Identificarea structurilor argumentative intr-un discurs

Identificarea structurilor argumentative intr-un discurs

Modul in care problema identificarii argumentelor a fost solutionata in teoria generala a argumentarii se regaseste in lucrarile de retorica mai ales pe linia tratarii argumentelor inselatoare sau pe linia ingredientilor discursivi ai argumentarii sau lipsei de argumentare. Unii autori trateaza separat, intr-un capitol aparte, problematica pseudo-rationarii sau argumentului inselator (fallacies: sofismele si paralogismele), altii o abordeaza fie in legatura cu distingerea argumentelor propriu-zise de celelalte elemente argumentative ale discursului, fie in cadrul problematicii evaluarii.

Exista si adepti ai punctului de vedere potrivit caruia abordarea argumentelor inselatoare ar tine mai degraba de domeniul logicii informale sau de cel al gandirii critice. Comuna tuturor acestor abordari le este incercarea de a identifica sursele distorsionarii proceselor argumentative. Gandirea critica este vazuta nu ca un mod de intrebuintare sofistica a argumentelor, ci ca o abilitate de a te feri de argumentarea inselatoare, deci de a accepta doar sustinerile sau punctele de vedere intemeiate cu probe puternice. Efectul exersarii ei trebuie sa fie terapeutic si nu patologic: identificarea rationamentelor valide si a surselor de eroare in practica argumentarii.

Problema identificarii argumentelor se pune deoarece, in unele din ipostazele sale, discursul este in mod evident argumentativ, iar in altele acuratetea lui argumentativa lasa de dorit. Adesea, expunerile si informarile se confunda cu argumentele, dar nu intotdeauna este cazul de a le trata ca argumente. In plus, unele sustineri primesc rapid acordul general, in vreme ce altele trebuiesc demonstrate ca fiind adevarate pentru a fi admise.

Admiterea unui punct de vedere are loc in baza temeiurilor si inferentelor care-l sustin. Doar cand se intampla acest lucru avem de-a face cu o structura argumentativa a discursului. Argumentarea se manifesta in discurs prin avansarea unui temei pentru a sustie o anumita concluzie. De obicei, temeiul - numit si ratiune sau premisa - imbraca forma unui enunt avansat ca justificare pentru admiterea altor enunturi, iar concluzia este un enunt discutabil avansat cu grija de a fi intemeiat. Miscarea gandirii de la temeiuri la concluzie se numeste inferenta

Identificarea celor trei elemente din structura argumentului (premisele, concluzia si relatia de inferenta) reprezinta pasi importanti in intelegerea functionarii argumentative a discursului. Alti pasi vizeaza distingerea argumentelor de partile non argumentative (adica identificarea locurilor cu incarcatura argumentativa din discurs), infaptuirea lor putand avea loc prin identificarea semnelor (marci, indicatori etc.) si situatiilor (contexte, cadre s.a.m.d.) caracteristice pentru argumentare.

Semnele indica locurile din discurs predilecte pentru interventii argumentative, iar contextele arata locurile unde argumentele sunt de gasit in mod frecvent. Ele au fost prezentate sintetic dupa cum urmeaza [Herrick, J. A., 1991, pp. 3, 5-8]:

1) lipsa sau nevoia suportului rational in cazul unor enunturi: pentru a fi acceptate ca adevarate de catre o persoana rezonabila, enunturile (concluzii, sustineri, puncte de vedere discutabile) necesita intemeiere, neputand fi admise doar prin ele insele;

2) contextul discutiilor contradictorii (controverse, dispute etc.): cuprinde situatiile in care asteptam si oferim argumente (pozitii de gandire controversate, enunturi discutabile, stari de lucruri contradictorii, puncte de vedere aflate in dezacord);

3) enuntarea opiniilor personale: exprimarile de opinii, in special ale opiniilor controversate, cer lamuriri suplimentare, adica ratiuni suplimentare pentru a putea fi admise in discutie;

