RAMURILE /GENURILE ORATORIEI (JUDICIAR, DELIBERATIV, EPIDICTIC)

RAMURILE /GENURILE ORATORIEI (JUDICIAR, DELIBERATIV, EPIDICTIC)

De mai bine de doua milenii mii de ani retorica impregneaza toate disciplinele, in calitatea sa de stiinta a limbajului si implicit si a metalimbajului. Orice stiinta, orice domeniu de activitate recurge la retorica pentru a expune si a a formaliza o idee, pentru a degaja principalele argumente, pentru a stabili legaturile si a le prezenta sub o forma convingatoare, agreabila si usor de inteles de cat mai multi.

Oratoria clasica distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstantelor/situatiilor de comunicare si auditoriului caruia ii sunt destinate

Astfel, in retorica clasica, oratoria era impartita in trei ramuri:

1. oratoria judiciara;

2. oratoria deliberativa (sau legislativa);

3. oratoria epidictica (sau "demonstrativa", "ceremoniala")

Atit in analiza discursurilor, cat si in elaborarea acestora, prima etapa o constituia recunoasterea tipului potrivit de oratorie. Aristotel asocia fiecarui tip de oratorie un aspect legat de timp (trecut, prezent, viitor), un numar de obiective si locuri de inventie adecvate :

Ramura a oratoriei timp obiective topice/locuri speciale de inventie

Judiciar trecut acuzare/aparare justitie/injustitie

Deliberativ viitor sustinere, bun/nedemn

sfat/avertisment avantajos/neavantajos

epidictic prezent lauda/blam virtute/viciu

Este evident ca aceste categorii nu acopera toate tipurile discursului (sau ale oratoriei) posibile. Ele se dovedesc folositoare in analiza retorica, datorita faptului ca ele se concentreaza asupra situatiilor sociale si de comunicare in care persuasiunea joaca un rol important si asupra unei largi categorii de intentii (obiective, scopuri).

Ramurile oratoriei sunt strans legate de procesele de stabilire a problemelor controversate , in dezbateri .

Genul judiciar

Oratoria judiciara aduce si /sau produce argumente despre evenimente trecute in acord cu topicele de inventie speciale descrise de Aristotel ca adecvate pentru aceasta ramura a oratoriei la nivelul axelor -just/injust, bine/rau. Initial era folosita doar in tribunal si era orientata spre acuzare sau aparare

Exordiul din Cicero, In Catilinam, 1, 1 si 2 este un bun exemplu pentru ilustrarea genului judiciar :

"Pana cand, in sfarsit, Catilina, vei abuza de rabdarea noastra? Cat timp inca nebunia aceasta ta isi va bate joc de noi? Pana la ce limita se va arunca indrazneala ta neinfranata? Oare nu te-au impresionat deloc garda de noapte a Palatinului, nici strajile orasului, nici teama poporului, nici adunarea tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte intarit destinat sedintelor senatului, nici chipurile si privirile acestora? Nu intelegi ca planurile tale sunt descoperite? Nu vezi ca deja conspiratia ta este impiedicata prin cunoasterea ei de catre toti acestia? Consideri ca vreunul dintre noi nu stie ce ai facut azi-noapte, ce ai facut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai chemat la intrunire, ce hotarari ai luat? O, ce timpuri! O,ce moravuri!Senatul cunoaste aceste lucruri, consulul le vede, acesta totusi traieste! Traieste? Ba mai mult, vine chiar in senat, participa la sedinta publica, alege si desemneaza din ochi pentru omor pe fiecare dintre noi; noi insa, barbati curajosi, avem impresia ca facem destul pentru republica daca evitam furia si armele acestuia."

Genul deliberativ

Numit adesea si oratorie "legislativa", genul deliberativ a fost legat la inceput exclusiv de modul de vorbire specific mediilor/claselor politice. Aristotel considera patru topice de inventie speciale caracteristice , care tin de oratoria deliberativa situate pe axele: bine, rau, avantajos, dezavantajos. Oratoria deliberativa cuprindea in perioada clasica orice comunicare situata pe o pozitie pentru sau impotriva unei actiuni (viitoare) .

Orientarea spre viitor a genului deliberativ reprezenta de fapt proiectia actiunii unor legi sau actiuni politice¹¹.

Un exemplu semnificativ pentru oratoria deliberativa il constituie urmatorul fragment din Discursului inaugural rostit de John F. Kennedy la Washington D.C. pe 20 ianuarie 1961:

"Suntem astazi martori nu la victoria unui partid, ci la sarbatorirea libertatii, care simbolizeaza in acelasi timp un sfarsit si un inceput, o innoire precum si o schimbare. Am jurat in fata voastra si a Celui Atotputernic acelasi solemn juramant pe care l-au depus si inaintasii nostri acum un secol si trei sferturi in urma.

Lumea s-a schimbat mult de atunci. Pentru ca, acum, omul detine in mainile sale de muritor puterea de a inlatura toata saracia umana precum si toate formele de viata umana. Si totusi, aceeasi credinta revolutionara pentru care au luptat inaintasii nostri ne anima si astazi, credinta ca drepturile omului sunt date nu de generozitatea statului ci de mana lui Dumnezeu.

Nu putem indrazni sa uitam ca noi suntem mostenitorii acelei dintai revolutii. Sa lasam cuvantul sa mearga inainte si sa spunem, prietenilor si semenilor nostri, ca torta a fost predata noii generatii de americani, nascuti in acest secol, domoliti de razboi, disciplinati de o pace grea si amara, mandri de mostenirea trecutului si fara dorinta de a fi martori sau a permite disparitia acestor drepturi ale omului carora natiunea noastra le-a fost mereu credincioasa si pentru care si noi, astazi, luptam acasa si pretutindeni in aceasta lume.

