SISTEMUL DE PRODUCTIE

SISTEMUL DE PRODUCTIE

1. Sistemul de productie; obiective, structura, functii

Din ce in ce mai mult, astazi, pentru a facilita analiza si proiectarea complexului de activitati care concura la obtinerea productiei unei intreprinderi industriale se recurge la teoria sistemelor. Orice sistem este de fapt un ansamblu de subsisteme si, la randul sau, face parte dintr-un sistem complex de ordin superior. In acest cadru, intreprinderea este un sistem care functioneaza in cadrul sistemului supercomplex al societatii si care se caracterizeaza prin procesul tehnico-productiv, structura proprie de organizare si planul economic propriu.

La randul sau, productia reprezinta sistemul de baza al intreprinderii, ratiunea existentei intreprinderii fiind obtinerea de produse si servicii utile societatii.

Dezvoltarea productiei in conditiile principiilor si regulilor economiei de piata necesita definirea si analiza ei ca sistem, respectiv ca un proces sau un procedeu destinat sa transforme un set de elemente intrari intr-un set de elemente iesiri.

Punctul de plecare in proiectarea si organizarea unui sistem de productie il constituie intotdeauna iesirea din sistem, aceasta fiind obiectul sau scopul sistemului.

Sistemul de productie are o structura complexa in care se delimiteaza urmatoarele elemente componente.

sarcina de munca, defineste cantitativ si calitativ scopul (obiectivele) si functiile sistemului;

intrarile in sistem, materiale, semifabricate, energie, combustibili, informatii;

iesirile din sistem, produse, lucrari, servicii, informatii;

influentele exterioare ale mediului inconjurator;

forta de munca personal muncitor de executie si de conducere;

mijloacele de munca masini, utilaje, instalatii;

metoda de munca, modalitatea concreta de realizare a sarcinii de munca.

Sistemul de productie, indiferent de specificul intreprinderii, este de tipul intrari-proces-iesiri si este strabatut de un flux material, un flux energetic si un flux informational, fluxuri care-i conditioneaza functionarea. Elementele variabile de iesire (e = y₁, y₂ ,., y_n) sunt dependente de elementele de intrare (i = x₁, x₂,., x_n), de structura sistemului (forta de munca, mijloacele de munca, metoda de munca) si de timp (t) respectiv

in care z este marimea dorita a iesirilor.

Metoda de munca in sistemul productie este elementul central; ea contine relatiile dintre forta de munca si mijloacele de munca si asigura dupa un algoritm prestabilit o astfel de modificare a intrarilor incat sa se obtina iesirile dorite (planificate) din sistem.

Sarcina de munca defineste obiectivele sistemului si poate fi clasata ca o functie de transfer intre intrarile si iesirile din sistem.

Intrarile, iesirile exterioare reprezinta punctele de legatura ale sistemului cu mediul exterior.

Forta de munca si mijloacele de munca, impreuna cu metoda de munca, ca suma a relatiilor reciproce, constituie structura de baza a sistemului de productie.

Considerand procesul de munca ca sistem, pot fi delimitate trei sfere de conducere cu posibilitati de reglare diferita. Sfera de conducere S₁ cuprinde elementele de structura ale sistemului - forta de munca, mijloacele de munca si metoda de munca - elemente care determina procesul de munca propriu-zis; abaterile reclama numai analiza procesului de transformare si corectiile se fac pe baza algoritmului (regulilor) stabilit in cadrul sistemului. Pentru corectarea abaterilor competentele de decizie se afla, de regula, la niveluri ierarhice relativ joase (sefii de formatie, maistri, sefi de sectie). In sfera de conducere S₂, abaterile (modificarile) sistemului sunt de amploare mai mare, care reclama corectari pe scara larga: de exemplu, se modifica intrarile (tehnologia, calitatea materialelor, volumul de munca etc.), aspect ce impune luarea unor decizii privind imbunatatirea factorilor si conditiilor principale ale sistemului de munca. Sfera de conducere S₃ presupune modificari ale obiectivelor propuse, a sarcinii si functiei sistemului; deciziile necesita un grad inalt de pregatire si se situeaza la niveluri ierarhice superioare (director general, consiliul de administratie, adunarea generala a actionarilor).