4) indicarea unei conduite: cand se propune (sau sugereaza) o actiune (sau o directie de actiune), propunerea sau sugestia poate fi urmata de avansarea unor motive (ratiuni, temeiuri);

5) (r)emiterea unei judecati de valoare: multe judecati de valoare necesita explicitari (mai ales daca sunt judecati controversate), ceea ce echivaleaza cu o cerere sau oferta de justificari;

6) inferenta bazata pe evidenta: constand in tragerea unei concluzii pe baza datelor avute la dispozitie (observatii, experiente, constatari etc.), acest gen de inferenta este tratata usual ca mod de argumentare.

Instantierea locurilor argumentative nu este suficienta insa pentru a identifica argumentele si sursele de eroare din discurs. Un pas inainte poate fi facut prin distingerea si evidentierea partilor argumentative de partile non argumentative ale discursului. Sa prezentam cateva dintre elementele care indica prezenta acestor parti, accentuand asupra felului in care gliseaza intre argumentativ si non argumentativ. Ele isi indeplinesc functia in doua moduri:

1) explicit (direct): sustinerile, pozitiile sau punctele de vedere;

2) implicit (indirect): expunerile, explicatiile si enunturile conditionale.

Sustinerile se definesc ca enunturi ce pot fi adevarate sau false. Enunturile care nu admit calificare in termenii valorilor de adevar nu pot constitui sustineri, in sensul de mai sus al cuvantului (pot fi intrebari, felicitari, ordine etc.). Pozitia pe care ele apar intr-un argument este atat de premise (motive, temeiuri sau ratiuni), cat si de concluzii (finale sau intermediare).

Insa nu toate premisele si concluziile sunt sustineri. Pentru a deveni sustineri, ele trebuie sa indeplineasca - pe langa conditia valorii de adevar - in mod simultan trei scopuri:

1) sa transmita informatie;

2) sa afecteze atitudinile intr-un fel sau altul;

3) sa influenteze comportamentul.

Enunturi precum Metalele sunt bune conducatoare de electricitate sau Pisica e pe acoperis nu sunt sustineri deoarece, in mod normal, desi transmit informatie, nici nu afecteaza in mod direct atitudinile cuiva, nici nu influenteaza pe nimeni in comportamentul obisnuit. In logica si epistemologie ele sunt numite enunturi cognitive.

In schimb, enunturi de genul scuzelor (E atat de tarziu, Trebuie sa plec), justificarilor (Am vrut mult sa dau o mana de ajutor), promisiunilor (S-a facut ora cinci, voi pleca in scurt timp), dezaprobarilor (Cu siguranta, ma asteptam la cu totul altceva din partea ta) etc. reprezinta sustineri. Ceea ce nu este cazul pentru expresiile de genul urmator: Cat e ora?, Buna, Tereza!, Inchide usa! etc.

Cand suntem confruntati cu o sustinere, o putem accepta (adica sa credem in adevarul ei), respinge (in sensul de a crede ca este falsa) sau putem suspenda judecata cu privire la ea (din lipsa unei suficiente informatii, la un moment dat, pentru a o accepta sau respinge). Altfel spus, in prezenta unei sustineri ne putem exersa cele mai insemnate aptitudini de gandire critica [Moore, B. N. & Parker, R., 1989, pp. 3-13].

Posiblitatea de a ne exersa abilitatile critice vizavi de o sustinere nu inseamna insa ca sustinerile pot fi luate ca argumente propriu-zise, cu toata forma lor aparent argumentativa. Prezenta lor intr-un discurs marcheaza doar situatiile in care argumentarea poate interveni, semnaland locurile posibile pentru manifestarea argumentelor. Un statut asemanator revine unui alt semn argumentative, cunoscut sub numele de "punct de vedere", atunci cand acesta nu este asimilat sustinerilor.

