INCURSIUNE IN DIACRONIA RETORICII SI ARGUMENTARII

INCURSIUNE IN DIACRONIA RETORICII SI ARGUMENTARII

1. Geneza sistemului retoric

Probabil cea mai buna introducere in retorica este istoria insasi a retoricii, disciplina bimilenara care a cunoscut trei mari momente importante intr-o traiectorie de umbre si lumini, de blam si apologie (T. Todorov, 1977):

geneza;

institutionalizarea;

generalizarea (retorica devenita in secolul XX proza societatii de comunicare).

Deja fondatorul tehnicii retorice, Gorgias afirma ca discursul este un tiran puternic; discursul, acest element infim din punct de vedere material si total invizibil, avand plenitudinea creatiilor divine poate atenua spaima, linisti durerea, spori compasiunea - iata in nuce ipoteza lui Austin "How to do things with words" .

Daca in antichitate aspectul practic prevala, in zilele noastre asistam la edificarea unei filosofii a retoricii (in problematologia lui Michel Meyer, neoretorica lui Perelman etc.), ceea ce continua in fapt programul lui Cicero pentru care retorica inseamna:

o forma - oratio

un subiect - quaestio

o energie - vis oratoris

Retorica - ars bene dicendi actioneaza asupra interlocutorului, limbajul fiind esentialmente actiune de instruire, delectare si impresionare a acestuia: docere/ delectare/ movere.

Lector asiduu al predecesorilor sai, Quitilian, ultimul mare retor al epocii greco-latine se distinge de amoralismul sofistilor pentru a se apropia de moralismul platonic, dar la polul diametral opus: retorica este necesarmente morala pentru ca nu poti vorbi bine decat daca esti un om de bine. Inversand preceptul socratic "nu exista retorica fara virtute", Quintilian pare sa afirme"nu exista virtute fara retorica" instaurind in acest fel o estetizare a moralei.

Incepand cu secolul al XVII-lea vom asista la restrangerea retoricii (La Rhtorique restreinte) de care vorbeste Genette datorata suprematiei evidentei rationale a cartezianismului, personale a protestantismului si sensibile a empirismului. In viziunea lui Descartes elocinta si poezia sunt calitati apreciabile ale spiritului, inferioare insa rationamentului: "Cei care au rationamentul cel mai puternic si se exprima in mod clar si inteligibil reusesc sa convinga chiar daca vorbesc in bretona si nu au studiat niciodata retorica".

Respinsa de empiristi in numele adevarului (John Locke afirma in Essay on Human Understanding ca retorica insinueaza idei false in spirit) si de romantici in numele sinceritatii (injonctiunea lui Victor Hugo "Paix la syntaxe / Guerre la rhtorique"), retorica va cunoaste un reviriment extraordinar abia in mijlocul secolului nostru cu neoretorica, logica naturala, pragmatica lingvistica etc.

In noua perspectiva i n v e n t i o si a c t i o vor fi revigorate intr-o interpretare globala, arhitecturala a textului: "Daca trebuie sa generalizam, astazi acest lucru se intampla pentru ca retorica a fost prea mult restransa. De la Corax in zilele noastre istoria retoricii este cea a unei restrictii generalizate" (G. Genette, 1970: )

Retorica traditionala distinge dupa categoria subiectului tratat trei situatii comunicationale, trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natura juridica producand un discurs pronuntat in fata unui public constituit in tribunal: acest tribunal va judeca fapta si persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apara sau acuza aceasta persoana. Situatia juridica nu se limiteaza doar la tribunal; o putem intalni ori de cate ori receptorul ocupa un post de autoritate in raport cu emitatorul (copilul in fata parintilor sau elevul in fata educatorului).

In cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenta, autorul incearca sa determine publicul sa gandeasca sau sa actioneze ca el, sa-i inculce o animita opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natura politica sau religioasa. In sfarsit, al treilea scenariu este epidictic - demonstrativ. El confirma valori admise atat de emitator cat si de receptor (situatia toastului aniversar, a necrologului sau panegiricului).

Acesta din urma oscileaza intre functional si ornamental. Platon si Aristotel il coreleaza eticii (elogiul este un raspuns adresat virtutii iar blamul replica impotriva viciului). In general epidicticul indeplineste o functie civica si sociala, consolidand normele moralitatii publice.

