COMUNICARE SI LIMBAJ - COMUNICAREA ORALA

COMUNICARE SI LIMBAJ - COMUNICAREA ORALA

Motto: ' oamenii de la oameni invata.

Acestia sunt si arata mai mult decat

rostesc, indica ori vor.'

Marshal McLuhan

'Galaxia Gutenberg'

1 Limba - limbaj

2 Structuri de suprafata si structuri de profunzime ale limbii

3 Operationalizarea limbajului

4 Limbaj si actiune

5 Stiluri de comunicare

6 Formele comunicarii orale

7 Comunicarea verbala

Exista vorbitori care ne fascineaza. Iar fascinatia nu vine numai din ceea ce se comunica, ci si din felul in care se comunica. In astfel de situatii suntem in prezenta a 'doua limbaje', spune Paul Watzlawick, intr‑un eseu care poarta chiar acest titlu. Unul dintre ele poate fi transpus in reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul rational, cuantificabil in fraze, judecati, propozitii, cuvinte, silabe, sunete. Celalalt este unul metaforic, figurat, care opereaza nu cu semne, ci cu simboluri.

Din punctul de vedere al analizelor de limbaj si comunicare, primul limbaj este atribuit unor fenomene de gandire dirijata, celalalt unor fenomene de gandire nedirijata. Limbajul datorat fenomenelor de gandire dirijata urmeaza legile lingvistice, se supune regulilor gramaticale, ale sintaxei si semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gindire nedirijate constituie o tesatura in care sunt prinse reprezentarile, experientele, gesturile, atitudinile, trasaturile de personalitate, 'farmecul' vorbitorului.

Faptul ca putem identifica doua limbaje, sugereaza cu tarie ca ele sunt necesare pentru a exprima lumea nu ca o realitate, ci ca o creatie a limbajului. Dar fenomenele care ne produc aceasta lume nu sint cunoscute in totalitatea lor. Mai precis, fenomenele gindirii nedirijate, care se dovedesc a avea un caracter pronuntat individual, sunt mai putin susceptibile de normare, in vederea constituirii unei discipline de studiu. Fenomenele gandirii dirijate, care nu au un specific individual, ci unul general, au fost asamblate intr‑o disciplina, intr‑o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate cu pertinenta si in mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi in continuare.

LIMBA - LIMBAJ

'Toate popoarele de pe pamint, in ciuda diversitatii idiomurilor, vorbesc unul si acelasi limbaj' sustine Beauze. Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluiasi scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gandurilor personale altor oameni.

Fiecare gind este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. De aceea, in limba, prin limba, vom vedea, se deschide accesul la aceasta reprezentare. Vorbirea este mai mult decit arata aceasta schema, este o oglinda, uneori o fereastra, a noastra, a eu‑lui, a persoanei. Persoana nu apare in hainele care invesminteaza corpul nostru, ci in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa comunicam.

Limbaj - orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Limba - (sens comun) - produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.

Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea - actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr‑o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.

Sistem de semne - unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decit referentialitatea lor.

Codul lingvistic - limba - este necesar atit emitatorului cit si receptorului, pentru a realiza comunicarea. El consta intr‑o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr‑un set de reguli dupa care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Practicile discursive - tipuri de organizare ale comunicarii - reprezinta utilizarea limbii in vorbire. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic.

Semnificantul - cuvantul, care desemneaza un obiect, o actiune, un fenomen, un concept; semnificatul - reprezentarea, imaginea mentala, conceptul caruia i se atribuie acel termen; referinta - obiectul, fenomenul, actiunea, starea de fapt a lumii care este desemnata prin semnificant.

Pentru a reusi, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup. 'Jocurile de vorbire' (L. Wittgenstein) consacra sensul folosirii unor expresii in conformitate cu intrebuintarea lor. Semnificatiile termenilor unei limbi se regasesc in dictionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificatii. Asadar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le vorbeste. Sensurile cuvintelor se pot schimba, in functie de interpretarile care apar in cursul comunicarii. Asa se face ca unii vorbitori pot avea sensuri gresite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cu cel atribuit de grupul social in a carei limba se exprima).

