Analize economico-financiare asupra creantelor si obligatiilor la S.C. "ITS&Co" SRL Oituz

Analize economico-financiare asupra creantelor si obligatiilor la S.C. "ITS&Co" SRL Oituz

Intr-un sistem economic concurential, obiectivul fundamental al intreprinderii il constituie maximizarea valorii sale patrimoniale. Aceasta implica desfasurarea activitatii economice in conditii de neutralitate si totodata mentinerea echilibrului financiar.

Analiza economico-financiara reprezinta un ansamblu de concepte, tehnici si instrumente care asigura tratarea informatiilor interne si externe, in vederea formularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui agent economic, la nivelul si calitatea performantelor sale, la gradul de risc intr-un mediu concurential extrem de dinamic.

"Analiza economico-financiara este deosebit de complexa, deoarece in economie:

acelasi efect poate fi generat din cauze diferite;

efecte diferite se pot combina, dand o rezultanta a complexului de actiuni sau forte;

complexitatea si intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci si calitatea lui;

in fenomenul analizat pot aparea insusiri pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului;

in realitatea obiectiva, insusirile esentiale se combina cu cele neesentiale, secundare sau intamplatoare."[1]

Activitatea de conducere, prin esenta ei, indiferent de nivelul la care se exercita si de domeniul pe care il vizeaza, implica cunoasterea temeinica a situatiei date, a intregului complex de cauze si factori, fapt care se realizeaza prin intermediul analizei economico-financiare.

Ca activitate practica, analiza economico-financiara "are un caracter permanent indiferent, daca se efectueaza de un organism, compartiment din interiorul intreprinderii sau din afara acesteia si nu constituie un scop in sine, ci un mijloc pentru atingerea unui obiectiv ce trebuie sa ofere solutii pentru fundamentarea corespunzatoare a deciziilor."[2]

Orice activitate a unui agent economic, indiferent de profil, presupune consumuri de resurse, genereaza fluxuri de venituri si de cheltuieli si afecteaza, deci, situatia financiara a intreprinderii. O analiza pertinenta a situatiei financiare obliga, fara indoiala, la implicarea unor aspecte nefinanciare care sunt: tipul de munca, gradul de utilizare a capitalului financiar, numarul de contracte si comenzi, partea de piata etc., precum si a unor aspecte calitative: calificarea salariatilor, calitatea productiei si a serviciilor, calitatea comunicarii interne si externe. "Cauzele dificultatilor unor intreprinderi nu sunt numai cauze de natura financiara, ci pot fi generate de orice tip sau segment de activitate a intreprinderii."

Analiza inseamna o metoda de cercetare bazata pe descompunerea sau desfasurarea unui obiect sau a unui fenomen in partile sale componente, in elemente mai simple. Cu ajutorul metodelor specifice domeniului, se cerceteaza fiecare parte componenta, se stabilesc relatii de cauzalitate, factorii care le genereaza, se formuleaza concluziile si se contureaza cadrul activitatii viitoare.

In procesul de conducere, analiza economico-financiara constituie un element operational, de cunoastere a starii de functionare a sistemului si, pe aceasta baza, initierea masurilor de reglare a disfunctionalitatilor.

Analiza economico-financiara, ca instrument al conducerii, se afla intr-o legatura organica cu functiile (atributele) conducerii, care se exercita asupra tuturor functiilor intreprinderii. Metodele, procedeele si tehnicile de analiza economico-financiara constituie si trebuie sa detina un rol tot mai important in evaluarea si valorificarea intregului potential al firmei, sa devina un instrument real al conducerii in asigurarea functionarii eficiente a acesteia.

In cadrul analizei economico-financiare isi gasesc locul o serie de metode si procedee specifice sau imprumutate (comune) din alte stiinte, menite sa contribuie la realizarea obiectivului sau. Se poate face o grupare a metodelor care se refera la cele doua laturi fundamentale ale analizei: latura cantitativa si cea calitativa, in acest sens se pot remarca:

a)            metode ale analizei calitative, care vizeaza esenta fenomenului, depistarea legaturilor cauzale;

b)           metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea elementelor sau factorilor care explica fenomenul.