Aceasta triada de situatii discursive a fost definita pe baza unor criterii tematice (just/injust, avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/aparare, elogiu/blam), criterii emotionale (clementa/severitate, teama/speranta, bucurie/ura), criterii temporale primare (dimensiunea temporala dominanta: trecutul in cauzele juridice, viitorul in deciziile politice, prezentul in elogierea sau critica unei personalitati). Celor trei tipuri discursive li se subsumeaza cateva modele functionale: i) discursul in tribunal, critica sociala, drama, satira; ii) discursul politic, textul publicitar, poezia didactica, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful.

Pentru teoria moderna a textului, retorica si diviziunea sa in genuri nu are doar o semnificatie istorica. Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situatie textuala integrandu-l intr-un model textual functional(supra capitolul 10).

2. Cele cinci elemente ale sistemului retoric

Intrebandu-se cum se constituie textul, retorica antica propune un model cu cinci etape ce descriu diversele stadii ale productiei textuale in jucxtapunerea lor temporala:

INVENTIO invenire quid dicas subiectul

(euresis) discursului

DISPOSITIO inventa disponere ordonarea

(taxis) tematica

3. ELOCUTIO ornare verbis figuri

(lexis)

4. MEMORIA memoriae aemandare apelul la

(mneme) memorie

5. ACTIO agere et pronuntiare interpretarea

(hypocrisis) discursului : gest + dictie

Daca Aristot a divizat retorica in INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO si ACTIO, traditia romana (tratatele lui Cicero si Institutione oratoria a lui Quintilian redactate intre 100 i.c. si 95 e.n.) adauga MEMORIA acestor patru componente.

INVENTIO permite sa se raspunda la intrebarea "Despre ce este vorba?", altfel spus sa prezinte o cauza pluzibila si admisibila. In acest prim moment oratorul dispune de topica sau ansamblul locurilor comune utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazandu-se pe un fond comun de rationalitate toposurile reprezinta acordul tacit intre emitator si receptor.

Cea de-a doua categorie de argumente cuprinde probele extra-tehnice ( marturii, texte de lege si juraminte) si tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent utilizate ale argumentului retoric sunt entimema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau fictional) si analogia.

DISPOSITIO este arta compozitiei sau structurarii sintagmatice a discursului distribuit in cateva elemente dupa o schema quasi invariabila:

i) exordiu, avand drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul se straduieste sa-l faca atent si binevoitor;

ii) propositio sau macrostructura esentializata a intregului discurs;

iii) narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea actiunilor poate lua forma povestii legendare (fabula), istoriei (historia) sau fictiunii (res ficta);

iv) confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidarii argumentelor proprii insotite de respingerea argumentelor adversarului;

v) peroratio reprezinta finalul discursului care contine o recapitulatio si o indignatio (apelul final la compasiune si simpatie).

ELOCUTIO este dimensiunea estetica a discursului sau arta stilului (corectitudine gramaticala, efecte de ritm, tropi si figuri). Terminologia sa este imprumutata din gramatica, muzica si arhitectura. Stilul trebuie sa fie nu doar corect din punct de vedere lingvistic ci sa convina subiectului, genului discursului. In lumina retoricii lui Quintilian tratatele vor distinge intre tropi, figuri ale cuvantului si figuri ale gandirii, distinctii reluate in secolul XX de Retorica generala a grupului . In aceeasi perspectiva stilistica genurile discursului se distribuie dupa nobletea materiei sau a cauzei in umil, mijlociu si sublim.

MEMORIA. Odata elaborat discursul trebuie retinut: este obiectul memoriei a carei prima dezvoltare apare in Retorica catre Herenius. Principiile mnemotehnicii (retinerii discursului) constau in impregnarea in memorie a unei serii de spatii frapante (incapere, bolta, casa) si imagini (forme, semne, simboluri). Mecanismul consta in crearea de spatii mentale. Ordinea acestor spatii urmeaza ordinea discursului; imaginile ne reamintesc lucrurile.

