindu-se in Elvetia.
in secolul XIX, filozoful englez John Stuart Mill (1806 - 1873),
adept al teoriei utilitarianismului, aduce o noua contributie teoretica.
in 1863, publica Utilitarianism, prilej de punere in discutie a faptului
ca fericirea poate fi dobandita prin atingerea bunastarii. O alta scriere
valoroasa semnata de Mill a fost cea publicata in 1859, intitulata
Despre libertate.
Deci, pentru idealisti, accentul cade pe valori morale, interes
national, putere si independenta. Meritul liberalismului este acela de a
impune, in secolul XX, relatiile internationale ca disciplina academica
el insusi jucand un rol major in dezbaterea teoretica. Noutatea teoriilor
liberale este oferita de abordarea mai complexa a relatiilor si teoriilor
internationale. Ca scoala teoretica in relatiile internationale, idealismul
este legat de numele presedintelui american Woodrow Wilson si de activitatea
sa diplomatica in contextul sfarsitului primului razboi mondial.
Dupa cum se cunoaste, Wilson (1856 - 1923) a fost presedinte
al Statelor Unite ale Americii intre 1913 si 1921, conducand administratia americana pe parcursul primului razboi mondial. El este
cel care a reusit sa convinga opinia publica sa accepte incalcarea
doctrinei Monroe, care sustinea inca din prima parte a secolului XIX
izolationismul in raport cu puterile europene pe principiul 'America,
americanilor'.
James Monroe, al cincilea presedinte al Statelor Unite intre anii
1817 si 1825, adoptase politica izolationista fata de Europa avand in
vedere mai ales pericolul reprezentat de Spania, care dorea sa-si
recapete pozitiile in America latina. Preluarea Floridei de la spanioli
in 1821, si sfaturile secretarului de stat John Quincy Adams au jucat
un rol decisiv. O suta de ani de la data intrarii doctrinei Monroe in
istorie, 1823, Woodrow Wilson o va trece in desuetudine prin
interventia Statelor Unite in razboiul izbucnit in Europa.
'Wilsonienii' considerau ca statul trebuie sa faca din filozofia
politica interna scopul politicii sale externe. Nu este lipsita de interes
observatia ca Woodrow Wilson a obtinut al doilea mandat de
presedinte in 1916 jucand cartea neutralitatii. Principalul slogan
electoral din timpul campaniei prezidentiale a fost: 'El ne va pastra
departe de razboi'.
Cu toate acestea, reales presedinte, Woodrow Wilson nu a ezitat
sa ceara Congresului, la 2 aprilie 1917, sa accepte intrarea Statelor
Unite in razboi pentru a garanta astfel siguranta regimului democratic.
Discursul istoric tinut de presedintele american a inceput prin referirea
la consecintele razboiului total declarat de Germania pe mare: 'Este
un razboi impotriva tuturor natiunilor. Navele americane au fost
scufundate, vieti americane au fost luate. intr-o masura care ne-a
afectat suficient pentru a invata din ele, la fel s-a intamplat cu navele
si cetatenii statelor neutre. Nu a fost nici o discriminare. Provocarea
este adresata intregii specii umane. Fiecare natiune poate decide cum
sa-i faca fata. Alegerea noastra trebuie facuta cu moderatie si fara
temperament pentru a judeca asupra conditiilor si motivatiilor ei, ca
natiune. Trebuie sa dam emotiile deoparte. Motivul nostru nu va fi
revansa sau asertiunea victoriei bazate pe puterea fizica a natiunii, ci
doar revendicarea dreptului, a drepturilor omului, directie in care
suntem singurii campioni Cu un sens profund al solemnului si chiar
al caracterului tragic al pasului pe care-l fac si al gravei
responsabilitati pe care-l implica, dar fara a ezita in indeplinirea prerogativelor constitutionale ce-mi revin, avizez Congresul sa declare
recentul curs al politicii guvernului imperial german ca fiind nimic
altceva decat razboi impotriva guvernului si poporului american.'
Discursul lui Wilson a fost urmat de declararea formala de catre
Congres, la 6 aprilie, a starii de razboi cu Germania.
Idealismul wilsonian a impulsionat si influentat considerabil
liberalismul secolului XX. Expresia clasica a gandirii si crezului
politic al presedintelui american este constituita de celebrele '14
puncte' ale lui Wilson, care au stat la baza organizarii postbelice a
lumii. Ele au devenit publice inca din ianuarie 1918 si, in esenta, se
refera la:
1) incheierea pacii fara apelul la acorduri secrete;
2) asigurarea libertatii de navigatie pe mari si oceane, exceptie
facand, desigur, apele teritoriale;
3) inlaturarea barierelor economice comerciale;
4) reducerea armamentului pana la nivelul minim care sa
asigure garantarea securitatii interne a statelor;
5) rezolvarea revendicarilor coloniale prin reglementari libere si
impartiale;
6) respectarea independentei Rusiei si evacuarea trupelor
germane de pe teritoriul acesteia (sa nu uitam ca propunerile vin intr-un
moment dificil pentru Rusia, care negocia pacea separata cu
Germania);
7) evacuarea trupelor germane din Belgia;
8) evacuarea trupelor germane din Franta, avandu-se in vedere
inclusiv cele doua regiuni disputate de Berlin si Paris, Alsacia si Lorena;
9) trasarea granitelor Italiei pe principiul etnic;
10) garantarea autoguvernarii limitate pentru popoarele
subjugate in cuprinsul Austro-Ungariei;
11) evacuarea trupelor germane din Balcani si asigurarea
independentei statelor din zona;
12) proclamarea independentei Turciei si asigurarea drepturilor
de autoguvernare restransa pentru alte populatii aflate in cuprinsul
Imperiului;
13) proclamarea independentei Poloniei;
14) infiintarea Societatii Natiunilor.

Din nefericire pentru presedintele Wilson, planul sau nu a putut
fi dus pana la capat datorita opozitiei Congresului. Dupa cum se
cunoaste, la 19 noiembrie 1919, textul Tratatului de la Versailles era
respins de forul legislativ american, ceea ce echivala cu o grea lovitura
pentru Wilson. Astfel, democratii au pierdut alegerile pentru Casa
Alba in favoarea republicanului Warren Harding, iar Statele Unite nu
s-au alaturat Societatii Natiunilor. Aici trebuie cautata si una din
explicatiile falimentului acestui organism gandit de Wilson ca
instrument de mentinere a pacii. Desigur, se adauga lipsa unei alte
mari puteri atat de la masa conferintei de pace, cat si din randul
membrilor Ligii, respectiv a Uniunii Sovietice.
Liberalismul insista asupra complexitatii relatiilor internationale
care includ state ce interactioneaza, organizatii internationale si
societatea civila. Datorita schimbarilor intervenite, adeptii curentului
liberal sustin ca, practic, nu mai putem vorbi despre interese nationale
perpetue. Este tot mai acreditata ideea potrivit careia actorul statal se
comporta mai degraba in functie de preferinte, decat de posibilitati si
de capacitatea de a reactiona.
in privinta evolutiei curentului, putem preciza ca liberalismul s-a
dezvoltat intr-un proces complex, sinuos si de durata. in acest context
pot fi distinse patru etape majore ale evolutiei sale, fiecare
conditionata de anumite caracteristici. Astfel:
- in prima faza, criticii folosesc pentru definirea curentului
termeni precum idealism si liberalism utopic, in timp ce adeptii il
autodefineau drept internationalism liberal;
- faza secunda este cunoscuta drept cea a liberalismului integrator,
aceasta datorita legaturilor stranse cu procesul integrarii
internationale si regionale;
- faza a treia, cunoscuta si sub numele de liberalism interdependent,
este cea in care atentia este focalizata pe rolul in crestere al
factorilor economici si sociali in cadrul relatiilor internationale. De
asemenea, sunt importante efectele lor asupra statului si, pe cale de
consecinta, posibilitatea de a controla interdependenta
- in fine, ultima etapa a evolutiei sale este cunoscuta sub numele
de liberalism institutional.

Liberalismul are capacitatea de a se dezvolta uneori impreuna cu
alte curente, dupa cum se remarca si prin influentarea altor directii de
gandire, precum pozitivismul, comportamentalismul, formalismul
constructivismul.
