CE ESTE COMUNICAREA?

Relatia de comunicare: definitii, clasificare, functii ale limbajului, schema canonica a comunicarii. Definind comunicarea ca pe un "eveniment interpersonal" si ca pe o "matrice sociala ingloband toate procesele prin care oamenii se influenteaza unii pe altii," specialistul american in antropologie culturala Gregory Bateson reformula, in 1951, postulatul matematicianului Norbert Wiener: "Lumea e o suma de mesaje personale", dezvoltandu-l intr-o carte care avea sa devina de referinta pentru orientarea ulterioara a stiintelor comunicarii: Communication: The Social Matrix of Psychiatry. In ceea ce priveste aspectele teoretice si practice ale transmiterii informatiei, teoria generala a semnelor - semiotica - realizase deja progrese semnificative, acoperind cu o imensa cantitate de studii prima jumatate a secolului trecut; insa analiza efectelor imediate ale schimbului de informatii asupra comportamentului - reunite sub denumirea de pragmatica* - abia incepea sa-si croiasca un drum. Dupa Umberto Eco, fenomenele culturale, in ansamblul lor, poseda o functie de comunicare; inspirat de structuralism (Claude Lvi-Strauss, Jean Piaget), Eco clasifica astfel fenomenele elementare culturale extralingvistice:

producerea si folosirea obiectelor care transforma relatia om-natura;

relatiile de rudenie, ca nucleu primar al raporturilor sociale institutionalizate;

schimbul de bunuri economice.

Fiind, alaturi de Limbaj, elemente constitutive ale tuturor culturilor, cele trei fenomene culturale analizate de Eco poseda un inalt nivel de semnificare si de comunicare, existenta lor conditionand existenta insasi a societatii. Calitatea lor de obiect al cercetarilor semio-antropologice demonstreaza ca "intreaga cultura este un fenomen de semnificare si de comunicare si ca umanitatea si societatea exista doar cand se stabilesc raporturi de semnificare si procese de comunicare." Astfel, dupa Eco, cultura trebuie studiata ca fenomen semiotic, mai precis: "cultura ar trebui studiata ca un fenomen de comunicare bazat pe sisteme de semnificare".

Referitor la producerea de unelte (incepand de la cea mai simpla, cioplirea unei pietre, pana la cea mai complexa: proiectarea si asamblarea unui computer de ultima generatie, de ex.) aceasta se poate asimila unui comportament semiotic atat in cazul primelor fiinte umane inzestrate cu gandire (homo sapiens), cat si in cazul (extrem de controversat) al altor vietuitoare la care s-au inregistrat rudimente de actiuni culturale similare (cioara, de ex., foloseste, asemenea omului primitiv, o piatra pentru a sparge nucile). Daca, asa cum afirma Piaget, inteligenta precede limbajul, atunci semnificatia si inteligenta pot fi vazute ca un proces nediferentiat.

Alaturi de producerea de unelte si de schimbul de bunuri economice (aparitia banilor transforma definitiv schimbul de bunuri in proces de simbolizare) schimbul familial si structura elementelor de inrudire reprezinta, de asemenea, un subsistem semiotic cultural, amplu analizat de Claude Lvi-Strauss in Antropologia structurala.

Analiza componentelor fundamentale care sunt implicate in actul comunicativ, ca si delimitarea dimensiunii relationale a acestuia si a functiei de comunicare a limbajului au o istorie anterioara proprie mult mai extinsa, ale carei avataruri acopera o epoca si un travaliu teoretic impresionante. Tentativa de a defini si caracteriza actul comunicativ ca o interactiune fondata pe schimbul de informatii nu implica, in mod obligatoriu, un consens, ci mai degraba contrariul, deoarece o cantitate apreciabila de ipoteze si elemente deschise isi asteapta inca raspunsul: diferenta specifica dintre comunicare si alte forme de relationare; raportul dintre relatie-informatie-inteligibilitate, pe de o parte, si intentionalitate-reciprocitate, pe de alta parte, ca factori triadici, respectiv diadici sine-qua-non ai comunicarii; substituirea unei forme de comunicare cu o alta, ca si pierderea sau distorsionarea implicita de informatie prin traducerea intra si extra-lingvistica; si, nu in ultimul rand, raportul dificil, non-linear, dintre comunicare si limbaj.

Vorbind despre o "galaxie a comunicarii" si sintetizand diferitele clasificari ale actelor de comunicare - incepand cu cea mai simpla: comunicare orala vs comunicare scrisa - Tatiana Slama-Cazacu propune - respectand schema canonica a comunicarii - o taxonomie in care nu include comunicarea intrapersonala. Astfel, autoarea include in cadrul comunicarii definita ca proces de transmitere/receptare de mesaje, 3 tipuri fundamentale de comunicare: a) interindividuala (directa si indirecta, aceasta din urma mediata prin instrumente auditive, vizuale sau altele), b) de masa (inter indivizi si mase) si c) caz special: om/computer. Analizand componentele fundamentale implicate in actul comunicarii: emiterea, receptarea si relatia dintre emitator si receptor intr-o situatie data, autoarea aduce in discutie importanta variatiilor mesajului si contextului in cursul comunicarii, formuland un model teoretic propriu, intitulat: metodologia contextual-dinamica.

Oricare ar fi taxonomiile propuse de un autor sau altul, acestea nu fac decat sa abordeze, intr-un mod sau altul, problema raportului dintre semnul lingvistic saussurian si realitatea pe care acest semn o reprezinta, sau problema relatiei limbajului cu gandirea, adica, in ultima instanta, a functiei de comunicare a limbajului.