Poporul trebuie sa stie, fie ca ne vrea binele sau raul, ca vom plati orice pret, vom suporta orice povara, vom face fata tuturor greutatilor, ne vom ajuta prietenii, ne vom opune oricarui dusman pentru a asigura supravietuirea si victoria libertatii. Pentru aceasta si multe altele ne angajam solemn.

Vechilor nostri aliati, cu care impartasim traditii culturale si spirituale comune, le promitem loialitatea prietenilor fideli. Daca suntem uniti, putine sunt faptele pe care sa nu le putem realiza impreuna. Daca suntem dezbinati, putine sunt faptele pe care le putem realiza, pentru ca nu vom putea face fata grelelor provocari daca, la nevoie, nu suntem uniti.

Salutam cu bucurie acele state care si-au dobandit libertatea si le incredintam ca eliberarea lor de sub jugul colonial nu va fi inlocuita de o alta tiranie de otel. Nu ne asteptam ca ele sa ne sustina ideile. Dar intotdeauna vom avea speranta ca isi vor sprijini libertatea si nu vor uita ca, in trecut, cei care s-au crezut, prosteste, puternici calarind pe spinarea unui tigru, au sfarsit-o in stomacul acestuia.

Celor multi care locuiesc pe aceasta lume in colibe sau sate si se chinuie sa iasa din mizerie, le fagaduim ca ii vom ajuta, atat cat este nevoie, si asta nu pentru ca si comunistii ar face acest lucru sau pentru ca am avea nevoie de voturile lor, ci pentru ca asa este drept sa fie. Daca o societate libera nu ii poate ajuta pe cei multi si nevoiasi, nu-i va putea salva nici pe cei putini si bogati/avuti.

Republicilor surori cu noi, aflate la sud de granita noastra, le facem o promisiune speciala: vom transforma vorbele noastre in fapte bune, intr-o noua alianta intru progres, pentru a ajuta oamenii liberi si guvernele libere sa se descatuseze de saracie. Dar aceasta revolutie pasnica a sperantei nu trebuie sa devina o prada pentru puterile ostile. Toti vecinii nostri sa stie ca noi le vom fi alaturi impotriva agresiunii si a subversiunilor, oriunde s-ar afla in America. Si toate puterile sa afle ca aceasta emisfera doreste sa ramana stapana in casa ei."

Genul epidictic

Termenul grec epideicticos are sensul "potrivit pentru a fi aratat". De aceea, aceasta ramura a oratoriei este adesea numita oratorie "ceremoniala" sau "demonstrativa". Oratoria epidictica a fost orientata spre ocazii publice, spre prezent ( aici si acum). Ceremoniile funerare sunt exemple tipice de actualizare a oratoriei epidictice. Scopurile urmarite in cadrul oratoriei epidictice sunt de a lauda sau de a blama si , de aceea, lunga istorie a encomium-urilor si a invectivelor, in manifestari diverse, poate fi inteleasa in traditia acestui gen. Aristotel atribuia "virtutea " si "viciul" ca topice speciale de inventie care tin de oratoria epidictica. Genul epidictic are adesea rolul de a intensifica adeziunea la valorile fara de care discursul care indeamna la actiune nu ar putea sa emotioneze

Un exemplu de text apartinand acestui gen il constituie fragmentul extras din Discursul rostit la BBC, 6 iunie 1944 de Charles de Gaulle :

"In natiune, in Imperiu, in armate nu mai este decat una si aceeasi vointa, una si aceeasi speranta. In spatele norului atit de greu de sange si de lacrimile noastre iata reaparu soarele maretiei noastre."

CATEGORIILE (CANOANELE) RETORICII CLASICE

1. INVENTIUNEA (INVENTIO)

2. DISPOZITIUNEA (DISPOSITIO)

3. ELOCUTIUNEA (ELOCUTIO)

4. MEMORIA (MEMORIA)

5. DECLAMAREA (PRONUNTATIO)

Canoanele retoricii clasice priveau atat actul enuntarii (memoria si pronuntatio), cat si regulile de constructie ale enuntului, adica discursul propriu-zis (inventio, dispositio,elocutio).

Aceste categorii erau folosite in analiza critica a discursului si ofereau modele in educatia retorica ce viza insusirea regulilor de generare a discursului.

De-a lungul secolelor tratatele de retorica au pus in evidenta aceste cinci categorii dar au favorizat un tratamentul lor inegal dintr-o dubla perspectiva : calitativa si cantitativa . Astfel, memoria si pronuntatio au primit mai putina atentie. Categoria inventio a reprezentat domeniul de intersectie intre retorica si dialectica din punctul de vedere al incadrarii in sistemul pedagogic. In competitia dintre aceste discipline, retorica a fost redusa adesea la elocutio.

Desi cele cinci canoane ale retoricii acopera zone de interes in pedagogia retorica, acestea nu pot fi intelese doar in cadrul educational al disciplinei retorice. Tratatele de retorica se opresc de asemenea asupra resurselor abilitatilor retorice specifice si asupra tipurilor de exercitii retorice concepute sa promoveze aptitudinile lingvistice.

Retorica antica a impus o viziune conform careia textul trebuie sa fie pus in valoare de un ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice pana la cele non-verbale cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentatia retorului.