Metodele analizei calitative, bazate in mare masura pe abstractia stiintifica, au ca obiect de baza stabilirea elementelor si factorilor care explica un fenomen economic, a relatiilor de conditionare dintre fiecare factor si fenomenul studiat, precum si dintre factorii care actioneaza. Cu alte cuvinte, construirea modelelor unor fenomene economice este solul unei analize calitative.

Prin continutul sau, analiza economico-financiara presupune cunoasterea situatiei in care functioneaza un sistem si a modului de actionare asupra acestuia pentru a-l regla, pentru a-i determina schimbarile de stare, in concordanta cu obiectivele parametrizate in timp si spatiu. Pentru o astfel de cunoastere si, implicit, asigurarea conditiilor de actionare a decidentilor este necesar un sistem de informatii care sa reflecte complex starile functiunii sistemului. La nivelul unitatilor, sistemul de informatii necesar analizei se formeaza din doua mari categorii de surse si anume:

a)         Surse interne, care reflecta functionarea propriu-zisa a intreprinderii, starile acesteia in anumite momente si este asigurata de sistemul de evidenta, respectiv contabilitatea financiara si de gestiune;

b)        Surse exterioare intreprinderii, care sunt necesare orientarii activitatii intreprinderii, cat si pentru raportarea rezultatelor proprii la acestea.

Pentru activitatea financiara a firmei este importanta cunoasterea evolutiei corelatiei dintre creante si obligatii, intrucat acestea influenteaza capacitatea de plata.

Din punct de vedere notional, creantele reprezinta anumite drepturi banesti realizate in termene diferite. Formarea lor este in directa legatura cu rotatia capitalului, cu momentele pe care le parcurge in procesul schimbarii formei acestuia. Aparitia creantelor este determinata in principal de relatiile care se formeaza intre firma, in calitate de furnizor si clientii sai.

Calculul si aprecierea situatiei de fapt a unei intreprinderi, prin intermediul indicatorilor obtinuti cu ajutorul datelor bilantului, este o metoda des folosita in tarile cu economie liberala, de catre bancheri si finantisti. Aceasta metoda se aplica nu numai pentru a examina un bilant si pentru a-i aprecia structura activului si pasivului, ci si pentru a studia contul de profit si pierdere, in corelatie cu bilantul si a calcula si aprecia structura de exploatare si rentabilitate.

Tehnica indicatorilor constituie un instrument de decizie financiara in anumite conditii:

sa se dispuna de mai multe bilanturi si conturi de profit si pierdere, care sa ofere posibilitatea de a contura tendinta evolutiei indicatorilor;

sa se stabileasca o baza de comparare semnificativa, ceea ce presupune precizarea atat a domeniului de activitate, cat si a dimensiunii organismelor ce urmeaza a se compara.

Pentru evidentierea unor aspecte analitice, cu implicatii asupra echilibrului financiar al unitatii, este necesara aprofundarea analizei creantelor pe baza anumitor clasificari ale acestora:

a)      dupa natura lor (creante normale si creante nenormale);

b)      dupa gradul de certitudine al realizarii lor (creante certe si creante incerte);

c)      dupa durata de realizare, respectiv de incasare:

pe termen scurt (sub 1 an);

pe termen mijlociu (intre 1 si 5 ani);

pe termen lung (peste 5 ani);

Durata de imobilizare a activelor circulante cu rol de creante se stabileste pe baza formulei: T_i=(S_m x 360)/R_d ,in care:

T_i - durata de imobilizare a unei creante, respectiv perioada (in zile) in care se incaseaza aceasta creanta de catre unitate;

S_m - soldul mediul al contului creantei respective;

R_d - rulajul debitor al contului creantei respective.

Pe baza clasificarilor mentionate, respectiv la nivelul fiecarei grupe de creante, se poate calcula intregul sistem de coeficienti analitici ai creantelor, prin raportarea creantelor din fiecare grupa specificata fie la totalul activului, fie la totalul activelor circulante, fie la totalul creantelor, ca parte componenta a activelor circulante.