Punctul de vedere argumentat desemneaza ceea ce utilizatorul unui argument intentioneaza sa sustina prin intermediul concluziei si premiselor. In cazul sau nu se mai pune problema adevarului sau falsitatii continutului informational vehiculat, asa cum se intampla cu sustinerile. De pe pozitiile gandirii critice, lui i se confera un rol special in analiza psihologica a argumentelor intrucat permite interpretarea argumentelor din perspectiva intentiei utilizatorului [Lee, S., 1997, pp. 30-40].

Un rol la fel de important este acordat punctului de vedere si in analiza argumentelor efectuata de logica informala. Exista doua orientari extreme in cadrul acestei analize:

1) structuralist: identifica punctul de vedere cu concluzia unui argument (Govier, Johnson, Blair);

2) procedural: identifica punctul de vedere cu o sustinere (Toulmin).

De pe o pozitie moderata se sustine ca ambele orientari ajung la exagerari si pacatuiesc prin faptul ca - identificand structura unui argument cu structurarea sa in discurs - identifica gresit punctul de vedere: fie cu un element din structura argumentului (concluzia), fie cu o sustinere (claim) argumentativa. In fapt, exista diferente vizibile intre punctul de vedere, concluzie si sustinere [Houtlosser, P., 1998, pp. 394-396]:

1) structural, concluzia emerge din premisele care o intemeiaza, in vreme ce punctul de vedere precede sustinerea concluziei (declansand argumentarea);

2) procedural, o sustinere este supusa acceptarii, pe cand un punct de vedere poate fi atat acceptat, cat si respins (abtinerea de la judecata putandu-se manifesta in fiecare caz).

Daca punctele de vedere si sustinerile indica direct, explicit, posibilitatea interventiilor argumentative intr-un duscurs, exista si elemente care fac acest lucru indirect, tacit, precum expunerile, anecdotele si explicatiile. Expunerile, ca si anecdotele (in fond, expuneri si explicatii), nu pot fi luate ca temeiuri (reasons) pentru a oferi credibiltate anumitor argumente. Ele implica insa argumente tacite, a caror marca este prezenta in discurs (am vazut mai sus cum anume). In general, expunerilor si explicatiilor le lipseste scopul de a influenta credintele si actiunile altora, ele oferind mai degraba informatii despre starea lucrurilor.

De aceea, in viata de zi cu zi a omului, este important a intelege diferenta dintre retorica expozitiv-explicativa, si cea argumentativa. Astfel, un pasaj sau paragraf expozitiv ofera nu ratiuni (reasons) pentru acceptarea faptelor asa cum sunt, ci informatii despre existenta lor. Doar pasajele sau paragrafele care contin argumente explicite ofera temeiuri propriu-zise [Kahane, 1995, p.6].

Rolul explicatiilor consta in a arata cum si de ce un fenomen supus discutiei exista sau cum si de ce sustinerile (claims) cu privire la respectivul fenomen sun adevarate. Argumentele joaca in raport cu ele rolul de a evidentia ca o explicatie data unui fenomen este mai buna decat alta. Explicatiile se deosebesc de justificari. Cele din urma pot fi interpretate ca un tip aparte de argument: oferit in apararea unei credinte (un punct de vedere) sau a unei actiuni. In limbajul obsnuit se apreciaza ca justificarile sunt bune, proprii, drepte, moral acceptabile etc. In limbaj epistemologic sunt calificate drept adevarate, relevante, (in cazul credintelor) sau reusite, infaptuite cu succes, pe deplin satisfacute (in cazul actiunilor).

Exista o mare varietate a tipurilor de explicatie, dintre care importanta argumentativa prezinta indeosebi trei: explicatia fizica (sau cauzala), cea psihologica si, in fine, cea functionala. Primele doua sunt preponderent teoretice (fac apel la teorii), iar a treia este contextuala. Prin explicatia fizica se incearca identificarea relatiilor cauza-efect dintre fenomene sau inlantuirea cauzala a fenomenelor in timp. Se considera ca evenimentele principale in cazul unei atari inlantuiri sunt determinate adesea de interesul cu care a fost realizata explicatia.