Astazi, putem vorbi despre doua curente liberale contemporane
a caror analiza este raportata in mod evident la teoriile realiste:
- unul slab, definit astfel pentru ca accepta multe din premisele
realismului;
- altul puternic, catalogat in aceasta maniera intrucat respinge
criticile realismului.
Daca realismul pune accentul pe securitate, in schimb liberalismul
ofera prioritate conceptului de libertate. Pentru definirea cat mai
clara a acestuia se apeleaza la notiuni precum
- cooperare;
- pace;
- progres.
Din disputa continua la nivelul specialistilor si al practicienilor
in domeniu, curentele majore ale teoriei relatiilor internationale au
cunoscut, si cunosc inca, notabile contributii.
C. Neorealismul
Pe langa cele doua paradigme traditionale, in ultimele decenii s-au
afirmat si o serie de curente noi. Dintre acestea, se remarca in primul
rand neorealismul, continuator al traditiei realismului la inceputul
noului mileniu. De altfel, trecerea de la un curent la celalalt este
considerata de specialisti elementul dominant al ultimelor decenii in
teoria relatiilor internationale.
Teoria neorealista sustine in principiu sase teze principale.
Acestea au fost dezvoltate de americanul Hans J. Morgenthau (1904 -
1980) in lucrarea publicata intr-o prima editie in 1948 si devenita
clasica, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace.
Morgenthau, nascut in Germania, a reusit sa ajunga in Statele Unite in
1937, refugiindu-se in fata politicii antisemite promovate de Adolf
Hitler si integrandu-se mediului academic de peste Ocean.
Colaborarile cu Departamentul de Stat si cu Pentagonul au contribuit
in mod decisiv la acumularea unei experiente deosebite in domeniul relatiilor internationale. 'Realismul politic - scria Morgenthau - vrea
ca fotografia lumii politice sa semene cat mai mult cu portretul
construit. Fiind constient de distanta inevitabila dintre politica externa
buna - adica rationala - si politica externa asa cum este ea in realitate
realismul politic sustine nu doar ca teoria trebuie sa se axeze pe
elementele rationale ale realitatii politice, ci si ca politica externa
trebuie sa fie rationala.'
Asadar, cele sase teze dezvoltate de Morgenthau in Politics
among Nations, care i-au adus si supranumele de 'papa al relatiilor
internationale', sunt
1. Teza continuitatii; realismul politic porneste de la ideea ca
politica este guvernata de legi obiective care isi au radacinile in natura
umana, care nu s-a schimbat din epoca marilor ganditori din China,
India sau Grecia antica, pana astazi. Oricum, abordarea in cauza pune
accentul pe ratiune si deci chiar politica externa trebuie gandita din
aceasta perspectiva.
2. Teza castigurilor relative sau porneste de la
intrebari aparent simple, dar care conduc spre o anumita linie de
interpretare a politicii de genul
- Stim cu adevarat care este motivatia noastra?
- Iar in acest caz, cunoastem care sunt motivele celorlalti?
Exemplu clasic poate fi comparatia dintre fostii premieri
britanici Neville Chamberlain si Winston Churchill. Primul
recunoscut prin promovarea politicii conciliatoriste, nu poate fi acuzat
ca nu a dorit sa evite razboiul si sa-l opreasca pe Hitler. Sa ne amintim
doar ca dupa ce s-a intors de la Mnchen, unde parafase disparitia
Cehoslovaciei in schimbul unei paci iluzorii, el declara la sosirea in
Anglia ca pacea omenirii este garantata pentru o lunga perioada de
timp. Si totusi, politica lui de cedare in fata pretentiilor hitleriste
(secondat fiind si de premierul francez Edouard Daladier, un rol demn
de luat in calcul revenindu-i dictatorului italian Benito Mussolini) a
grabit falimentul pacii, apropiind Europa de razboi.
Pe de alta parte, noul prim-ministru Winston Churchill a
promovat o politica mult mai aplicata interesului Marii Britanii si si-a
atins scopul de a conduce Anglia spre victorie, chiar daca metodele
folosite nu au fost totdeauna cele mai ortodoxe, alianta cu Rusia
sovietica vorbind despre depasirea barierelor ideologice in fata unui interes imediat. in acest context putem exemplifica prin celebrul caz
Coventry, atunci cand Churchill a preferat sa sacrifice apararea unui
oras in schimbul pastrarii secretului asupra accesului pe care serviciile
sale secrete il aveau la nivelul comunicatiilor dintre liderii Reichului.
De asemenea, nu putem sa nu amintim si de celebrul acord procentual
de la Moscova, din octombrie 1944, la care a ajuns impreuna cu
Stalin. Atunci Churchill a facut un calcul simplu, salvand Grecia - tara
in care imperiul britanic avea interese traditionale majore - de
instaurarea unui regim comunist, chiar daca Romania, de exemplu, era
astfel abandonata in fata pretentiilor Uniunii Sovietice.
Prin urmare, realismul considera ca o buna politica externa este
cea rationala intrucat doar aceasta reduce riscurile si conduce la
cresterea beneficiului actorului statal.
3. Teza suveranitatii politice; realistii considera ca un fapt
adevarat pentru caracterul general al relatiilor internationale este
adevarat si pentru statul-natiune, privit ca punct de referinta pentru
politica externa contemporana.
4. Teza rationalitatii supranaturale; daca o persoana, un individ,
poate porni de la principiul latin de drept Fiat justitia, pereat mundi,
un actor statal nu poate in nici un caz sa actioneze pe o astfel de baza.
in aceasta situatie, spusele presedintelui american Abraham Lincoln
sunt edificatoare: 'Voi actiona cum stiu mai bine, cum pot mai bine si
voi face astfel pana la sfarsit. Daca in final totul va fi bine, cei care
spun ceva impotriva mea nu vor semnifica nimic. Daca voi gresi, nici
vocea a zece ingeri care sa ma apere nu va putea face diferenta.'
5. Teza capacitatii superioare a agentilor statali; realismul
politic porneste de la principiul ca aspiratiile morale ale unei natiuni
nu pot fi identificate cu legile morale care guverneaza universul.
6. Teza lipsei capacitatii internationale a agentilor statului
cunoscuta si drept teza 'amoralitatii'.
De aceasta data putem exemplifica apeland la numeroase situatii
oferite de secolul XX. Relevant este cazul razboiului sovieto-finlandez
din iarna anului 1939-1940 si pozitia Angliei si Frantei. Desi cele
doua puteri apusene dezaprobau agresiunea sovietica, totusi, avand in
vedere conflictul cu Germania hitlerista, s-a apelat la un paleativ
respectiv la excluderea Uniunii Sovietice dintr-o Societate a
Natiunilor muribunda si falimentara. Mai mult, dupa 22 iunie 1941, Marea Britanie s-a grabit sa intinda o mana prieteneasca lui Stalin
doar pentru ca era un bun aliat in lupta contra lui Hitler. Nu mai
contau politica externa agresiva sovietica ori realitatile politice interne
din statul comunist, in primul rand milioanele de persoane supuse
represiunii pe criterii politice.
Interesant este faptul ca Morgenthau pornea de la experienta
nefericita a celui de-al doilea razboi mondial. El privea cu neincredere
natura umana tocmai prin prisma celor intamplate intre 1939 - 1945
iar acest fapt, dublat desigur de realitatile razboiului rece, l-au
influentat. De asemenea, el observa ca numarul marilor puteri a scazut
constant din secolul XVII si pana la data la care isi publica tezele,
exprimandu-si scepticismul asupra faptului ca Statele Unite si
Uniunea Sovietica aveau capacitatea de a garanta pacea mondiala.
Hans Morgenthau a tras, pe baza experientei la care ne refeream,
patru concluzii majore in legatura cu situatia ce caracteriza razboiul
rece si cu precadere conflictul dintre superputerile care erau Statele
Unite si Uniunea Sovietica. El observa ca:
1) incepand din secolul XVIII, numarul marilor puteri a fost in
scadere;
2) dupa al doilea razboi mondial nu a mai existat o puteretampon
intre Statele Unite si Uniunea Sovietica, capabila sa medieze
conflictul, asa cum s-a intamplat cu Marea Britanie, care a fost un
factor de echilibru pentru Europa pana in secolul XIX;
3) fenomenul decolonizarii lipsea marile puteri de posibilitatea
de a folosi teritorii pentru a compensa deficitul de echilibru dintre ele
sau pentru aplanarea unor divergente;
4) in a doua jumatate a secolului XX, datorita impactului
dezvoltarii stiintei si tehnicii, se mergea spre 'mecanizare totala,
razboi total si dominatie totala'.