Sistemul de productie este capabil sa-si autoregleze activitatea prin conducere proprie. In acest sens, se poate considera ca sistemul de productie are doua functii importante:

functia efectorie, ce reuneste factorii procesului de productie, forta de munca, mijloacele de munca si obiectele muncii - care realizeaza procesul de transformare a elementelor de intrare - in elemente de iesire;

functia de dirijare, prin care se programeaza actiunile functiei efectorii, se urmaresc aceste actiuni si se realizeaza corectiile necesare, in vederea orientarii actiunilor spre atingerea obiectivelor.

Analiza procesului de productie ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici calitative care definesc si alte functii ale productiei. Astfel, prin natura sa, procesul de productie realizeaza o functie tehnica-tehnologica. Ca sistem de realizare a bunurilor materiale si serviciilor dimensionat din punct de vedere al resurselor materiale si umane corespunzator obiectivelor si criteriilor unei actiuni eficiente, procesul de productie indeplineste o functie economica. Totodata, ca forma de munca sociala si ca loc in care se formeaza si dezvolta personalitatea complexa a omului, procesul de productie indeplineste o functie social-umana.

2. Activitatile specifice sistemului de productie din intreprindere

In cadrul sistemului de productie, la transformarea elementelor de intrare in elemente de iesire contribuie un complex de activitati, dintre care unele sunt considerate activitati de baza, prin care se realizeaza circulatia, transformarea sau prelucrarea unor resurse (materii prime, materiale, semifabricate, informatii etc.), pana la obtinerea unui produs finit, potrivit cerintelor pietei, iar altele sunt considerate activitati auxiliare si de servire, menite sa asigure desfasurarea normala a activitatilor de baza (tabelul 1).

Pe de alta parte, activitatile de baza, impreuna cu o parte din cele auxiliare si de servire, realizeaza functia efectorie a sistemului, in timp ce alte activitati auxiliare realizeaza functia de dirijare a acestuia.

Tabelul 1.

Activitatile cuprinse in cadrul sistemului de productie in desfasurarea lor sunt conditionate de o serie de relatii si legaturi, atat cu ele cat si cu celelalte sisteme ale intreprinderii.

3. Eficienta sistemului de productie

Cresterea productiei de bunuri materiale - necesitate obiectiva dezvoltarii societatii - se bazeaza in principal pe sporirea aportului factorilor calitativi, intensivi ai dezvoltarii, pe cresterea mai accentuata a eficientei economice.

Eficienta procesului de productie reprezinta randamentul sistemului de productie care poate fi definit ca raport intre efectul util (iesirea din sistem) si cheltuieli (intrarea in sistem) sau ca raport intre rezultatele obtinute (R_e) si efortul economic (E_f).

Cu toate ca in fizica randamentul este mai mic decat unitatea (h < 1) in sistemul de productie randamentul respectiv eficienta trebuie sa fie mai mare decat unitatea (h > 1) respectiv valoarea produselor sau serviciilor realizate sa fie mai mare decat suma valorilor elementelor intrate in sistem si a celorlalte cheltuieli determinate de proces (amortismente, chirii, cheltuieli de administratie etc.).