Utilizarea semnului in procesul de comunicare ii obliga pe partenerii de dialog sa efectueze operatii duble, complementare, de codificare si decodificare; emitatorul transpune in semnificanti de diverse naturi (cuvant, sunet muzical, imagine, culoare, forma) intentia sa comunicativa, receptorul decodificand mesajul primit, pentru a putea parcurge in sens invers drumul pana la semnificat, nu fara a intercepta simultan toate datele semnificante ale contextului de comunicare:"A comunica presupune intotdeauna doua niveluri de emisie si de receptie a mesajelor: in primul rand, mesaje-cadru, iar pe baza acestora, mesaje-continut sau de informatie propriu-zisa."

0.2. Functiile limbajului Nu numai istoria lingvisticii, dar si cea a filosofiei si psihologiei limbajului a insistat asupra acestor tipuri de raport, propunand definitii si clasificari diferite si deplasand accentul, dupa orientare si autor, pe una sau alta din functiile limbajului. Printre cele dintai clasificari ale acestor functii este cea facuta de Karl Bhler inca din 1934, si denumita de el: "modelul organic, instrumental al limbajului"; autorul distinge, astfel, intre: 1. functia de reprezentare sau referentiala (despre obiectul discutat); 2. functia expresiva sau subiectiva (privitoare la vorbitor) si 3. functia de apel, conativa sau intersubiectiva (referitoare la receptor). Ulterior, Bhler inlocuieste acesti termeni cu: simbol, simptom, semnal, obiectul aparand ca realitate separata, la care ne putem sau nu referi. Sa mentionam ca un model oarecum asemanator ofera autoarea romanca sus-citata, insistand insa pe configuratia triadica a comunicarii si pastrand acelasi numarul functiilor limbajului: de expresie, de reprezentare si de apel.

In 1963, in Essais de linguistique gnrale I, Roman Jakobson dubleaza numarul functiilor propuse de Bhler, incluzand - in cunoscuta "hexada a comunicarii" - printre componentele esentiale, contextul si enumerand, astfel, cele sase functii care aveau sa se impuna pentru mult timp, de-acum incolo, in teoria comunicarii:1.Functia emotiva (centrata pe emitator); 2. Functia conativa (centrata pe destinatar); 3. Functia referentiala (centrata pe context); 4. Functia poetica (centrata pe mesaj); 5. Functia fatica (centrata pe contact) si 6. Functia metalingvistica (centrata pe cod), in urmatoarea configuratie:

R E F E R E N T I A L A

CONTEXT

:

:

E M O T I V A P O E T I C A C O N A T I V A

EMITATOR MESAJ DESTINATAR

:

:

F A T I C A

CONTACT

:

:

M E T A L I N G V I S T I C A

COD

Iata cum diferitele definitii ale comunicarii insista, intr-o masura sau alta, asupra mecanismelor care faciliteaza dezvoltarea interactiunii prin limbaj, asupra fenomenelor de simbolizare si asupra mecanismelor de transmitere a continuturilor: comunicarea este privita, simultan, ca proces si ca rezultatul acestui proces. Asa cum am putut constata, spre sfarsitul anilor patruzeci ai secolului trecut, cele mai multe dintre definitii converg inspre ceea ce Abraham Moles a numit schema canonica a comunicarii, la care -in ultima instanta- ar fi reductibila orice situatie reala sau fictiva de interactiune prin limbaj si care implica: a. un emitator (destinatorul lui Jakobson) - care poate fi atat o fiinta, cat si un grup de fiinte; b. un canal fizic (definit sau nedefinit) prin care mesajul sa poata circula in secvente ordonate de elemente cunoscute, reperabile si identificabile; c. un receptor (destinatarul lui Jakobson) care primeste mesajul, avand un anumit comportament observabil, consecinta a experientei bipolare la care participa; d. un cod comun, repertoriu de semne sau elemente mutual impartasite, de care emitatorul se foloseste pentru a le asambla intr-un: e. mesaj pe care receptorul va incerca sa-l identifice."Teoria comunicarii este deci, in esenta, o teorie structuralista; isi propune sa descompuna universul in fragmente de cunoastere (s.n.), capabila fiind sa intocmeasca un catalog al acestora, pentru a recompune apoi un model, simulacru al acestui univers, aplicand anumite reguli de asamblare sau de interdictie, dar ea cauta legi de ansamblu plecand de la aceste elemente, opozitii pertinente (figura/fond) si devine, prin aceasta, o atitudine dialectica opunand figura si fondul, formele si mesajul, ordinea si dezordinea, semnalul si zgomotul. Aceasta teorie s-a nascut intr-un cadru tehnic ingust, acela al randamantului mesajului telegrafic.(s.n.)"

Conventia de tip behaviorist a unei comunicari privite ca proces linear stimul-raspuns (S→R), sursa de ordine, coeziune si unitate, presupune, dupa Denis McQuail, un numar de elemente si etape implicate, care nu pot contura o singura definitie; autorul identifica un numar de 15 aspecte inerente oricarui act comunicativ:

. Simboluri, vorbire, limbaj

. Intelegere - receptare

. Interactiune, relatie - schimb activ, coorientare

. Reducerea incertitudinii - dorinta care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii

. Procesul - intreaga secventa a transmiterii

. Transfer, transmitere - miscare conotativa in spatiu sau timp

. Legatura, unire - comunicare in ipostaza de conector, de articulator

. Trasaturi comune -amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti

. Canal, purtator, ruta - o extensie a "transferului", avand ca referinta principala calea sau

"vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie)

. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informatie

. Raspuns discriminatoriu - accentuarea acordarii selective de atentie

. Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauza a raspunsului

. Intentie - accentueaza orientarea catre un scop a actului comunicativ

. Momentul si situatia - privilegierea contextului actului comunicativ

. Putere - comunicarea ca mijloc de influenta in cadrul organizational

Diversitatea aspectelor de mai sus ne-ar putea face sa ne intrebam mai degraba ce nu este comunicarea, decat ce este aceasta, extinzandu-i limitele de definire la limitele insesi ale socialului. Structuralistii - daca n-ar fi sa-i citam decat pe Lvi-Strauss, Chomsky ori Barthes - au exploatat acest reper plauzibil in evolutia a ceea ce B.Mi ge numeste "gandirea comunicationala"; raportul de echivalenta intre comunicare si societate apare la Lvi-Strauss atat in Tropice triste, cat si in Antropologia structurala, autorul concepand, asa cum am vazut, interpretarea societatii in ansamblu in functie de o teorie a comunicarii; el compara regulile, ceremonialurile si sistemele de inrudire primitive cu un vocabular sui-generis, oferind o imagine "utilizabila"a tipului de raporturi de comunicare pe care oamenii le intretineau.

Daca, pe de o parte, modelul hexadic jakobsonian al functiilor comunicarii sufera de schematism, iar, pe de alta parte, interpretarea structuralista devine ambigua prin reducerea schimbului de mesaje la comunicarea lingvistica, diagrama realizata in 1980 de Catherine Kerbrat-Orecchioni pentru evidentierea raporturilor care se stabilesc intre limbaj si realitatea desemnata prin limbaj aduce un plus de coerenta si flexibilitate, subliniind inconstanta si non-identitatea actantilor in procesul de comunicare. In viziunea autoarei, opozitia de tip saussurian limba vs vorbire este substituita prin alta: competenta vs performanta (termeni preluati din gramatica generativ-transformationala a lui Noam Chomsky), pentru a ilustra mai bine caracterul instabil, fluctuant al utilizarii limbii de la un vorbitor la altul.

a) Competenta - acceptata ca fiind innascuta si independenta de variabila socio-culturala de catre sustinatorii teoriei ineiste a aparitiei si dezvoltarii limbajului - desemneaza acea capacitate pe care o are un locutor-auditor ideal al unei anumite limbi de a construi si recunoaste un numar nelimitat de fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta si de a face comparatii intre acestea; competenta desemneaza, de fapt, cultura implicita a limbii, adica acel sistem interiorizat de reguli responsabil de intuitia gramaticala a subiectilor vorbitori. Vorbim, asfel, de o "competenta universala" constituita din regulile care se regasesc in gramaticile tuturor limbilor, complementara unei "competente particulare", constituita din regulile specifice ale unei anumite limbi.

b) Performanta - pe de alta parte, desemneaza utilizarea concreta a limbii in procesul de comunicare, sau, mai pe scurt, utilizarea, actualizarea competentelor. Atunci cand are loc procesul enuntarii, ascultarii, intelegerii sau retinerii unei fraze, performanta depinde de competenta, dar si de un un numar variabil de alti factori, cum ar fi limitele memoriei, atentia, contextul fizic si social, relatiile dintre interlocutori etc., studiul performantei fiind, in esenta, un obiectiv al psiholingvisticii si al pragmaticii. Caracterul finit al competentelor nu elimina, cel putin teoretic, posibilitatea unor performante infinite.

La polii relatiei de comunicare sunt plasate "constrangerile universului discursului", prin care se stabilesc sau se respecta limitele si particularitatile situatiei comunicative. Fara a fi numiti, emitatorul si receptorul sunt identificati datorita unor sarcini comuncationale diferite, la nivelul producerii mesajului (activitate specifica emitatorului), respectiv al interpretarii acestuia (activitate specifica receptorului); antrenarea in actul de comunicare presupune corespondenta competentelor utilizatorilor de limbaj: lingvistice si paralingvistice, ideologice si culturale etc. Determnarile "psy", imprevizibile prin configuratia lor proprie fiecarui comunicator, sunt, in general, comune tuturor fiintelor umane, gradul lor de variabilitate conturand profilul psihic individual, implicit unicitatea, irepetabilitatea fiecarui act de comunicare

Teoria mizeaza pe sursele limbajului, asa cum sunt ele enuntate de miscarea structuralista, adica deopotriva naturale, innascute, si culturale, dobandite; sursa naturala presupune premisa ca limbajul este un dat genetic al rasei umane, aparut in cadrul unei retele semantice derivata din cultura unei societati si determinate de cod, canal si context. Diferitele culturi si subculturi (acestea din urma definite ca sisteme de credinte, valori, norme si solidaritati care sustin moduri de activitati minoritare, uneori chiar parazite in raport cu societatea conventionala; dupa N.Goodman, formele distincte de comunicare in cadrul subculturilor confera un sentiment de identitate membrilor grupului) pot dezvolta pattern-uri semnificante variate in una si aceeasi situatie, ca urmare a comportamentului deprins in conditii specifice, prin practici anterioare."Ca act voluntar, comunicarea este rezultatul unei optiuni: dintr-un univers semnificant sunt alese anumite semnificatii; alegerea implica libertate, insa libertatea, in acest caz, este limitata de anumite constrangeri. (s.n.) Constrangerile discursului decurg (a) din necesitatea de a respecta corectitudinea morfo-sintactica si (b) din cadrul relativ stabil al lumii inconjuratoare, cadrul general in care se produce comunicarea si care creeaza "obiceiuri" a caror expresie lingvistica se realizeaza prin repetitii: unor situatii care se repeta le corespund mesaje identice sau comparabile."