La randul sau, si curentul realist a gasit forme noi de exprimare.
Neorealismul subliniaza importanta jucata de structura internationala
anarhica si de distributia puterii politice la nivelul statelor participante
la relatiile internationale. in acest caz, trimiterea evidenta este la
numarul marilor puteri.
Un rol important in planul discutiei privind acest curent l-a avut
profesorul Kenneth Waltz (nascut in 1924), considerat deschizator de
drumuri pentru neorealism in cadrul teoriei relatiilor internationale, care va lansa teoria alegerii rationale. La baza demersului stau ideile
rationaliste, cu radacini la ganditori de talia lui Thomas Hobbes (1588
- 1679) si a adeptilor utilitarianismului.
Sustinator al absolutismului, Hobbes se remarcase drept un
filozof materialist, lucrarea sa clasica fiind Leviathan, prilej de
utilizare a speculatiei istorice ca metoda. El credea ca societatea este
fructul unui pact voluntar, deci statul este absolutist din nastere.
Aceste teorii vor fi resuscitate in secolul XX sub puternicul impact al
gandirii economistilor neoclasici.
Kenneth Waltz, in Teoria politicii internationale, lucrare
publicata in 1979, tradusa in limba romana in anul 2006, la un an dupa
ce cartea lui Morgenthau cunostea o noua editie, ofera o perspectiva
structurala pentru neorealism ca teorie a relatiilor internationale.
Interesant este contextul in care apare volumul, in preajma alegerii lui
Ronald Reagan ca presedinte la Casa Alba, moment important in
evolutia razboiului rece.
Waltz sustine sa actorul statal este previzibil si poate fi inteles
prin pozitia lui de putere in cadrul sistemului international. telul
primar al statului este, in viziunea sa, de a securiza puterea fie ca
putere militara, fie ca persuasiune politica. De altfel, Waltz sustine ca
lumea se gaseste intr-o stare de anarhie perpetua, dar si ca
interdependenta dintre state, desi se afla inca la un nivel scazut, este in
crestere. Pe acest fond, el remarca discrepanta dintre cele doua
superputeri, Statele Unite si Uniunea Sovietica, si restul statelor.
Desigur, si teoria lui Waltz a determinat o importanta discutie intre
adeptii si criticii acesteia.
in privinta globalizarii, Kenneth Waltz este de acord ca
fenomenul aduce noi provocari statelor, dar nu crede ca organismele
nonstatale sau suprastatale il pot inlocui. De asemenea, el comenta
faptul ca Statele Unite prezinta caracteristicile unui imperiu, prezicand
totodata, in mod eronat, ca razboiul rece va continua si in secolul
urmator. Dupa cum se cunoaste, la un deceniu dupa aparitia lucrarii in
discutie, comunismul s-a prabusit in Europa.
Revenind dupa doua decenii asupra subiectului, Kenneth Waltz
observa cu justete, potrivit opiniei majoritatii specialistilor, ca
globalizarea este un produs made in America.
Fiind considerata de natura metateoretica, aplicarea teoriei
alegerii rationale la politica poate naste multiple teorii care, la randul lor, pot sa se completeze sau chiar sa rivalizeze intre ele. in centrul
presupunerilor alegerii rationale stau individualismul metodologic -
cu alte cuvinte, explicarea grupului in termenii indivizilor care-l
compun - si rationalitatea instrumentala a actorilor, ceea ce semnifica
tratarea indivizilor ca fiind de utilitate maxima.
in zilele noastre, realismul ofera o perspectiva critica asupra
relatiilor internationale. Accentul cade pe latura analitica, curentul
influentand decizia politica. Din randul reprezentantilor de seama ai
curentului ne vom opri in continuare la cateva personalitati cunoscute
pentru contributiile aduse in planul teoriei, dar uneori si al practicii
relatiilor internationale, pe langa George Kennan, autorul teoriei
'indiguirii', sau Hans J. Morgenthau, la care ne-am referit deja.
Raymond Aron (1905 - 1983) este unul din ganditorii care au
influentat profund mai multe domenii, remarcandu-se si in campul
relatiilor internationale. Marcat de o experienta personala tumultuoasa,
cu studii in Germania, pe care o paraseste in 1933, exilat la Londra in
timpul razboiului, prilej de a-l cunoaste pe Charles de Gaulle, Aron a
fondat impreuna cu Jean Paul Sartre revista Les Temps Modernes.
Ca teoretician, a atacat statul centralizat de tip sovietic, bazat pe
planificare si industrializare, considerand ca nu este un model viabil
pentru o societate industrializata complexa. De asemenea, s-a ocupat
de mersul relatiilor internationale in contextul razboiului rece, fiind de
parere ca diplomatia nucleara reprezinta un nou tip de provocare.
Pentru prima data, statele care detineau bomba atomica erau capabile
sa se distruga reciproc, ceea ce schimba profund datele problemei.
Aron considera ca arma nucleara introducea un nou vector in spatiul
relatiilor internationale. Este motivul pentru care el a pus accentul pe
prudenta, ca element important al noii diplomatii.
Pentru abordarea teoretica, Raymond Aron s-a impus inca din
1962 prin publicarea lucrarii Paix et guerre entre les nations. El invita
cu acest prilej la reflectie: 'Dezvoltarea functiilor statului, regula de
drept international care interzice ingerinta deschisa in afacerile interne
ale statelor independente, nationalizarea culturii, aceste trei fapte
caracteristice ale secolului nostru (evident, este vorba de veacul XX -
n.n.) conserva independenta nationala in dauna interdependentei
tehnico-economice, a blocurilor supranationale si ideologiilor trans- nationale, o semnificatie pe care o putem deplange, dar pe care trebuie
sa o cunoastem.'
Profesorul Robert Gilpin a introdus in discutie modelul
schimbarii sistemice la nivelul relatiilor internationale. in lucrarea
Razboi si schimbare in politica mondiala, tradusa si in limba romana,
el enunta cinci criterii de baza pentru construirea unei teorii a
schimbarii ciclice la nivelul sistemului international:
'1. Un sistem international este stabil (adica in echilibru) daca
nici un stat nu considera ca schimbarea sistemului este profitabila.
2. Un stat va incerca sa schimbe sistemul international daca
beneficiile asteptate depasesc costurile presupuse.
3. Un stat va cauta sa schimbe sistemul international prin
expansiune teritoriala, politica si economica pana cand costurile
marginale ale unei viitoare schimbari sunt egale sau mai mari decat
beneficiile asteptate.
4. Odata ce se ajunge la un echilibru intre costurile si beneficiile
unei viitoare schimbari (si expansiunea este atinsa), costurile
economice de mentinere a statu-quo-ului tind sa creasca mai repede
decat capacitatea economica de a sustine statu-quo-ul.
5. Daca dezechilibrul din sistemul international nu este
solutionat, sistemul se va schimba si se va stabili un nou echilibru care
va reflecta redistributia puterii.'
Prin urmare, Robert Gilpin si-a construit teoria potrivit careia
istoria mondiala de dupa Pacea din Westphalia (1648) poate fi
decriptata cu ajutorul acestui sistem.
De asemenea, alte contributii, apartinand lui Nicholas Spykman,
Reinhold Niebuhr, Arnold Wolfers, Charles Beard sau Walter
Lippman, sunt demne de consemnat. Lippman (1889 - 1974) a
absolvit celebra Universitate Harvard si a avut sansa de a lucra in
echipa presedintelui american Woodrow Wilson pe parcursul primului
razboi mondial. El s-a remarcat prin contributia adusa la formularea
celebrelor 14 puncte wilsoniene.
Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in 1947
Walter Lippman a scris o serie de articole, grupate sub termenul
generic Razboiul rece. Ele au fost prilejul de atacare a teoriei
'indiguirii', sustinuta de George Kennan, care preconiza crearea unui baraj in calea expansiunii sovietice, aratand ca, dimpotriva, trebuie
recunoscut dreptul Uniunii Sovietice ca mare putere.