Eficienta sistemului de productie se manifesta in trei directii fundamentale:

economia de munca vie respectiv cresterea productivitatii muncii;

economia de munca materializata (trecuta) prin reducerea consumurilor specifice de materiale, energie si combustibili;

economia de munca viitoare concretizata in calitatea si fiabilitatea produselor.

a) Productivitatea muncii este factorul determinant si reprezentativ al nivelului de dezvoltare tehnica, tehnologica, economica si organizatorica, a sistemului de productie, exprima cel mai sintetic si concludent rodnicia muncii tuturor lucratorilor si a fiecaruia in parte. In nivelul productivitatii muncii isi gaseste materializarea gradul de modernizare al utilajelor, eficienta cu care sunt folosite de om in procesul de productie, nivelul de calificare al fortei de munca, nivelul de organizare si disciplina a productiei si a muncii. Necesitatea cresterii productivitatii muncii in fiecare sistem de productie nu mai trebuie demonstrata. Efectele cresterii productivitatii muncii sunt utile si importante atat pentru intreprindere cat si pentru economia nationala. Acest lucru rezulta si din schema prezentata in figura 3.

Productivitatea muncii este influentata de o multitudine de factori calitativi si cantitativi. Matematic, productivitatea muncii poate fi considerata o functie complexa de forma:

W = F(Q, T)

in care Q reprezinta volumul productiei si T timpul consumat pentru realizarea lui Q.

Masurile tehnice si organizatorice ale intreprinderii (gradul de dotare, nivelul de calificare a fortei de munca, gradul de tipizare si prefabricare etc.), corelate cu actiunile externe exprimate prin structura productivitatii muncii.

Legatura dintre nivelul productivitatii muncii si marimea factorilor de influenta poate fi exprimata sub forma cea mai generala astfel:

W = F_o + F₁(X₁) + F₂(X₂) + . + F_i(X_i) + . + (Fn (X_n)

in care F_i reprezinta functiile de regresie aferente factorilor de influenta X_i.

Pentru nevoile practice este necesar sa se stabileasca relatia de dependenta care sa reprezinte prognoza evolutiei productivitatii muncii in conditiile in care se actioneaza in timp asupra factorilor de influenta ceea ce presupune definirea unei functii de timp de forma:

W = A_o + A₁X₁(t) + A₂X₂(t) + . + A_nX_n(t)

Functia astfel determinata poate servi la elaborarea unor programe concrete de crestere a productivitatii muncii. Programele de crestere a productivitatii muncii, avand la baza evolutia factorilor de influenta cuprind masurile etapizate pe perioade de plan care asigura realizarea nivelului productivitatii propus; aceste masuri se refera in principal la doua directii de actiune si anume: progresul tehnic (mecanizarea, automatizarea si chimizarea proceselor de productie, modernizarea produselor, tehnologii noi etc.) si progresul organizatoric (utilizarea rationala si eficienta a potentialului uman, imbunatatirea utilizarii fondurilor fixe, reducerea consumurilor de materiale, energie si combustibili etc.).

Progresul tehnic, ca directie fundamentala de crestere a productivitatii muncii cuprinde doua laturi principale interdependente si anume: progresul tehnologic si progresul produsului. Tinand seama de caracterul limitat al unor resurse materiale si de repartizare asimetrica pe glob se impune o evaluare pe ansamblu a activitatilor productive. Nu mai poate fi admisa valorificarea partiala, selectiva a proprietatilor dominante a resurselor naturale, ci o valorificare integrala (superioara si complexa) prin procese de productie cu finalitati multiple care conduce la obtinerea de produse principale, asociate, derivate etc., ce raspund unor necesitati sociale si au o valoare competitiva. Totodata, prin progresul tehnic se asigura, pe langa transformarea in produse utile a tuturor elementelor componente ale materiilor prime si materialelor introduse in fluxurile productive si eliminarea cheltuielilor pentru transport si depozitare a deseurilor si reziduurilor, reducerea consumului de energie, precum si inlaturarea riscurilor de poluare a naturii.

Ridicarea gradului de folosire a materiilor prime si materialelor, eliminarea deseurilor si a oricaror forme de risipa de materiale necesita cresterea vitezei de asimilare si introducere in productie a rezultatelor cercetarii (tehnologii noi si produse cu caracteristici tehnice, calitative si economice superioare), precum si reproiectarea fabricatiei (realizarea de procese cu cicluri de productie circulare active).

