COMUNICAREA VERBALA

COMUNICAREA VERBALA

Exprimarea orala, ca aspect al comunicarii, este "aptitudinea fiecarui om de a comunica civilizat, cu miez si amprenta personala in cadrul diverselor sale relatii cu colegii de munca si viata".[i]

In momentul comunicarii Tatiana Slama Cazacu arata ca individul uzeaza de sistemul lingvistic individual, de limba, pentru a pune in circulatie mesajele de fiecare moment, adica faptele lingvistice individuale. Privind din aceasta prisma, se arata ca limba este un sistem obiectiv si exterior fiecarui individ. Ea este insusita printr-un proces lung de asimilare activa, de selectare si duce la constituirea sistemului lingvistic individual. Acesta este proprietatea fiecarui individ. Sistemul pastreaza ceea ce este esential in limba si constituie baza comuna a comunicarii.

Este necesara realizarea unei distinctii intre limba si vorbire. Dupa Ferdinand Saussure, limba reprezinta un tezaur depus de practica vorbirii in indivizii apartinand aceleiasi comunitati, un sistem gramatical care exista virtual in fiecare creier sau, mai exact, in creierii unui ansamblu de indivizi, caci limba nu este completa in nici unul. Vorbirea este cea de-a doua latura a limbajului, latura concreta de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Vorbirea are un caracter individual, in timp ce limba este de domeniul socialului.

Henri Wald arata ca vorbirea orala, prin variatia debitului, intonatiei, accentului, mimicii, gesturilor, este mult mai directa, mai vie si mai colorata decat scrierea alfabetica impersonala, uniforma., liniara. Vorbirea orala mentine intelectul in preajma sensibilitatii, iar mentalitatea orala este "preponderent sincretizanta, concretizanta si pragmatico-afectiva".[ii]

Comunicarea verbala are un caracter simbolic - ce o deosebeste net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala. O caracterizeaza si productivitatea, fiind inteleasa, ca si capacitatea fiecarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi in chiar clipa rostirii lor. Mihai Dinu arata ca aceste fapt nu ar fi posibil fara existenta unei gramatici interiorizate, care consta intr-un sistem de reguli care actioneaza asupra unui "bagaj" de cuvinte memorate si astfel ii permit sa formuleze enunturi ce pot fi intelese de interlocutorii care dispun si ei la randul lor de un mecanism asemanator de produs mesaje verbale.

O influenta insemnata asupra comunicarii verbale o are faptul ca intre aspectul cuvantului si intelesul sau nu exista o legatura naturala. Aceasta face ca forma grafica sau sonora sa nu poata transmite sensul dorit, ci il poate doar trezi in mintea interlocutorului, cu conditia ca el sa se afle deja acolo. Vorbitorii se vor intelege doar in masura in care ei acorda aceleasi semnificatii cuvintelor. Acest fapt, Mihai Dinu il considera de neatins, dar catre care trebuie sa se tinda prin eforturi constiente.

Oralitatea prezinta un sistem propriu de reguli si norme, sistem care se sensibilizeaza si se imbogateste datorita interventiei factorilor extra si paralingvistici si a influentei decisive a contextului comunicational. Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de stapanirea mecanismelor vorbirii. Cele vocale se refera la insusirile personale implicate in mecanismele vorbirii si la factorii care influenteaza sunetul vocii. O persoana poate sa isi imbunatateasca calitatile oratorice, controland vocea, marind sau micsorand volumul, modificand intonatia, folosind pauzele si accentele. Deci, rostirea este decisiva in comunicare.

Rostirea este cea care aduce cu fiecare cuvant insesi lucrurile prezente, face ca totul sa se miste si sa para viu - astfel incat sa capete bunavointa si interesul ascultatorului.

Rostirea exacta, nuantata, armonioasa, articulata corect da comunicarii valoare de interpretare personala, o personalizeaza sporind implicarea vorbitorului. Modul cum sunt rostite frazele, cuvintele, exprima trasaturi de personalitate, face inimitabil pe cel care vorbeste. Regulile comunicarii au valoare numai in masura in care dincolo de ele se afla personalitatea emitatorului.

Cuvantul rostit actioneaza incomparabil mai puternic, foreaza mai adanc in sinea ascultatorului. De aceea, doar oralitatea e capabila sa transmita invataturile intr-un mod profund, insotindu-le de conotatii si nuante.

Comunicarea prin cuvant se realizeaza cu noi insine si cu cei din jur. Deci, ea afecteaza atat relatia interpersonala cat si pe cea interrelationala. Costin Nemteanu arata ca acest tip de comunicare prin cuvant este primita de celalalt cu atat mai intens cu cat cel care comunica isi insoteste cuvantul si de fapte, deci isi dovedeste comunicarea. Comunicarea care influenteaza pe celalalt este cea sincera, care izvoraste din experienta a ceea ce se comunica.

Oamenii au nevoie sa comunice, nu pot exista singuri. In comunicarea prin cuvant se arata nevoia de a insemna ceva pentru celalalt, dar si implinirea ta prin modul in care se raspunde. Deci, cuvantul este manifestarea nevoii de a comunica. Daca aceasta se realizeaza, va creste si unitatea si intimitatea dintre fiinte.