Explicatia psihologica abordeaza fenomenele si evenimentele in termenii ratiunilor (reasons) sau motivelor care au determinat actiunea subiectului. Asemeni explicatiei fizice, ea incearca sa identifice legitatile lucrurilor pornind de la regularitatile descoperite in fiintarea lor. Daca "fizic" si "psihologic" regularitatile sunt explicate cu ajutorul teoriilor, "functional" se face apel la context.

In esenta, o explicatie functionala plaseaza obiectul, fenomenul sau evenimentul abordat intr-un context si arata rolul pe care-l joaca aici Dar nu intotdeauna paragrafele care contin cuvinte ce s-ar parea ca indica prezenta unei explicatii (chiar a unui argument) sunt explicatii sau argumente veritabile. De exemplu, cuvantul "astfel" apare adesea in pasaje care nu contin argumente, ci ilustrari. [Moore, B. N. & Parker, R., 1989, pp. 83-94, 103-104].

Un alt element prin care posiblitatea interventiei argumentative in discurs se manifesta tacit este enuntul "conditional" sau "ipotetic". Structura acestui tip de enunt este indicata de cele doua componente ale expresiei "daca atunci" sau de alte expresii echivalente. Propozitia care urmeaza imediat dupa cuvantul "daca" se numeste antecedent, iar cea care urmeaza cuvantului "atunci" poarta numele de consecvent.

Structura inferentiala a argumentelor construite cu ajutorul enunturilor conditionale este comuna cu cea a multor argumente cauzale (care incearca sa stabileasca relatii de tip cauza-efect intre evenimente), motiv pentru care argumentele conditionale pot fi incluse in categoria celor cauzale. Logica informala considera ca prezenta inferentelor valide in structura argumentului este o cerinta pentru rezonabilitatea oricarui argument. Din acest punct de vedere, un argument rezonabil poate parcurge drumul de la premise la concluzie doar prin intermediul unei inferente valide, adica ghidandu-se dupa urmatoarele trei criterii [Herrick, J. A., 1991, p. 34]:

1) concluzia pe care o sustine sa fie intemeiata pe temeiuri bune;

2) inferenta care-l structureaza sa fie valida;

3) termenii cheie din cadrul sa fie definiti clar si precis, adica sa aiba consistenta lingvistica.

Logica formala distinge forma inferentiala a unui rationament de implicatia care-i corespunde, la fel cum distinge si intre problemele ce le sunt specifice (validitatea si adevarul). Daca in forma lui inferentiala intalnim mai multe propozitii, relativ independente (premise si concluzii), in forma implicativa propozitiile care-l alcatuiesc devin elemente ale unei propozitii complexe. Despre inferenta se spune ca este valida (sau nevalida), iar despre propozitie ca este adevarata (sau falsa). E de precizat aici ca propozitia complexa obtinuta este adevarata in sensul obisnuit al cuvantului si ca adevarul implicatiei corespunde validitatii inferentei [Grecu, C., 1992, p. 3].

Adesea, enunturile conditionale sunt luate drept argumente, considerandu-se ca "daca" este un indicator de premisa, iar "atunci" un indicator de concluzie. Acest lucru este gresit cand formularea premiselor nu e facuta cu intentia de a dovedi ca lucrurile stau asa cum sunt descrise de concluzie. Numai in acest din urma caz se poate spune ca avem de-a face cu un argument, adica cu o constructie alcatuita din premise si concluzie in care concluzia sa decurga din premise, iar premisele sa furnizeze o evidenta (temei) in favoarea concluziei.