1. INVENTIUNEA (inventio) <lat.invenire a gasi, a afla.

Este legata de categoriile gandirii si in relatie cu locurile comune (gr.topoi) numite locuri ale inventiei cum ar fi, de exemplu, cauza si efectul, comparatia etc.

Inventiunea este categoria retorica aflata in stransa relatie cu logosul, fiind orientata asupra a ceea ce autorul doreste sa spuna mai degraba decat asupra modului in care aceasta poate fi spus. Inventio descrie latura argumentativa, persuasiva a retoricii. Aristotel definea in primul rand retorica ca inventio al carei scop este sa "descopere cele mai valabile mijloace de persuasiune "

2. DISPOZITIUNEA (dispositio)

Aceasta categorie priveste modul in care se organizeaza un discurs sau un text . Numele latin dispositio inseamna "plasare". In retorica antica, dispositio se referea doar la ordinea observabila intr-o oratie/discurs, dar termenul si-a largit sfera semantica incluzand toate consideratiile legate de oragnizarea unui discurs (de mari dimensiuni).

Dispositio in oratia/discursul clasica cuprindea urmatoarele parti: exordiu, naratiune, discutie sau confirmare, peroratie. ¹⁴

Cicero stabileste legaturi intre anumite strategii retorice si partile caracteristice oratiunii/discursului. Astfel, in exordium este necesar ca oratorul sa-si stabileasca autoritatea. De aceea , se recurge la aprecieri etice (legate de ethos). In celelalte patru parti ale oratiei/discursului se folosesc in special argumente logice (logos).In concluzie, se recurge la apeluri emotionale (pathos)

Dispozitiunea se refera la ordonarea acestor mijloace de persuasiune, inlantuirea si repartizarea argumentelor din care va rezulta organizarea interna, compozitia generala si planul discursului.

Discursul este organizat dupa legile logicii, ale psihologiei si ale sociologiei. Organizarea discursului ca si maniera de a-l construi si de a pune in evidenta anumite puncte sunt diluate azi in tehnicile de compozitie si de dizertatie.

Exordiu

Partea de inceput a discursului cu functie esential fatica, cuprinde un expozeu scurt si clar al problemei care va fi tratata sau a tezei care va fi demonstrata.

Oratorul poate sa insereze la inceput o prezentare a sa. Reprezinta faza de deschidere a unui discurs.

Naratiunea

Reprezinta expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat.Acest expozeu trebuie sa para obiectiv: logosul va precumpani fata de ethos si de pathos. Aceasta cere claritate, concizie, credibilitate.

Confirmarea

Regrupeaza ansamblul de probe si este urmata de o respingere care distruge argumentele adverse.

Se utilizeaza:

-exemple,

-entimema,

-amplificarea¹⁵ care permite trecerea de la "cauza" la "problema" .

Amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri si digresiuni¹⁵, de formulari patetice, de amintiri si citate, de fraze si cuvinte sinonime. Confirmarea recurge la logos, dar si la pathos pentru a provoca emotii (mila, indignarea) in cadrul oferit de acumulari si cascade de argumente ¹⁷ expuse simultan cu discutarea motivelor.

Peroratia

Este secventa compozitionala care incheie discursul putand fi mai extinsa sau mai restransa

Peroratia recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenta), la apeluri emotionale, si la o structura recapitulativa (in care se rezuma argumentatia).

3. ELOCUTIUNEA (ELOCUTIO)

Reprezinta faz de redactare a unui discurs, punctul unde retorica intalneste literatura.

Elocutiunea nu priveste metodele de prezentare orala a unui discurs ci insista asupra stilului, a redactarii , a organizarii acestuia in detaliu. Elocutio face apel in principal la figuri, la alegerea si dispunerea cuvintelor in fraze, la producerea efectelor de ritm (prozodie, omofonie)

Din aceasta perspectiva se poate spune ca retorica nu este doar o clasificare ampla a figurilor perspectiva favorizata in anumite perioade si care a facut sa fie perceputa de multi ca o tehnica rebarbativa¹⁹.

Stilulul reprezinta un concept complex care depaseste sensurile stil personal sau folosirea figurativa a limbajului. Din pacate, sfera retoricii a fost adesea redusa la interpretarea stilului ca un invelis atragator sau ornamentat al ideilor.

In retorica clasica si renascentista, stilul era privit ca ornamentare in sensul original al cuvantului (lat. ornare : a potrivi sau a asigura), adica ornamentarea insemna exprimarea ideilor in cuvinte si expresii adecvate pentru indeplinirea intentiilor. Stilul este strans legat de notiunile retorice de decorum si audienta prin adecvarea mesajului la gandire si a expresiei la un anumit public.Stilul cuprinde alegerea lingvistica atat la pe scara mica si foarte extinsa, tot ce afecteaza stilul in intregul sau.

Stilul este adesea apropiat de pathos , deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri la emotie.Totusi, stilul este implicat in ethos , pentru ca stabileste sau diminueaza autoritatea, credibilitatea autorului

Dar nu trebuie sa se inteleaga de aici ca stilul se rezuma la a adauga apeluri patetice sau etice la un continut central logic. Stilul este in mod predominant parte a logosului, considerand in special faptul ca schemele de repetitie servesc la producerea coerentei si a claritatii, atribute incontestabile ale apelului la ratiune.De asemenea, retorica are un repertoriu de figuri specifice care se bazeaza pe structuri logice ca silogismul, entimema etc.