Progresul organizatoric, ca proces de perfectionare a organizarii si conducerii productiei si a muncii, prin aplicarea celor mai adecvate principii, metode, forme si masuri, implica actiuni atat la nivelul intreprinderii, cat si la nivelul fiecarui loc de munca.

Bunurile materiale, produsele etc., realizate de o intreprindere indiferent de complexitatea lor, sunt rezultatele unor procese de productie. In fiecare proces de productie se disting trei factori principali: omul (forta de munca) ca organizator, conducator si realizator al procesului de productie, mijloacele de munca (utilajele, uneltele, dispozitivele) si obiectele muncii (materii prime, materiale, semifabricate).

Factorii procesului de productie (forta de munca, mijloacele de munca, obiectele muncii) sunt in acelasi timp si factori de crestere a productivitatii muncii. Armonizarea lor necesita organizarea corespunzatoare a productiei si a muncii, activitate care se manifesta ca un parametru important al productivitatii muncii.

Cresterea productivitatii muncii ca proces prin care acelasi volum de munca sociala se concretizeaza intr-un volum sporit de bunuri materiale are loc in conditiile economisirii timpului de munca, al utilizarii eficiente a timpului in procesul de productie.

Utilizarea timpului in procesul de productie priveste factorii procesului de productie si evidentiaza gradul de utilitate a consumurilor de timp. Forta de munca poate fi caracterizata prin gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil si prin gradul de ocupare in cadrul schimbului de munca. Gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil a crescut de la an la an in intreprinderile industriale situandu-se intre 95-97 %: acesta poate sa creasca in continuare prin reducerea pierderilor de timp de o zi intreaga (lichidarea absentelor nemotivate si reducerea perioadelor de incapacitate de munca).

In ceea ce priveste gradul de ocupare in cadrul schimbului de munca s-au obtinut de asemenea cresteri importante, in industrie fiind in jur de 90 %. Cu toate acestea, in unele unitati industriale timpul neproductiv este mare. Retine atentia faptul ca cea mai mare parte a timpului neproductiv este determinata de intreruperile organizatorice (neritmicitatea aprovizionarii locurilor de munca cu materiale, lipsa frontului de lucru corespunzator, defectiuni tehnice ale utilajelor etc.), respectiv de intreruperi din vina organizatorilor si conducatorilor proceselor de productie. Pe de alta parte, din analize efectuate in mai multe intreprinderi, rezulta ca gradul de ocupare este mai scazut cu precadere in sectiile si sectoarele auxiliare productiei (intretinere si reparatii, scularii etc.), fapt care se rasfrange in intreruperi ale proceselor de baza din intreprinderea respectiva.

Din punct de vedere al mijloacelor de munca, timpul in procesul de productie este privit ca timp de folosire a utilajului. Cresterea gradului de utilizare a timpului de functionare reprezinta o latura importanta a reducerii ciclului de fabricatie. Utilizarea eficienta a mijloacelor de munca capata dimensiuni sporite daca avem in vedere nivelul tehnic si tehnologic al dotarii sectiilor de productie si eforturile in investitii facute de intreprindere pentru achizitionarea acestora. Cu toate ca si in ceea ce priveste cresterea gradului de utilizare a mijloacelor de munca s-au obtinut rezultate pozitive se impun masuri pentru o folosire integrala, extensiva (dupa timp) si intensiva (dupa capacitate), tinand seama ca in unele sectii de productie si intreprinderi este inca redusa folosirea utilajelor.

Timpul, prin prisma obiectului muncii, cuprinde duratele pe care acesta le parcurge in procesul de productie respectiv ciclul de fabricatie. Acest timp este functie directa de timpul de folosire al fortei de munca, al mijloacelor de munca si de nivelul general de organizare si conducere a productiei.