Dinamica privind coeficientul obligatiilor trebuie apreciata, pe de o parte, in functie de caracterul lor, iar, pe de alta parte, in functie de termenele de plata.

Astfel, in functie de caracterul lor, obligatiile pot fi clasificate in obligatii normale si obligatii nenormale. Obligatiile normale se refera la soldurile aferente furnizorilor, clientilor-creditori, decontarilor privind personalul unitatii si asigurarile sociale etc., dar numai in masura in care sumele respective reflecta relatiile normale de decontare si ca atare nu au fost depasite termenele de plata stabilite, iar obligatiile nenormale se refera la furnizorii neachitati la termen, la clientii creditori, la decontarile cu bugetul statului si cu asigurarile sociale etc., dar numai pentru sumele intarziate de la plata.

In functie de termenul de plata, obligatiile pot fi grupate astfel:

obligatii pe termen scurt - pana la 30 de zile (clienti creditori, decontarile cu personalul unitatii);

obligatiile pe termen mediu - pana la 60 de zile (furnizorii, decontarile cu bugetul statului si cu asigurarile sociale);

obligatii pe termen lung - pana la 90 de zile si peste (venituri inregistrate in avans si alte obligatii restante).

Reducerea ponderii obligatiilor nenormale, precum si a celor care nu s-au incadrat in termenele de plata stabilite, marcheaza o evolutie pozitiva in acest domeniul al datoriilor unitatii.

Indiferent de clasificare, evolutia coeficientilor diverselor categorii de datorii va fi apreciata prin prisma specificului cauzelor obiective si subiective care au determinat situatia constatata - cauze legate de necesitatile si posibilitatile unitatii (unitatea este de profil agricol) din perioada data, de calitatea actului managerial in aceasta privinta, de strategia financiara adoptata pentru perspectiva imediata sau mai indepartata, de politica bancilor creditoare, de rata inflatiei etc.

Indicatorii ce caracterizeaza gestiunea masoara viteza de transformare a actiunilor in lichiditati cat si cea de reinnoire a datoriilor. Acesti indicatori au ca element comun cifra de afaceri si cu ajutorul lor se determina cifra de rotatie a bunurilor reale si cele financiare (creante sau datorii).

Pentru analiza economico-financiara a creantelor si datoriilor unitatii vom folosi indicatorii rotatiei creantelor si obligatiilor fata de furnizori.

Lichiditatile intreprinderii depind si de rapiditatea cu care se transforma creantele fata de clienti in disponibilitati.

Viteza de rotatie a creantelor se poate aprecia cu indicatorul durata de incasare a clientilor. Acest interval de timp, ce trece din momentul expedierii pana in momentul incasarii contravalorii produselor, in literatura economica se numeste durata medie a creditului acordat de un agent economic clientilor sai. Acest indicator se exprima in zile si se calculeaza ca un raport intre suma contului cu clienti, efecte de primit si efecte scontate neajunse la scadenta (cont in afara bilantului) si cifra de afaceri, adica:

T - reprezinta numarul de zile aferente perioadei cercetate

Acest indicativ este influentat de mai multi factori:

a)       natura intreprinderii furnizoare - agentii ce urmaresc sa-si extinda piata vor acorda un interval mai mare de plata clientilor, in comparatie cu concurentii lor;

b)      natura clientilor - unitatea furnizoare acorda un interval mai mare de plata marilor intreprinderi ce se aprovizioneaza regulat de la ei, acelor agenti economici ce prezinta garantii materiale si financiare sanatoase.

c)       natura produselor - durata va fi mai mica pentru marfuri alimentare perisabile si mult mai mare pentru echipamente industriale.

d)      conjunctura economica, daca este favorabila, furnizorii manifesta tendinta de a acorda un interval de timp mai mare.

Durata medie a creditului acordat clientilor este un instrument de politica economica si financiara la latitudinea agentului economic.

Sub raportul controlului de gestiune, se mai pot calcula si alti indicatori privind creantele, precum:

ponderea clientilor dubiosi (Cd) in totalul clientilor (c)

ponderea efectelor neplatite (En) in totalul efectelor de primit (E);

In calitate de componenta a mediului economic, orice intreprindere, pentru a-si desfasura activitatea, se va afla intr-o dubla ipostaza - furnizor de produse finite, semifabricate, servicii, dar si de consumator de materii prime si utilitati, deci in legatura cu furnizorii de resurse materiale.