Contextul de comunicare Daca orice interactiune - definita ca act de comunicare - este plasata intr-un context, trebuie facuta distinctia intre contextul lingvistic si contextul situational. Astfel, contextul lingvistic al unei unitati este definit de ansamblul unitatilor care o preceda sau ii urmeaza intr-un enunt sau intr-un text dat; cu un deceniu si jumatate in urma, lingvistii au inlocuit notiunea de context lingvistic cu cea de cotext , rezervand termenul general de context numai elementelor situationale, conjuncturale, neapartinand limbajului; contextul desemneaza subansamblul elementelor lumii ("extralimbajul") susceptibile sa exercite o influenta asupra caracteristicilor unui text sau ale unei fraze rostite: spatiu-timpul enuntarii, scopul comunicarii, statutul enuntatorului sau al destinatarului etc.

Orice comunicare, fie ea verbala sau non-verbala, se produce intr-un astfel de cadru bine determinat, favorabil, neutru sau aversiv, care influenteaza (amplificand, diminuand ori chiar deturnand) efectul si sensul mesajului vehiculat. Notiunea de context este una globalizanta si nu se poate supune unei abordari teoretice unitare; polisemia termenului justifica numeroasele perspective din care a fost abordat: mediu fizic, conjunctura culturala, cadru bio-socio-psihologic, interval temporal etc. Polivalenta notiunii si caracterul compozit al contextului au avut ca rezultat clasificari dintre cele mai diferite, insa indiferent de prioritatile descriptive, contextul este descris ca o entitate de o mare generalitate, cu o structura complicata, si cu o influenta imprevizibila asupra derularii schimburilor de mesaje. F. Armengaud deosebeste, astfel, patru tipuri de contexte, care pot fi insa percepute si ca tot atatea dimensiuni ale unui singur context de comunicare:

un context circumstantial (implicand pozitia interlocutorilor, identitatea, locul si timpul in care se produce comunicarea)

un context situational (compatibilitatea sociala, culturala si lingvistica dintre locutori)

un context interactional (cuprinzand inlantuirea actelor de limbaj in secvente discursive)

un context presupozitional (implicand asteptarile, intentiile, credintele, proiectele participantilor la comunicare)

Alti autori propun o taxonomie care insumeaza toate tipurile de context intr-un macrocontext:

context cotextual (contribuie la coerenta, coeziunea si functionalitatea textului in ansamblu)

context existential (raporteaza lumea reala la alternativa existentei unor lumi posibile)

context situational (identifica aportul factorilor de natura sociala - ierarhia sociala, autoritatea, varsta, sexul etc.- la modelarea sensului mesajelor)

context actional (subsumeaza gradul de intentionalitate al actului de vorbire, ca si interactiunea, cooperarea, opozitia participantilor la comunicare)

context psihologic (referitor la starile mentale si emotionale care influenteaza actiunea si interactiunea lingvistica)

Clasificarile de mai sus sunt elocvente pentru a sublinia neasteptatele oportunitati de presiune contextuala asupra actelor de comunicare; astfel, adecvarea/nonadecvarea la context - cu toate consecintele care decurg de aici - constituie o caracteristica de baza a comunicarii.

Nu mai putin importanta este actiunea inversa, a comunicarii asupra contextului; interactiunea dintre cele doua, departe de a fi unilaterala, implica - in grade diferite - si constrangeri ale comunicarii asupra contextului, acesta din urma fiind obligat sa suporte restructurari dinamice permanente: "Nu ne scaldam de doua ori in apa aceluiasi rau"- devine astfel un aforism lizibil si la acest nivel al contaminarii, al interferentei si al transferului - prin intermediul relatiei de comunicare - dinspre locutor si context. De altfel, asa cum vom observa detaliat in partea a doua a lucrarii noastre, psihoterapiile de toate orientarile au profitat enorm tocmai de pe urma premisei restructurarii, resemnificarii, recadrarii - chiar a construirii Realului prin Logos (Cf. S.Moscovici, G.Mugny).

0.4. Actantii si reversibilitatea rolului: emitator ↔ receptor Daca, asa cum am vazut, contextul este ansamblul circumstantelor de natura diversa in care are loc un act de comunicare, nu mai putin importanta este ponderea acestuia in determinarea identitatii si a relatiei in care se afla interlocutorii; acest determinism - biunivoc - focalizeaza si mai mult esenta ireductibila a oricarui act de comunicare: prezenta a minimum doi actanti, distribuiti - dupa schema clasica a comunicarii - in rolurile reversibile, intersanjabile, de emitator (expeditor sau destinator) si de receptor interlocutor, destinatar ). Din ratiuni teoretice, de simplificare, cei mai multi dintre autori - fideli modelului originar al schemei de comunicare lineare - scindeaza artificial cele doua roluri, care, in realitate, nu sunt niciodata intalnite separat in stare pura; chiar si in cazul extrem al monologului, al solilocviului, individul (singur fizic intr-un context dat) comunica cu sine (este cazul, asa cum am vazut in clasificarile operate anterior, al comunicarii denumite si intrapersonale): el este simultan emitator, de vreme ce alcatuieste si transmite mesaje, dar si receptor, intrucat devine destinatarul propriilor mesaje. Intre EU si TU distanta este atat de fragila, incat delimitarea celor doua ipostaze - in interiorul situatiei de comunicare - este denuntata ca fictiva de catre filosoful Martin Buber, de exemplu, in Eu si Tu: "Pentru om, lumea este dubla, dupa cum si atitudinea lui este dubla. Atitudinea omului este dubla in functie de dualitatea cuvintelor fundamentale. Cuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi. Un asemenea Cuvant fundamental este perechea verbala Eu-Tu. Un alt cuvant fundamental este perechea vebala Eu-Acela in care, fara sa schimbe cuvantul fundamental, Acela poate fi inlocuit cu El sau Ea. In felul acesta, si Eu rostit de om este dublu la randul sau. Caci Eu din cuvantul fundamental Eu-Tu este altul decat cel din cuvantul fundamental Eu-Acela. Cuvantul fundamental Eu-Tu intemeiaza lumea relatiei."