ACTIO. In sfarsit, odata elaborat si retinut, discursul trebuie pronuntat, altfel spus reglat comportamental (voce, debit, gesturi) in functie de cuvintele si temele implicate. Punctul de pornire il reprezinta arta actorului si o serie de observatii riguros codificate privind intonatia, miscarea si gestica.

Aceasta schema nu este doar un model de generare a textului ci si unul de analiza/interpretare, dar reconstructia hermeneutica nu va incepe cu ACTIO pentru a se incheia cu INVENTIO; este vorba mai degraba de o competenta retorica arhitecturala, comportand un anumit numar de competente partiale ce corespund fazelor clasice de elaborare a textului. Codul structural va avea in vedere dispunerea elementelor, cel argumentativ inventarul de toposuri, cel figural repertoriul de tropi, figuri sonore, figuri sintactice si cel expresiv actiunea completa de materializare a discursului in cadrul interactiunii reale "face-to-face".

Destinul retoricii s-a confundat dupa epoca antica si clasica cu cel al invatamantului, altfel spus cu un corp de precepte descriptive si normative. Reforma lui Ramus a rapit retoricii teoria argumentarii (inventio si dispositio au fost corelate logicii), nealocandu-i decat componentele elocutio si actio. "La inceputul epocii moderne s-a consumat ruptura radicala intre expresie si argumentare, intre filosofia empirista si rationalism si retorica indepartata de proba" ( O. Ducrot &J.M. Schaeffer, 1996: 148).

Amputata de componenta filosofica si privilegiind doar teoria figurilor de stil, retorica nu mai este arta discursului in general, ci arta stilului rezervata esentialmente studiului formelor limbii literare.

Disparitia retoricii ca disciplina de invatamant a caracterizat intregul secol XIX, dar a permis un secol mai tarziu redefinirea raporturilor intre argumentare si expresie in filosofie, studiile literare, lingvistica in special in varianta lor pragmatica si enuntiativa.

Printr-o recuperare a traditiei aristotelice retorica rediviva (infra 2.3.) va reintroduce jurisdictia ratiunii in domeniul opiniei (doxa) si al credintei.

3. Orientari argumentative contemporane

In perioadele de relativa democratie retorica traieste ca arta a argumentarii; intr-adevar doar un univers de referinte in care domina pluralismul, autorizeaza dezbaterea si deci arta de a gestiona diferentele si contradictiile exprimate. In fazele de democratie minimala retorica se reduce la un pur exercitiu formal, restrangandu-se la studiul ornamentelor, tinand de elocutio. Aceasta oscilatie intre o conceptie sociala si una formalista este in egala masura balansul intre o conceptie larga si una restransa a retoricii (cf. si J.M. Klinkenberg, 1996: 258).

Revitalizarea retoricii in secolul XX este marcata de doua directii principale: distinse dupa criteriul obiectului, conceptelor centrale si statutului epistemologic.

Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de catre scoala de la Bruxelles in frunte cu C. Perelman) focalizata pe mecanismele discursului social (argumentarea prin legatura cauzala, mijloc/scop etc.) isi are geneza in filosofia dreptului si spatiul de manifestare in propaganda politica, publicitate, controversa juridica.

Cea de-a doua neoretorica - retorica generala a grupului m - s-a consacrat studiului lui elocutio.

In prima orientare conceptul dominant este cel de schema argumentativa, in cea de-a doua, cel de figura.

In sfarsit, prima neoretorica are o vocatie sociala unificatoare (reducerea distantei epistemice intre interlocutori), cealalta valorizeaza exceptia, ineditul, surpriza.

Totusi ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperarii (P. Grice), rationalitatii (A. Kasher) si medierii. Medierea este o conditie sine qua non a hermeneuticii figurii si a calculului interpretativ: identitatea totala face orice comunicare inutila, diferenta exacerbata o face insa imposibila.

Pe de alta parte insa fata de retorica antica empirica, noua retorica actuala analizeaza a posteriori faptele de limba degajand reguli fundamentale de generare.

"Retorica antica se plasa la polul producerii intentionale de efecte (), noua retorica se situeaza sub semnul receptarii si hermeneuticii" (J.M. Klinkenberg, 1996: 260).