Nicholas Spykman (1893 -1943) este cunoscut ca geostrateg
predand la Universitatea Yale si apropiat de curentul realist. Pentru
teoriile sale a fost numit nasul indiguirii. Cele doua lucrari
fundamentale care dezvolta gandirea lui Spykman sunt America`
Strategy in World Politics. The United States and the Balance of
Power, publicata la New York, in 1942, si The Geography of Peace
aparuta postum, in 1944, tot la New York.
in prima carte citata, aparuta la scurt timp dupa atacul japonez
de la Pearl Harbor, Spykman ataca puternic izolationismul. El atrage
atentia ca revenirea la aceasta conceptie nu ar face decat sa duca la
repetarea greselilor facute de Statele Unite dupa primul razboi
mondial. Volumul postum este un prilej de discutare a teoriei balantei
puterilor, concluzia autorului fiind aceea ca orice schimbare a
raporturilor de forte din Eurasia poate afecta securitatea Americii.
Reinhold Niebuhr (1892 - 1971) a fost puternic influentat in
scrierile sale de formatia sa de teolog protestant. El s-a manifestat
drept un suporter al teoriei razboiului drept. Lucrarea lui
fundamentala este Moral Man and Immoral Society, publicata la New
York, in 1932.
Niebuhr dezvolta aici o serie de subiecte de mare interes,
deopotriva de sensibile:
- omul si societatea - arta conversatiei;
- resursele rationale ale individului pentru convetuirea sociala;
- resursele religioase;
- moralitatea natiunilor;
- atitudinea etica a claselor privilegiate;
- atitudinea etica a proletariatului;
- justitie prin revolutie, la acest capitol fiind interesanta opinia
formulata de autor potrivit careia revolutia nu era imposibila in
civilizatia occidentala industrializata;
- justitie prin forta politica;
- prezenta valorilor morale in politica;
- conflictul dintre moralitatea individului si cea a societatii.

Charles Beard (1874 - 1948) s-a manifestat ca lider incontestabil
al istoriografiei americane interbelice in asa-numita scoala progresiva.
Principalele sale scrieri au fost publicate in perioada interbelica, fiind
dedicate in special problemelor Statelor Unite. Amintim astfel The
Rise of American Civilization (1927), America in Midpassage (1939)
si The American Spirit, publicata in 1943, atunci cand tara era deja
angrenata in conflictul mondial.
Beard s-a manifestat drept unul din sustinatorii lui Franklin D
Roosevelt in privinta directiei aplicate in politica interna, cunoscutul
New Deal. insa el se va arata mult mai critic in ceea ce priveste
politica externa a administratiei Roosevelt.
in fine, amintim si de profesorul Arnold Wolfers, cunoscut mai
ales pentru lucrarea publicata in 1962, la Baltimore, Discord and
Collaboration. Essays on International Politics. intre altele, Wolfers
reuseste o analiza echilibrata in privinta scopurilor politicii externe.
Acelasi autor a publicat in 1976, la prestigioasa editura Greenwood
Press, o carte dedicata razboiului rece, Alliance Policy in the Cold War.
D. Neoliberalismul
Curentul a fost puternic stimulat de polemica purtata cu adeptii
neorealismului si se bazeaza pe ideea ca statele sunt preocupate de
avantajele cooperarii dintre ele, mai ales pe termen lung. Parintii noii
teorii sunt considerati Joseph Nye si Robert Keohane.
Nye, nascut in 1937, este profesor la Harvard si a lucrat o perioada
in administratia Clinton, in timp ce Keohane, nascut in 1941, ocupa o
catedra la o alta universitate faimoasa din Statele Unite, Princeton, fiind
autorul lucrarii considerate clasice After Hegemony: Cooperation and
Discord in the World Political Economy, aparuta in 1984.
Cei doi au publicat impreuna in 1972 o lucrare in care pun la
indoiala unele din ipotezele de baza ale realismului, Transnational
Relations and World Politics. Dupa cinci ani, in 1977, ei revin cu
Power and Interdependence: World Politics in Transition, demers
stiintific in care pornesc de la trei presupuneri de baza
- statele sunt unitati coerente care domina totodata ca actori
relatiile internationale;
- forta este un instrument efectiv al politicii;
- exista o ierarhie in politica internationala.

Joseph Nye si Robert Keohane au pornit de la ideea ca politica
mondiala contemporana este influentata de puternice interrelationari. Ei
cred ca nici viziunea traditionalista, nici cea modernista nu acopera
adecvat interpretarea lumii contemporane. Pentru acoperirea acestui
deficit, cei doi propun o discutie aplicata asupra unor concepte precum
- interdependenta;
- diferenta dintre interdependenta si dependenta.
Pentru a explica rolul puterii in cazul interdependentei, Nye si
Keohane disting doua dimensiuni ale interdependentei, respectiv
- sensitivitatea, cu ajutorul careia se poate aprecia cat de mult
este influentata o tara de politica altor tari;
- vulnerabilitatea, care ia in calcul cat de repede si eficient
poate reactiona un stat la schimbarile produse.
Robert Keohane si Joseph Nye au incercat, in Power and
Interdependece, sa construiasca doua module teoretice: unul este cel
clasic, realismul, celalalt fiind interdependenta complexa. Prin aceasta
asertiune, ei credeau ca pot explica mai bine sistemul international
prin introducerea unor noutati cum ar fi rolul actorilor nonstatali, lipsa
unei ierarhii prestabilite a solutiilor sau ideea ca forta nu mai este un
argument suficient. La acest din urma punct, ei contraziceau teoria
realista, ce postula eficienta si utilitatea fortei in politica.
Aplicand noul modul, Nye si Keohane ajungeau la concluzia ca
pe prim plan trecea distributia resurselor si a ceea ce ei numeau
'vulnerabilitatilor', deveniti de acum factori decisivi. Dupa cativa ani
cei doi autori isi vor revizui teoria, renuntand la prezentarea
realismului si a interdependentei complexe drept rivali. Un rol
important in aceasta schimbare l-a avut declansarea conflictului din
Afganistan, prin atacul Uniunii Sovietice din 1979.
Practic, putem spune ca Nye si Keohane incearca sa explice
maniera in care se schimba lumea. De altfel, multi critici au apreciat
ca ei au scris aceasta carte tocmai pentru a explica lucruri pe care
Morgenthau si Waltz nu le explicasera in cartile lor.
Dupa cum am mentionat deja, in 1984, Robert Keohane va
reveni cu After Hegemony, prilej de a realiza o sinteza intre ideile
realismului structural si interdependenta complexa. Astfel va aparea
un nou concept, cel de institutionalism neoliberal Curentul neoliberal este in stransa legatura cu practica politica
insusi corifeii sai lucrand in administratia americana pe pozitii de
decizie. De asemenea, Nye si Keohane au o puternica influenta in
mediul academic.
Martin Griffiths considera ca un rol important in aceasta discutie
teoretica il are si profesorul Michael Doyle, autorul, in viziunea sa, al
unui excelent manual pentru domeniul relatiilor internationale
contemporane, Ways of War and Peace (1997). Potrivit lui Griffiths,
'Doyle nu se multumeste sa construiasca o conversatie intre uriasi
disparuti. El ia in considerare generalizarile lor empirice si le
evalueaza fata in fata cu probele empirice disponibile. Dat fiind ca
multi dintre mentorii lui clasici sunt filozofi politici, simpla traducere
a argumentelor lor normative in limbajul stiintei sociale empirice este
inadecvata, astfel incat lucrarea contine doua capitole cuprinzatoare
privind etica interventiei si distributiei internationale. incheind cu o
analiza atenta asupra viitorului prin lentilele fiecarui cadru normativ
de analiza, in mod foarte corect, Doyle nu pretinde ca ar fi capabil nici
sa incheie, nici sa depaseasca dezbaterea clasicilor. Pledoaria sa pentru
pluralism in teoria relatiilor internationale este o justificare potrivita a
unei mari tolerante in ceea ce priveste cercetatorii, deoarece, desi este
liberal, recunoaste nevoia prudentei realiste si este sensibil la
inegalitatea ce inspira viziunile socialiste ale ordinii mondiale.'
O notorietate aproape instantanee a castigat profesorul Francis
Fukuyama (nascut in 1953) prin publicarea, in 1992, a lucrarii Sfarsitul
istoriei, titlul original fiind The End of History and the Last Man. Desi
nu era un nume necunoscut printre specialisti, el nu ocupa totusi
podiumul dezbaterilor teoretice in sfera relatiilor internationale, motiv
pentru care succesul cartii lui a fost cu atat mai surprinzator. Pe cat de
faimos, pe atat de criticat, Fukuyama a incercat sa prezinte un model
teoretic in cuprinsul caruia face trimiteri la Platon si Hegel, pentru a
explica faptul ca vorbind de 'sfarsitul istoriei' trebuie sa ne gandim la
'istoria gandirii principiilor prime care stau la baza organizarii politice
si sociale' (cf. aprecierii critice a aceluiasi Martin Griffiths).