Gramatica a instaurat extrem de stabil ipostazele umane in interlocutie; atat emitatorul, cat si receptorul pot fi unici (in comunicarea interpersonala/intrapersonala) sau multipli (in comunicarea in grup sau in masa). Pronumele personale (formulate sau subintelese) sunt cele care exprima rolul unei persoane in orice act de comunicare: persoana I, la singular (eu) corespunde emitatorului unic, iar la plural (noi), emitatorului multiplu, in timp ce persoana a II-a, la singular (tu) desemneaza receptorul unic, iar la plural (voi), receptorul multiplu. Emile Benveniste a evidentiat relevanta gramaticala a unei analize pragmatice a dialogului, in situatia in care cei doi actanti sunt desemnati prin pronume autonome, subliniind coeziunea dintre lingvistica structurala si pragmatica in problema reflectarii pronominale a strategiilor de comunicare si legaturile de conditionare intre relatiile dintre interlocutori si raportarea lor la referenti:"La fel ca numele propriu, social, EU reprezinta, in instanta discursiva desemnarea autica a celui care vorbeste: este numele sau propriu de locutor, prin care un vorbitor, numai si numai el, se refera la el insusi in calitatea sa de vorbitor, apoi il denumeste vis- vis de el pe TU si, in afara dialogului, pe EL." Autorul observa ca neimplicarea in comunicarea directa a persoanei a III-a, lipsa de unicitate referentiala si comportamentul sintagmatic diferit al persoanelor I si a II-a ar justifica insasi excluderea persoanei a III-a din paradigma pronumelui personal si tratarea ei ca o nonpersoana gramaticala: "Orice persoana sau mesaj presupune raportul dintre trei entitati: doua care discuta referitor la o a treia, muta sau absenta. Nu mai pot exista si altele, pentru ca tertul ii personifica pe ceilalti, precum corul antic. El este acela care nu face decat sa asiste la drama, figurant sters, nu departe de a fi doar o simpla prezenta. Inegalitatea ce diferentiaza aceste trei entitati: eu, tu, el este marcata geometric in spatiu prin importanta descrescatoare pe care eu-l, tronand in centrul actiunii, o atribuie persoanelor si lucrurilor care se indeparteaza de el. Tu-ul ramane indeajuns de aproape ca sa fie socotit drept un confident caruia i se cere un sfat, sau i se da un ordin. Cat priveste acest el, despre care se vorbeste, acesta se pierde departe, in multime, nefiind decat reprezentantul ei simbolic. Este "Celalalt", cum ar spune Platon."

0.5. Mesajul, codul, canalul. Definit succint, mesajul constituie - in viziunea modelului linear al comunicarii - acea succesiune de semne prin care se exprima informatia, atitudinea sau emotia pe care emitatorul o transmite unui receptor si pe care acesta o percepe si o interpreteaza. Studiul semnului - ca material propriu-zis al comunicarii - face obiectul semiologiei, stiinta supraordonata lingvisticii si a carei aparitie era anticipata de Saussure: "Limba este un sistem de semne ce exprima idei si, prin aceasta, este comparabila cu scrierea, alfabetul surdo-mutilor, riturile simbolice, formele de politete, semnalele militare etc. Ea este pur si simplu cel mai important dintre astfel de sisteme(s.n.) Se poate concepe, deci, o stiinta care sa studieze viata semnelor in cadrul vietii sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei generale; noi o vom numi semiologie (de la grecescul semeion -"semn").

Spre deosebire de Saussure - care integra lingvistica in semiologie intr-o pozitie centrala, considerand maxima eficienta comunicarii prin intermediul sistemului semnelor verbale, R. Barthes - pornind de la premisa ca limba poate reda orice alt sistem de semne - include semiologia in lingvistica, preconizand chiar o "translingvistica" care sa cuprinda sistemele de semne specifice modei, culturii de masa, publicitatii s.a., toate acestea fiind reductibile la semnul lingvistic."Teritoriul translingvisticii incepe acolo unde se sfarseste fraza - teritoriul lingvisticii - si se poate defini pornind de la lingvistica datorita tocmai comunitatii de substanta."

Scoala anglo-americana reprezentata prin Ch.S.Peirce merge chiar pana la luarea in discutie a eludarii partiale a actantilor umani in desfasurarea comunicarii, considerand ca teoria actelor de comunicare poate fi aplicata si fenomenelor care nu poseda un emitator uman, daca sunt orientate spre un destinatar uman: fenomene meteo, simptome de boli etc.

In cadrul mesajului, semnificatia semnelor lingvistice este data de forta cu care acestea opereaza - simultan - selectii sintagmatice si paradigmatice; avand rareori o semnificatie fixa, si, cel mai adesea, un potential de semnificare, semnele isi actualizeaza acest potential, asa cum am vazut anterior, numai in cadrul unui context, mesajul fiind, in cele din urma, suma unor factori foarte heterocliti: pozitia in enunt, datele lingvistice ale pre-textului si ale post-textului, coocurenta unor unitati suprasegmentale, sau circumstante de natura sociala, culturala, spatiala, temporala ori factori tinand de identitatea si tipul de relationare al actantilor etc. Ceea ce directiile ulterioare ale teoriei comunicarii aveau sa stabileasca cu prisosinta, era deja intuit: in ultima instanta, ponderea masiva a semnificatiei unui mesaj sta in relatia pe care acesta o instaureaza intre co-participantii la actul comunicarii: "Orice interactiune verbala reprezinta o negociere activa intre vorbitor/text si ascultator/cititor, o transformare activa a materialului brut intr-un produs cu o anume semnificatie.