Pentru cresterea gradului de utilizare a timpului in procesul de productie - factor determinant al nivelului productivitatii muncii - in etapa actuala, fara a neglija aspectele cantitative, accentul trebuie pus pe aspectele calitative si anume pe factorii intensivi care presupun rationalizarea metodelor de munca, diviziunea si cooperarea in munca, formarea si dezvoltarea deprinderilor, cresterea gradului de folosire a mijloacelor de munca etc.

b) Reducerea consumurilor specifice de materiale, energie si combustibili este cea de a doua directie fundamentala de crestere a eficientei sistemului de productie, eficienta ce se concretizeaza in reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.

Consumul specific de materiale reprezinta cantitatea de materie prima, materiale, combustibili sau energie corespunzatoare executarii unei unitati de produs finit sau a unei unitati de prestatie. Principala cale de reducere a consumurilor materiale o constituie normarea acestora. Normele de consum indeplinesc o serie de functii esentiale cum ar fi:

reprezinta un element principal in fundamentarea planurilor si programelor economice ale intreprinderilor;

se constituie ca masura si standarde in utilizarea resurselor materiale reprezentand instrumentul principal de control si urmarire a utilizarii acestora;

stimuleaza creativitatea, cautarea unor noi posibilitati de reducere a consumurilor de materiale.

Norma de consum cuprinde trei elemente: consumul util de materiale, pierderile tehnologice si pierderile netehnologice.

N_c = C_u + P_t + P_nt

in care:

N_c - norma de consum specific de materiale;

C_u - consumul util sau consumul specific teoretic, net;

P_t - pierderile tehnologice;

P_nt - pierderile netehnologice.

Consumul util sau consumul net reprezinta cantitatea de materiale incorporate in produsul finit si este principalul element al normei de consum. Consumul util se stabileste prin calcule pe baza desenelor de executie si a tehnologiilor de fabricatie.

Pierderile tehnologice intervin in procesul transformarii obiectelor muncii, iar marimea lor este in functie de conditiile, modelele si procedeele tehnologice utilizate.

Pierderile netehnologice sunt cauzate de conditiile tehnico-organizatorice ale procesului de productie, cum ar fi: conditiile de transport, manipulare si depozitare a materialelor, utilizarea unor materiale necorespunzatoare din punct de vedere dimensional etc.

Analiza componentei normei de consum scoate in evidenta posibilitatea de a actiona pentru reducerea sau in unele cazuri chiar eliminarea pierderilor netehnologice si tehnologice. In ceea ce priveste consumul util ar parea ca asupra lui nu s-ar putea actiona in sensul reducerii lui, intrucat el se stabileste exact, prin calcule matematice, pe baza desenelor de executie si a tehnologiilor de fabricatie. In realitate analiza structurii normei de consum si a consumului util scoate in evidenta existenta unor consumuri neproductive asupra carora se poate actiona in sensul reducerii lor (fig. 4).

Consumul util este format din consumul fundamental, consum ce s-ar obtine in conditiile unei proiectari si executii perfecte (ideale) ale produsului si tehnologiei la care se adauga consumul suplimentar determinat la randul lui de conceptia produsului (conceptie ce implica material excedentar, tipizare si unificare restransa etc.) si de conceptia tehnologiei de fabricatie (tehnologii energofage, neeconomice etc.).

Pe langa diminuarea pierderilor tehnologice si netehnologice este posibila si diminuarea consumului util prin proiectarea si reproiectarea produselor si tehnologiilor in conditiile cresterii intensitatii eforturilor intelectuale si a incorporarii in produs a unui volum sporit de inteligenta.