Lucrarea lui Fukuyama a fost puternic influentata de prabusirea
Uniunii Sovietice. Din pacate pentru teoria expusa de autor, evolutiile
ulterioare au demonstrat ca 'sfarsitul istoriei' este insa indepartat
chiar daca opinia publica a receptat faptul ca sintagma se referea mai degraba la realitatile post razboi rece. De altfel, acelasi Martin
Griffiths observa cu temei, in cuprinsul unei analize echilibrate, ca:
'Prin expresia sfarsitul istoriei, Fukuyama se refera la istoria gandirii
principiilor prime care stau la baza organizarii politice si sociale.
Argumentul sau este, inainte de toate, normativ. La sfarsitul secolului
al XX-lea, combinatia democratie liberala - capitalism s-a dovedit
superioara oricarei alternative de sistem economic/politic, iar sursa
superioritatii este capacitatea acesteia de a satisface trebuintele
primare ale naturii umane.'
Alte tipuri de provocari sunt importante pentru evolutia omenirii
la cumpana dintre milenii. Dintre acestea, mai ales dupa 11 septembrie
2001, lupta impotriva terorismului international a ocupat prim-planul.
De asemenea, alte amenintari la adresa securitatii umanitatii ca intreg
sunt tot mai prezente in preocuparile liderilor mondiali, fie ca vorbim
de schimbarile majore ale climei, de fenomenul exploziei populatiei
sau de problema epuizarii resurselor traditionale de energie.
E. Constructivismul
Aceasta directie de reflectie, cunoscuta si sub denumirea de
post-pozitivism, este teoria care porneste de la premisa ca lumea este
produsul actiunii sociale a omului. Spre deosebire de realism si
liberalism, constructivismul pune accentul pe rolul ideilor in relatiile
internationale, care au in vedere scopuri, temeri, identitati. Curentul se
bazeaza, in diversele sale forme, pe prezumtia ca interesul principal
este reprezentat de studierea realitatii construite, si nu a celei
ontologice.
Un rol important l-a avut lucrarea publicata de Alexander
Wendt, Social Theory of International Politics, in 1999. Profesorul
Wendt, nascut in Germania, in 1958, a scris aceasta carte ca raspuns la
o alta contributie celebra, cea semnata de Kenneth Waltz, Theory of
International Politics.
Wendt dezvolta teoria sistemului international ca pe o
constructie sociala. El sustine un punct de vedere structural si idealist
in contrast cu cel individualist si materialist. Pentru a se produce
schimbari structurale de la o cultura la alta, Wendt considera ca este
necesara implicarea a patru factori
1) interdependenta;

2) soarta comuna;
3) omogenizarea;
4) autoconstrangerea.
Meritul lui Alexander Wendt consta si in analizarea efectelor
capitalismului si ale democratiei asupra dezvoltarii culturii kantiene in
Occident. La fel ca si in cazul postmodernismului, constructivismul
porneste de la faptul ca structurile sociale si actiunea sociala sunt
mutual constituite. in aceasta viziune, structurile sociale sunt reale, dar
realitatea depinde de cunoastere sub constructivism.
Wendt sustine faptul ca statul are un rol principal, pornind de la
prezumtia ca doar el poate legitima 'violenta organizata' in afacerile
internationale. De aici deriva rol sau central in sistem.
intr-un articol publicat in celebra 'American Political Science
Review', din 1994, Alexander Wendt scria urmatoarele:
'Constructivismul este o teorie structurala a sistemului
international care face urmatoarele afirmatii esentiale:
1. Statele sunt principalele entitati de analiza pentru teoria
politica internationala.
2. Structurile cheie din sistemul statului sunt mai curand
intersubiective decat materiale.
3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite
mai degraba de acele structuri sociale, decat date in mod exogen
sistemului de natura umana sau de politicile interne.'
Alaturi de Alexander Wendt, Peter Katzenstein si John Ruggie
sunt considerati drept reprezentanti de seama ai curentului
constructivist.
Katzenstein, nascut in 1945 in Germania, profesor la
Universitatea Cornell, a editat in 2006, impreuna cu celebrul Robert
Keohane, o lucrare bine primita de specialisti, Anti-Americanism in
World Politics. El este recunoscut drept un excelent specialist in
relatiile economice internationale, iar sinteza sa publicata in 2005 sub
un titlu incitant, A World of Regions: Asia and Europe in the
American Imperium, a fost deja comparata cu celebra lucrare semnata
de Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor.
in privinta lui John Ruggie (nascut in 1944), acesta s-a remarcat
ca asistent al secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite, Kofi Annan, intre 1997 si 2001. Principala lui misiune a fost aceea de
a lucra la reforma bugetului Natiunilor Unite.
Profesorul Ruggie era deja cunoscut in momentul cand a inceput
sa lucreze la Organizatia Natiunilor Unite datorita unei lucrari aparute
la New York, chiar in 1997, The Winning Peace: America and World
Order in the New Era. Ruggie s-a situat pe pozitii critice fata de
realism, atacand in special teoria privind echilibrul geopolitic al
puterii. in egala masura, el s-a declarat si impotriva
'unilateralismului' promovat de Statele Unite, mai precis a manierei
in care politica externa americana este construita, doar pentru
protejarea propriilor interese.
Criticii constructivismului considera ca principala sa deficienta
este constituita de faptul ca nu este capabil sa creeze o teorie proprie a
schimbarii in politica internationala.
F. Postmodernismul
Spre deosebire de constructivism, acesta nu se ocupa de
studierea structurilor materiale, fiind o latura a teoriei sociale critice.
El reprezinta mai degraba o multitudine de abordari cu fundal filozofic
si metodologic. Curentul se bazeaza pe discurs, practici discursive si
intertexte. Obiectivul principal al postmodernismului il constituie
deconstruirea ordinii lucrurilor existente si expunerea lor cunoasterii.
Curentul, reprezentat in planul gandirii filozofice de nume
celebre ale secolului XX, precum Soren Kirkegaard si Friedrich
Nietzsche, incearca sa ofere explicatii in sistemul teoriei relatiilor
internationale acolo unde paradigmele principale intampina dificultati.
De regula, discursul postmodern se impleteste cu alte scoli de gandire.
Robert Ashley, de la Universitatea Arizona, este considerat unul
dintre liderii miscarii postmoderne in cadrul teoriei relatiilor
internationale. Profesorul american este autorul unei lucrari
interesante, publicata la Londra, in 1970, The Political Economy of
War and Peace: The Sino-Soviet-American Triangle and the Modern
Security Problematique. Este o abordare analitica a relatiilor dintre
Statele Unite si cele doua mari puteri comuniste, Uniunea Sovietica si
China, in plin razboi rece, atunci cand diplomatia americana incerca sa
exploateze o posibila bresa in sistemul socialist, fapt ce parea posibil
datorita nemultumirii Chinei, ce nu putea accepta rolul conducator al Moscovei in lumea comunista. Volumul este cu atat mai merituos
avand in vedere introducerea problematicii economice in ecuatia
americano-sovieto-chineza, dar si dinamica evenimentelor care au
condus la o noua situare a Chinei in raporturile cu Statele Unite.
Curentul este reprezentat in ultimii ani de nume precum cele ale
lui Jacques Derrida, Jean Franois Lyotard, Michael Schapiro si James
Der Derian. De asemenea, semnalam preocuparile Christinei
Sylvester, legate de dezvoltarea teoriei feministe in relatiile internationale.
Avand o buna experienta academica, Christine Sylvester este
preocupata de probleme legate de teoria si metodologia relatiilor
internationale feministe, problematica razboiului in aceasta viziune
sau artele si relatiile internationale.
Sylvester este autoarea lucrarilor Feminist Theory and
International Relations in a Post-modern Era, Cambridge University
Press, 1994, si Feminist International Relations. An Unfinished
Journey, Cambridge University Press, 2002. Cele doua volume s-ua
dovedit excelente ocazii pentru dezvoltarea conceptiei asupra
fenomenului cooperarii empatice, vazut ca o posibila cale feminista de
abordare a relatiilor internationale. Christine Sylvester si-a afirmat
deschis credinta ca exista toate premisele necesare pentru ca si acest
domeniu nou din sfera relatiilor internationale sa aduca o contributie
notabila la discutia teoretica.
