Comunicarea multipla

Comunicarea multipla

Un rol important in simplificarea semnelor si in difuzarea scrierii l-a avut aparitia tiparului. In secolul al XV-lea, in jurul anului 1450, la Mainz, in Germania, Johanes Gutenberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care in cursul aceluiasi secol s-a raspandit in toata Europa. In China, tiparul de lemn era cunoscut inca din secolul al XI-lea.

Inventarea tiparului a insemnat inceputul unei noi ere in istoria comunicarii prin posibilitatea multiplicarii mesajelor
intr-un numar teoretic infinit de exemplare, asigurandu-se astfel fidelitatea informatiei scrise, propagarea ei in lant, caracterul multidirectional al difuzarii.

Schema comunicarii multiple (prin imprimate)

(dupa Bernard Voyenne)

Aceleasi caracteristici ca si in cazul comunicarii indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple si transmise razant, prin propagare.

Comunicarea multipla are un caracter puternic socializat.

Descoperirea tiparului a impus civilizatia vizuala, provocand o schimbare radicala a raporturilor dintre emitator si receptor, dintre autor si public. Tipografia a facut din cultura un bun de consum, o marfa uniforma si repetabila. Aceasta marfa, care alimenteaza setea de cunoastere, nevoia informarii rapide si exacte, se materializeaza in doua produse ce tin de civilizatia omului modern, si anume: cartea si presa.

Prin omogenitatea si liniaritatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectura accesibila unui public foarte larg, dar, in acelasi timp, a provocat o ruptura intre spirit si inima, favorizand egocentrismul, logocentrismul, "detribalizarea" individului prin izolarea vizualitatii, impusa de lectura textului. Tiparul revolutioneaza nu numai tehnica editarii, ci si modul de gandire si de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor "intr-un univers subiectiv de libertate si spontaneitate fara margini", dupa cum afirma McLuhan[1]. Tiparul este "tehnologia individualismului". Cartea a insemnat o crestere extraordinara a vitezei de citire a textului tiparit, o gandire mai rapida si mai profunda, o posibilitate de adancire in semnificatia textului prin revenire si meditare asupra lui. In acelasi timp, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci si o forma materiala concreta, o marfa; ea are nevoie de piete de desfacere, de difuzare. In acest context, se stabileste o anumita relatie intre emitator si receptor, intre public si autor, iar intre ei intervine un al treilea personaj, editorul, care finalizeaza procesul de comunicare prin tiparirea cartii.

Ziarul, in sensul actual al cuvantului, ceea ce inseamna periodicitate, continuitate, informatie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preturi accesibile, a aparut in Europa 17 mai 1605 la Anvers, in Tarile de Jos. Este vorba de publicatia saptamanala Die Niewe Tidjingles (Noutatile din Anvers), considerata primul periodic din lume. Daca in secolul al XVII-lea, caracterul dominant il reprezinta presa periodica, in secolul imediat urmator se vor dezvolta in primul rand cotidianele (in 1702 ziarul londonez "The Daily Courant", in 1777 primul cotidian francez "Journal de Paris" etc.). In secolul al XIX-lea, presa va cunoaste o dezvoltare vertiginoasa, datorata si dezvoltarii industriei, concurentei, spiritului comercial, perfectionarii cailor de difuzare. Este etapa marilor cotidiene, a aparitiei presei moderne, a agentiilor de presa institutionalizata, a comunicarii de masa, cand presa devine o modalitate moderna de comunicare, adresandu-se unui public larg - care nu mai recepteaza pasiv mesajele si care se constituie intr-o opinie publica, instaurandu-se astfel o noua relatie intre emitator si receptor si canalul de difuzare a informatiilor. In tara noastra primele ziare au aparut in 1829: Curierul romanesc, la 8 aprilie, editat la Bucuresti de Ion Eliade Radulescu, Albina romaneasca, editata la Iasi, la 1 iunie, de catre Gheorghe Asachi, Gazeta de Transilvania, editata la Brasov, de catre George Barit.

Atat in cazul cartii, cat si in cel al ziarului putem vorbi de functiile textului: discursiva, documentara si iconica.

a. Comunicarea indirecta, realizata prin intermediul scrisului, inseamna transformarea discursului oral in text. Intre cele doua exista asemanari si deosebiri. Astfel, discursului oral ii este specifica redundanta, in timp ce textul se caracterizeaza prin precizie, claritate, ordine si structura logica a ideilor. Dar, uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atat de profunda incat nu avem nici un moment senzatia ca ne aflam in fata unui text. Acesta este cazul multor scriitori care urmeaza indeaproape limba vorbita.

b. Functia documentara a textului presupune o eliberare totala de redundanta oralitatii, o capacitate maxima de analiza si sinteza, un caracter informativ si reflexiv, ceea ce inseamna inscrierea sa intr-un cod, care , pentru a fi descifrat, cere un efort de intelegere. Expresia valorica suprema a functiei documentare a textului este cartea.

c. Textul este imagine, atat in cazul cartii, si mai ales in cazul ziarului. Prin urmare, el are o functie iconica. Punerea in pagina (in cazul ziarului, al cartii) are o importanta deosebita pentru cititor, pentru atragerea sau respingerea lui, pentru comunicarea cu el. Alcatuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri, rubrici speciale, la care se adauga fotografii, desene, caricaturi etc. - are un rol important asupra impactului cu cititorul.