Stilul nu reprezinta un aspect optional al discursului, el este esential in retorica deoarece forma lingvistica in care ceva este comunicat este parte a mesajului la fel ca si continutul sau (in termenii lui McLuhan :"mediul este mesajul").

4. MEMORIA (MEMORIA)

Initial, memoria ²³ parea sa fie legata doar de mnemonica (mnemotehnica), adica de ansamblul procedeelor care ar putea sa-l ajute pe oratorul in devenire sa retina discursul. Totusi este evident ca avea de a face mai mult decat simpla invatare a modului de memorizare a unui discurs redactat in scopul re(prezentarii) acestuia.

Memoria se refera si la tehnica stocarii locurilor comune sau a sistemului organizat de informatii provenite din topicele de inventiune pentru a fi folosite intr-o ocazie data .

De aceea, memoria este atat de legata de nevoile de improvizatie ale oratorului, cat si de nevoia de a memoriza un discurs complet pentru a-l reprezenta²⁴.

Memoria nu inseamna doar memorizare, ci o cerinta pentru a deveni peritus dicendi, bine antrenat in discursul public, adesea conditie pentru ca cel care are de-a face cu un vast cadru informational sa-l comunice intr-un mod adecvat si eficient in raport cu circumstantele si audienta.

Canonul memoria sugereaza, de asemenea, modalitatile de considerare ale aspectelor de pregatirea comunicarii si de performantele comunicarii insasi, in special in cazul comunicarii orale si/sau improvizate.

Memoria nu este doar o problema a oratorului dar mai ales a modului in care audienta va retine cele communicate prin intermediul discursului. In acest scop, anumite figuri ale discursului sunt hotaratoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetitie, descrierea, enumerarea).

Alaturi de declamare , memoria a fost adesea exclusa din retorica desi a reprezentat o componenta esentiala a exercitiului oratoric in antichitate.

5. DECLAMAREA ²⁵ (PRONUNTATIO)

Adesea ignorata din studiile retorice, declamarea reprezenta in antichitate un domeniu de mare interes in cadrul exercitiilor practice (exercitatio) si cuprindea perspectiva asupra expunerii orale si cea asupra folosirii gesturilor.

Declamarea ²⁶ se referea la aspectele orale ale retoricii folosite in contexte publice dar sfera sa poate fi largita prin evidentierea acelor laturi care privesc prezentarea publica a discursului, scris sau oral. Declamarea este strans legata de momentul stabilirii ethosului si, pentru indeplinirea obiectivelor sale recurge la pathos, fiind complementara simultan, in structura de adancime, inventiunii (si deci strans legata de logos).

ABILITATILE RETORICE

Retorica antica a fost preocupata de modul in care se manifesta abilitatile retorice. In De oratore , Cicero considera ca abilitatea retorica se circumscrie celor trei domenii :

-abilitate naturala sau talent (natura, ingenium)

-teorie sau arta (doctrina, ars)

-practica (exercitatio, imitatio).

PEDAGOGIA RETORICA

Vastul domeniu al retoricii a fost legat din antichitate si pana in zilele noastre de pedagogie, scolastica, educatie. Retorica a ocupat un loc de frunte ca disciplina in curricula greaca si romana, in trivium medieval sau in curriculum renascentist umanist.Pentru optimizarea domeniului pedagogic, de-a lungul timpului, in special in perioada clasica si renascentista , au fost propuse cateva strategii si abordari . Acestea se refereau la aspecte de analiza , de producere/generare a textelor ,de practica , de progymnasmata³⁰, declamatii, copia etc.

CATEGORIILE SCHIMBARII

Cele patru categorii ale schimbarii (qudripartita ratio)sunt :adaugirea (adiectio),scaderea (detractio), scaderea si adaugirea (immutatio), inversarea (transmutatio).

Acestea reprezinta strategiile retorice fundamentale pentru manipularea si variatia discursului la diferite niveluri lingvistice : forma cuvintelor, propozitii, paragrafe, text , discurs in intregime etc.

Au fost folosite drept categorii pentru :

-a identifica schimbarile in forma cuvintelor considerate vicii

-ca strategii generative ale inventiei

-ca posibilitati stilistice pentru tropi si scheme

-ca metode pedagogice pentru dezvoltarea flexibilitatii retorice (vezi copia)

-ca metode de imitatie prin care un model poate fi transformat in ceva nou si original.

Aceste categorii reprezinta de fapt alte mijloace pentru a cartografia domeniul retoricii- prin identificarea motivelor, obisnuintelor, caracteristicilor mentale sau prin abordarea din perspective multiple a vastului domeniu al retoricii.

BIBLIOGRAFIE SI NOTE :

1.Termenul grecesc kairos /ocazie (romanii foloseau decorum )se referea la adecvarea discursului, nu numai la subiectul dezbatut ci si la audienta, intr-un cadru spatial si temporal dat.

2.audienta ca ansamblu de indivizi structurat in functie de factori de grup, de mediul socio-cultural, de elemente caracteristice de personalitate. Vezi distinctia conceptuala intre termenii masa/public/audienta.

3.Adecvarea stilistica si situationala se refera la concordanta intre trei parametri: codul lingvistic folosit, datele concrete ale situatiei de comunicare si registrul functional al limbajului cerut de aceasta situatie.

Realizarea cu succes a acestei concordante exprima competenta comunicativa a emitatorului.