Jacques Derrida (1930 - 2004), nascut in Algeria, este
fondatorul teoriei deconstructiei. Cele doua momente de turnura
pentru viziunea lui filozofica sunt considerate cele datorate lucrarilor
Specters of Marx, publicata in 1984, si The Gift of Death. in primul
caz, vorbim de o cotitura politica, in timp ce al doilea exemplu are in
vedere etica. Derrida este binecunoscut si pentru implicarea politica in
marile evenimente cu care a fost contemporan. in mai 1968, s-a
declarat initial suporter al revendicarilor studentesti, pentru ca apoi in
fata valului de violente sa-si reconsidere pozitia. De asemenea, a
criticat razboiul din Vietnam si sisteme nedrepte precum comunismul
si apartheidul. in ultimii ani de viata, desi s-a declarat partizanul
Americii dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, va critica
invadarea Irakului in 2003.
Jean Franois Lyotard, nascut la Versailles in 1924, este un
cunoscut filozof care s-a preocupat de impactul postmodernitatii asupra conditiei umane. Opera sa clasica a fost publicata in 1979 sub
titlul La condition postmoderne, avand un mare succes, fiind tradusa
cinci ani mai tarziu in limba engleza. Tematica propusa aici de
Lyotard este una generoasa, fiind abordate mai multe aspecte de mare
interes. Este analizata cunoasterea in contextul societatii computerizate
autorul apreciind ca: 'Aceste transformari tehnologice se
asteapta sa aiba un impact considerabil asupra cunoasterii. Cele doua
functii principale ale sale - cercetarea si transmiterea cunostintelor
dobandite - au simtit deja efectul sau il vor simti pe viitor.'
Lyotard analizeaza, in continuarea lucrarii despre conditia
postmoderna, fenomenul de legitimare si limbajul jocurilor. El ia in
discutie si alternativa moderna care conduce la doua tipuri de
cunoastere
- una de genul pozitivist, aplicabila tehnologiilor;
- alta critica, reflexiva sau, cu alte cuvinte, tipul hermeneutic,
reflectat direct sau indirect in valori.
Tot Lyotard ajunge la concluzia ca perspectiva postmoderna este
benefica pentru abordarea fenomenului cunoasterii in sensul institutiilor
contemporane. Concluzia demersului stiintific in discutie este ca
putem declara sfarsitul modernismului si al conceptelor care au
dominat 18 secole din punct de vedere stiintific.
Lucrarea editata in 1989 de James Der Derian si Michael
Schapiro, International/Intertextual Relations; Postmodern Readings
of World Politics, este cea care a avut un impact deosebit pentru
dezbaterea paradigmei postmoderne in cadrul relatiilor internationale.
Cei doi autori au reunit sub acest generic o serie de eseuri in care
incearca sa demonstreze cu ce poate contribui teoria postmoderna la
dezvoltarea relatiilor internationale.
Amintim aici si contributia lui Robert Walker, nascut in 1947, in
Marea Britanie, dar cu experiente de visiting-professor in Canada si
Australia. Walker a pus accentul pe metoda practicii discursive, bazata
pe apelul la limbaj, ceea ce constituie o noua maniera de abordare
pentru teoria relatiilor internationale.
Una din noutatile principale ale teoriei postmoderne este legata
de introducerea in discutie a factorului etic. Dupa cum am subliniat
deja, la acest capitol un merit deosebit il are Jacques Derrida.

G. Scoala engleza
Alte dezvoltari teoretice pot fi atribuite scolii engleze. Desi
radacinile sale pot fi plasate, in epoca interbelica, in ambele curente
majore de gandire din sfera relatiilor internationale, ea s-a impus in
discutia teoretica din aceasta sfera dupa al doilea razboi mondial.
in cazul scolii engleze se impun drept concepte centrale cele de:
1) societate internationala;
2) ordine internationala;
3) justitie internationala.
Adeptii scolii engleze pornesc de la natura sociala a relatiilor
internationale, motiv pentru care s-au disociat de la inceput de realisti
in privinta puterii politice, dar si de liberali in privinta transformarilor
internationale radicale. Astazi, acest curent isi dezvolta relatiile si
conceptele in legatura cu alte scoli de gandire, cum ar fi
constructivismul, globalismul, identitatea si integrarea europeana.
Scoala engleza sustine faptul ca prin dialog statele pot stabili
reguli comune si institutii care sa construiasca o societate internationala
bazata pe valori si interese comune. Astfel, la nivelul si in
interesul societatii internationale poate fi impusa ordinea care sa
rezulte din intelegerea comuna a unor principii de baza
- respectul mutual al suveranitatii;
- neinterventia;
- respectarea obligatiilor si responsabilitatilor prevazute prin
tratate.
Aceste principii pot fi asumate prin intermediul unor institutii
fundamentale precum
- balanta puterii;
- diplomatia;
- dreptul international.
in viziunea scolii engleze, ordinea internationala si societatea
internationala se refera si la ceea ce, in termeni generici, numim
guvernare globala. Acesta include cateva elemente de baza, cum ar fi
- drepturile omului;
- organizatiile nonguvernamentale;
- opinia publica.

Meritul scolii engleze rezida insa si in marile probleme puse in
discutie, dintre care doua s-au impus atentiei
1. Cum pot statele si alti actori ai politicii internationale sa-si
reconcilieze interesele prin intermediul:
- propriilor cetateni (ceea ce numim raison d`tat);
- mentinerii ordinii internationale, a pacii si a securitatii;
- minimului standard al umanitatii (raison du systeme);
- pamantului ca intreg (raison de la justice).
2. Cum se poate ca ordinea internationala pluralista, bazata pe
respectul suveranitatii, neinterventiei si libertatii politice a statelor, sa
se reconcilieze cu ordinea solidara, care se sprijina pe organizare
internationala, drepturile omului si dreptul international.
Dupa cum se poate remarca din aceste observatii cu caracter
general, scoala engleza este bine ancorata in realitatile actuale si ofera o
puternica baza pentru dezbateri tocmai in teoria societatii internationale
prin discutii asupra modulului pluralist si a celui solidar care o
caracterizeaza. Aceasta dezbatere poate include dileme de genul
- putere contra moralitate;
- ordine contra justitie;
- suveranitate contra drepturile omului;
- interventie contra ordine mondiala.
Prin urmare, la acest capitol scoala engleza propune teme de
larga respiratie si de maxim interes, intre care amintim doar
- politica marilor puteri;
- interventie umanitara;
- legitimare internationala;
- protectie internationala;
- viata internationala;
- nationalism si autodeterminare nationala;
- guvernare globala.
Potrivit opiniei specialistilor in domeniu, unul dintre corifeii
scolii engleze este Martin Wight (1917-1972), cel care a avut un rol
important in infiintarea Comisiei Britanice pentru Teoria Politicii
Internationale. Analizand evolutia in plan teoretic a disciplinei
profesorul Wight constata ca nu exista un corpus al teoriei internationale - conform expresiei folosite de Martin Griffiths -,
distingand in schimb trei traditii istorice de gandire, sau cei trei R:
- realismul;
- rationalismul;
- revolutionarismul.
Interesant in cazul lui Wight este faptul ca opera sa a fost
publicata postum, prin grija sotiei, careia ii datoram si International
Theory: The Three Traditions, aparuta in 1991, la Londra. Oarecum
pe aceleasi coordonate pot fi plasati profesorii de la celebra London
Schools of Economics, Terry Nardin si John Vincent.
Nardin a fost puternic influentat de opera filozofului si
politologului englez Michael Oakeshott (1901 - 1990), profesor de
stiinte politice la faimoasa London Schools of Economics. Faptul este
evident mai ales in lucrarea lui Terry Nardin, publicata in 1983, Law
Morality and the Relation of States. De subliniat ca, ulterior, Nardin
isi va revizui opiniile, exprimandu-si acordul pentru o posibila
interventie armata al carei scop era protejarea drepturilor omului, dupa
esuarea tuturor solutiilor pasnice.