3.1. Neoretorica

Acceptind ca motto deviza lui Jean-Paul Sartre din "Critique de la raison dialectique": "Caracteristica unei cercetari consta in a fi nedefinita. A o numi, a o defini, inseamna a inchide cercul. Ce ramine ? un mod finit si perimat al culturii, ceva ca o marca de sapun", vom schita in acelasi mod incoativ, nedefinitiv citeva directii ale cercetarii actuale privind argumentarea si anume: neoretorica, logica naturala si teoria discursului.

In viziunea noii retorici (C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhtorique. Trait de l'argumentation) argumentarea inseamna ruperea de rationamentul cartezian more geometrico si de valoarea evidentei, pentru a promova adeziunea epistemica, domeniul opiniei, al plauzibilului, al consensului, dar si al conflictului.

Definind argumentarea drept "studiu al tehnicilor discursive permitind producerea sau augmentarea adeziunii la tezele prezentate" (Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 5), se evidentiaza faptul ca valoarea prioritara nu este informatia, ci comunicarea acesteia, deci forta cu care elementele de proba actioneaza asupra interlocutorului: "O argumentare va fi eficace daca va reusi sa sporeasca intensitatea adeziunii in asa fel incit sa declanseze la auditori actiunea vizata (actiune pozitiva sau retinere de la actiune) sau sa creeze cel putin o dispozitie de actiune care se va manifesta la momentul potrivit" (Perelman, op.cit. : 59).

Argumentarea poate fi conceputa atit la nivelul produsului (adica al schemelor argumentative), cit si la cel al producerii (actul argumentarii).

Din punctul de vedere al patternurilor argumentative distinse de Perelman-Tyteca, la nivelul continutului se poate vorbi de: valori (universale: binele, adevarul, frumosul sau particulare; valori abstracte: egalitate, dreptate si concrete: Franta, biserica catolica etc.), ierarhii (abstracte: superioritatea a ceea ce este drept fata de ceea ce este util, superioritatea principiului fata de efect; sau ierarhii concrete: superioritatea omului fata de animal, a omului fata de masina etc.) si toposuri (toposul cantitatii, al calitatii, al ordinii, al esentei-infra), iar la nivelul expresiei de modalitati dominante (asertivul, injonctivul, apostrofa, intrebarea retorica), de constructii specifice (constructia hipotactica este constructia argumentativa prin excelenta) si de figuri prioritare (epitetul, metafora, definitia retorica, repetitia, simetria, ironia, liota) - cu observatia esentiala ca limbajul filosofilor si chiar al oamenilor de stiinta nu e mai putin figurat decit cel al poetilor.

Daca in diacronie opozitia convingere/persuasiune sau demonstratie/argumentatie era net in favoarea primului termen, la ora actuala prin lucrarile lui Perelman (La nouvelle rhtorique. Trait de l'argumentation, 1958; Le champ de l'argumentation, 1970; L'Empire rhtorique, 1977) argumentatia nu mai este considerata seductie a auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive menite sa provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferenta) interlocutorului la o teza problematica.

Conceptia interactionala a activitatii discursive readuce in actualitate faptul (adesea pus intre paranteze) ca discursul nu este numai discurs despre ceva, ci si discurs produs de cineva si adresat cuiva.

3.2.. Argumentare si logica naturala

In viziunea scolii elvetiene (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) argumentatia este efectul logicii discursive, ireductibila la logica matematica, dar compatibila cu ea.

Logica limbajului natural este o logica-proces, in timp ce logica sistemelor formale este o logica-sistem. Logica naturala este virtual dialogica: "A argumenta inseamna a cauta sa determini auditoriul sa faca o anumita actiune. De aici decurge faptul ca argumentarea este totdeauna construita pentru cineva, spre deosebire de demonstratie care este pentru oricine. Este vorba deci de un proces dialogic" (Georges Vignaux, 1981: 30).

Corelarea structura/functie, esentiala pentru functionarea discursului este si sarcina analitica fundamentala a logicii naturale: "Studiul logicii naturale se situeaza la mijlocul drumului intre un studiu structural care cauta sa descrie ansamblul posibilitatilor intelectuale ale unui nivel determinat si un studiu functional concret care se ocupa de probleme de eficienta, de erori, de efecte, de atmosfera Acest studiu are in comun faptul de a nu explora un ansamblu de posibilitati, ci de a studia operatiile realmente efectuate in situatii pe cit de naturale posibil" (Jean-Blaise Grize, 1962 - "Implication, formalisation, logique naturelle" apud G. Vignaux, 1976: 21).