Pentru a putea deplasa un continut mental abstract intr-un mesaj articulat din secvente semnificative - la indemana receptorului, emitatorul este silit sa transforme intentia sa de comunicare in forma simbolica a unui cod, alegerea acestuia fiind adecvata la competentele comunicationale ale interlocutorului. Corpus de forme simbolice - codul cumuleaza, in structura sa, rezultatul unei evolutii cultural-istorice anterioare indelungate, depinzand, poate, cel mai mult dintre toate elementele hexadei comunicationale, de contextul fizic, geografic al enuntarii; de aici diversitatea idiomurilor, granitele administrative impunandu-le, astfel, pe cele lingvistice. "Cel mai bun exemplu de simbolic este codul limbii pe care o vorbim. Desigur, se intampla ca unii sa refuze acest cod, ceea ce da nastere la autism, dar, de regula, a comunica presupune sa accepti aceasta orchestra fara modificari excesive si sa-ti introduci discret propria voce sau interpretare in jocul general. A pretinde sa creezi in intregime codul ar fi la fel de inutil ca incercarea de a plati cu o moneda pe care ai inventat-o tu."

Modelului originar si restrans al notiunii de cod - ca sistem conventional explicit - Umberto Eco a propus sa i se substituie un concept largit inferential si care sa tina seama de relatia dialectica dintre codul emitatorului mesajului si codul destinatarului - asa numita "cooperare interpretativa".

Discutiile traditionale au acreditat o definire a codului oral prin opozitie neta cu cel scris si, legat de acesta, o caracterizare a oralului prin valori negative ale trasaturilor, determinand scrisul sa constituie "norma de prestigiu intr-o comunitate. In privinta folosirii concrete a formelor orale si scrise ale comunicarii, situatia curenta este reprezentata de ceea ce s-ar putea numi "monoglosie": individul obisnuit stapaneste normele comunicative ale codului oral, practic singurul pe care il utilizeaza constant. "Diglosia" cod oral/cod scris reprezinta o situatie dezirabila, dar insuficient raspandita; normele lingvistice ale comunicarii orale nu pot fi determinate prin raportare la normele comunicarii scrise, oralul avandu-si propriile sale norme, determinate, in special, de structura contextului situational Regulile, libertatile si constrangerile codului oral (cf. L. Bellenger - L'expression orale) difera de cele ale codului scris, fiind produsul unor procese de interactiune mai generale.

In sfarsit, canalul - a carui importanta in schema clasica a comunicarii era surclasata de celelalte elemente, dar care, in prezent, tinde sa se confunde cu insasi esenta comunicarii, datorita extensiei spatiale uluitoare si a rolului lui incontestabil de liant social - reprezinta calea pe care circula, intr-un sens sau altul (E↔R) mesajul. Aceasta cale de transmitere a informatiei intre o sursa si un receptor se poate defini ca un "canal perfect" in cazul ideal in care transmiterea informatiei - circulatia mesajului - se desfasoara fara erori, cazul contrar constituindu-l "canalul cu zgomot", prin care informatia sufera deformari. Ulterior, asa cum vom vedea, metodele teoriei informatiei permit gasirea debitului de trecere al canalului spre a asigura transmiterea intregii informatii fara intarzieri sau deformari. Aceleasi metode vor permite, de asemenea, gasirea, pentru un nivel dat de zgomot, a redundantei pretinse a sursei de informatie. Asa cum vom observa in continuare, in cadrul comunicarii interpersonale, "fata in fata", orientarile ulterioare vor aduce in discutie conceptul de pluricanalitate: verbalul, auditivul, vizualul, olfactivul, tactilul se presupun reciproc si se integreaza in cadrul aceluiasi mesaj; rolul acestei pluricanalitati in codarea /decodarea mesajului este esential in anumite tipuri de terapii si tehnici de modelizare comportamentala, cum sunt cele ale Programarii Neuro Lingvistice, asupra carora vom reveni detaliat.

0.6. Comunicarea in cadrul modelului cibernetic. Daca schema clasica Emitator-Canal-Receptor - simbolizand legatura spatio-temporala si transferul de forme prin utilizarea unor coduri comune (intre care limbajul detine rolul primordial, toate celelalte fiind reductibile la acesta) - permitea analiza diferitelor tipuri posibile de comunicare prin simplificarea limitativa a acestora la un raport previzibil linear, de tip telegrafic, acest model canonic a facut, treptat, obiectul unor adaugiri succesive, datorate aparitiei si impunerii in campul de cercetare a unor autori apartinand unor domenii stiintifice diferite (fenomenul de comunicare reprezintand tema care se intersecteaza cu cele mai multe si mai diverse discipline: de la filologie, filosofie, logica, psihologie, psihoterapie si antropologie, pana la stiintele medicale, biologice, socio-umane, tehnice si, nu in ultimul rand, informatice).

Astfel, perioada anilor '60-'70 a secolului trecut a marcat o abandonare evidenta si progresiva a modelului linear in favoarea celui circular: modelul traditional, telegrafic, de comunicare pierde teren sub presiunea abordarii sistemice a comunicarii, bazata pe acceptarea pluricanalitatii si a diversitatii de codare, dar, mai ales, pe fenomenul de retroactie. Acesta desemneaza un mecanism caracterizat printr-o reactie de la efect la cauza ("feed-back") - adica exact contrariul a ceea ce teoriile anterioare ale conditionarii clasice, de tip stimul→raspuns, sustinusera atata timp.