4. Contextul comunicativ presupune urmatoarele elemente:

sociologice: contextul situational ( identitatea, rolul si statutul social al interlocutorului, date referitoare la carcateristici spatiale sau temporale ale situatiei de comunicare)

psihologice: supozitii referitoare la ceea ce participantii considera sau stiu (fondul de presupozitii comune)

lingvistice: locul unde se insereaza enuntul in cadrul sistemului discursiv din care face parte

Dintr-o alta perspectiva, pentru R. Jakobson, contextul reprezinta unul dintre cei sase factori esentiali ai comunicarii verbale ; orientarea spre context (identificat in mare cu aspectul la care se refera mesajul) determina functia referentiala, denotativa, cognitiva a limbajului.

5. Se admite ca atat perceptia comuna asupra experientei istorice, cat si realizarea cunoasterii si reflectia sociala sunt elemente care actioneaza impreuna pentru determinarea conceptelor istorice.

Schmitz-Esser, Winfried exemplifica- intr-un foarte interesant articol (Schmitz-Esser, Winfried, Language of general communication and concept compatibility, p.11-22 in Compatibility and Integration of Order System, Research Seminar Proceedings of the TIP/ISKO meeting, Warsaw, 1996) tema compatibilitatii conceptuale - palierele de semnificatie actuale ale termenului "national/NATIONAL" in Germania.

Asfel, termenul este folosit adecvat in conditiile de calificativ aplicat revoltei impotriva lui Napoleon.

In ceea ce priveste folosirea sa in contexte care se refera la miscarile studentesti din preajma Congresului de la Viena, termenul este acceptat dar se acorda o preferinta deosebita termenului "patriotic".

Astazi, dupa cele doua conflagratii mondiale purtate sub steagul nationalist, termnul "national " este evitat , fiind inlocuit de adjectivul preferat Federal. Unificarea celor doua Germanii a impus un termen "la moda" - Deutsch- care tinde sa inlocuiasca termenul federal (dar care, am adauga noi, readuce in prim plan numele natiunii). Termenul "federal" este determinat spatial si temporal (termenul are sensuri diferite dupa cum ne raportam la Germania de dinainte de 1990 sau la Germania reunificata). Exemple numeroase pot fi date si din spatiul fostei Iugoslavii, unde schimbarile politice au determinat fie aparitia unor termeni noi, fie o frecventa ridicata, in special, in discursul politic si in mass media, a unor termeni altfel foarte rar folositi (cum ar fi "kosovar").

Tot astfel, denumirile locuitorilor Germaniei postbelice, au evoluat de la Fellow citizen ("tovarase cetatean" - in discursul politic al lui Willie Brandt), la "locuitor/inhabitant", sau "cetatean". Contextul electoral impune folosirea termnului "voter/ votant" [caruia ar fi de neconceput in opinia autoarei sa i te adresezi cu termenul "deutscher"].

".si cand statul (german, n.n.)asteapta de la el/ea sa fie un/o "patrio(a)t(a) constitutional(a)"" si nu un simplu patriot - este pentru a se asigura ca el/ea este -medical vorbind- in afara oricarui pericol de contaminare revizionista".

Daca se pot pune in evidenta numeroase discordante conceptuale care sunt in mod direct determinate de cursul istoriei, in acelasi timp exista si un numar mare de concepte care raman neschimbate. Nici in acest caz nu pare a actiona o regula universala. Ceea ce in anumite carti mai vechi era desemnat ca dusman/Inamic reprezinta astazi (pentru unele tari din Est) aliati occidentali.

De asemenea, se remarca lipsa unui consens asupra definitiilor semantice a multor termeni folositi in limbajul politic, dar si in limbajul comun : liberalism, conservator, capital, resursa, putere, democratie, dezvoltare, umanitar etc. Se considera ca forta acestor termeni rezida tocmai in acest caracter "fuzzy" care face posibila folosirea lor ca elemente firesti ale jocului politic.

Adesea sensul depinde de autor. Ceea ce cuvantul "imperialism" inseamna in titlul "Literatura germana in epoca Imperialismului/German Literatura in the age of imperialism" devine clar doar daca se stie ca autorul este Georg Lucas, filosof marxist, si devine clar doar daca se stie despre ce fel de literatura specifica unei anume epoci trateaza cartea (vezi titlul operei politice). In schimb, cartea cu acelasi titlu -"Imperialism"de Max Weber- abordeaza un cu totul altul fenomen istoric.

Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu claritate inteles deoarece fenomenul pe care-l desemneaza este prea recent, sau nu exista destule informatii asupra lui (vezi "evenimente" in limba romana actuala).

Pentru miscarile studentesti din Germania anului 1968 s-au propus termeni ca "Izbucnire de nemultumire" (Outbreak of Discontent) sau Revolta sau Revolutie (din perspectiva a ceea ce s-a dorit sa fie de catre initiatori)- si procesul de denumire a acestora constituie inca o problema de dezbatere publica pana in zilele noastre.

Diferentele de perspectiva pot determina aparitia a doi termeni diferiti pentru aceeasi entitate extralingvistica. Astfel, in perioada Razboiului Rece , "East Germany" si "German Democratic Republic" au fost folosite ca denumiri ale aceleiasi entitati statate. Daca din perspectiva regimului comunist, termenul cuprindea o referire la conceptul ambiguu democratie trebuie mentionat ca acesta era folosit intr-o acceptie diferita (probabil, "democratie se referea la idealul egalitatii economice" ) de definitia democratiei in tarile occidentale ( "o forma democratica de guvernamant presupune in mod normal existenta si competitia partidelor politice, alegeri libere etc") .