De aceea, N. Chomsky gaseste de cuviinta sa faca distinctia dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica.

Competenta lingvistica - este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr‑o anumita limba.

Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune 'in joc' zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

O alta distinctie care se face in acest domeniu este cea intre limba si discurs (G. Guillamume). Aici discursul joaca un rol analog vorbirii, atit doar ca e vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabileste in cadrul discursului intre sens si efect de sens. Daca in cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care‑l cunosc, in cazul discursului se pleaca de la asumtia ca in pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei unitati de semnificatie minimale ii corespunde un sens si numai unul.

STRUCTURI DE SUPRAFATA SI STRUCTURI DE PROFUNZIME ALE LIMBII

De obicei, in practica limbii, in exercitiul ei, avem mai multa vorbire decat discurs, asa cum au fost definite acestea mai sus. Se poate constata ca exista o corespondenta intre forma perceptibila a enunturilor si functiile pe care le indeplinesc; ca enunturi asemanatoare pot fi foarte diferite. L. Wittenstein spunea ca 'jocurile de vorbire' indica adevaratele sensuri ale folosirii cuvintelor.

Iata cateva dintre fenomenele de suprafata ale jocurilor de sens specifice limbilor:

sinonimia - cuvinte cu acelasi sens, dar forma diferita: pediatru = medic de copii; a pleca = a se duce; vijelie = furtuna;

omonimia - aceeasi forma fonetica, dar semnificatii diferite: car = vehicul tras de boi & forma la persoana 1 singular, indicativ, prezent a verbului a cara; 'expozitia se deschide luni' = se deschide numai in ziua de luni? & se deschide numai de luni incolo?

polisemia - termeni care pot avea semnificatii diferite, al caror sens dorit de vorbitor cere precizari exprese: 'sunt la birou' = sunt la masa de lucru? & sunt in incaperea mea de lucru? & sunt la institutia unde lucrez?

OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI

Ajunsi aici ne putem intreba: cum se invata sensurile si modurile de combinare ale cuvintelor si expresiilor? cum se ajunge la performante lingvistice?

Acestor intrebari li se raspunde parcurgand urmatarele trei etape ale operationalizarii limbajului:

analiza indicilor acustici;

sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale;

perceptia si intelegerea.

Analiza indicilor acustici

perceptia categoriala - invatarea sunetelor elementare si gruparea lor;

adaptarea selectiva - pentru a identifica mai multi termeni e nevoie de o prezentare variata de foneme si de parametri lingvistici;

combinatii de foneme - reprezentarea silabica: capacitatea de a uni in silabe mai multe semne.

Sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale

lexicul intern - ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr‑o limba;

efectul de frecventa - lexicul intern creste cu cit cuvintele sint folosite mai des;

efectul de amorsare - lexicul intern scade in conditiile nefolosirii cuvintelor.

Explicatie si intelegere

intelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr‑un mesaj, unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar intelegerea este consecinta directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului. Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul intelegerii si al explicatiei, intilnindu‑se competenta si performanta lingvistica, care in afara procesului de operationalizare functioneaza independent.

LIMBAJ SI ACTIUNE

O importanta deosebita pentru intemeierea limbajului este data de relatia acestuia cu actiunea. Daca se considera ca exista o distanta intre 'limba' si 'vorbire', cum cred ganditorii neo‑pozitivisti, atunci nu trebuie sa se analizeze decit codul lingvistic. Considerand pentru inceput aceasta supozitie, analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari si de intemeieri posibile:

sintactica;

semantica;

pragmatica.

Perspectiva sintactica - consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.

Perspectiva semantica - isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non‑verbal).