Intr-un argument conditional de acest fel, evidenta apare tacit sub forma premisei minore si se aserteaza fie despre antecedentul, fie despre consecventul enuntului conditional. Ea poate fie sa afirme, fie sa nege antecedentul sau consecventul. De pilda, avand enuntul Daca cred despre ceva ca este o pisica, atunci acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua (in care antecedentul este redat de expresia: cred despre ceva ca este o pisica, iar consecventul imbraca forma expresiei: acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua), afirmarea sa negarea consecventului prin evidenta conduce la urmatoarele situatii:

1) afirmarea antecedentului: p q

p

-----

q

Conditionalul (premisa majora):

Antecedentul: Daca

cred despre ceva ca este o pisica

Consecventul: atunci

acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

Evidenta (premisa minora):

Acel ceva este o pisica

Concluzia:    Prin urmare,

acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

2) negarea consecventului: p q

q

-----

p

Conditionalul (premisa majora):

Antecedentul: Daca

cred despre ceva ca este o pisica

Consecventul: atunci

acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

Evidenta (premisa minora):

Acel ceva n-ar trebui sa doarma toata ziua

Concluzia:    Prin urmare,

acel ceva nu este o pisica

3) negarea antecedentului: p q

p

-----

q

Conditionalul (premisa majora):

Antecedentul: Daca

cred despre ceva ca este o pisica

Consecventul: atunci

acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

Evidenta (premisa minora):

Acel ceva nu este o pisica

Concluzia:    Prin urmare,

acel ceva n- ar trebui sa doarma toata ziua

4) afirmarea consecventului: p q

q

-----

p

Conditionalul (premisa majora):

Antecedentul: Daca

cred despre ceva ca este o pisica

Consecventul: atunci

acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

Evidenta (premisa minora):

Acel ceva ar trebui sa doarma toata ziua

Concluzia:    Prin urmare,

acel ceva este o pisica

Dintr-o privire, se poate observa ca nu toate argumentele construite cu conditionali sunt valide. In primele doua situatii avem de-a face cu forme valide (modus ponendo ponens si modus tollendo tollens), in vreme ce ultimele doua situatii doar calchiaza forme valide (modus tollendo-ponens si modus ponendo tollens), fiind totusi nevalide (deoarece sunt conditionale si nu disjunctive), adica erori.

Pornindu-se de la analiza exemplelor de acest gen, s-a observat ca validitatea relatiei de inferenta din cadrul argumentelor conditionale (drumul acestora de la premise la concluzie) tine de respectarea a doua reguli [Herrick, J. A., 1991, pp. 141-146]:

1) "Este rezonabil sa afirmi antecedentul";

2) "Este rezonabil sa negi consecventul".

S-a precizat ca aceste reguli se aplica doar inferentei si n-au nimic de-a face cu evidenta (premisa minora, implicita), cu conditionalul (premisa majora, explicita) sau cu consistenta lingvistica (termenii cheie ai conditionalului: "daca atunci").

Asadar, enunturile conditionale nu functioneaza intotdeauna ca argumente, dar propozitiile din cadrul lor pot juca rolul de premisa sau de concluzie intr-un argument. Adesea, relatia redata de expresia "daca atunci" este confundata cu relatia dintre premisa si concluzia unui argument si din cauza faptului ca exista argumente eliptice in care premisa este o propozitie conditionala, iar elementele exprimate explicit sunt componente ale propozitiei conditionale omise (Poluarea planetei creste, deci sansele de supravietuire scad).

Exista si alte tipuri de propozitii utilizate in argumentare pe care retorica le abordeaza pentru calitatea lor de a indica locurile din discurs si situatiile in care este posibila interventia argumentativa (ipotezele, ilustrarile, exemplele, anecdotele s.a.). Nu le vom trece in revista, dar problemele pe care le ridica sunt asemanatoare celor discutate in cazul expunerilor, explicatiilor si conditionalilor. Am vazut ca ceea ce intereseaza retorica actuala tine nu numai de problema daca ele au caracter argumentativ sau nu, ci si de problema daca (atunci cand sunt incorporate in enunturi argumentative) conduc la erori de argumentare - mai bine zis la argumente inselatoare - si care sunt situatiile in care se intampla acest lucru.