6. Ethos - "caracter; mod (obisuit) de viata".

Pentru Aristotel (Ethica Nichomahica, 1139a) ethosul este de natura morala si nu intelectuala, sens privilegiat si astazi. Aristotel sustine ca oratorul trebuie sa apara simultan informat si binevoitor asupra unui subiect.Tipurile de ethos coreprunzatoare diferitelor etape ale vietii sunt descrise de Stagirit in Rhetorica, II, 12-14.

Ethosul desemneaza modul care pune in relatie de sinonimie partiala emitatorul (R. Jakobson) planul expresiei (Buhler) si actele ilocutionare (Austin).

Cicero considera ca , in oratoria clasica, portiunea initiala a unui discurs (introducerea sau ENCOMIUM) este locul in care se stabileste credibilitatea oratorului in raport cu audienta.

De exemplu Cicero , Pro Archia poeta, 6, 12 si 7, 16:

Nu vei intreba, Grattius, de ce suntem incantati intr-o atat de mare masura de acest om. Fiindca ne ofera posibilitatea ca si spiritul sa se refaca de pe urma larmei din for, si urechile obosite de galagie sa se odihneasca. Sau poate tu consideri fie ca am putea avea la dispozitie ceea ce declaram zilnic in legatura cu o atat d emare varietate de subiecte, daca nu ne-an cultiva spiritele prin studii literare, fie ca spiritele ar putea suporta o incordare atat de mare, daca nu le-am destinde prin aceleasi studii? Eu, in schimb, marturisesc ca m-am dedicat intru totul acestor preocupari literare. Sa le fie rusine altora daca s-au cufundat astfel in literatura incat nu sunt in stare nici sa aduca nimic, de pe urma acesteia, pentru folosul comun, nici sa dezvaluie spre a fi vazut si cunoscut; dar de ce sa-mi fie tusine mie, care de atatia ani traiesc astfel, judecatori, incat niciodata nici tihna nu m-a tinut departe de necazul sau folosul cuiva, nici placerea nu m-a abatut, nici, mai mult chiar, somnul nu m-a intarziat?.Caci celelalte preocupari nu sunt potrivite tuturor imprejurarilor, nici tuturor varstelor, nici tuturor locurilor; insa aceste studii literare hranesc tineretea, desfata batranetea, infrumuseteaza imprejurarile favorabile; celor potrivnice le ofera refugiu si alinare; incanta acasa, nu stanjenesc in afara; isi petrec noptile cu noi, calatoresc cu noi, stau cu noi la tara.]

Locurile inventiei servesc la stabilirea si cresterea ethosului sau a credibilitatii oratorului in masura in care sunt persuasive in mod logic si in masura in care se recurge la diferitele tipuri de argumente ale autoritatii.

7.Pathos

Termenul desemneaza apelul la sentimente.

Cicero recomanda folosirea patosului in concluzia/finalul unui discurs, dar, intr-un discurs, apelul la emotii nu se poate reduce doar la acest nivel.

Retorica aristoteliana a propus o discutie ampla asupra simularii emotiilor, si include in diverse categorii tipurile de raspunsuri ale diferitelor grupuri la aceste procedee.

Pentru Quintilian, pathosul este un revelator al relatiei stabilite cu audienta.

Pathosul reprezinta de asemenea categoria prin care se pot intelege aspectele psihologice ale retoricii.

Pentru Buhler, pathosul este determinant pentru persuasiune sau emotie.

R.Jakobson, centreaza pe receptor actiunea pathosului prin functia conativa, in timp ce Austin considera specific acestei componente actul perlocutionar.

Critica retoricii are tendinta de a sublinia supraevaluarea pathosului, a emotiei in acelasi timp cu subevaluarea logosului, a mesajului.

Vezi, de exemplu, fragmentul in care Antoniu adresadu-se multimii dupa moartea lui Cezar, dirijeaza revarsarea maniei acesteia asupra conspiratorilor prin procedee care actioneaza pentru stimularea milei acestora. Antoniu realizeaza aceasta atragand atentia asupra fiecarei rani de pumnal prin apeluri patetice si descrieri intense. Aceste procedee sunt sustinute de aluzii la incalcarea unor valori general-umane ca prietenia ( tradarea prieteniei cu Cezar de catre Brutus).

(Shakespeare, Iuliu Cezar, [III, 2] traducere de Tudor Vianu, Opere complete , volumul5, editie ingrijita si comentarii de Leon D. Levitchi, Note de Virgiliu Stefanescu-Draganesti, Editura Univers, Bucuresti, 1986).

"Priviti, pumnalul Cassius pe-aici

L-a-infipt si pizmataretul de Casca.

Uitati-va cum sfisi mantaua.

Iubitul Brutus pe aici infipse

Pumnalul lui si lama blesemata,

Scotind-o, sangele lui Cezar, iata,

Afara navali sa vada daca

Iubitul Brutus ciocanise-n poarta,

Asa caineste. Brutus pentru Cezar

Era, precum o stiti, un inger. Zei,

Marturisiti ce drag ii fuse Brutus

Prea nobilului Cezar. Mai avan

Nu l-a durut o alta lovitura

Vazand pe Brutus ca loveste, Cezar

De nerecunostinta doborat

A fost mai mult de decat de ascutisul tradarii.[.]"

Retorica dispune de un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un raspuns emotional ().

8.Logosul desemneaza recursul la ratiune. Aristotel considera ca orice comunicare ar putea fi realizata doar prin aceasta strategie, dar datorita "slabiciunii" omenesti, trebuie sa se recurga si la celelalte doua strategii. Termenul grecesc logos este investit cu mai multe sensuri decat "ratiune" si desemneaza si "discurs/vorbire".