Perspectiva pragmatica - isi propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Scoala de la Port-Royal

Sunt insa abordari care pun in centrul interesului lor necesitatea de a cunoaste motivele existentei limbajului, inaintea cunoasterii modalitatilor de manifestare a acestuia. Acest curent de gindire cauta sa raspunda la intrebarea 'pentru ce este necesar limbajul?', 'care este functia fundamentala a limbii?' Scoala de la Port-Royal da raspuns acestor intrebari considerand limba ca fiind instrumentul de comunicare a gandurilor. Exista insa si un raspuns mai de profunzime: vorbirea cauta sa reprezinte un sinoptic al gandirii, structurile gramaticale fiind o transcriere, o transpunere, a structurilor intelectuale. W. von Humboldt: 'Limba este expresia gandirii si a conceptiei despre lume a vorbitorilor.' Limba este o reprezentare a intelectului, dar si un instrument de analiza a acestuia. Limbajul este un act (energeia) al gandirii.

Scoala de la Oxford

Austin incearca o abordare a limbajului din perspectiva enunturilor. El distinge enunturi constatative si enunturi performative. Enunturile constative descriu un eveniment ('Azi e luni.') fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor. Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin si va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate. Aceste trei aspecte sint:

locutia;

ilocutia;

perlocutia.

Locutia - consta in articularea si combinarea de sunete, in evocarea si combinarea sintactica a notiunilor si sensurilor, in actul de vorbire propriu‑zis;

Ilocutia - enuntul exprimat in fraza reprezinta el insusi un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, cind spun 'promit.' inseamna ca ma angajez la o actiune care va modifica asteptarea interlocutorului; la fel cum atunci cind spun 'iti interzic.' doresc sa intrerup o actiune a interlocutorului. Printr‑un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.

Perlocutia - enuntul are 'incapsulata' o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii autorului poate sa nu fie exprimat sau sa nu nu fie identificabil in enunt, decit in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie, cunoscut de catre unii dintre vorbitori.

STILURI DE COMUNICARE

Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari 'stilul este omul insusi', este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.

Calitatile generale ale stilului:

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa indeplineasca, in principal, urmatoarele calitati:

claritatea - expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducind la obscuritate, nonsens si la echivoc;

corectitudinea - o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect si predicat;

proprietatea - se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;

puritatea - are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica     arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sint folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decit cele de baza pentru a-I deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;

precizia - are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;

concizia - urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;

Calitatile particulare ale stilului

naturaletea - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

demnitatea - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.

armonia - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

finetea - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ginduri, sentimente, idei.

O tipologie a stilurilor de comunicare

Stilul neutru - se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca intre emitator si receptor nu se stabilesc alte relatii decit cele oficiale, de serviciu;

Stilul familiar - se caracterizeaza printr‑o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

Stilul solemn - sau protocolar, are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ginduri si sentimente grave, marete, profunde;

Stilul beletristic - specificitatea acestui stil consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza si pe care le foloseste; este stilul care incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa;

Stilul stiintific - se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie ale rationamentelor, ingnorindu‑se intr‑o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia;

Stilul administrativ - un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;

Stilul publicistic - abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decit pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului;

Stilul de comunicare manageriala - stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

FORMELE COMUNICARII ORALE

Dintre formele comunicarii orale ne vom referi la urmatoarele:

monologul

conferinta

expunerea

prelegerea

relatarea

discursul

toastul

alocutiunea

povestirea

pledoaria

predica

interventia

interpelarea

dialogul

dezbaterea

seminarul

interviul

colocviul

Monologul - forma a comuinicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.

Conferinta - conferinta clasica - presupune o adresare directa, publica in care cel care sustine conferinta - conferentiarul - evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumindu‑se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti - in cadrul acestei forme de conferentiere se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema; conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.

Expunerea - este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeste, care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.

Prelegerea - este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.

Relatarea - o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare, apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea celui care participa, ferita de subiectivism si de implicare personala.

Discursul - forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea si sustinerea unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv.

Toastul - o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depaseasca 3, 4 minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.

Alocutiunea - reprezinta o interventie din partea unui vorbitor intr‑un context comunicational avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa depaseasca 10 minute.

Povestirea - este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu‑si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.

Pledoaria - este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu‑se de aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.

Predica - tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.

Interventia - situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu‑si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adinceste un punct de vedere si il sustine.

Interpelarea - situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii.