Caile de reducere a consumurilor specifice de materiale, energie si combustibili la nivelul intreprinderilor si a sistemelor de productie sunt multiple, printre care aratam:

asimilarea si introducerea rapida in productie a rezultatelor cercetarii tehnice, tehnologice si de organizare din domeniu avand ca finalizare realizarea de noi tehnologii si produse ce au caracteristici calitative si economice superioare.

ridicarea gradului de utilizare a materiilor prime si materialelor prin valorificarea lor superioara si integrala, cu diminuarea deseurilor si a oricaror alte forme de risipa;

crearea unei baze normative in fiecare intreprindere privind consumurile specifice si utilizarea atat in proiectare cat si in executie a unor norme de consum fundamentate stiintific;

valorificarea si folosirea unor materiale locale sau a unor materiale inlocuitoare fara a diminua calitatea, fiabilitatea si functionalitatea produsului.

c) Economia de munca viitoare concretizata in calitatea si fiabilitatea produselor are efecte pozitive atat la intreprinderea producatoare cat si - mai ales - la beneficiarii produselor si serviciilor.

Calitatea produselor se asigura in procesul de productie, se manifesta in procesul de utilizare a acestora si exprima performantele constructive, functionale, economice si estetice ale fiecarui produs.

Fiabilitatea ca proprietate a unui produs de a indeplini o functie impusa in conditii prescrise in decursul unei perioade de timp date, reprezinta viata utila din perioada totala de folosinta a produsului (utilajului, masinii, dispozitivului etc.).

Asigurarea calitatii si fiabilitatii produsului este un proces complex care se concretizeaza prin actiuni la nivelul fabricatiei si al operatiilor de tip "service". Aceste aspecte sunt detaliate in capitolul "Calitatea productiei, produselor si serviciilor".

Cresterea eficientei sistemului de productie prin cele trei directii fundamentale analizate necesita actiuni ce se constituie si ca etape ale conducerii productiei, dupa cum urmeaza:

1 - programarea riguroasa a consumurilor de munca vie, trecuta (materializata) si viitoare pe subunitati si locuri de munca in raport cu obiectivele intreprinderii si sarcinile din programele de productie.

2 - analiza diagnostic perioada a activitatilor de pregatire si executie a productiei in vederea identificarii pe activitati, produse si procese a zonelor de economisire a muncii vii si materializate;

3 - proiectarea masurilor tehnice si de organizare pentru asigurarea incadrarii in consumurile specifice de materiale si de timp programate;

4 - asigurarea conditiilor tehnico-materiale si de pregatire profesionala si psihologica a fortei de munca, in vederea aplicarii corecte si la timp a masurilor proiectate in etapa anterioara;

5- asigurarea unui control sistemic in plan vertical si orizontal privind incadrarea in consumurile de munca vie si materializata.

Analiza si evaluarea eficientei sistemului de productie se face si cu ajutorul unor tehnici, cum ar fi pragul de rentabilitate si eficacitate, productia marginala etc.

a) Pragul de rentabilitate este o tehnica de analiza cu ajutorul careia se stabileste volumul productiei pentru care un sistem de productie devine rentabil.

Eficienta sistemului de productie este influentata de costurile de productie si de veniturile obtinute din vanzarea productiei realizate.

In functie de modul cum se modifica diferitele componente ale cheltuielilor corespunzatoare cresterii sau descresterii productiei, costurile pot fi clasificate in urmatoarele categorii:

costuri fixe sau conventional - constante (C_f) care nu sunt influentate de volumul de activitate (exemplu: amortizarea cladirilor si mijloacelor de munca, cheltuieli cu chirii, asigurari, impozite de proprietate etc.);

costuri variabile (C_v) direct proportionale cu volumul de activitate sau de productie (exemplu: cheltuielile materiale, salariile directe, energia etc.).

Costul total:

in care i si j reprezinta diversele categorii de costuri fixe variabile.