John Vincent (1943 - 1990) este absolvent al primei Universitati
la care a functionat o catedra de relatii internationale, cea de la
Aberystwyth. El a reusit sa publice o serie de lucrari importante pentru
teoria relatiilor internationale, intre care amintim Nonintervention and
International Order, Princeton, 1974, Human Rights and International
Relations, Cambridege, 1986, urmata, in acelasi an si la aceeasi
editura, de Foreign Policy and Human Rights: Issues and Responses.
Vincent a acordat un loc important in cercetarile sale
chestiunilor legate de evolutia curentului realist si de mostenirea pe
care se baza acesta. intr-un studiu despre impactul conceptiilor lui
Hobbes asupra relatiilor internationale din secolul XX, publicat in
1981, citat si de Martin Griffiths, analistul englez arata: 'Critica
realista a lui Carr este urmata de un capitol despre limitele realismului.
Realistul Martin Wight din lucrarea Power Politics se deosebeste de
rationalistul Martin Wight din studiul Western Values in International
Relations. Evaluarea de catre Morgenthau a politicii internationale
privita ca lupta pentru putere include o analiza a echilibrului de putere
ca factor stabilizator in politica statelor si chiar a importantei consensului moral de care depinde, in cele din urma, stabilitatea unui
sistem.'
Scriind in contextul razboiului rece, John Vincent a pus accentul
pe justitie si ordine internationala. Din acest motiv, el ajunge la
concluzia justa, ce va fi confirmata si de evolutiile politice, ca nu
poate exista o cale de mijloc intre realism si revolutionarism.
O importanta contributie teoretica se regaseste si in lucrarea Just
and Injust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations
publicata intr-o prima editie in 1977 de Michael Walzer. Autorul
pornea de la experienta contemporana oferita de razboiul din Vietnam
el fiind deja cunoscut in mediile stiintifice pentru debutul sau legat de
studierea istoriei gandirii politice in timpul revolutiei engleze, precum
si de fenomenul puritanismului, ca forma radicala de expresie.
Walzer vorbeste despre un set de principii care ar trebui sa
constituie paradigma legalista pentru statele membre ale societatii
internationale. Este vorba despre sase afirmatii (conditii) principale:
'1. Exista o societate internationala formata din state suverane;
2. aceasta societate internationala are legi care stabilesc drepturile
membrilor ei - mai presus de orice, drepturile de integritate
teritoriala si suveranitate politica;
3. utilizarea in orice mod a fortei sau amenintarea iminenta cu
utilizarea fortei de catre un stat impotriva suveranitatii politice a altuia
constituie agresiune si reprezinta un act criminal;
4. agresiunea justifica doua tipuri de riposta violenta: un razboi
de autoaparare din partea victimei si un razboi de aplicare a legii de
catre victima sau de catre un alt membru al societatii internationale;
5. numai agresiunea poate justifica razboiul si nimic altceva;
6. dupa ce statul agresor a fost invins din punct de vedere
militar, acesta poate fi pedepsit.'
Conceptiile lui Michael Walzer, privind razboiul just au dat
nastere unor aprinse controverse, sansa cea mai importanta fiind
oferita de razboiul din Golf, declansat prin agresiunea lui Saddam
Hussein asupra Kuweitului. Totusi, Martin Griffiths este de parere ca:
'incercarea lui Walzer de a moderniza teoria razboiului just ramane
una din cele mai importante contributii la teoria internationala
normativa.'

H. Functionalismul
Este teoria relatiilor internationale care are la baza realitatile
integrarii europene. Adeptii sai pornesc de la ideea ca statele au
interese comune, iar de aici se dezvolta o dinamica proprie. Aceasta
este influentata atat de fenomenul integrarii, cat si de dorinta proprie
de dezvoltare. David Mitrany este cel care a introdus termenul de
functionalism in cadrul teoriei relatiilor internationale, ulterior, de
numele unor cercetatori precum Ernest B. Haas fiind legata fondarea
teoriei neofunctionalismului.
Mitrany (1888 - 1975) si-a facut studiile in Romania, fiind apoi
in cele doua razboaie mondiale ofiter de informatii in slujba Marii
Britanii. S-a remarcat ca jurnalist si diplomat deopotriva, publicand o
lucrare fundamentala, aparuta la Londra, in 1930, The Land and the
Peasant in Romania. The War and Agrarian Reform (1917 - 1921).
Ea este rodul experientei lui in Romania, fiind o excelenta analiza
istorica asupra celei mai radicale reforme agrare din Europa de Est de
dupa incheierea primului razboi mondial. in ultimii ani de viata,
Mitrany a mai editat o lucrare teoretica, The Functional Theory of
Politics (1975).
David Mitrany a incercat sa gaseasca solutiile optime pentru a
pune de acord experienta guvernantilor cu necesitatile si asteptarile
populatiei. Faptul ca a participat la ambele razboaie mondiale intr-un
domeniu sensibil, cel al luptei pentru informatii, dar si experienta
romaneasca, despre care am amintit deja, dau consistenta teoriilor lui
Mitrany, a caror sorginte este considerata a fi liberala.
Daca ar fi sa cautam alti reprezentanti pentru acest curent
probabil cel mai bun exemplu este oferit de Immanuel Wallerstein
nascut in 1930, adica in anul cand aparea cartea lui Mitrany despre
reforma agrara din Romania. Acesta aprecia ca sistemul westphalian a
avut un rol pozitiv, securizand si protejand regimul capitalist
occidental. Autor al lucrarii clasice Sistemul mondial modern, aparuta
in 1974, Wallerstein introduce doua noi concepte in relatiile
internationale
- centru;
- periferie.
Centrul este reprezentat de acele zone care au beneficiat de o
conducere puternica si coerenta, care a facut posibila implementarea mai rapida a tehnologiilor moderne si, implicit, a beneficiilor acestora.
Pe de alta parte, periferia este caracterizata de dependenta de regiunile
puternic dezvoltate, guvernarea fiind slaba si rezultatele acesteia in
consecinta.
Wallerstein discuta despre existenta unui asa-zis secol XVI lung,
care se intinde pe parcursul a 220 de ani, intre 1450 si 1670, si care a
prefatat epoca moderna. in context, Wallerstein identifica trei modele
hegemonice valabile de atunci si pana astazi:
- perioada Provinciilor Unite, tarile de Jos, in secolul XVII;
- dominatia britanica din secolul XIX;
- suprematia americana din secolul XX.
Immanuel Wallerstein este considerat a fi adeptul unui
functionalism structural, iar teoriile lui despre organizarea moderna a
lumii au starnit numeroase dezbateri. Un puternic atac venea de la
stanga, datorita faptului ca el considera statele socialiste drept
companii colective capitaliste ce impiedicau tranzitia spre socialism la
nivel global. Din aceasta cauza, unii au facut o legatura intre
Wallerstein si teoriile lui Trotki.
Dupa cum aminteam deja, teoria lui David Mitrany a fost
continuata si dezvoltata de Ernest B. Haas, autorul lucrarii The
Uniting of Europe, aparuta in 1958. Neofunctionalismul poate fi
considerat drept o teorie a integrarii europene, accentul cazand pe
rolul Uniunii. in mod inevitabil, acesta va conduce la declinul
nationalismului si a statului-natiune, in conformitate cu adeptii acestui
concept.
Astazi, insa, sistemul relatiilor internationale este guvernat si de
o alta forta, cea reprezentata de cluburile de reflectie, retelele de
influenta (sau lobby) si reuniunile liderilor mondiali de genul
Forumului Economic de la Davos. Toti acesti centri sau poli de putere
interfereaza pe fondul globalizarii (mondializarii). Este motivul pentru
care putem sustine ideea ca suntem intr-un proces continuu de
remodelare a teoriilor sistemului relatiilor internationale si ca, fara
indoiala, evolutia relatiilor internationale va oferi teoreticienilor noi
motive si argumente pentru a-si dezvolta si sustine ideile.

2. ISTORIOGRAFIE SI IDENTITATE iN STUDIUL
RELAtIILOR INTERNAtIONALE
in literatura de specialitate se vorbeste despre existenta a trei
mari dezbateri istoriografice in privinta teoriei relatiilor internationale.
