Structura comunicarii - Modelul Shannon si Weaver (1949)

Structura comunicarii

a.      Modele ale comunicarii

In studiul proceselor de comunicare cercetatorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate in functie de sensul schimbului de informatii, de interactiunile rezultate etc. De pilda, Ioan Dragan opereaza cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informatiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner s.a.m.d.). Alti autori le clasifica in modele lineare, circulare si interactive (R. Rieffel). In cele ce urmeaza ne vom opri asupra catorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relatiilor publice.

Modelul Shannon si Weaver (1949)

Inginerii C. E. Shannon si W. Weaver, angajati ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au cautat sa maximizeze eficienta transmiterii semnalelor prin telefon unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicarii, aplicabila si in alte situatii de transfer informational decat cele amintite, punctul de plecare fiind lucrarile lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima data cuvantul "informatie" in sensul sau matematic (1927). In linii mari, modelul propus de cei doi are urmatoarea structura:

Schema Shannon - Weaver prezinta traseul unui mesaj care, elaborat de o sursa, este codificat de un transmitator sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de zgomot, dupa care parvin la receptorul ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si incredintandu-l astfel destinatarului. Meritul fundamental al schemei este ca, desi conceputa in vederea explicarii unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor (cum am precizat mai sus), ea ne ingaduie sa intelegem mai bine esenta oricarei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili o relatie intre informatie si incertitudine, in sensul ca informatia reduce incertitudinea. Cantitatea de informatie pe care o obtinem cand se produce un eveniment este egala cu cantitatea de incertitudine care este asociata inaintea acestui eveniment. Masurand incertitudinea, Shannon ne ofera o unealta pentru masurarea informatiei (incertitudinea depinde de doi factori - numarul de evenimente posibile, cu cat sunt mai numeroase cu atat incertitudinea celui care se va produce este mai mare, si probabilitatea de producere a fiecaruia dintre evenimente).

O prima distinctie importanta pe care o pune in evidenta schema amintita este cea dintre sursa si transmitator. Sursa produce mesajul, dar, in general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Ne confruntam aici cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de-a fi este vehicularea de intelesuri, care, prin insasi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acopera o mare varietate de realitati, pe care le desemnam in limbaj curent prin cuvinte ca: ganduri, sentimente, idei, trairi, emotii, stari de constiinta. Nici una din manifestarile mentionate ale psihicului uman nu poate fi sesizata direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atat de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simt. De aceea, entitatea emitatoare se vede obligata sa procedeze prin substitutie: ea incredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procura, produsele impalpabile ale constiintei si afectivitatii. Inlocuirea nu inseamna insa transport, asa incat acestea din urma raman si pe urma principial netransmisibile. Aspectul cel mai spinos al comunicarii, paradoxul ei rezida tocmai in aceasta contradictie dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practica in care se afla ei de a emite si receptiona altceva decat semnale.

Conceptul de sursa reclama la randul sau anumite clarificari. Exista numeroase situatii in care emitatorul nu face decat sa repete cuvintele unei terte persoane. In genere oricine preia, constient sau nu, idei, expresii ori citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enuntatorul exclusiv si unic al mesajelor transmise. De fapt, cum bine stim, prin gura sa vorbesc altii: familia, educatorii, prietenii, grupul de apartenenta sociala sau profesionala, opinia generala, spiritul epocii, etc. Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitatii lor, iar sursa -in lumina "dreptului de autor" asupra celor enuntate, vom fi nevoiti sa concluzionam ca nu exista decat surse colective si ca prin intermediul oricarui cuplu de comunicatori, stau in fond, de vorba, mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti.

Transmitatorul poate fi si el multiplu, dar in cu totul alt sens decat sursa. O conditie sine-qua-non pentru ca semnalele sa ajunga la receptor este ca ele sa posede o natura compatibila cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonora e posibila numai daca mediul fizic interpus intre cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil.

In modelul propus de Shannon si Weaver observam ca actul de comunicare este identificat cu informatia, iar informatia, cu transmisia de semnale. Pe de alta parte, comunicarea este vazuta ca proces linear, unidirectional. Or tocmai aici se afla principala limita a modelului - nu exista feed-back (cel ce modifica atat mesajul cat si relatia comunicationala in sine). Nu exista, de asemenea, nici o referire la importanta contextului in care are loc comunicarea si care o poate influenta. Cu toate minusurile lui, acestui model ii datoram debutul a ceea ce avea sa devina "studiile comunicarii".

Schema generala a comunicarii dupa modelul lui W. Schramm (1954)

Pe baza modelului Schannon si Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al carui principal merit ramane acela de a fi subliniat natura interactiva a procesului de comunicare. Schramm afirma ca in esenta, procesul de comunicare consta in "punerea in acord a receptorului cu emitatorul, cu privire la mesaj", ceea ce implica doua momente importante -codificarea si decodificarea mesajului.

Codificarea consta in faptul de a traduce mesajul intr-un limbaj adecvat atat canalului de transmitere, cat si receptorului, adica transformarea unei idei, a unei opinii, s.a.m.d. in mesaj, constituit din semnale organizate dupa conventiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra notiunii de cod). Altfel spus, a codifica inseamna a pune intr-o forma inteligibila, accesibila si transmisibila semnalele si simbolurile. Decodificarea se refera la "retraducerea" mesajului de catre receptor, la extragerea semnificatiilor necesare, adica intelegerea si interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.

Al doilea model Schramm demonstreaza natura interactiva a procesului de comunicare, ceea ce presupune existenta unui "camp de experienta" atat la nivelul emitatorului, cat si la cel al receptorului, ca o conditie absolut necesara "armonizarii" celor doi. In desenul de mai jos observam o zona de suprapunere a celor doua campuri de experienta, deci "experienta cumulata" a celor ce comunica. Cu cat aceasta suprafata este mai mare, cu atat comunicarea este mai eficienta.

In completarea modelului sau, W. Schramm releva calitatea de interpret a individului aflat in relatie comunicationala: el este in acelasi timp atat codificator cat si decodificator de mesaj.

Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicarii - feed-back ul (retroactiunea), reactia de raspuns la un mesaj in scopul elaborarii altui mesaj, ceea ce confirma circularitatea procesului comunicational.

Modelul H.U.B. (1974)

Modelul circular al comunicarii sau modelul concentric, cum mai este numit in literatura de specialitate, apartine unui grup de cercetatori format din Ray Hiebert, Donald Ungarait si Thomas Bohn.

El este inspirat de ideea din ce in ce mai raspandita in anii 1970, ca procesul de comunicare nu urmeaza o schema simpla, lineara, ci ca legaturile dintre emitator si receptor sunt mult mai complexe si mai variate decat s-a crezut pana atunci. Prin urmare, s-au propus modele concentrice, in spirala, in elice, s.a.m.d. ale comunicarii, toate insistand asupra capacitatii receptorului de a selectiona, a interpreta si a reinterpreta mesajele. Modelul de fata este aplicabil in cazul comunicarii de masa (mediatizata), care implica in realitate o negociere sau o tranzactie continua intre emitator si receptor (ceea ce justifica reprezentarea intr-o forma dinamica).

Vom observa un ansamblu de elemente concentrice si o serie de actiuni si retroactiuni continue.

????? P9-curs com.

Intr-o prima etapa, comunicatorii (redactia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai intai prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub forma informatiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzarii, acestea sunt filtrate de controlor, adica de profesionistii ce decid asupra procesului de selectie. In fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Intr-o a doua etapa intervin "regulatorii", ce pot fi grupuri de presiune, institutii (asociatii) ce pot exercita o anumita influenta asupra media, prin urmare pot afecta continutul si eficienta mesajului. Urmeaza filtrele informationale de ordin fizic (oboseala receptorului, de pilda) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). In fine, mesajele ating audienta si provoaca anumite efecte.

Modelul integreaza in schema "zgomotele" (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slaba calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adica acele elemente care afecteaza calitatea comunicarii (si eficienta ei), retroactiunile (raspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum si amplificarea (acordarea unei mai mari importante unei anumite informatii sau personalitati prin raport cu celelalte).

2. Structura comunicarii la Roman Jakobson

Indiferent de modelul asupra caruia ne indreptam atentia, procesul comunicarii presupune, deci, un transmitator (emitator, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultator); mesajul se raporteaza la un context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact.

Cea mai simpla structura a comunicarii - e vorba de cunoscuta relatie din cadrul triadei: emitator, mesaj, receptor -, ne-o propune pentru prima data Karl Buhler (amintit mai sus), in cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie:

Ulterior, Roman Jakobson i-a adaugat inca trei componente: C.C.C.- Cod, Canal, Context[1].

Aceasta relatie de comunicare se realizeaza in felul urmator: emitatorul lanseaza un mesaj, care va fi inscris intr-un cod (limbaj). Inscrierea mesajului intr-un cod se numeste codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.

Transferul realizeaza elementul comun al informatiei. Informatia pleaca de la E si devine informatie pentru R. Transferul are loc intre doua entitati orientate catre un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie predispus sa recepteze. In anumite situatii, pot aparea mesaje intamplatoare - mesajele sunt discontinue. Intre mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e abstract, avand un numar redus de semne. Mesajul e realitatea infinita in timp si spatiu, in timp ce codul, cel lingvistic, de pilda, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci cand avem in vedere codul scris. Mesajul este mai bogat decat codul verbal, iar acesta decat cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea, s.a.m.d., in timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile comunicarii.

Din schema de mai sus, observam ca Roman Jakobson considera ca orice proces de comunicare presupune sase elemente constitutive. Prin urmare, in cele ce urmeaza, ne vom ocupa pe rand de fiecare dintre ele. Vom incepe cu veriga indispensabila oricarui act de comunicare (cel mai important din cele sase elemente constitutive), si anume, codul, respectiv codificarea.

1. Codul este acea conventie tacita sau explicita in virtutea careia se recunoaste existenta unei relatii de tip functional intre ceea ce semnifica ceva si ceea ce este semnificat. Codul poate fi o relatie intre semn si ceea ce e desemnat in cadrul axei paradigmatice (=priveste relatia dintre semnul pe care il utilizez intr-un enunt si setul de semne de care el a fost prelevat; e o axa "in absentia" si da seama de principiul selectiei in constituirea textului), dar elemente de cod exista si in plan sintagmatic (axa sintagmatica priveste relatia existenta intre semnele coprezente in text; prevaleaza principiul combinarii) - unele mai evidente (de pilda,Vasile il bate pe Gheorghe, Gheorghe il bate pe Vasile), altele mai ascunse si generatoare de conotatii (exemplu: Pretul calului frumos a fost platit de x; Pretul frumosului cal a fost platit de x - in a doua propozitie e intarita aura ce inconjoara subiectul). Intr-un sens ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Semantica unui text nu e o simpla insumare a semnificatiilor tuturor elementelor textului - se adauga tonul vocii cu care vorbim, ritmul, etc.

Ca notiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj sau decodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificatii sunt transpuse prin intermediul regulilor intr-un anumit text care foloseste un limbaj anumit. Orice codaj este intr-un anumit sens un transcodaj (nu exista semnificatii in sine).

Decodajul sau transcodajul se refera la trecerea unui text dintr-un cod in altul (ex: din telegraf in cod normal).

Subcodurile sunt acele elemente de cod care tin de semnificatii conotative.

Cu privire la geneza codurilor precizam ca procesul de constituire a unui semn presupune doua tipuri de actiuni:

a.      repetitia (prin care se fixeaza o anumita relatie intre semnul vehicul si semnificatie). De exemplu, cand citesc un text prin anumite semne, imi formez spontan un mod special de marcare in functie de ceea ce vreau sa arat prin acel marcaj. Daca sistemul este preluat de altii, se realizeaza socializarea codului. Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" reexamineaza distinctia kantiana intre judecati sintetice si judecati analitice. Judecatile sintetice dupa Immanuel Kant sunt acelea in care predicatul nu aduce nimic nou fata de subiect. De exemplu: "toate corpurile au intindere". Predicatul e inclus in subiect, semnificatia e strict relationala. In schimb, enuntul "Toate corpurile au greutate" are relevanta. E o judecata analitica. Umberto Eco contesta aceasta distinctie intre judecatile sintetice si cele analitice si propune inlocuirea lor prin judecati factuale si judecati semiotice. Judecatile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Daca spun: Mussolini a intrat in Roma la data de .- aceasta este o judecata factuala deoarece termenul Mussolini trimite la o notiune ce nu are in componenta ei aceasta marca semantica. Daca, insa, aceasta fraza este spusa dupa zece ani, ea va deveni o judecata semantica, pentru ca deja cuvantul Mussolini trimite la continutul semantic Mussolini care este un semem. O fraza de tipul: "Mussolini a baut o cafea la patru ore dupa ce a intrat in Roma" nu are nici o sansa de a deveni o judecata semiotica.

b. Prin urmare, cand vorbim de informatie nu ne referim doar la informatia gnoseologica. In realitate se depoziteaza si starile afective. Trebuie sa luam omnilateralitatea informatiei, astfel intelegem notiunea de cod.

Hipercodificarea este un fel de pluscod, element suplimentar pe care il introduc in procesul de semioza ca sa semnific ceva. Exemplul oferit de Umberto Eco in Tratatul de semiotica este urmatorul: Maine Juventus Torino joaca cu Internationale Milano. Maine Juventus invinge pe Internationale Milano - in engleza will delation. Un caz (fapt) ce se va petrece in viitor il enunt la prezent, vrand sa spun ca, sigur maine Juventus Torino va invinge pe Internationale Milano, sigur se va petrece acest lucru.

Hipocodificarea este un deficit de coduri. Cand cineva imi spune in limba engleza "I like you", eu nu inteleg, dar sesizez ceva prietenesc, fara sa stiu despre ce e vorba. In sistemul nostru semantic plasam intr-o anumita zona ceea ce ne spune cineva. Acest mecanism il folosim foarte des. In general, textele centrate pe expresivitatea estetica contin hipocodificarea.

Foarte grave si mai greu de combatut sunt neintelegerile intervenite ca urmare a non-identitatii codurilor cu care opereaza transmitatorul, pe de o parte, si receptorul, pe de alta parte. Numai o simetrie perfecta intre codificare si decodificare garanteaza fidelitatea transmisiei. Or, intr-un mare numar de cazuri, aceasta conditie indispensabila nu e nici pe departe indeplinita. Pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj-semnal, codul va trebui sa fie conceput astfel incat traducerile pe care el le mijloceste sa aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Decodificarea ar trebui sa se prezinte ca imaginea in oglinda a codificarii, restituind cu fidelitate intentiile emitatorului. Dar este oare indeplinita aceasta conditie in cazul limbilor naturale? Evident nu, macar si numai daca luam in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite). In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale sa reprezinte doua mesaje diferite, adica existenta omonimiei, creeaza la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar daca multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabil de care se loveste dorinta noastra de comunicare cu semenii. Definitia acceptata a codului conditioneaza comunicarea de existenta unui repertoriu de semnale impartasite atat de emitator cat si de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifica. Exista insa o lista completa, explicita si unanim acceptata a echivalentelor convenite dintre cuvinte si intelesurile lor?

Existenta dictionarelor explicative ar parea sa pledeze pentru un raspuns afirmativ. La prima vedere, dictionarul se prezinta intr-adevar ca o lista de corespondente care ne ofera cheia codificarii lexicale a notiunilor, in acelasi fel in care, de pilda, "alfabetul Morse" ne dezvaluie modul in care literele si cuvintele alcatuite din ele sunt codificate in sistemul binar al punctelor si linioarelor. Facand abstractie de unele abateri, am putea vedea in dictionar expresia unui cod si in limba modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumana. De fapt insa, raporturile dictionarului cu limba vorbita sau scrisa sunt de o cu totul alta natura decat cele ale "alfabetului Morse". In cazul din urma, codul este dat a priori, cunoscut si respectat cu sfintenie de cei doi comunicatori. Asa cum observa Pierre Guiraud: "codul nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor", el nu evolueaza in mod natural ca limba, aflata intr-o dinamica necontenita, care face ca in orice moment imaginea pe care ne-o ofera despre ea dictionarele sa fie depasita (limba de astazi difera suficient de cea consemnata de Hasdeu sau Philippide). In general, dictionarele nu fac decat sa consemneze un uz lingvistic, esuand, in schimb, sistematic atunci cand incearca sa il impuna, adica sa joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorilor. Daca exista un oarecare acord asupra continutului notiunilor pe care le exprima unitatile lexicale, acesta se limiteaza la sfera denotatiei, singura, de altfel, pe care incearca sa o circumscrie definitiile din dictionar. Dar nesfarsitele nuante in care se coloreaza cuvintele ca urmare a sirului irepetabil de intalniri cu ele ale fiecarui vorbitor in parte constituie un patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusiva, pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne ingaduie s-o transferam mintii si sensibilitatii interlocutorilor. Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanti) care nu transporta sensuri. Ele pot intr-adevar destepta in constiinta receptorului un inteles, dar aceasta numai daca intelesul se afla deja acolo. In concluzie, lucrurile se desfasoara in felul urmator: emitatorul doreste sa comunice un sens s1 pe care il codifica, potrivit experientei sale lingvistice personale, prin cuvantul c. Insa pentru cel ce primeste mesajul, c inseamna, mai mult sau mai putin, altceva; el se asociaza in mintea receptorului cu un inteles s2, care constituie, la randul sau, o rezultanta a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicational al persoanei respective. Idiolectul -despre care ne vorbesc sociolingvistii - nu consta atat in repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular intr-un moment determinat al vietii sale, cat in intelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor in acel moment. De pilda, intelegem sensul cuvantului dragoste in moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumularii in timp a experientelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minata de faptul ca transmitatorul si receptorul nu opereaza cu un acelasi cod.

Din acest punct de vedere, comunicarea verbala detine totusi o pozitie privilegiata. In ciuda dificultatilor mentionate mai sus, exista aici conventii acceptate (un pact semantic minimal), ce limiteaza marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decat in cazul comunicarii non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cat de cat asemanatoare. Dar o sonata de Beethoven (fie ea si cu nume - de pilda, Sonata Lunii - deci tinand de muzica programatica)? Dar o piesa pentru pian preparat de John Cage? Exista oare vreun dictionar de intelesuri muzicale la care sa facem apel pentru a afla care e semnificatia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, s.a.m.d.? Caracterul neexplicit al codului ingreuneaza foarte mult decodificarea discursului muzical in raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inoveaza in domeniul limbajului, ceea ce il obliga de fiecare data pe ascultator sa deprinda un cod nou, la a carui descifrare cunostintele anterioare ii sunt de prea putin folos. Artistii (in general) neintelesi au fost si vor fi intotdeauna suspectati sau de nepricepere sau de impostura, pana in momentul in care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intentiile artistice sa le fie traduse corect si emiterea judecatilor de valoare sa devina posibila. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, sa se familiarizeze cu noul limbaj. Asemenea copilului care patrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducandu-le din frazele rostite de persoanele cu care vine in contact, auditoriul unei creatii muzicale sau vizitatorul unei expozitii de avangarda vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, in care sa se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de la inceput si categoric oferta artistului - fie ca e vorba de o opera muzicala sau plastica - e ca si cum ai declara lipsita de orice valoare o carte numai pentru ca e scrisa intr-o limba pe care nu o intelegi.

Revenind la problema de baza a procesului de comunicare - legata de cod - subliniem inca o data faptul ca necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului limiteaza drastic posibilitatile comunicarii. Omniprezenta zgomotului este cel de-al doilea motiv care duce la acelasi efect in comunicare. In ciuda credintei potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure in "Curs de lingvistica generala", publicat in 1916, arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista o legatura interna intre cutare semnificat: sora, de exemplu, si lantul fonic pe care il reprezinta (s-o-r-a). "Ideea de sora nu este legata prin nici un raport interior cu sirul de sunete care ii serveste drept semnificat"[2] De pilda, secventa de sunete "cor" inseamna pentru roman o formatie vocala, pentru francez - un instrument muzical, pentru latin - inima si asa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e continut in cuvant, desi atat vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaza curent la formule de genul "continutul cuvantului" sau "semnificatia termenului". De fapt, cuvintele, ca si petele de culoare dintr-un tablou sau acordurile muzicale, nu sunt altceva decat simple semnale fizice (semnificanti), menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experientei personale, atat lingvistice cat si extralingvistice.

Am enuntat - la inceputul discutiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicarii) - faptul ca, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Ne vom opri in continuare la alta componenta a comunicarii, si anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, si facem precizarea ca de cele mai multe ori comunicarea este confundata cu limbajul. Cum spuneam la inceput, pentru Levi- Strauss, omul este inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste.

De ce sa retinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degraba decat vreo alta trasatura caracteristica? Intr-un fel, limbajul nu este decat unul din elementele care caracterizeaza ceea ce se cheama cultura umana, adica ceea ce omul "adauga naturii", ceea ce nu primeste de la ascendentii sai prin ereditate biologica, ci in care fiecare generatie trebuie sa se initieze prin invatare. Invatam sa vorbim limba noastra la fel cum suntem initiati in tehnica, stiinta si religia noastra.

Este clar insa ca limbajul joaca aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci si vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Daca copilul invata sa cunoasca obiceiurile, regulile morale, credintele civilizatiei in care s-a nascut, etc este mai intai pentru ca i se vorbeste si pentru ca in prealabil a invatat sa inteleaga si sa vorbeasca limba sa materna.

Vorbirea este - cum sublinia in antichitate Aristotel - semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Intr-adevar, functia primordiala a limbajului este comunicarea intre indivizi.[3] Roman Jakobson scrie pe buna dreptate, ca "orice act de vorbire reuneste un mesaj si patru elemente legate de acesta: emitatorul, receptorul, tema mesajului si codul utilizat". Mesajul este propriu-zis obiectul comunicarii, iar codul -instrumentul lingvistic al mesajului. Se intelege, aceasta comunicare care defineste specia umana in ceea ce ii este propriu nu este numai comunicarea verticala prin care, de sus in jos, tatal de familie, profesorul sau preotul initiaza copilul cu regulile, riturile colectivitatii; este si comunicarea orizontala prin care primim de la altul si ii oferim la randul nostru informatii. Este important sa reamintim aici ca orice societate umana se bazeaza pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur si simplu din anumite societati arhaice sau procedeele prin care munca este schimbata pe bani (salariu, beneficii) si banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vietii umane stau sub semnul schimbului. Interdictia incestului, de exemplu, asa cum a aratat antropologul Claude Levi-Strauss, constituie reversul unei obligatii de schimb: tu iti vei oferi sora ca sotie prietenului tau si te vei casatori cu sora acestuia. Nu trebuie sa uitam ca toate contractele care intemeiaza societatea umana (dupa principiul oferta-contraoferta: eu contractez obligatii si beneficiez in schimb de drepturi) presupun ca o conditie sine qua non, ca o conditie transcendentala, in limbaj kantian, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: locutorul incepe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai usor de manuit, care le reprezinta. Dupa aceea el schimba cuvintele sale cu cele ale auditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i imbogatii pe cei doi parteneri. Daca suntem doi, fiecare cu cate o bancnota de zece lei, si daca le schimbam, dupa schimb fiecare nu va avea decat o bancnota. Dar daca avem fiecare cate o idee (reprezentata prin cuvinte) si o schimbam, fiecare va avea, dupa schimb, doua idei.

Ni se va putea reprosa poate ca reducem aici limbajul la ceea ce constituie doar una din functiile sale, comunicarea. Ni se va atrage atentia ca alaturi de rolul sau de comunicare, de informare, limbajul are si o functie expresiva. Maurice Merleau-Ponty observa ca, inainte de a fi in serviciul comunicarii, limbajul este "un fel al corpului omenesc de a trai si celebra lumea". Gaston Bachelard ne propune excelente ilustrari ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu: "Exista cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufoca (..).Ele inscriu pe fata noastra vointa de a le respinge. Daca filosoful ar binevoi sa intoarca cuvintele la aparatul nostru articular in loc sa faca din ele prea devreme ganduri, ar descoperi ca un cuvant pronuntat, sau chiar un cuvant a carui pronuntare doar o imaginam, este o actualizare a intregii noastre fiinte. Observati de exemplu cu cata sinceritate este pronuntat cuvantul miasme ( in franceza se pronunta miasm). Nu constituie el un fel de onomatopee () a dezgustului? Este evacuata o gura de aer impur, dupa care gura se inchide energic."[4]

Prin urmare, cuvantul joaca si mimeaza lumea in aceeasi masura in care o semnifica. Acestei functii expresive i se asociaza functia magica a limbajului. Detasandu-se de lucru, cuvantul pare a-l domina cu usurinta, a-l guverna. El spune ceea ce nu exista inca si reinvie ceea ce a disparut. Mitul, mytohos, este, dupa etimologia greaca, cuvantul insusi. Multe mitologii au facut din acest suveran impalpabil, vorbirea, izvorul creator al lumii. Cel ce poseda cuvantul poseda lucrul sau fiinta desemnata. Orasul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care inseamna "forta"; poate ca adevaratul nume al Romei era Valentia al carui echivalent este cuvantul grec Roma), pazit cu gelozie de catre Pontifi, pentru ca orasul insusi sa ramana la adapost de vrajile dusmanilor sai.

De functia magica a limbajului ar mai putea fi legata si functia sa estetica. Nu s-a pastrat in poezie puterea de incantatie a limbajului? Canturile poetului sunt in latina carmina, "vraji". Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery, Charmes.

Dar functiile expresiva, magica, estetica ale limbajului presupun ele insele, ca o conditie fundamentala, functia sa de comunicare. Daca te exprimi, daca mimezi lucrurile, o faci intotdeauna pentru un auditor, pentru un spectator - in cazul relatiilor publice pentru anumite categorii de publicuri. Sub toate formele sale si intotdeauna limbajul este strans legat de viata sociala a oamenilor. Si, cum spune Andre Martinet in lucrarea sa "Elemente de lingvistica generala", "functia esentiala a limbii ca instrument este aceea de comunicare". De aceea poporul ironizeaza pe seama omului care vorbeste singur (un batran ramolit, un betivan, un nebun delirant, s.a.m.d.) - caci, cum spune Roman Jakobson: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat". Eseu de lingvistica generala, p. 33 Limbajul ne apare deci inainte de toate ca transmitere de informatii.

Semioticienii considera ca nu exista o definitie general acceptata a limbajului. In diverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat -grai, dialect, limba) el are semnificatii diferite: limbaj, limba; in engleza numai language. In limbile nelatine apare confuzia intre langue =semioza si organ al vorbirii. In limba romana limbaj si limba sunt folosite cu sensurile corespunzatoare, evitandu-se confuzia amintita anterior. Termenul de limbaj are doua acceptii:

1. subordonat termenului de limba;
2. supraordonat termenului de limba (limbaj verbalizat); limba apare ca principala forma a limbajului, alaturi de limbajul pictural, gestual, cinematografic, etc.

Pana la aparitia "Tratatului de semiotica" a lui Umberto Eco (1975), in semiotica domneau lingvistii. Ei au manifestat tendinta de a contesta functia de limbaj a altor mijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat, si anume: existenta unui repertoriu de semne (dictionarul), existenta unor reguli de combinare a semnelor (gramatica), dubla articulare, capacitate maxima in exprimarea nuantata a unor semnificatii, capacitatea de a fixa, stoca informatiile, de a exprima lucruri abstracte, linearitatea, stingerea foarte rapida (daca e vorba de exprimarea orala). Dubla articulare in limbajul verbalizat -de realizare a proceselor de comunicare si semnificare - se refera la faptul ca in limbile europene sunt circa 35 de semne cu care, prin combinari, se poate crea o cantitate nemasurabila de enunturi -lege a maximului de randament sau a minimului efort (animalele nu au acest sistem, ele trebuie sa emita un sunet pentru fiecare imprejurare).

Exemplu:

I.        Ion merge pe cal.

Combinarea semnelor cu semnificatie autonoma in enunturi:

II.     Ion merge     pe c/al

pe v/al

pe m/al

Combinarea acestor semne cu semne diferite in semne cu semnificatie referentiala.

1. Enunturile sunt alcatuite cu semne cu semnificatii autonome.
2. Semnele sunt alcatuite din unitati care nu au semnificatie autonoma.

Cum spuneam, lingvistii contesta calitatea de limbaj celorlalte arte. Consideram ca este vorba de o eroare logica, si anume: extrapolarea necontrolata a unor caracteristici ale unei forme mai complexe la forme mai putin complexe. Progresul cunoasterii se realizeaza nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu, pentru ca in cele mai evoluate forme ale unui domeniu noi gasim ideea pura - elementele ei constitutive apar mult mai distincte. Exemplu: anatomia omului da cheia anatomiei maimutei.

Karl Marx a analizat forma cea mai evoluata a societatii -capitalismul, pentru a intelege ideea de marfa. Dar in capitalism exista anumite caracteristici ale economiei - jocul liber al preturilor, fetisismul marfii, etc. Marfa e aici un produs realizat in vederea schimbului, nu pentru consum propriu. Tot astfel, la limbaj, rostul limbajului e acela ca prin el se realizeaza procesele de semnificare si comunicare. Iuri Lotman (semiotica culturii) are o idee care privilegiaza excesiv limbajul verbalizat. El crede ca limbajul verbalizat modeleaza lumea, ne modeleaza pe noi, toate celelalte forme sunt sisteme de modelare secunde, pentru ca poarta pecetea limbajului verbalizat. Evident, nu este asa -acesta e un logocentrism care pune artele in stare de minorat gnoseologic. E adevarat, e mai usor sa captam sensurile operelor de arta prin cuvinte (fara sa le epuizam insa caracterul inefabil) dar contestam o pecete, o hiperbolizare a limbajului verbalizat.

"Avantajul" (ce se transforma insa uneori in dezavantaj) codului verbalizat - urmeaza sa ne referim la el pe larg in cele ce urmeaza - consta in caracterul arbitrar al semnului verbal, caracter ce ofera sanse mari existentei unui numitor comun (unei coincidente in cazul cel mai bun) intre cei doi poli ai comunicarii, emitatorul si receptorul. In felul acesta eficienta procesului de comunicare este maxima.

c. Limbajul omenesc este conventional

In Cuvant inainte la "Elemente de lingvistica generala", Andre Martinet evoca anecdota nostima a tirolezului care, "intorcandu-se din Italia, lauda in fata compatriotilor frumusetea acestei tari, dar adauga ca locuitorii ei sunt de buna seama nebuni de vreme ce se incapataneaza sa numeasca cavallo ceea ce orice om cu judecata stie ca este un Pferd. Si este foarte adevarat ca copiii sunt atat de obisnuiti sa identifice cuvintele din limba lor materna cu lucrurile pe care le desemneaza, incat le este destul de greu la inceput sa inteleaga insasi existenta limbilor straine. Dar multiplicitatea limbilor ne arata in mod evident transcendenta gandirii in raport cu cuvintele, contingenta cuvintelor in raport cu gandirea. In dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja ca "de la natura si in chip originar nici un nume nu apartine vreunui lucru in particular, ci in virtutea unei hotarari si a unei deprinderi." Aristotel reia acest punct de vedere: semnul functioneaza gratie unei conventii intre oameni (thesei), nu gratie naturii (physei). I-a revenit insa unui lingvist contemporan, Ferdinand de Saussure, sarcina de a preciza si adanci aceasta idee veche si de a trage din ea toate consecintele. In Curs de lingvistica generala, publicat in 1916 (cum am amintit deja) Saussure arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (pe care semiotica il numeste semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista legatura interna intre un anume semnificat: mama, de exemplu, si lantul fonic care il reprezinta (m-a-m-a).

Saussure intrebuinteaza expresia "semn", pe care o prefera simbolului, pentru a desemna elementele limbajului si a sublinia caracterul lor arbitrar. Fara indoiala, sensul acestor termeni este cam fluctuant. Insasi etimologia cuvantului simbol evoca bine functia de comunicare proprie limbajului; in limba greaca, simbol este la inceput un obiect din lemn taiat in doua; doi prieteni pastreaza fiecare o jumatate pe care o transmit copiilor lor. Cele doua parti reunite permiteau posesorilor lor sa se recunoasca si sa continue relatiile amicale anterioare. Simbolul este deci, initial, un gaj de recunoastere reciproca. Si "simbolurile" algebrice sunt perfect conventionale si arbitrare ca si semnele saussuriene. Totusi, in general, termenii semn si simbol se deosebesc: daca, intr-un fel, orice simbol este un semn, adica un lucru care tine locul altui lucru, un semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat ca raportul simbolului cu ceea ce simbolizeaza el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn si semnificat. Simbolul seamana cu ceea ce simbolizeaza, el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar realitatea simbolizata, ci o incarneaza, ea traieste in el. Astfel balanta este in sens propriu simbolul justitiei al carei ideal de precizie si de impartialitate matematica il evoca. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi inlocuit cu orice, in vreme ce pot substitui fara inconvenient cuvantul (semnul) sister cu vantului "sora".

Ideea esentiala care trebuie retinuta plecand de la analizele saussuriene este aceea ca limbajul constituie, mai degraba decat un fapt natural, o institutie. Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indica fara indoiala ca functia simbolica este naturala omului. Dar pluralitatea limbilor vadeste caracterul institutional al fiecarui cod lingvistic. Se poate merge mai departe pentru a sublinia ca functia simbolica nu era de drept supusa vorbirii. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia ca populatiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru ca pe de o parte el mobilizeaza intregul corp, iar pe de alta parte este impracticabil in conditii de intuneric. Folosirea vorbirii este ea insasi institutionala. Surdul congenital ramane mut daca nu este educat (neauzind sunetele, el nu are inclinatia de a le produce in mod spontan). Se poate chiar afirma, impreuna cu Ombredane, ca vorbirea "nu are organe proprii ci numai organe de imprumut".[5] Laringele, valul palatului, limba sunt, "la origine organe de respiratie si alimentatie si se mentin ca atare atunci cand vorbirea se constituie si se esercita". E adevarat ca bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii. Dar si scrierea vadit institutionala, are centrii sai cerebrali, ale caror leziuni ii altereaza exercitiul. Centrii cerebrali care participa la activitatile noastre de vorbire si de recunoastere a semnelor nu sunt decat specializari ale unor centrii motori si senzoriali care exista dinainte. Ombredane are dreptate, fara indoiala, sa spuna ca "limbajul este o functie in definitiv indiferenta fata de organele senzoriale si motorii pe care le imprumuta pentru folosintele sale (.) Limbajul este o activitate simbolica, artificiala, care se exercita prin intermediul unor organe angajate initial in activitati de alt ordin." Vorbirea este mai curand o institutie sociala decat un instinct biologic.

Sa retinem in aceasta privinta calificativul de arbitrar (fapt ce poate avea repercusiuni in practicarea relatiilor publice), de care se serveste Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic. El este, cum declara insusi marele lingvist, echivoc. Ar fi poate mai bine (mai bland) sa spunem ca semnul este nemotivat. Intr-adevar, un semn arbitrar este un semn pe care il aleg in mod liber. Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima functii pe care le-a descoperit. Dar noi gasim gata facute semnele din limba noastra materna si nu depinde de noi faptul de a le schimba in mod arbitrar! Semnificantii, spune foarte bine Saussure, sunt impusi de comunitatea lingvistica de care tin. Putem pune aici in evidenta dimensiunea sociologica a limbajului. Nu va fi niciodata de prisos sa insistam asupra naturii sociale a limbajului. Fara sa abandonam astfel teoria saussuriana a caracterului arbitrar al semnului, s-ar cuveni poate in aceasta privinta sa o nuantam. Desigur, codurile lingvistice sunt conventionale, dar ele nu sunt oarecare. In fiecare limba se reflecta deile, mentalitatile, viziunea asupra lumii proprie comunitatii care o intrebuinteaza. Originalitatea fiecarei limbi este mult mai mare decat se crede de obicei. Vocea omeneasca are resurse nenumarate si fiecare limba retine doar un numar restrans de sunete semnificative care sfarsesc prin a deveni obisnuite in interiorul fiecarei comunitatii lingvistice. Fiecare popor, prin limba sa, isi modeleaza o lume originala, intrucat nu exista, in sine, cum crede realismul naiv, obiecte distincte in lume, carora fiecare limba le-ar da o denumire. In Biblie, Adam da cate un nume fiecaruia dintre animalele si lucrurile care il inconjoara. Dupa aceasta poveste despre origini, exista mai intai lumea, cu obiecte distincte, iar limbajul se multumeste sa o reflecte in mod pasiv. Incepand cu lucrarile lui von Humboldt (1820), reluate de neokantieni, precum Cassirer, stim ca raportul dintre cuvinte si lucruri este mai complex. Cum spune Ullmann: "Orice sistem lingvistic contine o analiza a lumii exterioare care ii este proprie si care difera de analiza altor limbi". La limita, potrivit lui Worf, n-ar exista de la o limba la alta nici un cuvant echivalent si orice traducere, in sens strict, ar fi imposibila (in legatura cu aceasta dificultate si cu solutiile posibile, recomandam o carte scrisa de George Mounin, Les problmes thoriques de la traduction, Gallimard). Se poate afirma, impreuna cu Benveniste, ca "limbajul reproduce lumea, dar supunand-o organizarii sale proprii". Se poate arata pe baza unor exemple speciale ca in fapt practica sociala a fiecarui popor este aceea care decupeaza, din realitatea non-lingvistica, domeniul acoperit de fiecare cuvant. Studiul argoului arata foarte clar legaturile limbajului cu practica sociala.

Concluzionam afirmand ca limba reflecta practica sociala si - cum remarcam la inceputul acestui subiect - cu cuvintele lui Roman Jakobson: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat". Cu alte cuvinte, limbajul ne apare inainte de toate ca transmitere de informatii. Comunicarea nu are sens fara informatie.

d. Teoria informatiei

Reamintim mai intai ca cuvantul informatie are doua sensuri traditionale. Unul - sensul aristotelic - vrea sa spuna comunicare a unei forme, a unei structuri specifice, a unei organizari calificate care vine sa "informeze" o materie initial omogena: sculptorul "informeaza" un bloc de marmura omogen, ii da de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celalalt sens apartine limbii curente: transmitere a unui mesaj. Pentru cel care practica relatiile publice ambele sensuri ale informatiei sunt importante, cu un accent evident insa (daca vrea sa convinga anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informatiei. Pentru fizician, al doilea sens al informatiei se asociaza cu primul: o masina informationala transmite o forma, o "structura specifica circulara".

Masinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt intr-adevar masini informationale. Inca din 1868, James Clerk Maxwel intreprindea studiul unei masini capabile de "autoinformare": regulatorul cu bile gratie caruia masina cu vapori functioneaza cu o viteza constanta. Daca masina se ambaleaza, regulatorul este "informat" despre acest lucru in felul urmator: forta centrifuga ridica bilele, ceea ce, prin transmisii intermediare, are drept efect diminuarea admisiei. Si,invers, atunci cand masina, bunaoara mai incarcata, incetineste, bilele coboara si maresc admisia. Regulatorul "informat" de cresterea vitezei, o reduce, este informat de noua viteza si asa mai departe. Aceasta este o "bucla", un "feed-back". Informatia se traduce astfel in orice moment printr-o reactie adecvata.

In esenta, informatia consta asadar in comunicarea eficace a unei structuri. Plecand de aici putem sesiza, cel putin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei informatiei: informatia este contrariul entropiei (respectiv informatia creeaza ordine, entropia dezordine). Am spus ca informatia este trecerea de la informal la forma, de la omogenitate nediferentiata la o structura specifica. Dimpotriva, entropia este o distrugere, o dezorganizare, o intoarcere la omogen. Sa presupunem ca o parte ab a unei bare AB este adusa la o temperatura superioara restului barei. Al doilea principiu al termodinamicii implica faptul ca in mod progresiv temperaturile diverselor regiuni ale barei se egalizeaza. Diferenta de temperatura intre segmentul ab si restul lui AB scade pana cand temperatura devine omogena in toata bara. Entropia (care a crescut pe tot parcursul acestui proces de destructurare, de intoarcere la informal) este atunci la maxim. Daca imi scriu numele pe nisip, comunic o informatie (in sens curent) si, in acelasi timp, dau acelui nisip o forma, o structura. Bineinteles, suflul vantului va distruge rapid aceasta structura, va sterge informatia; nisipul redevine omogen. Acest proces care distruge informatia este destul de asemanator cu entropia. Dupa cum se stie, entropia este unul din conceptele de baza ale termodinamicii. El a fost introdus de Clausius in 1865 ca o functie de stare a unui sistem inchis, care ramane constanta in cazul unei transformari reversibile si creste pentru orice transformare ireversibila. Entropia termodinamica constituie o masura a nedeterminarii sistemului. Evolutia viitoare a acestuia este cu atat mai previzibila cu cat entropia sa este mai mica, caci comportarea elementelor ce compun un sistem mai entropic este mai dezordonata decat a acelora apartinand unuia caracterizat printr-o valoare mai mica a entropiei. Intr-un mod absolut similar, de marimea entropiei informationale a unui proces depind sansele noastre de a-i prevedea desfasurarea, in sensul ca o entropie scazuta corespunde unui nivel de predictibilitate ridicat si viceversa.

Faptul cel mai remarcabil este ca aceste legi pot fi exprimate intr-o forma matematica riguroasa. Ruyer scrie in legatura cu aceasta: "Informatia elementara este alternativa "da-nu" sau orice alta decizie "binara" 1 sau 0, dreapta sau stanga etc. Fie un punct P despre care stim doar ca este situat pe o linie intre A si B. Suntem informati dupa aceea, fie prin 0 care semnifica jumatate stanga, fie prin 1 care semnifica jumatate dreapta, ca este situat in jumatatea stanga apoi in jumatatea dreapta a acestei jumatati stangi etc. Numarul in numeratia binara de forma 0,010101.care exprima informatia noastra nu poate fi niciodata o serie indefinita de 1 si 0. Informatia are o precizie limitata. Ea nu ofera niciodata, in final, decat o zona de probabilitate ab intre A si B. Cantitatea de informatie castigata prin trecerea de la AB la ab este deci logaritmul unei probabilitati. Formula care o exprima este exact formula entropiei, si ea e logaritmul unei probabilitati, dar cu semnul contrar. Informatia este o entropie negativa." R Ruyer p137-138, Azi am spune"negentropie"

Dar filosoful isi pastreaza aici dreptul de a pune, impreuna cu Ruyer, problema originii informatiei. O masina oricat de perfectionata ar fi, poate cel mult conserva si transmite informatia, si inca exista intotdeauna o anumita pierdere (parazitii la telefon si la radio), o anumita uzura a masinii. Masina nu poate crea nici spori cantitatea de informatie; desigur, rotativele imprimeriei pot trage un ziar in mii de exemplare, dar nu vor corija greselile de tipar. Tot Ruyer afirma: "Comunicarea mecanica a informatiei nu poate da seama de informatia insasi." p. 139. Masina presupune totdeauna un inginer a carui constiinta a inventat ruajele si a prevazut efectele; ea presupune un utilizator constient si eventual un reparator. Masinile, spune Ruyer, sunt totdeauna "incadrate de o activitate constienta si semnificanta". O masina nu este niciodata decat "un ansamblu de legaturi auxiliare montate de aceasta improvizatoare de legaturi care este constiinta" ibid. Departe de a-l deposeda pe m de monopolul sau de fiinta ganditoare si vorbitoare, singurul posesor al acelei "functii simbolice" care ii permite sa comunice si sa informeze, masinile constituie dovada stralucita a privilegiului inventatorului lor.

Teoria informatiei se intereseaza deci nu de originea radicala a gandirii simbolice, ci de instrumentele ei, din ce in ce mai eficace. Ea este inainte de toate, in zilele noastre, o cercetate a celor mai economice coduri de informatie, acelea care transmit maximum de informatie cu cele mai mici cheltuieli.

Trebuie sa subliniem, de asemenea, faptul ca intre informatie si noutate exista o legatura stransa. A informa inseamna "a da de stire"si, nu intamplator, in mai multe limbi de circulatie substantivul stire (nouvelle, news) provine din adjectivul care inseamna "nou". Un principiu fundamental al comunicarii se refera tocmai la acest fapt:numai mesajele care contin o anumita doza de noutate poseda valoare informationala. Chiar in natura verbului a informa se cuprinde implicit presupozitia caracterului inedit al lucrului adus la cunostinta.

Cum s-ar putea insa masura informatia?

Infatisarile ei sunt, precum am aratat mai sus, infinit de variate. Exista informatie intr-un articol de ziar, dar si in schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten, in memoria computerului dar si in Sonata nr. 32 a lui Beethoven, s.a.m.d. O unitate de masura comuna a unor fenomene atat de variate va trebui, desigur, sa faca abstractie de toate trasaturile lor particulare, oricat de importante sunt acestea.

De obicei, informatia se refera la intamplari, la evenimente, la ceva ce s-a petrecut sau se petrece in momentul de fata, la un proces al carui rezultat nu ne este inca cunoscut inainte de primirea stirii. Or, nu intotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde, caci se poate intampla ca, inca inainte de a surveni deznodamantul, noi sa il cunoastem deja, fie in urma experientei ,fie in urma unei deductii logice. Noutatea unei vesti e cu atat mai mare cu cat datele de care dispuneam nu ne ingaduiau sa prevedem desfasurarea evenimentelor. Prin urmare, informatia este cu atat mai bogata cu cat elimina o cantitate mai mare de ignoranta,de incertitudine. Numai existenta mai multor variante de desfasurare a evenimentelor, confera caracter informational producerii acestor evenimente. Pe de alta parte, e limpede ca pe masura ce numarul de variante creste, posibilitatea noastra de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce, iar aducerea la cunostinta a deznodamantului ne va elibera de o incertitudine mai mare, furnizandu-ne ca atare mai multa informatie. Aceasta idee de a evalua cantitatea de informatie cu ajutorul numarului total de deznodaminte posibile ale procesului la care se refera o anume stire -a fost lansata din 1928 (cu vreo doua decenii inainte de cristalizarea teoriei informatiei), de catre inginerul american Hartley. El a propus drept masura a informatiei parametrul urmator:

Ho = log 2 n

Unde n este numarul variantelor echibrobabile intre care e posibila optiunea, iar Ho noteaza cantitatea de informatie furnizata prin precizarea uneia dintre ele. Sa mai precizam si faptul ca logaritmul in baza 2 al lui n reprezinta puterea la care trebuie ridicata cifra 2 pentru a se obtine valoarea n.

Formula de mai sus exprima sintetic faptul ca precizarea rezultatului unui experiment anume furnizeaza o cantitate de informatie cu atat mai mare cu cat repertoriul de rezultate diferite este mai bogat. Suntem indreptatiti sa ne intrebam de ce a mai fost necesara introducerea in relatie a logaritmului si daca nu ar fi fost posibil sa se aprecieze cantitatea de informatie chiar prin numarul de variante, adica cu ajutorul formulei mai simple:

H = n

Raspunsul e legat de cerinta asigurarii aditivitatii cantitatii de informatie. Adeseori informatia ne parvine in transe: punem o intrebare, ni se da un raspuns partial, solicitam completari si numai dupa un anumit numar de cereri si obtineri de elemente lamuritoare, dobandim cunoasterea integrala a datelor care ne intereseaza.

Prima formula mai prezinta o calitate pretioasa: ea ne permite sa calculam informatia furnizata si de evenimente ce nu mai prezinta sanse de realizare egale. In afara unor situatii create artificial, de regula, probabilitatile rezultatelor unui experiment sunt diferite unele in raport cu altele. Tocmai aceasta inegalitate a sanselor confera caracter de surpriza unor evenimente si face din stirile de senzatie mesaje mai "informationale" decat banalitatile. In concluzie, producerea unui eveniment furnizeaza cu atat mai multa informatie cu cat acesta este mai putin probabil. Ziaristii stiu foarte bine acest lucru, iar specialistii in relatii publice trebuie la randul lor sa tina cont de el. Definitia hazlie, dar banalizata prin citare excesiva pe care ziaristii o dau stirii de presa (faptul ca un caine a muscat un preot nu e o stire, in timp ce faptul ca un preot a muscat un caine este una) confirma intocmai cele spuse mai sus.

Nu exista intamplari intrinsec informationale. Intr-un climat de pace, declansarea brusca si total neasteptata a unui razboi va fi in mod cert un subiect de stire pentru prima pagina a ziarelor. Pe masura ce razboiul se prelungeste, publicul se obisnuieste cu prezenta zilnica a informatiilor legate de acesta si stirile de pe front ocupa un spatiu tot mai modest in economia tehnoredactarii ziarului. Daca insa, intr-un moment in care nimeni nu se mai asteapta, partile beligerante cad de acord asupra incheierii pacii, vestea aceasta va figura din nou pe prima pagina a cotidianelor de mare tiraj. Aceasta fiindca pacea sau razboiul sunt demne de atentie nu in virtutea unor caracteristici intrinseci, ci numai in masura in care constituie intr-un anumit context, evenimente-surpriza, a caror producere era putin probabila.

In general, entropia informationala ramane parametrul esential prin intermediul caruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau, dimpotriva, banalitatea mesajelor transmise in procesul de comunicare. Dificultatea maxima de a ghici ce urmeaza sa se intample se asociaza valorii celei mai mari a entropiei, iar cunoasterea anticipata cu certitudine a deznodamantului anuleaza entropia procesului.

Dupa cum reiese din cele spuse mai sus, in teoria comunicarii, conceptul de informatie e luat sub aspectul de cantitate de informatie, asa cum il si defineste Umberto Eco in Tratatul de semiotica generala: informatia "semnifica o proprietate statistica a sursei, si anume desemneaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa." [7]

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala / potentiala, originala / reprodusa, condensata (articolul stiintific) / rarefiata (articolul de popularizare), utila / inutila, veche / noua, directa / indirecta, imediata / tarzie, durabila / trecatoare, profunda / superficiala, explicata (pedagogica) / comentata, informatia pe care o detine o sursa de autoritate, informatia simbolizata etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atat emitatorului cat si receptorului, de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati. De aici rezulta anumite caracteristici ale emitatorului, ale receptorului, dar si ale medierii, pe care le vom enumera succint:

Caracteristicile emitatorului

1. Motivatia de transmitere a mesajului (de ce vrea sa comunice).
2. Pregatirea sociala, educationala si culturala.
3. Abilitatea de a comunica experienta sa anterioara.
4. Relatia personala si situationala cu receptorul.
5. Atributele psihologice si fiziologice.

Caracteristicile receptorului

1. Obiectivele, atitudinile si motivatia de primire a mesajului.
2. Diferenta de pregatire sociala, educationala si culturala intre emitator si receptor.
3. Relatia personala cu emitatorul.
4. Atributele psihologice si fiziologice.
5. Experienta anterioara in situatii similare.
6. Diferenta in bogatia de informatii intre emitator si receptor.

Caracteristicile mediului:

1. Mediul ambiant total de ordin social, politic, economic in momentul comunicarii.
2. Mediul total in trecutul in care au fost plasati emitatorul si receptorul.
3. Schimbari previzibile ale acestui mediu.

Cum am amintit, comunicarea este o necesitate vitala a omului. Fara ea existenta este de neconceput. Componenta fundamentala a vietii, a progresului, a culturii si a civilizatiei omenirii, comunicarea (=schimbul de idei, de atitudini, de sentimente) presupune o relatie complexa intre un emitator (E) si un receptor (R), un mecanism dinamic al medierii, cu implicatii profunde in modelarea umana. Pe drept cuvant, Marshall McLuhan afirma ca "mijlocul reprezinta mesajul" (the medium is the message), in sensul ca medierea are un rol deosebit de important in ceea ce priveste modul de receptare a mesajului, dar, in acelasi timp, ea are o valoare modelatoare si datorita mijlocului prin care este trasmis: the medium is the massage ("mediul este masaj")[8]. Deci, canalul nu ramane neutru, ci isi exercita o influenta modelatoare asupra receptorului, modificandu-i atitudinile, opiniile, comportamentul.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atat in medierea tehnica (universul calculatorului), cat si in medierea umana. Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv in comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine in acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent in actul informational, deci, o forma a subiectivitatii, mai precis o manifestare a intentionalitatii (=depasirea de sine insasi a intentiei in actul gandirii), ca proprietate fundamentala a constiintei umane.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile in care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba o data cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti, etc).

In receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit il are experienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si decodificarii unui mesaj.

La randul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, in felul acesta el poate verifica daca mesajul a fost primit si inteles corect. El poate fi pozitiv (incurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emitatorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amanat (mass-media traditionale:cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emitator, ci si pentru receptor; el este o forma sui-generis de comportament in comunicare.

Etapele feed-back-ului [9]

Anvergura transferului.

Urgenta efectuarii transferului comunicational.

Perturbatia existenta in sistem, in raport cu mesajul respectiv.

Lipsa de pregatire sau abilitate de a stabili calea transferului.

Lipsa educatiei necesare pentru interpretarea informatiei transferate.

Controlul informatiei (emitatorul verifica daca si in ce masura mesajul/informatia a ajuns la receptor, iar acesta ii ofera emitatorului oportunitati de a exercita influenta asupra lui).

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor perceptibil (in cazul comunicarii directe), sau amanat, in timp, efect pe care , uneori, nici emitatorul nici receptorul nu-l sesizeaza (cazul comunicarii indirecte de cele mai multe ori).

Foarte important in procesul comunicarii este contextul. Orice comunicare are loc intr-un anume context. El poate fi natural sau spectacular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare. Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contextului social (pentru a fi receptat e necesar ca publicul sa doreasca acest mesaj).

II D. Barierele comunicarii

Avand in vedere importanta realizarii unui acord, unei compatibilitatii -in cadrul procesului de relatii publice - intre codul unei anumite organizatii si codurile diverselor publicuri, vom insista, intr-un capitol de sine statator, asupra celor mai importante obstacole ce pot sa apara in cadrul comunicarii dintre cei doi poli.

Asadar, in comunicare, intervin diverse obstacole[10] si anume:

1. bariere fizice (distanta, spatiul);
2. bariere sociale (conceptii diferite despre viata, Weltanschaung-uri diferite);
3. bariere gnoseologice (insuficiente ale experientei, volum precar de cunoastere, dezvoltarea redusa a gandirii);
4. bariere socio-psihologice (obiceiuri, traditii, prejudecati);

Sau, dupa o alta clasificare:

1. bariere geografice (distanta in spatiu);
2. bariere istorice (informatia este invers proportionala cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el);
3. bariere statalo-politice (in functie de regimul politic care nu permite circulatia informatiei pe o scara mai larga);
4. bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);
5. bariere tehnice (lipsa tehnicii care sa accelereze circulatia informatiei);
6. bariere lingvistice (slaba cunoastere a limbilor straine);
7. bariere psihologice (particularitatile perceptiei, memoriei, convingerilor, precum si a celorlalte caracteristici ce tin de personalitate);
8. bariere de rezonanta (informatia nu corespunde intotdeauna nevoilor individului, nu intra in "rezonanta" cu acestea).

Se observa ca exista o multitudine de factori care pot sa se transforme in "bariere" in calea comunicarii. Nicki Stanton considera ca "individualitatea noastra este principala bariera in calea comunicarii". Prin aceasta afirmatia, consideram ca autorul se refera in primul rand, la faptul ca adultul - spre deosebire de copil - se "osifica" in prejudecatile (angoasele) sale. Diferentele de perceptie sunt, dupa opinia lui Stanton, doar radacina altor bariere de comunicare: "Modul in care noi privim lumea este influentat de experientele noastre anterioare, astfel ca persoane de diferite varste, nationalitati, culturi, educatie, ocupatie, sex, temperamente etc. vor avea alte perceptii si vor recepta situatiile in mod diferit"[11]. El crede, de asemenea, ca lipsa de cunoastere (cunostinte reduse), lipsa de interes, lipsa de incredere, dificultatile de exprimare, emotivitatea, personalitatea puternica a emitatorului si a receptorului ("ciocnirea personalitatilor"), conditiile de comunicare pot constitui bariere in calea comunicarii.

Sa ne indreptam atentia asupra catorva dintre ele:

Criza ideii de obiectivitate in cunoastere determina o indoiala cu privire la posibilitatea comunicarii. Pentru ca aceasta indoiala sa dispara, ar trebui sa existe un limbaj universal neutru care sa mijloceasca traducerea unor limbaje in altele, ceea ce, practic, este imposibil. Pentru a se realiza o comunicare, trebuie sa existe un limbaj / cod comun, dar limbajul - dupa cum am reliefat mai sus (la structura comunicarii) - nu inseamna vocabular. Sunt situatii cand exista un vocabular comun, dar limbajul este diferit. Comunicarea va fi, in acest caz, incompleta sau imposibila. Pe de alta parte, putem intalni un vocabular diferit, dar un limbaj comun. Comunicarea devine incompleta sau la limita, imposibila sau este intretinuta iluzia comunicarii, nefiind constientizata diferenta dintre limbaj si vocabular. Prin urmare, dificultatea comunicarii tine de marea diversitate a limbajelor (a se vedea in acest sens subpunctul tratat anterior). Continutul semantic al limbajului tine, la randul sau, de orizontul cultural al vorbitorului, iar acesta de orizontul sau de viata. Prin orizont de viata intelegem totalitatea experientelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinte si mijloacelor de satisfacere a acestuia, sistem determinat de locul individului sau grupului in structura grupata a societatii, precum si de locul acesteia in cadrul civilizatiei umane.

In functie de natura limbajului, a conceptiilor despre lume (=Weltashaung), a orizontului cultural sau orizontului de viata, actul comunicarii difera de la un individ la altul. Comunicarea se realizeaza foarte rar sau nu se realizeaza niciodata atunci cand exista convingerea ca alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul, eurocentrismul, panamericanismul, panslavismul, rasismul) sau datorita convingerilor ca actuala diversitate economico-politica, socio-profesionala, etnico culturala a lumii este fie o stare eterna a lumii, de nedepasit, fie depasibila prin strategii de tip imperialist.

Accidentele de comunicare tin de competenta lingvistica a vorbitorilor sau - in cazuri mai grave - de starile patologice, precum si de clivajele culturale, care duc la relativism in comunicare.

Bineinteles cele doua cauze de baza ce duc la esec in comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenta zgomotului (a se vedea modelul comunicarii de la Shannon si Weaver) si necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului. Repetam, in ciuda credintei inoculate de scoala, potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior, la structura comunicarii).

In ciuda existentei unui vocabular comun, nu exista un limbaj comun, de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizeaza ca un "dialog al surzilor" in planul semanticii. El va insemna un prilej de conflict in planul pragmaticii (de exemplu, in procesul de relatii publice, in aceasta situatie, coordonata de comunicare va bloca cealalta coordonata importanta, pe cea de management) si un prilej de disconfort in plan psihologic.

Situatia ideala a comunicarii presupune aceleasi tehnici de problematizare si aceeasi organizare mentala. Astfel de situatii poate pot fi intalnite in laboratoarele stiintifice din cadrul acelorasi scoli de gandire (unde instructia este relativ identica), in comunitatile inchise, unde orizontul vietii are o mare continuitate in timp, ceea ce determina continuitatea si omogenitatea orizontului cultural.

Relativitatea comunicarii nu tine numai de incompetenta lingvistica, ci si de o cauza mai adanca, si anume, de natura cunoasterii. Limitele comunicarii se manifesta si in comunicarea dintre orice grupuri umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale, partide politice, sexe, generatii etc.

Cum este posibila comunicarea cand exista limbi diferite, paradigme diferite, in lipsa unui limbaj neutru?

Prin convertire, prin trecerea de la o paradigma la alta a cel putin unuia dintre interlocutori. Paradigmele sunt modele de practica stiintifica. Pe baza lor, cel ce se instruieste invata sa formuleze si sa rezolve probleme noi. Conceptul de paradigma a fost impus in filosofia stiintei de catre Th. Kuhn si el a intrat in ultimii douazeci de ani in filosofia sociala, in psihologie, sociologie, antropologie.

Subliniam mai sus ca esecul in comunicare e determinat in principal de doua cauze: necoincidenta codurilor folosite si interventia zgomotului. Prima deficienta poate fi inlaturata (cel putin partial), printr-un efort de acomodare, convertire (cum precizam anterior), prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. Cat priveste cea de-a doua piedica, sansele de-a o anihila total sunt minime, data fiind omniprezenta bruiajului (macar si numai a celui psihologic, ce supravietuieste chiar si in conditiile in care toate celelalte riscuri de perturbare fizica a semnalelor au fost inlaturate). Totusi practica istorica, dar si cea personala a fiecaruia dintre noi, ne sugereaza o modalitate relativ simpla de a contracara efectele neplacute ale "zgomotului". De pilda, cand avem de transmis cuiva la telefon un nume important, insotim rostirea cuvantului in cauza de enumerarea catorva substantive proprii, nume de persoane foarte cunoscute, din ale caror initiale se compune acesta. Toate aceste substantive (ajutatoare) sunt redundante, adica parazitare, inutile? Evident, nu sunt inutile din moment ce procedeul il ajuta pe interlocutorul nostru sa receptioneze mesajul exact in forma dorita de noi. In limba, redundanta este omniprezenta si se observa ca un nivel mai ridicat al ei se asociaza, aproape intotdeauna, cu o posibilitate sporita de detectare si inlaturate a erorilor. Altfel spus, redundanta contribuie la detectarea si corectarea erorilor de transmisie. Un plus de redundanta asigura un plus de siguranta in transmiterea intocmai a mesajului.

Procesul de comunicare este, deci, unul complex, iar pentru o intelegere mai profunda a lui este necesara o sumara trecere in revista a modurilor si mijloacelor de comunicare.