In simetrie cu logosul aristotelic, Buhler plaseaza denotatia, iar Austin actele locutionare.

De exemplu celebra formularea a lui Descartes : cogito ergo sum, este concluzia la care se ajunge pe cale rationala prin argumentarea : "sunt, exist este cu necesitate adevarat ori de cite ori rostesc asta sau o gandesc in sinea mea" (Descartes, Meditatia a doua).

9. sau stasis

10. In acest gen de discurs , auditoriul este in general un tribunal in care actorii principali sunt reprezentati de acuzare ( vizata printr-un rechizitoriu) si aparare ( vizata prin pledoarie).Discursul se poarta asupra unor fapte din trecut. In esenta, este vorba de a le stabili, a le califica si a le judeca. In acest scop se face deci apel la notiuni de justitie si de nedreptate (injustitie) si se utilizeaza ca procedee predilecte rationamentul silogistic si entimema.

O caracteristica a acestui gen o constituie modul formalizat de organizare a discursului (supus unor norme stricte) si profilul specializat al auditoriului

11.Acest tip de discurs, calificat adesea ca discurs politic se adreseaza unei adunari, unui senat. Se dau sfaturi pentru sustinerea/respingerea tuturor problemelor care privesc viata cetatii sau a statului, diplomatia, economia,bugetul, legislatia etc. Scopul principal al discursului politic de acest gen il reprezinta luarea unor decizii si dezbaterea "caracterului" lor in termenii axei util-daunator.Argumentarea se face adesea prin exemple cu o puternica forta persuasiva.

12.Acest gen de discurs este numit adesea discurs demonstrativ.

Auditoriul este format , in general, din spectatori. Acest tip de discurs regrupeaza toate discursurile oficiale, panegiricele, oratiile funebre .

Se blameaza sau se lauda un om (sau o categorie de oameni) punand in evidenta laturile frumoase sau urate ale existentei sau actiunii acestora.Amplificarea oratorica reprezinta procedeul folosit cu predilectie. In sfarsit, discursul demonstrativ poate avea o vocatie pedagogica . Oratoria epidictica era exersata in cadrul pedagogiei retorice prin intermediul exercitiilor progymnasata , incluzand encomium-ul si vituperatia.

Inventiunea (sau inventio sau heursis) : reprezinta cercetarea cea mai exhaustiv posibila de catre autorul discursului a tuturor mijloaceleor de persuasiune referitoare la tema discursului sau.

Aceste mijloace sunt : subiectele, probele si argumentele, locurile, tehnicile de persuasiune, tehnicile de amplificare, logica.

Pentru cele patru secvente ale dispozitiunii (sau taxis)

se mai folosesc si urmatorii termeni echivalenti: INTRODUCERE / EXORDIUM; STABILIREA FAPTELOR/ NARRATIO; IMPARTIREA/PARTITIO; DOVADA/ CONFIRMATIO; RESPINGERE/ REFUTATIO

CONCLUZIE/ PERORATIO.

De asemenea, se pot propune si alte planuri-tip , cum ar fi:

-introducere(sau expozitiune)

- dezvoltare (logica, cronologica, organica)

- concluzie (sau peroratie, deznodamant )

15.amplificarea oratorica este arta de a gasi cele mai bune argumente si a le expune urmand o gradatie de intensitate (ascendenta ) ; vezi climax..

Digresiunea este o povestire sau o descriere vie, intensa care are functia de a distrage auditoriul, de a-l indigna sau de a-l induiosa.

17. Dispunerea argumentelor intr-un discurs este foarte importanta. : se pot pune argumentele slabe la inceput si cele puternice la sfarsit sau invers, sau respectarea de ex. a ordinii homerice/nestoriene puternice-slabe-puternice. O alta metoda consta in a prezenta un argument, apoi a respinge contraargumentele, apoi a relua argumentul sub o forma noua. Este vorba deci aici de un singur argument puternic, celelalte nefiind decat maniere diferite de a-l prezenta.

De asemenea, este posibil de a opune argumentele dupa schema teza-antiteza

18 .ELOCUTIUNE ( sau elocutio sau lexis)

19. Cateva sfaturi utile pentru redactarea unui discurs se refera la:

-evitarea arhaismelor si a neologismelor, alegerea cuvintelor din vocabularul uzual;

-folosirea metaforelor si a altor figuri cu conditia ca ele sa nu obscurizeze mesajul;

- imprimarea unui ritm frazelor care ar trebui sa aiba sa sustina semnificatia enuntului;

-excluderea figurilor inutile, deoarece un efect de stil trebuie sa fie justificat de exigentele persuasiunii;

-oratorul trebuie sa fie alert, dinamic, imprevizibil, energic, cu umor, cald;

-procesul de compozitie trebuie sa insiste asupra vivacitatii discursului, ritmului frazelor, scurtimii lor etc.

20. In retorica clasica si renascentista, problemele legate de stil erau impartite astfel:

alegerea cuvantului, compunerea propozitiilor, frazelor, niveluri ale stilului

(jos,de mijloc,inalt), calitatile stilului (terminologie descriptiva), .figuri de stil

(scheme,tropi).

21.Figurile de stil in relatie cu pathosul :apostrofa, repetitia, descrierea, epanortoza, epitropa, inter se pugnantia etc.).

22. Figurile de stil referitoare la ethos :litota. Unele figuri ar trebui evitate figuri de stil referitoare la ethos deoarece imprima discursului o nuanta artificiala, care afecteaza credibilitatea oratorului (paronomaza).