Pentru a-si asigura mijloacele de plata, unitatea poate adopta mai multe practici. Sa creasca viteza de rotatie a stocurilor, sa micsoreze durata medie a creditelor acordate clientilor sau sa obtina un interval cat mai mare de timp de la furnizorii sai, din momentul in care a primit furniturile si pana in momentul achitarii lor.

Prin urmare, viteza de rotatie a furnizorilor se apreciaza cu ajutorul duratei termenului de lichidare a datoriilor fata de acestia.

Exista mai multe modalitati de calculare a indicatorilor ce caracterizeaza viteza de rotatie a furnizorilor, dintre care evidentiem:

a) durata medie a creditului acceptat de furnizori are relatia:

F - furnizori si conturi asimilate

t - volumul valoric al aprovizionarilor intr-o perioada de timp

T - perioada de timp (zile sau luni)

b) numarul de rotatii (Nr)

c) perioada de rambursare a datoriilor, calculata ca un raport intre obligatiile intreprinderii si cifra de afaceri

In procesul de decizie operational, un rol important il are rata creantelor comerciale (R_c):

Marimea acestei rate este determinata de natura relatiilor intreprinderii cu partenerii externi din aval, de termenele de plata pe care le acorda clientelei sale.

Pentru cercetarea evolutiei creantelor si obligatiilor in raport cu cifra de afaceri, vom pune in evidenta raportul dintre imobilizarea capitalului firmei si cel care priveste folosirea resurselor atrase.

Pentru realizarea analizei folosim datele din bilanturile din anii 1998, 1999, 2000, semestrul I 2001, precum si de conturile de profit si pierdere, date sintetizate in tabelul urmator:

Tabelul 2.1

Nota. Total activ in semestrul I al anului 2001 nu cuprinde diferentele de conversie ale unui credit pe termen lung (7 ani) in valuta, contractat in 1995 pentru investitia in utilaje.

In urma calculului indicatorilor prezentati anterior, situatia se prezinta astfel:

Tabelul 2.2

Fig. 2.2 Evolutia indicatorilor de analiza

In perioada cercetata unitatea a incasat creantele dupa cum urmeaza: in 1998 dupa 10,57 zile, in 1999 dupa 24 zile, in 2000 perioada scade la 8,14 zile, iar in semestrul I 2001 dupa 15,36 zile.

Ponderea clientilor dubiosi in totalul clientilor inregistreaza o crestere in 1999 fata de anul 1998 si 2000 fata de 1999. In semestrul I 2001, ponderea scade putin peste nivelul anului 1999. Durata medie a creditului furnizorilor este de 23,29 zile in 1998, de 69,18 in 1999, de 73,67 zile in 2000, iar in semenstrul I 2001 scade la 36,79 zile.

Perioada de rambursare a datoriilor inregistreaza cea mai mare valoare de 812 zile in 1998 (trebuie remarcat faptul ca unitatea beneficiaza de un credit in valuta pe termen lung), scade la 369 zile in 1999, creste la 386 zile in 2000, iar in semestrul I 2001 valoarea este de 123 zile (valoarea mica comparativ cu cea anterioara se datoreaza faptului ca in bilantul la 6 luni nu s-a facut reevaluarea creditului in valuta).

Numarul de rotatii arata faptul ca aprovizionarile acopera in medie de 15,66 ori creditele acordate de furnizori in 1998; 5,27 ori in 1999; 3,63 ori in 2000 si in semestrul I 2001 - 4,89.

Rata creantelor comerciale inregistreaza in 1998 valoarea de 2,89, crescand apoi in 1999 la 6,62; scade in 2000 la 2,23 si creste in semestrul I 2001 la 7,45. Aceste valori ale ratei comerciale sunt in general valori favorabile, avand in vedere faptul ca unitatea comercializeaza produsele sale preponderent la export, pe baza de contracte si comenzi ferme iar incasarea are loc in termenul legal.