Pe baza relatiilor dintre cele trei marimi, respectiv veniturile din vanzarea productiei, costurile fixe si costurile variabile se determina pragul de rentabilitate al productiei. Pentru aceasta este nevoie sa se faca apel la functiile costurilor si veniturilor. Forma cea mai simpla a acestor functii si reprezentarea lor grafica este urmatoarea:

in care:

C - costurile totale globale (lei/productia Q);

c - costurile totale unitare (lei/unitatea de masura);

A - costuri variabile;

B - costuri fixe;

a - costuri variabile unitare;

b - costuri fixe unitare;

V - valoarea globala a venitului brut;

p - pretul unitar.

Din analiza graficului (fig.5) se constata ca functia costurilor totale globale este o dreapta de tipul y = ax + b, iar pe unitatea de produs cele doua categorii de costuri se

comporta exact invers, respectiv cele conventional-constante sunt descrescatoare iar cele variabile sunt constante pe unitatea de produs. Functia veniturilor este o drepata care trece prin origine (y = ax). Graficele suprapuse ale celor doua functii (costuri si venituri) sunt reprezentate in figura 6, din care rezulta urmatoarele:

pentru productii mai mici de Q_o, costurile (C) sunt mai mari decat veniturile (V), adica se inregistreaza pierderi:

- pentru productii mai mari decat Q_o, costurile (C) sunt mai mici decat veniturile si deci, se realizeaza un beneficiu (B_p) intreprinderea desfasurand o activitate rentabila.

Q_o este punctul de prag unde cheltuielile totale sunt egale cu veniturile, respectiv beneficiul este nul, deci:

Pragul de rentabilitate se mai poate exprima si prin procentul din capacitatea de productie pentru care cheltuielile totale sunt egale cu veniturile. In acest caz: .

Diagrama pragului de rentabilitate are aplicabilitate deosebita in cazul intreprinderilor cu productie omogena. Utilizarea diagramei pragului de rentabilitate permite analiza si interpretarea unor decizii asupra elementului pragului de rentabilitate astfel:

schimbarea unor materiale directe, a consumurilor specifice ale acestora, a normelor de munca, a preturilor materialelor etc., se reflecta in diagrama pragului de rentabilitate prin modificarea inclinarii dreptei costurilor cu deplasari ale pragului la stanga sau la dreapta si cu cresterea sau scaderea beneficiului;

introducerea unor noi masini si utilaje, crearea unor posturi de munca in serviciile functionale etc. se manifesta in cresterea sau scaderea costurilor fixe cu deplasari ale pragului de rentabilitate si modificari ale beneficiului.

b) Diagrama pragului de eficacitate se utilizeaza in cazul existentei mai multor variante de decizie care sunt comparate dupa indicatorul costul volumului anual de productie sau costul unitar. Daca pentru un proiect - de exemplu retehnologizarea unei sectii - sunt trei solutii, functiile costurilor sunt:

Reprezentarea grafica a acestor functii este redata in graficul 7. Cele trei drepte, in mod normal se intersecteaza; in caz contrar solutiile nu sunt compatibile.

Punctele de intersectie marcheaza productiile prag de eficacitate. Orice punct de prag de eficacitate defineste doua domenii ale variabilei independente (Q) si anume unul in care este eficace o varianta si al doilea in care este eficace cealalta varianta.

Pentru exemplu, din figura 10, punctul de prag este un prag intre variantele 1

si 2 care exprima urmatoarele:

la productii este eficace varianta 1 pentru ca la aceeasi productie asigura costuri mai mici;

la productii este eficace varianta 2.

Se urmareste acelasi rationament si in cazul celorlalte variante si respectiv puncte de prag.

Punctele de prag se pot determina grafic si analitic. Pentru determinarea analitica se pleaca de la constatarea ca in punctul de prag cele doua functii de costuri au valori egale. In acest caz:

C₁ = C₂ respectiv:

In exemplul considerat rezulta ca, pentru

- este eficace varianta 1

- este eficace varianta 2

- este eficace varianta 3.

c) Analiza productiei si productivitatii marginale se bazeaza pe legea descresterii randamentului de la un anumit punct pe masura ce unitatea de productie antreneaza unul sau mai multi factori pentru a-si spori productia, ceilalti factori ramanand constanti.