Prima dintre acestea s-a desfasurat in anii `30 ai secolului trecut
intre realisti si idealisti. Aceasta este legata de numele lui Edward
Hallett Carr, care, influentat de sociologia lui Mannheim, va ataca de
pe pozitiile realismului pe adeptii liberalismului wilsonian, in
contextul esuarii proiectelor de organizare interbelica a pacii. Asupra
conceptiilor lui Carr ne vom opri insa cu prilejul discutiei despre
abordarea critica chiar in acest capitol. Amintim aici doar faptul ca el
a exploatat realitatile epocii, falimentul sistemului gandit in capitala
Frantei. De asemenea, merita subliniata ideea potrivit careia Carr
atacand pozitiile idealiste, ii considera pe adeptii acesteia drept
utopici.
A doua mare dezbatere a avut loc in anii `50 - `60, intre
traditionalisti si comportamentalisti. La inceputul razboiului rece
Hans Morgenthau va prelua stafeta de la E. H. Carr in lupta dintre
realisti si oponentii lor. Prilejul i-a fost oferit de publicarea unui
articol, in octombrie 1948, in prestigioasa revista 'World Politics',
sub titlul The Political Science of E. H. Carr. in legatura cu
conceptiile lui Morgenthau pot fi consultate precizarile deja enuntate
in discutiile legate de marile curente teoretice.
Ultima mare dezbatere s-a desfasurat in anii `70 ai secolului XX.
Dezbaterea paradigmatica a fost dominata de lucrarile lui Joseph S
Nye si Robert Keohane, la care ne-am referit in capitolul anterior.
Aceasta s-a intensificat dupa incheierea razboiului rece, moment de
cotitura pentru evolutia relatiilor internationale si, implicit, pentru
discutia teoretica.
Pe langa marile dezbateri teoretice, trebuie subliniata existenta a
trei tipuri de abordari la nivelul istoriografiei relatiilor internationale
respectiv:

A. Analitica si teoretica
Adeptii acesteia insista pe latura realista si pe studiul razboiului. Ea
este ilustrata din Antichitate pana astazi de nume sonore precum
Tucidide, Niccolo Machiavelli, Carl von Clausewitz sau Kenneth Waltz.
Tucidide, contemporan al marelui conflict intern din Grecia
secolului V i.Chr., a lasat lucrarea clasica, desi neterminata, Razboiul
peloponeziac. Participant la confruntare, in calitate de strateg
Tucidide va fi deschizator de drumuri, pentru ca el se diferentiaza de
predecesori. Astfel, cauta sa dea explicatii rationale evenimentelor
pune in lumina rolul personalitatilor in desfasurarea razboiului,
studiaza conditiile naturale, analizeaza rolul comertului. El este cel
care face legatura intre istoria militara si viata politica interna a
cetatilor grecesti, reliefand si distinctia dintre cauzele si pretextele
evenimentelor; in special, datorita faptului ca Tucidide a incercat,
dupa cum am subliniat deja, sa ofere explicatii rationale, excluzand
interventia zeilor, opera lui fiind bine receptata pana astazi.
Considerat de unii specialisti ca fiind 'primul istoric filozof',
Tucidide nu a mai reusit sa-si incheie opera, ducand 'povestea'
razboiului doar pana la anul 415 i.Chr. Peste secole, ganditorul englez
Thomas Hobbes (1588 - 1679), unul dintre cei mai importanti
reprezentanti ai materialismului secolului XVII, autorul celebrei
lucrari Leviathan, va avea meritul de a-l redescoperi si a-i repune
opera in discutie. in anul 1628, Hobbes va publica opera lui Tucidide
in limba engleza. Principalul rationament al filozofului era acela de a
arata britanicilor pericolele democratiei.
Dupa aproape doua milenii de la moartea lui Tucidide, la
Florenta, se nastea Niccolo Machiavelli (1469-1527). indepartat de
puternica familie de Medici din viata politica dupa 1512, Machiavelli
va avea ragazul necesar pentru a-si scrie opera. Principala sa realizare
Principele, poate fi considerata o bijuterie a gandirii politice moderne.
Lucrarea scoate in evidenta importanta ce trebuie acordata istoriei si
trage o concluzie care i-a scandalizat pe multi, dar care pare mai la
moda ca oricand si astazi, anume ca scopul primeaza asupra
mijloacelor.
Principele este privita adesea ca o lucrare care aduce tribut lui
Cesare Borgia, fiind un ghid pentru conduita monarhilor. Machiavelli
crede ca un conducator nu trebuie sa fie influentat de principii etice, ci sa fie preocupat de putere, actionand astfel incat sa ajunga la aceasta si
sa o mentina. Prin urmare, un monarh putea avea o domnie infloritoare
daca stia sa-si pastreze prerogativele, respectand cateva principii. intre
acestea amintim utilizarea judicioasa a mijloacelor violente,
respectarea proprietatii private, a traditiilor si promovarea prosperitatii
materiale a supusilor.
Aparuta in 1515, Principele se constituie intr-o invitatie la
reflectie prin insasi structura sa, fiecare capitol avand rolul sau bine
definit, asa cum rezulta chiar din titlurile alese de Machiavelli:
1. Cate tipuri de principate exista si cum s-au realizat ele;
2. Despre ereditatea principatelor;
3. Despre principatele mixte;
4. De ce regatul lui Darius, cucerit de Alexandru, nu s-a rasculat
impotriva urmasilor lui Alexandru la moartea acestuia;
5. Despre felul de a conduce orasele din principate care traiau
dupa legi proprii inaintea anexarii;
6. Despre noile principate formate prin armata si abilitatile proprii;
7. Despre noile principate formate atat de armatele altora, cat si
prin sansa;
8. Despre cei care au obtinut un principat prin slabiciune;
9. Despre principatul civil;
10. Despre felul in care puterea tuturor principatelor poate fi
masurata
11. Despre principatele ecclesiastice
12. Cate tipuri de soldati exista si despre mercenari
13. Despre auxiliari, armate amestecate si proprii
14. Ce-l intereseaza pe Principe in subiectul Artei razboiului
15. Despre lucruri pentru care oamenii, si in special Principii
sunt binecuvantati sau blamati;
16. Despre libertati si scopuri
17. Despre cruzime si clementa
18. Despre felul in care Principii trebuie sa-si pastreze credinta
19. Cand cineva trebuie sa evite sa fie atacat si urat
20. Sunt fortaretele si alte multe lucruri, la care Principii adesea
recurg, avantajoase sau periculoase
21. Cum trebuie sa se comporte un Principe pentru a-si castiga
un nume;

22. Despre sfatuitorii Principelui
23. Cum trebuie evitata lingusirea
24. Principii Italiei si-au pierdut statele
25. Cum poate norocul sa afecteze activitatea omului si cum
trebuie el mentinut
26. O chemare la eliberarea Italiei de sub barbari.
Machiavelli a luat in discutie si moralitatea in politica. Potrivit
marelui ganditor, se putea vorbi despre existenta moralitatii, numai ca
aceasta era privita ca un produs al puterii.
Nascut in Prusia, la Magdeburg, Carl von Clausewitz (1780-
1831) s-a ilustrat initial prin cariera armelor, ajungand la gradul de
general. Celebritatea insa i-a fost adusa de lucrarea Despre razboi, in
cuprinsul careia foloseste metoda dialectica pentru a expune experienta
proprie castigata pe parcursul razboaielor napoleoniene, chiar
daca aceasta nu era una foarte placuta, von Clausewitz fiind facut
prizonier in 1806, dupa batalia de la Jena. Nu este mai putin adevarat
ca el si-a luat ulterior revansa in fata lui Napolean in calitate de sef de
stat major al generalului Thielmann, participand la batalia de la Ligny,
care a prefatat lupta de la Waterloo. Importanta operelor sale rezida in
dezvoltarea teoriei razboiului total, ceea ce-l face pe von Clausewitz
foarte actual.
De-a lungul timpului, opera lui Clausewitz a influentat mari
comandanti, de la generalul german von Moltke, care s-a remarcat in
razboiul cu Franta din 1870-1871, la americanii Patton si Eisenhower,
figuri legendare ale celui de-al doilea razboi mondial. Opera lui
principala, Despre razboi, a aparut prin grija sotiei sale, Maria, in
1832, la un an de la moartea autorului. Carl von Clausewitz si-a
structurat demersul pe opt capitole, titlul fiecaruia fiind relevant:
- Despre natura razboiului;
- Despre teoria razboiului;
- Despre strategie in general;
- Angajamentul;
- Fortele militare;
- Apararea;
- Atacul;
- Planurile de razboi.