Dialogul - comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe rand emitator si receptor; rolurile de E si R se schimba reciproc; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se considera egali, isi acorda acelasi statut.

Dezbaterea - o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul - forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.

Interviul - forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoaste o intreaga teorie; amintim formele dialogului:''in palnie', liniar, 'tunel'.

Colocviul - este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu‑se sfera subiectului abordat.

COMUNICARE VERBALA

In procesul de comunicare pot fi identificati o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea sa fie individualizata, specifica fiecarui vorbitor. Acestia sunt de natura interna sau de natura externa.

Stimulii de natura interna:

experientele personale, mentale, fizice, psihologice si semantice, 'istoria' fiecaruia;

atitudinile personale, datorate educatiei si instructiei fiecaruia, nivelului si pozitiei sociale, profesiei;

perceptia si conceptia noastra despre lume, despre noi insine, despre interlocutori;

propriile deprinderi de comunicator si nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natura externa:

tendinta de abstractizare - operatie a gandirii prin care se urmareste desprinderea si retinerea doar a unei insusiri si a unor relatii proprii unui fapt;

tendinta deductiva - tendinta de a aseza faptele sau enunturile intr‑un rationament care impune concluzii ce rezulta din propuneri si elemente evidente;

tendinta evaluarii - tendinta de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane .

Vorbitorul

Situatia 'vorbirii', a trecerii limbii in act, presupune o serie de abilitati necesare interlocutorilor pentru a reusi o comunicare eficienta. Daca pana aici am prezentat conditiile teoretice ale comunicarii, e cazul sa ne indreptam atentia spre conditiile cerute de operationalizarea comunicarii. Si vom aborda mai intii conditiile care tin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului:

claritate - organizarea continutului de comunicat astfel incit acesta sa poata fi usor de urmarit; folosirea unui vocabular adecvat temei si auditorului; o pronuntare corecta si completa a cuvintelor;

acuratete - presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completa a subiectului de comunicat;

empatie - vorbitorul trebuie sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa inteleaga situatia acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa incerce sa le inteleaga atitudinile, manifestand in acelasi timp amabilitate si prietenie;

sinceritate - situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea si mentinerea intr‑o situatie naturala;

atitudinea - evitarea miscarilor bruste in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bruste de pozitie, a scaparilor de sub control a vocii;

contactul vizual - este absolut necesar in timpul dialogului, toti participantii la dialog trebuie sa se poata vedea si sa se privesca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si a dispozitiei la dialog;

infatisarea - reflecta modul in care te privesti pe tine insuti: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul si la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor;

postura - pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de catre vorbitor;

vocea - urmariti daca sunteti auziti si intelesi de cei care va asculta, reglati‑va volumul vocii in functie de sala, de distanta pina la interlocutori, fata de zgomotul de fond;

viteza de vorbire - trebuie sa fie adecvata interlocutorilor si situatiei; nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor;

pauzele de vorbire - sunt recomandate atunci cind vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru o idee importanta.

Ascultatorul

Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, e necesar sa trecem in revista fazele ascultarii.

auzirea - actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care‑l produc undele sonore;

intelegerea - actul de identificare a continutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite in cuvinte, a cuvintelor in propozitii si fraze;

traducerea in sensuri - este implicata memoria si experienta lingvistica, culturala, de vorbire a ascultatorului;

atribuirea de semnificatii informatiei receptate - in functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului, a performantelor lingvistice;

evaluarea - efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultatorului.

Acum, dupa ce am detaliat fazele ascultarii, intelegem ca o comunicare verbala nu este deplina daca in relatie nu se afla si un receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de atitudinea ascultatorului. Iata, deci, care sunt calitatile unui bun ascultator:

disponibilitatea pentru ascultare - incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;

manifestarea interesului - a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui care vorbeste trebuie sa i se dea semnale in acest sens;

ascultarea in totalitate - nu va grabiti sa interveniti intr‑o comunicare; lasati interlocutorul sa‑si expuna toate ideiile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;

urmarirea ideilor principale - nu va pierdeti in amanunte; daca cereti reveniri asupra unui subiect, incercati sa va referiti la ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistati pe lucruri fara importanta;

ascultarea critica - ascultati cu atentie si identificati cu exactitate cui ii apartin ideile care se comunica: interlocutorului sau altcuiva;

concentrarea atentiei - concetrati-va pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale care pot sa apara in timpul comunicarii;

luarea de notite - ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse; permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost expus;

sustinerea vorbitorului - o atitudine pozitiva si incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.