Daca in preajma izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial, lingvistica isi croise deja un nou drum sub directia lui Sapir si a lui Bloomfield, punandu-se bazele unei noi teorii a limbajului, imediat dupa aceasta perioada framantata si confuza apar o serie de abordari noi, extrem de interesante. Rosenblueth si Wiener pun bazele a ceea ce va fi numita mai tarziu cibernetica, extrapoland in domeniile biologiei, lingvisticii si organizarii sociale ceea ce inginerii descoperisera la mecanismele autoreglatoare. Cu un an dupa ce Craik reformula problema modului in care sunt codificate mesajele in sistemul nervos central, la Princeton, von Neumann si Morgenstern puneau bazele teoriei jocurilor. Dintre aceste nume, se detaseaza pregnant cel al lui Norbert Wiener: Cybernetics or control and communication in the animal and the machine apare in anul 1947, iar The humain use of hmain beings, in 1949. Matematician ca formatie, Wiener se inscrie in acea traditie de cercetare inaugurata de matematicianul britanic A.M.Turing, autorul proiectului utopic al acelui homo communicans, despre care P.Breton scria ca "era o fiinta fara interioritate, fara corp", care nu exista decat prin informatie si schimb, intr-o societate devenita transparenta si dominata de noile "masini de comunicare". Autor al teoriei sistemelor, Norbert Wiener demonstreaza ca aceasta este, in acelasi timp, o stiinta a organismelor umane si ne-umane, ivita din similitudinile comportamentale observabile intre biologie si tehnica: "Societatea poate fi inteleasa numai prin intermediul unui studiu al mesajelor si al facilitatilor de comunicare de care dispune (.) Scopul ciberneticii este sa dezvolte un limbaj si tehnici care sa ne permita sa atacam problema reglarii comunicatiilor in general si, de asemenea, sa descoperim repertoriul convenabil de idei si tehnici pentru a clasa manifestarile lor speciale conform anumitor concepte. A trai eficient inseamna a trai cu o informatie adecvata. Astfel, comunicarea si reglarea privesc esenta vietii interioare a Omului, chiar daca ele se refera la viata lui in societate.(s.n.)"

Importanta modelului cibernetic, din punctul de vedere al comunicarii, o depaseste pe cea a analizei sistemice, cu care adesea se confunda; aceasta din urma, dezvoltata de L.V. Bertalanfy in General system theory si imbogatita de autori ca W.R. Ashby sau J.W. Forrester, deplaseaza accentul de pe fenomenele structurale pe cele functionale, facilitand alegerea modurilor de actiune a elementelor hotaratoare, de preferinta in sistemele inchise (sau in sistemele deschise aflate in echilibru dinamic, adica in homeostazie)

Alaturi de matematicieni, doi ingineri Claude Shannon si Warren Weaver, cercetatori de la "Bell Telephone", elaboreaza in 1949 Teoria matematica a comunicarii, punand bazele a ceea ce numim azi teoria informatiei; formula lor a permis trecerea de la entropia (in crestere ireversibila in orice sistem inchis) masurand gradul de complexitate sau de dezordine, la informatie: aceasta, prin emisie de semne si mesaje, anuleaza (reduce) entropia, iar informatia primita printr-un sistem deschis constituie masura reducerii incertitudinii sau dezordinii. Valoarea informatiei creste o data cu numarul elementelor noi sau imprevizibile continute de mesaj: astfel, informatia poate fi definita drept cantitatea de noutate transmisa receptorului. Li s-a reprosat celor doi autori ca au eludat interactiunea cu receptorul, sau ca au neglijat componenta semantica a mesajelor; obiectii prin care cei doi nu s-au simtit vizati, scopul lor initial fiind, de fapt, atins: atenuarea fenomenelor perturbatoare, a zgomotelor oricarui canal de comunicare si propunerea unei teorii care sa permita ameliorarea randamentului lantului informational. Toate aceste revolutii in stiinta comunicarii au frapat prin simplitate, eleganta si forta, schimband istoria. In prezent, tot mai numeroase modele - dintre care amintim pe cel al complementaritatii comunicative, al orchestrei (Palo Alto), sau al contractului comunicativ - tind sa inglobeze perspectiva interactionist-constructivista asupra comunicarii, implicand si valorificand dimensiunile co-textuale si con-textuale ale fenomenului comunicativ, atat sub aspect verbal, cat si sub aspect non-verbal.

Identificarea, clasificarea si analiza minutioasa a formelor acestui fenomen atat de complex - comunicarea - au stat in permanenta la baza studiului acesteia, diversificand puncte de vedere si operand distinctii in functie de criterii extrem de heteroclite, printre care evidentiem:

a) nivelul interactiunii: comunicare intra si inter-individuala, comunicarea in grupul mic, comunicare publica si comunicare mediatica ;

b) finalitati: comunicare accidentala, comunicare instrumentala, comunicare subiectiva, dar si comunicare defensiva, comunicare informativa, comunicare persuasiva sau fatica;

c) coduri utilizate: comunicare verbala (orala sau scrisa), comunicare non verbala, comunicare paraverbala;

d) continut: comunicare referentiala, comunicare operational-metodologica, comunicare atitudinala ;

e) natura informatiei, in functie de emisfera cerebrala dominanta vs non-dominanta, conform teoriei bilateralizarii limbajului: comunicare digitala/comunicare analogica;

f) statutul partenerilor: comunicare verticala, comunicare orizontala etc.

La jumatatea secolului trecut apare si se dezvolta problematica retelelor de comunicare. Cele dintai contributii - legate de nume ca: R.Lippit, H.J.Leavitt, R.F.Bales, R.K.White - imbogatesc cercetarile experimentale privind teoria comunicarii cu date noi despre: structuri comunicative si tipuri de retele; centralitate comunicationala si roluri de conducere; eficienta tipurilor de retele in cadrul grupurilor centrate pe sarcina; satisfactia psihosociala si structurile comunicative de grup; raportul dintre structurile afective de grup si tipul de retea etc. Astfel, in 1965, C.Flament, in studiul sau consacrat acestei tematici, intitulat "Rseaux de communication et structures de groupe", continua analiza aspectelor sus-mentionate, dar pune accentul pe dinamica a doi factori: structura retelei si cea a sarcinii. Astfel, o retea de comunicare desemneaza un ansamblu de mijloace sau canale de comunicare existente in cadrul unui grup, avand tipuri de structuri diferite, prin care se pot influenta performanta, coeziunea, stabilitatea si satisfactia grupului. Astfel, reteaua in cerc (structurata pe echidistanta si independenta membrilor unii fata de altii - non-subordonati unui sef) este putin performanta, dar apreciata de membrii sai, in timp ce reteaua in forma de roata (fiecare membru este subordonat direct unui sef-centrul rotii) mai putin activa, este centrata in jurul unui leader, facilitand performanta.