Productia marginala este data de numarul de unitati aditionale de productie ce rezulta prin utilizarea unei unitati de munca in plus (un muncitor, o echipa) ceilalti factori ramanand constanti.

Productivitatea marginala reprezinta sporul de productie obtinut prin cresterea cu o unitate a factorului munca, in conditiile in care ceilalti factori raman constanti.

4. Metode de stabilire a sistemului (tipului) de productie

Teoriile care incadreaza un proces de productie intr-un anumit sistem (tip) de productie, in functie de volumul de productie planificat sau de ritmul mediu al fabricatiei, tin seama numai de latura cantitativa a fabricatiei, neglijand latura calitativa, ce depinde de complexitatea constructiva si tehnologica a produselor ce se fabrica si de nivelul tehnic al utilajelor si instalatiilor.

Unele teorii incadreaza un proces industrial intr-un anumit sistem de productie dupa stabilitatea si ritmicitatea in timp a fabricatiei (metoda indicilor globali) sau dupa constanta si omogenitatea lucrarilor ce se executa la locurile de munca (metoda indicilor de constanta). Metoda indicilor globali si metoda indicilor de constanta au cea mai larga utilizare in aplicatiile industriale.

4.1. Metoda indicilor globali

Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de productie se bazeaza, in esenta, pe faptul ca fiecarui sistem de productie ii este specific un anumit grad de stabilitate si omogenitate in timp a conditiilor materiale in care se desfasoara fabricatia.

Particularitatea metodei consta in aceea ca determina cu ajutorul a opt coeficienti, la nivelul produsului si al stadiilor procesului de productie, gradul de stabilitate si ritmicitate al fabricatiei in perioada de tip considerata (de regula un an). Metoda este operativa, necesitand date putine, deoarece se aplica la nivelul de ansamblu al unui produs si la nivelul stadiilor semnificative ale procesului de productie si anume: a) stadiul desfacerii productiei; b) stadiul de ansamblu si c) stadiul de prelucrare.

Pentru fiecare stadiu se calculeaza o serie de coeficienti, dupa cum urmeaza:

a.       Stadiul desfacerii productiei

1) coeficientul de continuitate a livrarii (K₁) a unui produs j in perioada de plan calculat cu relatia:

unde:

L reprezinta numarul de luni din cadrul anului de plan in care este programata livrarea produsului considerat, j.

2) coeficientul de stabilitate a livrarilor (K₂):

K₂ exprima durata in luni a intervalului dintre doua livrari consecutive si poate avea o valoare constanta sau variabila.

3)coeficientul de neuniformitate a livrarilor:

unde:

N_max reprezinta cantitatea maxima de produse livrata lunar in perioada de plan;

N_med - cantitatea medie de produse livrata lunar in perioada de plan.

b.      Stadiul de asamblare

4) coeficientul de complexitate a procesului de asamblare a produsului:

unde:

Tc reprezinta durata ciclului de asamblare a produsului, in zile calendaristice;

Fn - fondul nominal de timp al perioadei de timp considerata (307 zile anual si 25 zile lunar).

5) coeficientul de ritm al asamblarii produsului:

unde:

r_j reprezinta ritmul mediu al fabricatiei produsului din sortimentul j in perioada considerata:

6) coeficientul de ritm al asamblarii subansamblului principal:

unde:

reprezinta durata ciclului de asamblare a subansamblului principal;

s = ;

r_s / ritmul mediu al fabricatiei subansamblului principal s.

c. Stadiul de prelucrare

7) coeficientul de ritm maximal al prelucrarii:

unde:

reprezinta durata maxima a ciclului de prelucrare a unuia din reperele ce intra in componenta produsului respectiv;

r_g - ritmul mediu al fabricatiei reperului g cu durata maxima a ciclului de prelucrare.

8)coeficientul de ritm mediu al prelucrarii:

unde: