INFORMAREA PUBLICǍ IN INSTITUTIILE PUBLICE

INFORMAREA PUBLICǍ IN INSTITUTIILE PUBLICE

1. Rolul informarii/comunicarii in institutiile publice

A informa inseamna a aduce la cunostinta, a da seama, a pune in valoare. Din aceasta perspectiva, institutiile publice au obligatia:

Ø      de a pune la dispozitia publicului informatii;

Ø      de a oferi serviciul asteptat de public, prin stabilirea de relatii si prin dialog;

Ø      de a prezenta si de a promova serviciile publice;

Ø      sa evidentieze modul in care institutiile publice realizeaza comunicarea interna, dar si pe cea externa, facandu-le astfel cunoscute;

Ø      de a sprijini interesul general prin campanii si activitati de informare. Informarea pune asadar, accentul pe transferul de continut, actionand unidirectional, de la emitator la receptor; comunicarea completeaza acest proces prin faptul ca se refera la schimbari cognitive care conduc la schimbari comportamentale, fiind multidirectionala si punand accent pe feed-back. Este motivul pentru care o complementaritate a celor doua procese este de dorit, pentru ca orice organizatie trebuie sa ofere informatii pertinente si sa fie comunicanta.

Specificul informarii publice in activitatea guvernamentala

Informarea opiniei publice se face prin intermediul mass-media, motiv pentru care intalnim si alte expresii, precum cea de 'informare prin mass-media' sau 'informare publica'; in activitatea guvernamentala de relatii publice este utilizat mai ales conceptul de 'informare publica', sugerand modul corect prin care structurile guvernamentale isi indeplinesc obligatia de a-i informa pe cetateni despre propria activitate, nefiind in acelasi timp suspectate ca isi fac publicitate proprie pe banii contribuabililor

In procesul de informare publica sunt implicati activ trei participanti[1]:

- organizatia, care prin structura de relatii publice, este interesata sa comunice despre activitatea sa;

- mass-media, reprezentand purtatorii mesajelor emise de organizatie, catre opinia publica;

- opinia publica, ca receptor sau destinatar al mesajelor organizatiei. Relatia dintre organizatie si mass-media este una extrem de importanta, si care trebuie mentinuta prin valori precum sinceritatea, respectul sau intelegerea: mass-media asigura prin canalele sale, o comunicare eficienta indreptata spre mii de indivizi in parte, lucru pe care specialistul in relatii publice nu ar putea sa-1 faca de unul singur. Este vorba, de fapt, despre o legatura reciproca care faciliteaza transmiterea de informatii: mass-media au nevoie sa publice informatii, acestea sosind prin structurile de relatii publice, iar specialistii de relatii publice au nevoie sa-si faca cunoscute informatiile si mesajele despre propria organizatie, prin mass-media.

Sunt folosite diverse cai de difuzare a informatiilor catre mass-media: in scris - cele mai des intalnite forme de difuzare scrisa fiind stirea si comunicatul de presa, prin telefon - intre specialistul in relatii publice si ziarist, oferind un feed-back rapid, prin video-casete cu materiale deja realizate care sa nu faca publicitate sau propaganda, prin contacte personale - declaratie de presa, interviul, conferinta de presa, vizita la redactie. Toate aceste modalitati de difuzare sunt prezente in principalele tipuri de mass-media: agentiile de presa - care furnizeaza informatii catre celelalte mijloace de informare prin abonament platit doar ocazional contra cost, presa on-line - prin retele de computere, presa scrisa si presa audiovizuala.

Difuzarea informatiilor dinspre mass-media spre populatie se realizeaza prin canalele de comunicare care poarta mesajele catre receptor, ce sunt impartite in urmatoarele categorii: forme de comunicare directa-verbala, non-verbala si paralimbajul, formatorii de opinie - care influenteaza opinia publica prin faptul ca sunt mai bine informati decat cetateanul obisnuit pentru ca se expun mai mult la informatiile din media si comunicarea de masa, asupra careia voi reveni intr-o discutie viitoare.

3. Expresia liniara a comunicarii guvernamentale

In alegerea modelului de comunicare pentru comunicarea guvernamentala, voi urma sfatul lui Dennis McQuail care considera ca cea mai buna logica de analiza a sursei care urmareste sa comunice informatii si sa convinga, este 'comunicarea unidirectionala' sau 'modelul comunicarii ca relatie liniara de la sursa spre receptor' . Sursa reprezinta in conceptia sa cel de-al treilea mare actor al comunicarii de masa, alaturi de organizatia media si de audienta.

O astfel de abordare se inscrie in ''scoala proces' a studierii comunicarii si defineste mesajul, ca ceea ce se transmite prin procesul de comunicare; el este pregatit astfel incat sa afecteze starea si modul de gandire al receptorului in plan intelectual, emotional sau comportamental; comunicarea este deci 'o transmisie de mesaje'[3], care afecteaza persoanele implicate, in comportamentul, starea intelectuala si raspunsul lor emotional.

Harold Lasswell este unul dintre reprezentantii acestei scoli si creatorul schemei celor cinci factori ai comunicarii de masa, prin care descrie un act de comunicare prin urmatoarea formulare: 'Cine spune ce, prin ce Canal, Cui si cu ce Efect?'. Comunicarea capata prin aceasta un nou sens, mecanic, fiind inteleasa ca un proces linear prin care informatia este transmisa de la emitator catre receptor, realizandu-se o interactiune sociala prin mesaje; comunicarea este definita si din perspectiva efectelor care apar la nivelul receptorului, al destinatarului, efecte care intotdeauna sunt in stransa legatura cu propriile noastre intentii; elementele componente ale comunicarii sunt, asadar, reprezentate de emitator (cine), mesaj (ce), receptor (cui), codul si canalul (prin care canal) si situatia (cu ce efect). Schema lui Lasswell va fi intregita o data cu adaugarea unei noi intrebari: 'De ce?'', de catre Ole R. Holsti[4], desavarsindu-se astfel paradigma comunicarii.

'Scoala semiotica' are pentru procesul de comunicare, o abordare mult mai complexa; nu se mai pune accent pe simpla transmitere a unui mesaj, emitatorul scazand in importanta, ci pe modul in care mesajul-text interactioneaza cu oamenii pentru producerea de semnificatii; comunicarea genereaza astfel sensuri, pe care receptorul le descopera interactionand cu textul, si devine 'producere si schimb de intelesuri-semnificatii'[5], rolul textului in comunicare fiind esential. Modelul cultural al receptorului permite acestuia descifrarea de semne si coduri care compun mesajul. Este un model de comunicare care nu mai accentueaza linearitatea, ci structura, in modele structurale, creatoare de semnificatii.

Unul dintre cercetatorii care au pus bazele semioticii este Ferdinand de Saussure. Am ales o imbinare a celor doua modele de comunicare, pentru ca, desi abordeaza lucrurile din perspective diferite, sunt complementare. Intr-o campanie de comunicare, fie ca este o simpla campanie de informare, fie ca este o campanie electorala, ambele modele isi aduc contributia, prin transmiterea de informatii, completata de schimbul de valori si transformarea unor reprezentari si atitudini. Comunicarea isi demonstreaza bivalenta, fiind 'atat afectarea modului de gandire al interlocutorului, cat si producerea si schimbul de intelesuri, determinate intotdeauna cultural'[6].

Emitatorul. Emitatorul institutional sau institutia guvernamentala - Guvernul pune la dispozitia cetatenilor informatii de interes public; pentru o comunicare eficienta trebuie sa stie care este publicul-tinta caruia ii adreseaza mesajul, sa foloseasca canale de comunicare bune alaturi de canale de reactie prin care sa cunoasca raspunsul cetatenilor la mesajele transmise.

Cel care emite efectiv informatiile este purtatorul de cuvant al Guvernului, definit ca 'persoana insarcinata sa prezinte punctul de vedere oficial al unei organizatii (conducerii acesteia) in relatiile cu mass- media'[7] si avand urmatoarele atributii:

- elaboreaza si transmite eficient mesajul Guvernului, pentru a informa opinia publica, sub forma de informatii pentru presa, comunicate de presa, anunturi, declaratii;

- organizeaza conferinte de presa in vederea informarii exacte asupra activitatii Guvernului;

- prezinta opiniei publice pozitia Guvernului si punctele de vedere ale acestuia, prin drept la replica sau conferinte de presa speciale sau prin interventii la televiziune sau radio.

Functia de purtator de cuvant se incadreaza in sfera relatiilor publice, mai precis in cadrul informarii publice; cea care emite mesajul este institutia, purtatorul de cuvant fiind doar canalul care mijloceste transmiterea lui catre publicurile-tinta.

Mesajul -mesajul public. Mesajul este un element al "circuitului comunicational" , mai exact un enunt reprezentat de un ansamblu de semne lingvistice.

In comunicarea guvernamentala, semnalul este mesajul public, care ia forma informatiilor ce se adreseaza cetateanului, aducandu-i la cunostinta anumite demersuri si proceduri ce urmeaza a fi puse in practica; mesajele sunt emise, primite si tratate de institutia guvernamentala, in legalitate, la fel cum sunt votate legile sau pronuntate hotararile judecatoresti.

Mesajele publice sunt, asadar, 'purtatoare ale interesului general' .

Credibilitatea emitatorului si claritatea mesajului. Ceea ce spune un politician trebuie intotdeauna sa fie conform cu planurile lui pentru problemele cetatenilor. Credibilitatea sursei este, insa, serios, pusa la indoiala atunci cand intervin in comunicare factori precum convingerea sau persuasiunea, prin care se incearca schimbarea opiniilor si a preferintelor publicului.

Sunt doua concepte de baza care sustin si sprijina credibilitatea sursei: competenta - politicianul trebuie sa stie ca onestitatea este caracteristica centrala in relatia cu oamenii, ca ea este cea care confera calitate si prestigiu argumentelor prezentate in discursurile sale si increderea - si ea centrata pe adevar si pe lipsa intereselor ascunse in procesul comunicarii.

In persuasiunea politica se foloseste si un alt factor care acorda sursei credibilitate: simpatia - sau interesul politicianului de a fi placut de cetateanul elector; pentru aceasta, el va incerca sa se apropie de alegator si de nevoile si asteptarile sale; o metoda des intalnita in practica politica in acest sens, este umanizarea mesajului prin apelul la sentimente si emotii, naratiune si dramatism in comunicare.

Competenta, increderea si simpatia asigura 'interactivitatea sporita'[10] dintre politician si cetatean prin cresterea factorului de credibilitate, ce faciliteaza apropierea de interesele personale ale cetateanului.

Proiectele publice nu sunt ocolite, insa, de abstract; prin adoptarea lor, puterea publica anticipeaza viitorul si pune la dispozitia cetatenilor, prin comunicarea guvernamentala, demersuri, politici si strategii, ale caror rezultate nu vor putea fi cunoscute decat mult mai tarziu. Tocmai de aceea mesajul public nu este considerat concret, daca nu este insotit de promisiuni (scheme generale, planuri, previziuni bugetare), care sa ofere iluzia ca lucrurile merg intr-o directie buna. Poate sa intervina insa fenomenul de 'eroare sincera sau manifestare involuntara a ignorantei'[11]: se fac promisiuni guvernamentale de solutionare a problemelor cu care se confrunta populatia, desi se cunosc posibilitatile practice reduse de realizare a acestora.

Credinta mea este ca esti credibil atunci cand convingi prin claritatea mesajelor tale, iar un politician ar trebui sa acorde toata atentia constructiei credibilitatii sale, utilizand in transmiterea mesajelor informatii precise, care sa exprime aderenta la cerintele curente ale populatiei.

Canalul de comunicare -comunicarea de masa. Comunicarea de masa se refera la un sistem mediatic institutionalizat, care produce si difuzeaza mesaje catre un public numeros. Comunicatorii devin, in aceasta situatie, persoane specializate in a sti ce si cum sa transmita informatiile.

Comunicarea de masa, mass-media, mijloacele comunicarii de masa media de comunicare sunt notiuni folosite ca sinonime, semnificand 'un ansamblu specific de mijloace de informare destinate unui public nediferentiat, anonim si a carui sporire constituie unul din obiectivele comunicarii de masa'[12].

3.1. Mediatizarea vietii politice

Comunicarea guvernamentala nu poate fi considerata in afara practicilor jurnalistice, depinzand intr-o mare masura de specificul sistemului mediatic. Acest lucru se intampla si datorita fluxului informational permanent pe care o astfel de comunicare il implica, atat din partea actorilor guvernamentali, cat si din partea mass-media. Aceasta dependenta a comunicarii guvernamentale este justificata prin faptul ca informatia guvernamentala nu poate deveni informatie publica, decat daca este preluata de mass-media, capabila sa identifice miza comunicarii guvernamentale. Este un proces deosebit de riguros, prin care sunt triate cu grija informatiile guvernamentale care vor fi mediatizate, implicand astfel, 'o constructie jurnalistica'[13]; in urma acesteia se decide care dintre informatii vor fi date spre mediatizare, sunt evaluate informatiile capabile sa genereze stiri bune, prin potentialul interes pe care il pot starni publicului.

Ioan Dragan[14] surprinde doua functii importante pe care mass-media le indeplineste intr-o societate democratica:

- este modul prin care actorii politici isi explica actiunile si le apara;

- in plus, este facilitat contactul cu alegatorii, urmarindu-se armonizarea obiectivelor politice cu asteptarile votantilor.

Van Cuilenburg formuleaza alte patru functii mediatice care surprind influenta mass-media asupra societatii:

- functia informativa este cea prin care publicul primeste informatii si stiri despre evenimentele sociale sau afaceri publice;

- functia interpretativa : vizeaza ca evenimentele oferite publicului sa fie interpretate si supuse judecatilor de valoare, comentariilor si opiniilor;

- functia expresiva: diversi comunicatori isi gasesc expresia mediatica in cadrul realizat de aceasta functie. Functional, mass-media reprezinta forumul in care diversi actori sociali isi fac cunoscute opiniile si isi castiga o identitate politica, culturala sau sociala;

- functia critica : infatiseaza rolul mass-media de caine de paza: din aceasta perspectiva, se vor surprinde acele situatii care nu functioneaza cum trebuie in viata sociala.

3. Mass-media - componenta fundamentala a campaniei de comunicare

Mass-media reprezinta componenta fundamentala a unei campanii de comunicare si constituie pentru electorat 'o resursa de cunoastere si invatare democratica'[16].

Televiziunea, presa scrisa si radio-ul ca mijloace moderne de comunicatie si mitingurile, afisele sau conversatiile, ca mijloace clasice de comunicatie, faciliteaza realizarea unor contacte eficiente si a unor schimburi informationale intre sfera politica si potentialii alegatori; este vorba despre contacte vizuale, auditive sau prin intermediul presei scrise, ce permit insusirea de catre public a mesajelor politice, a informatiilor sau a stirilor, conturandu-se totodata si suportul electoral fata de acestea.

Pe langa functia de informare eficienta a cetatenilor, McNair[17] surprinde si alte roluri ale mediatizarii intr-o societate democratica: ofera opinii si interpretari politice stimuland dezbaterea critica a discursului politic de catre cetateni, formandu-se astfel o opinie publica mai avizata; cere asumarea responsabilitatii de catre guvernanti prin actiuni politice 'transparente'.

Dintre aceste mijloace de informare, alegatorul este liber sa aleaga pe cel care i se potriveste cel mai bine; publicul de televiziune este unul dinamic, publicul care utilizeaza doar informatiile oferite de presa scrisa este un public rational, educat, in timp ce publicul radio este mai comod, preferand vocea de fundal. Oamenii se orienteaza astfel catre anumite media, in functie de nevoile si motivatiile lor: ziarele, radioul si televiziunea sunt preferate de oameni pentru contactul cu realitatea; dintre acestia, cei mai instruiti se indreapta mai mult catre mediile tiparite, in timp ce cei cu o instructie mai precara prefera mediile audiovizuale.

Televiziunea cunoaste in sfera mediatica cea mai mare popularitate; traim intr-o 'civilizatie a imaginii'[18], motiv pentru care televiziunea reuseste cel mai bine sa raspunda asteptarilor oamenilor: ea transmite publicului, intr-un mod agreabil, nu doar informatii, ci si imagini care il stimuleaza si astfel este la curent cu ceea ce se intampla la nivel politic. Emisiunile de stiri, in special, sunt cele care 'furnizeaza materia bruta - informatia' care capata o putere neobisnuita; publicul cunoaste actorii politici si programele acestora 'in miscare", direct din realitate, si nu doar prin intermediul unor fotografii, formandu-si imediat opinii si preferinte. Puterea de convingere pe care informatiile o capata prin imagini, transforma stirile intr-un 'mesaj mult mai credibil' expus evaluarilor publice, iar 'televiziunea ajunge sa fie principala instanta de legitimare a actorilor politici' .

Radio-ul surprinde importanta vorbirii in transmiterea ideilor si programelor
politice; cuvantul joaca un rol foarte important in informarea publica si este sustinut
de o voce care impune atentia cetateanului. Astfel, oferta politica este transmisa intr-un limbaj simplu, direct. In lipsa imaginilor, Marius Ghilezan[21] sustine ca 'teatrul mintii' este cel care trebuie sa ia decizii, iar efectele pot fi dintre cele mai neasteptate.

Presa scrisa este cea care transmite publicului informatii generale asupra preocuparilor partidelor politice, asupra programelor de actiune ale acestora, intr-o prezentare ampla care faciliteaza accesul oamenilor la evenimente. Publicul cititor este mai solicitat in a evalua si a judeca aceste informatii; aceasta si datorita caracterului rational si intelectual al presei scrise, care nu pune accent pe emotionalitate, ci pe ideile si actiunile politice transmise obiectiv.

Presa a permis accesul la informatii, si prin aceasta, a dat o mai mare libertate de judecata oamenilor asupra sferei politice. Astfel, participarea cetatenilor devine o activitate colectiva, care permite pe baza informatiilor oferite, o evaluare justa a actantilor politici si a preocuparilor lor. Asistam la tranformarea unui public tot mai dornic de informatii, intr-un public tot mai activ, care se implica social, fiind 'un cetatean ce participa la viata cetatii'[22].

Pe langa 'datoria de a informa'[23], presa este si cea care semnaleaza starea de opinie, pe care o comenteaza, pentru ca este si un bun formator de opinie.

Publicatiile pot fi clasificate in patru mari categorii :

Ø      presa de informare generala, care cuprinde cotidienele ce surprind toata gama de subiecte; acestea ofera detalii despre evenimente pe care le analizeaza si le comenteaza, avand un caracter informativ profund;

Ø      presa de informare specializata vizeaza un anumit public-tinta si ofera informatii despre un sector anume al actualitatii; se adreseaza femeilor, barbatilor, adolescentilor, copiilor, pe teme de moda, sport, economie;

Ø      presa de documentare se axeaza pe informatii sau date tehnice, specifice anumitor profesii sau activitati;

Ø      presa de divertisment, care nu vizeaza informarea, ci relaxarea si evadarea din realitate prin ilustratii de fictiune, povestiri exotice, sfaturi in anumite domenii, programe de radio, televiziune, spectacole, jocuri.

3.3. Electoratul - un tip distinct de public

In ceea ce priveste participarea efectiva la vot, electoratul este un tip distinct de public, alcatuit din cetatenii care participa la alegeri, exercitandu-si astfel, dreptul democratic.

Nu de putine ori a fost lansata ideea ca o campanie de comunicare nu afecteaza decat marginal alegerile cetatenilor; in nici un caz nu schimba votul cetatenilor deja convinsi, atentia indreptandu-se spre cei nehotarati. Categoria nehotaratilor este extrem de importanta pentru perioada alegerilor, prin ponderea mare pe care o are, de aproape 1/3 din electorat, asteptand campania de promovare pentru a-si defini optiunea de vot.

Publicul-tinta este greu de localizat, avand in vedere numeroasele elemente care orienteaza intentia de vot: statutul socio-economic, loialitatea fata de anumite partide politice, apartenenta la diverse grupuri sociale, predispozitiile, credintele, asteptarile sau atitudinile politice ale alegatorilor, insusite prin socializarea politica. Comportamentele electorale sau 'sociostilurile'[25] sunt, asadar, foarte diversificate.

Campania de comunicare este definita de doua tipuri de public:

- publicul care manifesta un interes foarte mare fata de politica, fiind cel mai putin dispus sa-si schimbe comportamentul electoral; este reprezentat de alegatori ale caror opinii se caracterizeaza prin constanta, stabilitate, rezistenta, sunt cei care acorda o reala atentie campaniei, detin cele mai actuale informatii prin expunerea la media; au pareri foarte puternice si sunt cetatenii care au facut deja o alegere, ce nu risca sa fie modificata prin tehnici persuasive, campania avand doar rolul de a le intari decizia; este o campanie de reconfirmare, prin care se asigura sprijinul unui electorat considerat traditional.

- publicul care nu este deloc interesat de politica, reprezentand tinta tehnicilor de persuasiune; nu are pareri stabile, intense, nu se implica, fiind asadar, extrem de influentabil; este alcatuit din 'elemente pasive sau ezitante'[26] de indiferenti, ezitanti, lenesi, obositi, deprimati de dificultatile vietii de zi cu zi; aceste segmente sensibile, recunoscute pentru dezinteresul lor fata de politica, devin victimele actiunilor de convingere in masa nefiind nici informati cu privire la problemele politice; adauga ca electoratul nehotarat este si dezamagit de viata politica si dispretuieste chiar scena politica, fiind cu toate acestea aria cea mai disputata intr-o campanie. Asadar, alegatorii indecisi, ezitanti, care nu au o strategie politica solida, reprezinta segmentul de populatie pe care campaniile vor incerca sa-i convinga, nu cu usurinta, pentru ca fiind foarte putin interesati de politica, sunt si cei mai putin receptivi la mesajele initiate de campanii; sunt purtate campanii de influentare, pentru cei care nu s-au hotarat inca sa voteze, dar si campanii de cucerire, pentru electoratul cel mai refractar si indepartat. Pentru astfel de publicuri se folosesc anumite tactici: nu se mai pune accent pe continutul mesajului, pentru ca nu este interesat de acest aspect, ci pe forma lui, pe stilul de comunicare abordat; se folosesc spoturi, in mod repetat, pentru a atrage atentia acestor alegatori; mesajele sunt construite prin cuvinte ambigue, care nu ofera foarte multe informatii, dar in care alegatorii potentiali isi regasesc asteptarile; se apeleaza la mijloace de comunicare in masa, care pe langa informare sa ofere si spectacol, divertisment.

Din aceasta perspectiva se mai contureaza un al treilea tip de public, cel care cauta in mass-media anumite satisfactii; sunt cetateni pe care nu-i intereseaza informatiile propriu-zise si politica, decat daca sunt insotite de divertisment, constituind singura asteptare pe care o au fata de campania politica realizata prin media; cetateanul alegator este de-acum ''pe post de spectator, asteptand de la media, nu o comunicare-grija, ci o comunicare-placere'[27] Exista deci, un public adecvat pentru politica spectacolului.

3.4. Efectele actiunii guvernamentale si interesul public

Actiunea politica este indreptata catre un electorat ale caror interese, nevoi si asteptari sunt tot mai diferentiate; de altfel, electoratul este reprezentat de grupuri sociale diverse, cu comportamente si stiluri de viata diferite, cu criterii de perceptie si evaluare proprii. Din aceasta perspectiva, interesul manifestat de receptor poate fi activ, din dorinta de a fi la curent cu cele mai noi informatii despre procesele politice, sau caracterizat prin pasivitate in fata mesajelor politice, prin lipsa de preocupare pentru politica. Asadar, cetatenii evita mesajele formatiunilor politice sau dimpotriva, le incurajeaza, interesati fiind sa cunoasca programele politice si sa obtine informatii care sa le ghideze compartamentul de vot.

Relatia politicieni - cetateni este, asadar, una complexa, iar implicarea puterii politice in spatiul public se poate solda cu doua reactii diferite: fie 'cuvinte fara reactie, discurs fara raspuns, indepartare de dezbaterea democratica'[28], fie incurajarea de catre public a schimbului de idei si a argumentatiei politice astfel incat opiniile formate sa fie unele avizate.

Parerea mea este ca modul in care un politician isi organizeaza manifestarea actiunii politice se oglindeste in atitudinea si raspunsul electoratului; nu este usor sa comunici actiunea politica incercand sa influentezi comportamentul electoral, pentru ca 'electoratul nu mai este atat de usor manipulat!'[29] si dispus sa acorde votul in orice conditii. Si acest lucru nu se poate realiza decat prin comunicare, capabila sa asigure si sa mentina aceasta audienta.

3.4.1.Comportamentul de vot

Din punct de vedere comunicational, votul reprezinta un tip de feed-back; este o optiune, o decizie, un act de comunicare ce se naste la nivel actional si comunicational, din legi ale comunicarii politice, din norme sociale, din resurse rationale si emotionale ale electorilor.

Schimbarea reprezinta o problema fundamentala a vietii democratice, ea materializandu-se prin adeziunea cetatenilor fata de un program politic sau altul, sau, de multe ori, este reprezentata printr-un vot negativ, ca urmare a lipsei variantelor (campania electorala 2000). Votul reprezinta astfel 'instrumentul de participare politica si mijlocul de exprimare a opiniilor'[30] . De altfel, nu cred ca putem determina printr-un alt mod schimbarile la nivelul vietii sociale, decat printr-o alegere libera, votul insemnand expresia vointei poporului, 'o alegere sociala in care membrii unei comunitati sau ai unei categorii de populatie isi exprima o opinie sau o optiune pentru o persoana, o solutie sau o idee'

Pe langa expresia libertatii, votul include si obligatia civica de participare la viata societatii. Chagnollaud sustine din aceasta perspectiva[32] ca 'votul este un drept, dar si o indatorire civica' prin care oamenii se identifica cu semenii, ca apartinand unei anumite comunitati.

Avand in vedere faptul ca in Romania, votul reprezenta inainte de '89 mai degraba o participare impusa decat o alegere, mai bine spus, o optiune prin care oamenii au posibilitatea legala si democratica de a schimba puterea politica, cetatenii trebuie sa invete sa se desprinda de un astfel de 'vot ritualic'. Pentru aceasta, este necesar ca orientarea lor sa se bazeze pe o cunoastere a vietii politice. Doar atunci vom putea spune ca 'votul a devenit actul principal prin care ansamblul cetatenilor participa la viata publica, alegandu-si reprezentantii sau se pronunta asupra textelor supuse referendumurilor'[33]

Fiecare cetatean alege din multitudinea de situatii politice pe cea care corespunde semnificatiilor sale cognitive; in aceasta situatie, votul este privit ca 'act decizional'[34], este o intruchipare a asteptarilor oamenilor in raport cu realitatea sociala; este asadar, o decizie pe care incearca sa o ia rational, alegand, in cunostinta de cauza, solutia politica care i se potriveste cel mai bine. Ramine doar o simpla acuza politica, aceea ca oamenii nu gandesc atunci cind voteaza; dimpotriva, optiunile oamenilor poarta explicatii de tip rational, in care se oglindesc atat asteptari obiective in legatura cu realitatea sociala pe care o cunosc, dar si asteptari subiective, derivate din dorintele si nevoile lor.

Intr-o societate democratica, alegerile sunt fundamentale; este o ocazie pentru cetateni de a se implica in viata politica, fiind sau nefiind de acord cu ideile politice propuse. Votul reprezinta asadar, 'singura forma prin care majoritatea cetatenilor participa direct la guvernare'[35]; votul le da oamenilor sentimentul ca pot detine controlul asupra politicii guvernantilor.

In incercarea de surprindere a unei relatii intre practicile de mediatizare ale actiunii politice, comportamentul publicului si decizia electorala a acestuia, s-a constatat ca votul este astazi din ce in ce mai imprevizibil; nu mai este asociat cu afilierea sau loialitatea, ci cu subiectivitatea alegatorului; este vorba despre ' individualizarea comportamentului electoral'[36] prin care alegatorul devine 'sensibil la conjunctura politica, la mediatizarea ei' .

Optiunea electorala devine de-acum o evaluare a actiunii politice facilitata prin mediatizare si influentata de factori precum oferta electorala - dezbaterea publica a agendei electorale si a mizelor sale, evenimente ale campaniei electorale sau de comunicare.

Mass-media influenteaza asadar comportamentul electoral, dar nu modifica optiunea de vot a individului; ofera doar criterii de evaluare prin care sa-si justifice preferintele, dar si cadre de perceptie a actiunii politice. Informatiile mediatizate ajuta individul sa-si formeze anumite impresii si atitudini pe care le va activa la momentul votului si care sunt adaptate constant la cadrele de evaluare furnizate de mass-media.

3.4.Absenteismul

Situatia opusa comportamentului de vot este data de absenteism, acesta fiind definit ca 'un produs al uniformizarii'. Cauzele aparitiei absenteismului sunt multiple si reclama lipsa preocuparii fata de viata politica, indiferenta sau nemultumirea fata de politica, faptul ca votul este perceput nu ca o obligatie, ci chiar ca o inutilitate. Solutia pentru diminuarea unui astfel de efect o reprezinta mai buna comunicare cu cetatenii, pentru ca 'cu cat comunicarea la nivel grupal si comunitar este mai eficienta intr-o societate, cu atat se reduce absenteismul'[38]; cu alte cuvinte, lipsa blocajelor de comunicare asigura o buna prezenta la vot.