O idee importanta lansata de grupul de la Neuchatel este cea a teatralitatii argumentarii la nivelul urmelor enuntiative (intertext, cliseu, topos, marci ale interactiunii) si al actelor de limbaj angajate (a sustine, a replica, a polemiza etc.): "Regasim in discurs marcile unei anumite imagini a auditoriului, precum si ecoul discursurilor anterioare la care acest discurs trimite si chiar al discursurilor posterioare pe care le anticipa" (G. Vignaux, 1976: 30).

3.3. Argumentarea in perspectiva lingvistica

In sfirsit, intr-o a treia perspectiva lingvistica, discursul argumentativ este un tip discursiv alaturi de narativ (centrat pe desfasurarea temporala), de descriptiv (organizat spatial, paradigmatic), de injonctiv (incitind la actiune). De fapt, nu exista discurs real care sa nu actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor: prezent in narativ prin ordonare, in descriptiv prin valorizare, in injonctiv prin componenta de persuasiune.

O alta perspectiva -lingvistica- asupra argumentarii este cea reprezentata de cercetatorii Jean-Claude Anscombre si Oswald Ducrot, care vizeaza resituarea enuntarii in contextul sau enuntiativ, refuzind sa considere analiza continutului explicit al enuntului suficienta pentru intelegerea mecanismului argumentativ.

Enuntul este definit ca indisociabil legat de presupozitiile si implicatiile sale (infra capitolul 8), adica de implicitul situat in amontele si avalul discursului.

Aceasta analiza reprezinta o "retorica integrata structurii pragmatico-semantice a discursului' (J.-C. Anscombre & O. Ducrot, 1976). Ea examineaza principiile argumentarii (mai exact ale argumentativitatii) in limba, in timp ce Perelman si cercetatorii americani se situeaza la nivelul discursului. Pentru Ducrot argumentarea este o influenta care consta in a impune destinatarului nu numai informatii, ci si un parcurs interpretativ vizind admisibilitatea unei concluzii:"A semnifica pentru un enunt, inseamna a orienta" (catre o anumita concluzie).Chiar daca argumentarea inseamna prezentarea unui enunt E1 destinat sa faca admisibil interlocutorului enuntul E2 ("Este vinovat;deci trebuie sa suporte rigorile legii"), acest mecanism este diferit de demonstratia logico-matematica (in primul rπnd datorita rolului major al implicitului cf. infra capitolele 3 si 8).

Fata de paradigma retoricii clasice: deliberativ, avind drept scop decizii de interes public (in agora), judiciar (vizind apararea/acuzarea) si demonstrativ (avind ca finalitate blamul/elogiul), domeniile argumentativului modern cuprind: argumentatia cotidiana (in forme extreme de reclama si propaganda), argumentatia juridica, argumentatia specifica diverselor ramuri si nivele de abstractizare ale stiintei; argumentatia a fost considerata infrastructura interactiunii cotidiene, partea nevazuta a aisbergului guvernat de opinie, topos, implicit atit de neoretorica ( "Mi se pare ca ideea de informatie este un pandant pozitivist si simplist al ideii de argumentatie, pentru ca argumentatia comporta informatia ca pe un caz particular, inversul nefiind adevarat" (C. Perelman, 1970: 40), cit si de analiza discursului ( "Pretentia de a descrie realitatea este travestirea unei pretentii fundamentale si anume de a exercita o presiune asupra opiniilor celuilalt" (J.C. Anscombre - O. Ducrot, 1983: 143).

EXERCITII

Comentati definitia lui Michel Meyer: "Argumentarea este negocierea distantei dintre indivizi (apropo de o anumita problema), realizata prin intermediul limbajului."

"Nu se poate sa nu argumentezi." Discutati aceasta idee.

Compuneti un discurs pe o tema la alegerea dumneavoastra in varianta scrisa si vorbita.