Interpretarea mesajelor

Forma cea mai generala de interpretare a mesajelor este rationamentul logic. Acesta are la baza un proces de ordonare a conotatiilor termenilor si a relatiilor in care apar acestia in judecatile pe care le facem in enunturile noastre. Rationarea cunoaste doua moduri fundamentale: deductia si inductia

Deductia - consta in extragerea de judecati particulare din judecati generale, pornind de la situatii, de la cunostinte cu un caracter general; prin deductie putem ajunge la cunostinte, judecati cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.

Silogismul - este o forma a deductiei si reprezinta operatiunea logica prin care din doua premise, una majora, cealalta minora, se obtine o concluzie prin eliminarea termenului mediu, comun fiecarei premise. Silogismul cunoaste patru figuri de baza cu mai multe moduri fiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevarul concluziei silogismului nu depinde de adevarul premiselor de la care se pleaca. Adevarul silogistic este unul formal. Concluzia urmeaza intodeauna partea 'mai slaba' a premiselor, pe cea cu o sfera conotativa mai restrinsa sau pe cea cu forma negativa.

Inductia - este procesul invers deductiei, constand in ajungerea la judecati de valoare pornind de la judecati, fapte particulare; de la situatii particulare spre situatii generale; un mod de interpretare specific sintezei.

REZUMAT:

(Datorita bogatiei informative a acestei teme, rezumatul va oferi doar o schematizare si o incercare de clarificare conceptuala pentru primele 4 subteme; pentru subtemele Stiluri de comunicare, Formele comunicarii orale, Comunicarea verbala schematizarea si sistematizarea nefiind necesare. Important pentru acestea ultime nu este atat memorarea continuturilor, cat insusirea abilitatilor de comunicare scrisa sau verbala pe care vi le prezinta.

LIMBA / LIMBAJ

Limbaj - orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; in sens strict, reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Limba (sens comun) - produs social particular al facultatii limbajului, ansamblu de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire.

Vorbirea - actul prin care se exercita functia lingvistica; vorbirea intr‑o limba este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicarii.

Sistem de semne - unitati conventionale, abstracte, care prin combinare pot forma unitati semantice, cuvinte cu semnificatie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decit referentialitatea lor (adica litera ''a'', spre exemplu, nu trimite la altceva decat la litera ''a'').

Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic.

Semnificantul - cuvantul care desemneaza un obiect, o actiune, un fenomen, un concept;

Semnificatul -imaginea mentala, reprezentarea, conceptul caruia i se atribuie acel cuvant.

Referinta - obiectul, fenomenul, actiunea, starea de fapt a lumii care este desemnata prin semnificant si semnificata prin semnificat.

Competenta lingvistica - este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr‑o anumita limba.

Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune 'in joc' zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

STRUCTURI DE SUPRAFATA / DE ADANCIME

sinonimia - cuvinte cu acelasi sens, dar forma diferita:

omonimia - aceeasi forma fonetica, dar semnificatii diferite:

polisemia - termeni care pot avea semnificatii diferite, al caror sens dorit de vorbitor cere precizari

OPERATIONALIZAREA LIMBAJULUI

Aceasta sintagma desemneaza procesul de invatare a sensurilor si modurilor de combinare ale cuvintelor si expresiilor.

Etape ale operationalizarii limbajului:

analiza indicilor acustici;

sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale;

perceptia si intelegerea.

LIMBAJ SI ACTIUNE

Analizele lingvistice pun in lumina trei tipuri de abordari posibile ale limbajului:

Perspectiva sintactica - consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea simbolurilor elementare, construirea de fraze sau fomule lingvistice corecte.