In comunicare, la un moment dat aducem tot ceea ce suntem noi. Deci, cuvintele sunt sensul vietii comunicat de o persoana alteia.

In relatiile noastre cu ceilalti, persoanele folosesc stiluri diferite de comunicare orala.

Atunci cand emitatorul nu isi cunoaste receptorul, cand nu exista un contact direct intre ele (ex. emisiunile de radio, T.V.) stilul adoptat este rece.

Stilul formal este adoptat in cazurile in care emitatorul se adreseaza unui auditoriu numeros, dar si atunci cand doreste sa pastreze distanta", pentru a-si putea exercita rolul de conducator. Receptorului nu i se acorda dreptul la replica.

In cadrul discutiilor cu caracter profesional, de afacere, al negocierilor se utilizeaza un stil consultativ. Interlocutorul, de data aceasta participa activ la dialog.

Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni.

Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu urmareste sa comunice unele date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale subiectului.

Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere altor distinctii, intre modurile de adresare orala.

Sociologia contemporana a dezvoltat o viziune dramaturgica asupra comportamentului social, la baza careia sta conceptul de rol. Potrivit acestei viziuni, indivizii actioneaza intr-un anumit cadru, adopta atitudini si comportamente deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. El isi selecteaza registrul in care isi vor juca rolul din multitudinea modurilor de exprimare diferite pe care le-au invatat de-a lungul vietii.

Indivizii isi modifica rolurile in functie de natura tranzactionala sau personala a interactiunii.

In interactiunile de prim tip, rolurile au un caracter mai stabil, deoarece obiectivele urmarite de participanti sunt precis delimitate (ex. consultarea unui medic, cumpararea unui obiect). Indivizii isi regleaza comportamentul comunicational, conformandu-se statutului social, drepturilor si obligatiilor ce revin persoanelor implicate in actiunile de negociere. Si in raporturile profesionale, rolurile sunt fixe, nu se pot inversa. (de exemplu, - in relatia patron si angajat).

In interactiunile de al doilea tip, cele personale, comportamentele sunt mult mai libere, rolurile avand, astfel, un caracter variabil.

Eric Berna a cautat cai adecvate si instrumente conceptuale de referinta care sa ofere indivizilor posibilitati de autoreflectie si de autonomizare. El a semnalat ca existente in interiorul psihicului uman a trei sfere de stari: starea de parinte, de adult si de copil. In starea de parinte, ceea ce revine in scena este complexul de prescriptii si interdictii de origine parentala, puternic memorizate si amalgamate. Individul, cand este in aceasta stare, manifesta tendinta catre impunerea autoritatii proprii, dominare, control; nu suporta contrazicerea, recurge la fraze evaluative, la etichetari sumare. Gesturile pe care le foloseste in comunicare exprima superioritatea si omniscienta.

Starea de spirit "Copil" se refera la simturi si include nevoile, senzatiile si emotiile ce apar in mod natural la o persoana si le exprima ca sisteme de comportamente. Este vorba despre copilul launtric, pe care fiecare il poarta in el.

Echilibrul dintre cele doua stari, arata cercetatorii francezi, este stabilit de un complex de procese si de operatii, de metoda si cantarire, "astfel se instituie un arbitraj in jocul dintre parintele si copilul launtric, amintind de constrangerile si asteptarile mediului interpersonal si social".

A treia stare este cea de adult, care vine sa echilibreze relatia dintre starile de parinte si copil, printr-o vigilenta activa in raport cu prezentul si cu viitorul ce se profileaza. Adultul ia lucrurile asa cum sunt, nu cum ar dori sa fie. Aceasta stare se refera mai mult la modul de a gandi. Pune intrebari pentru a obtine informatii necesare judecarii situatiei in cauza, nu condamna fara argument, nu are prejudecati. Pozitia, gesturile, privirea denota deschidere fata de partener, interes si dorinta de cooperate.

Intrebarile pe care problematica lui Berne le pune fiecarei persoane vizeaza starea spre care avem predilectie, intr-o situatie data, atitudinea si raspunsurile noastre fata de celalalt pentru a configura un scenariu, un joc, prin intermediul tranzactiilor. Prin introspectie, persoana isi poate constientiza aceste stari, analizandu-le si clarificandu-le. Isi poate recunoaste tendintele de a urma anumite scenarii (de dominare, de supunere) in raport cu personaje sau circumstante determinate. Aprofundand cunoasterea acestor stari, fiinta umana va putea urmari o armonizare in interiorul sau a celor trei stari.

In relatiile interpersonale, una din cele trei stari ale unui interlocutor intra in raport cu una din cele trei stari ale celuilalt. Ceea ce se impune este evitarea unei situatii de blocare, incercandu-se stabilirea unor raporturi intre stari de acelasi tip. Cel care si-a constientizat starile va sti sa le recunoasca si la cel cu care comunica si va putea astfel sa-si schimbe starea pentru a se putea armoniza cu cea a interlocutorului.

Mihai Dinu defineste in aceste conditii situatia de comunicare ca fiind ansamblul alcatuit din relatiile de rol, cadrul si momentul interactiunii.

Este necesar, cum s-a mai amintit, ca intre ele sa existe o anumita compatibilitate, astfel situatia este incongruenta.