O teorie asemanatoare avanseaza Jurgen Ruesch (co-autor, impreuna cu G. Bateson, la Communication. The Social Matrix of Psychiatry) - delimitand sistemele de comunicare (sau retele de comunicare) in: a) intraindividuale - organismul, in totalitatea sa, poate fi privit ca un "instrument de comunicare", echipat cu organe emitatoare, transmitatoare si receptoare; b) interindividuale - grupul, familia, societatea sunt tot atatea "retele extinse de comunicare"; c) supraindividuale - analoga conceptiei organiciste (Cf.R.Worms - Organisme et socit asupra societatii - oganizarea sociala din cadrul unei natiuni este comparabila cu cea anatomica-individuala; astfel, scrie Ruesch: "In cadrul definit al unei natiuni, de exemplu, mesajele provenin la frontiere si din celelalte parti ale tarii sunt transmise - prin intermediul unei retele complexe - capitalei, apoi retransmise celorlalte localitati. Aceste mesaje pot fi transmise prin radio, telefon, telegraf, ori prin viu grai; mesajele tiparite pot fi expediate prin aer, cu vaporul, cu trenul, cu masina, pe jos sau pe cal.(.) Fiecare statie-releu poate altera, amplifica, condensa ori prescurta mesajul original pentru a-l utiliza pe plan local; nu rareori se intampla ca, dupa un astfel de lung tranzit, orice asemanare intre forma initiala a mesajului, si cea finala, sa fie pura coincidenta." In ceea ce priveste abordarea experimentala si teoretica a comunicarii persuasive, initiata in cadrul scolii de la Yale, aceasta a starnit un interes pregnant prin problematica procesualitatii sugestive si a mult disputatei schimbari atitudinale. Extrem de numeroase cercetari - acoperind o vasta arie spatio-temporala - au continuat, in paralel, sa exploreze si sa analizeze fiecare pol al triadei clasice a comunicarii:

- sursa (emitator) - credibilitate, competenta, atractivitate, putere recompensatorie (pozitiva sau negativa) etc.

- mesaj - ancorare, primaritate, recenta, asimilare si contrast, structura mono sau bilaterala, ponderea argumentarii etc.

- receptor (destinatar) - caracteristici personale, competenta, pozitie activa/pasiva, reactanta, statut vis--vis de referent, 'imunizare defensiva'.

Referitor la acest din urma concept - aparut ca reactia fireasca, de "legitima aparare" in fata invaziei informative (la care au contribuit si noile modele si teorii ale comunicarii, prin amploarea pe care au permis-o comunicarii in masa), el este cel care l-a facut pe Jean Cazeneuve sa conchida, inca din 1976, nebanuind ceea ce avea sa urmeze: "Individul, inecat de valul de informatii, ar putea fi transformat intr-o masina de inregistrat, daca nu ar deveni, dupa ce atinge un anumit prag, indiferent la un surplus de stimuli. Una din concluziile cele mai evidente a unor studii recente este ca nu se poate, prin reteaua de comunicare, sa faci orice vrei din indivizii in cauza. Ceea ce se comunica nu este neaparat integrat de personalitate(s.n.)".

CONCLUZII Indiferent de perspectiva de abordare - clasica sau sistemica - notiunea de comunicare ignora, prin insasi esenta sa, ideea de granita; situata sub imperativul interdisciplinaritatii, comunicarea a dominat secolul trecut (care si-a disputat aparitia si confruntarea celor doua mari modele: linear si circular) si pare sa aibe toate sansele sa-l monopolizeze pe cel de acum. Daca, asa cum am vazut in acest succint capitol, modelul linear (dominat de perspectiva behaviorista, care a facut din schema clasica E→M→R o proiectie a conditionarii unidirectionale S→R) a fost treptat detronat in favoarea celui circular, diversificarea si intensificarea interesului pentru toate formele de comunicare: verbala, nonverbala si paraverbala se mentin, ca si predilectia pentru analiza comparativa a functiilor comunicarii, in care doua perspective distincte se remarca: cea instrumentala si cea constructivista. Prima analizeaza functiile comunicarii in cadrul grupului, avand ca numitor comun conceptia unei comunicari privite ca instrument social; cea de-a doua postuleaza faptul ca individul care comunica, "l'homme communiquant" (R.Ghiglione), nu este o oglinda pasiva care reflecta realitatea, ci, mai degraba, constructorul acestei realitati.

Retrospectiva sumara a principalelor repere si modele comunicationale (clasice si sistemice, lineare si circulare) etalate de-a lungul unui intreg secol, retrospectiva eficace prin insasi simpla ei intreprindere, este menita sa confere un plus de pertinenta oricarui demers teoretic asupra relatiei de comunicare interpersonala in general, si, in cadrul acesteia, asupra comunicarii organizationale in special. Pe de alta parte, traversarea avatarurilor acestui fenomen complex - comunicarea (in care suntem imersati, ca si-n social, din prima pana in ultima clipa a vietii noastre)- nu ni-l face obligatoriu mai accesibil, dar ne permite, cel putin, sa-i aproximam o harta.