Perspectiva semantica - isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa le puna in corespondenta cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non‑verbal).

Perspectiva pragmatica - isi propune sa analizeze formele limbii asa cum le utilizeaza vorbitorii care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Daca se incearca sa se raspunda la intrebarea care sunt motivele existentei limbajului, dincolo de raspunsul evident si de simt comun, exista si cercetari elaborate. Spre exemplu:

Scoala de la Port-Royal

Acest curent de gindire cauta sa raspunda la intrebarea 'pentru ce este necesar limbajul?', 'care este functia fundamentala a limbii?' Raspuns: limba este instrumentul de comunicare a gandurilor. Exista insa si un raspuns mai de profunzime: vorbirea cauta sa reprezinte un sinoptic al gandirii, structurile gramaticale fiind o transcriere, o transpunere a structurilor intelectuale. W. von Humboldt: 'Limba este expresia gindirii si a conceptiei despre lume a vorbitorilor'. Limba este o reprezentare a intelectului, dar si un instrument de analiza a acestuia. Limbajul este un act (energeia) al gandirii.

Scoala de la Oxford

Austin incearca o abordare a limbajului din perspectiva enunturilor. El distinge enunturi constatative si enunturi performative.

Enunturile constative descriu un eveniment ('Azi e luni.') fara a avea pretentia de a induce o modificare in relatia emitator-receptor.

Enunturile performative incearca sa modifice relatia emitator-receptor, sa produca un efect, cel mai adesea asupra receptorului. Ulterior Austin isi va modifica punctul de vedere, constatand ca orice act de vorbire, fie el constativ sau performativ, poate induce o atitudine in receptor. Astfel, adancind analiza, el constata ca orice tip de act al vorbirii comporta trei aspecte concomitente, insa in grade diferite de intensitate. Aceste trei aspecte sint:

Locutia - consta in articularea si combinarea de sunete, in evocarea si combinarea sintactica a notiunilor si sensurilor, in actul de vorbire propriu‑zis;

Ilocutia - enuntul exprimat in fraza reprezinta el insusi un act, o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori Printr‑un act ilocutoriu al enuntarii angajez o actiune specifica.

Perlocutia - enuntul are 'incapsulata' o teleologie de ordin comunicational. Scopul explicit al enuntarii autorului poate sa nu fie exprimat sau sa nu nu fie identificabil in enunt, decat in urma unei eventuale cerereri de confirmare sau de explicitare din partea interlocutorului. Actul perlocutionar este inserat in interstitiile unei situatii de fapt. El poate exprima si recursul la un alt tip de cod comunicational sau de situatie cunoscut de catre unii dintre vorbitori.

ELEMENTE DE VERIFICARE:

Elaborati variante de text cu un continut dintr-un domeniu ce va este familiar, variante care sa reflecte urmatoarele stiluri de comunicare:

a) Familiar

b) Neutru

c) Stiintific

d) Administrativ

e) De comunicare manageriala

Construiti schite de texte de maxim o pagina cu un continut ce va este familiar care sa va ajute sa realizati:

a. Prelegere

b. Povestire

c. Pledoarie

d. Interviu

e. Expunere

f. Alocutiune

Realizati in fiecare zi un exercitiu personal de comunicare verbala. Scopul unor astfel de exercitii este cel de a va imbunatati abilitatile de comunicator in asa fel incat sa nu se mai simta nimic construit sau fals in comportamentul dumneavoastra verbal. In acest sens sugeram:

a)      constientizati modul dumneavoastra de exprimare; verificati-va stilul sI incercati sa respectati cerintele pentru a fi un bun vorbitor sI ascultator (le gasiti explicitate in curs, la sectiunea ''comunicarea verbala'');

b)      explicati unui prieten sau membru de familie aceste cerinte sI rugati-l apoi sa va urmareasca in timpul dialogurilor sI sa va corecteze atunci cand este cazul;

c)      urmariti cu atentie modul de vorbire al oamenilor din jurul dumneavoastra sI incercati sa identificati erorile pe care le comit raportat la cerintele realizarii unei bune comunicari verbale