24.In acest sens, memoria se afla in relatie cu sensibilitatea la contextul in care se comunica ceva (kairos) si cu notiunile de copia si amplificare

23. In Ad Herennium, Cicero numeste memoria "tezaurul lucrurilor inventate", legand-o de primul canon la retoricii.

Analiza retorica in termenii memoriei presupune explicarea sensurilor atribuite termenului:

-gradul in care un vorbitor isi aminteste cu succes un discurs memorizat;

-usurinta cu care un vorbitor paote folosi din memorie citate, idei, termeni care sunt adecvati intentiei retorice

-analiza metodelor pe acre le foloseste un vorbitor pentru ca mesjul sau sa fie retinut de memoria celor care-la sculta (mnemonica)

-stabilirea unor apeluri directe la memorie sau mentionarea sa sau a unor termeni inruditi.

24. DECLAMARE (sau pronuntiatio sau hypocrisis)

Reprezinta incununarea muncii retorice, enuntarea efectiva a discursului, punerea in valoare a altor strategii/calitati care privesc un ansamblu la a carui coerenta actioneaza efectele vocii, mimica, privirea, tehnicile gestuale.

La acest nivel, oratorul devine actor, el trebuie sa stie sa emotioneze prin gest si prin expresiile fetei.

25. Printre figurile predilecte ale declamarii se pot actualiza in cadrul discursului:

Mimesis: imitatia gesturilor, pronuntarii si a exprimarii cuiva

Mycterismus : o parodie cu gesturi si infatisare dispretuitoare

Tasis: mentinerea sau incurajarea unei anumite pronuntii a unui cuvant in special datorita sunetului sau placut

Epenteza: adaugarea unei silabe sau a unei litere in mijlocul unui cuvint; tip de metaplasma folosita uneori pentru a facilita o articulare mai usoara.

27 Analiza la nivelul lexicului de specialitate: gramatica, retorica, logica; analiza gramaticala si sintactica; analiza literara etc.

28. Acestea se bazau pe imitatie, amplificare, diminuare, variatii stilistice etc.

29 Prin exercitii:copiere, citire cu voce tare, imitatie a stilului, traduceri, parafrazari etc.

30. Progymnasmata (gr. pro "inainte" gymnasmata "exercitii") reprezenta un set de exercitii rudimentare considerate utile pentru pregatirea studentilor in retorica si pentru crearea si executarea/interpretarea oratiilor/discursurilor practice complete. (gymnasmata/declamatii) reprezenta o componenta importanta a pedagogiei retorice clasice si renascentiste. Majoritatea exercitiilor se corelau cu partile oratiei/discursului clasic.

Progymnasmata asemanatoare erau grupate impreuna iar exercitiile aveau , in general, un caracter secvential (fabula, naratiune, proverb, locuri comune, respingere, confirmare, aparare/atac al unei legi etc.).Exercitiile erau construite pe principiul amplificarii ca strategie retorica generala de

organizare a discursului.

GLOSAR:

act locutionar : act de emitere a unor enunturi care include un act fonetic, de rostire a unor sunete, un act fatic - de rostire a unor cuvinte cu o anumita intonatie si intr-o relatie cu norma gramaticala, un act retic- de atribuie a unui sens si a unei referinte celor enuntate. Spre deosebire de actele ilocutionare si perlocutionare, actele locutionare nu depind de contextul comunicativ.

act ilocutionar:tip de componenta astructurii unui act de vorbire care asociaza continutului propozitional al unui enut o forta (forta ilocutionara) determinata de intentiile comunicative ale emitatorului.(Ex.promisiunea, asertiunea, solictarea, felicitarea, multumirea etc.).

Clasificarea actelor ilocutionare (J.Searle):

-reprezentative (exprima angajarea E fata de adevarul asertiunii : E frig afara.)

-directive (exprima intentia E de a-l determina pe R sa faca o anumita actiune : Inchide usa!)

-comisive (exprima angajarea E de a realiza o actiune : Am sa vin la intilnire maine.)

-expresive (exprima o anumita stare psihologica sau o atitudine prezente atat la nivelul E, cat si al R: Iti multumesc pentru telefon.)

-declarative (acte prin care, intr-un cadru institutional- se realiueaza simultan o stare de fapt : Declar sedinta deschisa; Va declar admis la examen; In virtutea calitatii de.,va declar casatoriti)

Forta ilocutionara se exprima

1)direct prin intermediul

a) unor verbe ca a porunci, a solicita, a cere, a multumi etc.

b) intonatie

c) moduri verbale imperativ

d) adverbe ;negatia (pentru refuz); sigur, precis (pentru promisiuni)

2)indirect prin:

a)strategii de evitare a imperativului de ex. prin interogatii introduse de verbe modale:

Fa ce ti-am spus!/ Vrei/poti sa faci ce ti-am spus?

b) strategii de mascare a refuzului prin evitarea aparitiei negatiei in raspuns.

Se pot mari pensiile in octombrie?/Cred ca fondurile de pensii sunt la un nivel scazut.

act perlocutionar acte constituite de efectele pe care le produc enunturile asupra receptorului. Eficienta sau ineficienta actelor perlocutionare se evalueaza in functie de relatia dintre efectul real produs asupra receptorului si efectul scontat de emitator. Desi sunt determinate de mecanisme extralingvistice, actele perlocutionare pot fi desemnate de anumite verbe din seria a linisti, a flata, a consola, a maguli, a convinge, a persuada etc. ).