CIRCUMSCRIEREA IDENTITATII DEMERSULUI PRAGMATIC

CIRCUMSCRIEREA IDENTITATII     DEMERSULUI PRAGMATIC

I. Receptarea contemporana a pragmaticii

reprezentare si metodologie in receptarea unei discipline de studiu:

¾ trasaturi definitorii ale unei discipline de studiu:

activitate complexa: producere, organizare, transmitere de cunostinte deprinderi si abilitati cu privire la stapanirea conceptuala a unui segment din realitate, desfasurata istoric si concretizata intr-un ansamblu de teorii cu aplicativitate practica;

modalitate specifica de abordare: tematizare, problematizare si conceptualizare a unui domeniu constand in dezvaluirea unui obiect de studiu propriu, identificarea legitatilor domeniului respectiv, elaborarea sau aplicarea unei metodologii adecvate de cercetare;

angajament in raport cu lumea (realitatea ca atare, fragment de realitate, domeniu cultural, cultura propriu-zisa, activitate sau conduita umana): delimitare, controverse si organizare interna intr-un demers sistematic general (indeosebi stiintific, filosofic, artistic si teologic), dar si in alte demersuri culturale specializate (semiotic, journalistic, comunicational etc.);

¾ imaginea sub care poate aparea o disciplina de studiu:

imaginea = concept central in reprezentarea unei discipline: diferitele imagini sub care este receptata o disciplina nu se refera la disciplina respectiva ca atare, ci sunt interpretari date disciplinei de catre cercetatori mai mult sau mai putin specializati care se bazeaza pe anumite presupozitii, adica pe adevaruri prealabile fixate de traditia de cercetare careia apartin;

imaginea = concept metodologic principal in abordarea unei discipline: imaginea unei discipline reliefeaza pluralitatea discursurilor despre respectiva disciplina si presupozitiile pe care acestea se bazeaza;

● imaginea sub care este receptata pragmatica astazi:

- liniile principale care o contureaza :

1. pragmatica = disciplina semiotica tanara, bogata, cu frontiere vagi si    mobile;

2. pragmatica = domeniu de intersectie a cercetarilor din filosofie, logica, lingvistica, stiintele cognitive si inteligenta artificiala;

3. pragmatica = demers focalizand in sine diferitele perspective sub care a fost conceputa sau se manifesta rationalitatea umana: teoretica - practica, tare - slaba, strategica - instrumentala, structurala - teleologica (de scop), substantialista (de continut) - procedurala (de forma ), implicita (tacita) - explicita s.a.;

- controverse terminologice care o marcheaza :

pragmatica" - pragmatici":

A)    pragmatica" = disciplina teoretica si empirica unificata

B)     "pragmatici" = metode de cercetare;

pragmatica' - pragmaticul":

A)    pragmatica" = disciplina si metoda;

B)     pragmaticul" = domeniu de studiu;

pragmatica' - pragmatism":

A)    pragmatica" = disciplina si metoda;

B)     pragmatism" = orientare filosofica.

● probleme metodologice abordate in literatura de specialitate in raport cu    aceasta imagine:

- modalitati de circumscriere a identitatii (specificului) pragmaticii:

1. acceptiuni ale termenului si definitii ale disciplinei;

2. criterii de demarcatie a disciplinei, delimitarea si organizarea interna a domeniului;

3. tematizarea, problematizarea si conceptualizarea demersului.

- relatiile care fixeaza" statutul pragmaticii:

1. relatiile cu disciplinele semiotice propriu-zise: sintaxa, semantica;

2. relatiile cu discipline filosofice: ontologia, epistemologia, praxiologia, etc.;

3. relatiile cu discipline logice: logica modala, logica informala, logica naturala, logica conversatiei, logica presupozitiilor, logica ilocutionara etc.;

4. relatiile cu stiintele cognitive si inteligenta artificiala;

5. relatiile cu stiinte socio-umane: psihologia, sociologia, antropologia, s.a.;

6. relatiile cu stiintele comunicarii: lingvistica, retorica, semiotica, teoria argumentarii teoria informatiei, relatiile publice, jurnalismul, publicitatea s.c.l.;

- elemente de istorie si preistorie a pragmaticii:

preistoria pragmaticii: Ch. S. Peirce, G. Frege, L. Wittgenstein II, Ch. Moris, B. Russell;

istoria propriu-zisa a pragmaticii:

A.     pragmatica si evolutia ei sub aspectul problematicii semnificatiei:

a)      pragmatica de prim ordin: studiaza modul in care referinta anumitor expresii variaza sistematic potrivit circumstantelor de utilizare a limbajului: R. Carnap, Y. Bar-Hillel, R. Montague, D. Kaplan, J. Perry, R. Stalnaker, G. Lakoff, D. Scott, E. Benveniste, P. Gochet s.a.;

b)      pragmatica de ordinul II: studiaza maniera in care sensul exprimat (al unei propozitii) se deosebeste de sensul literal (al frazei prin se care se enunta propozitia): P. F. Strawson, H. P. Grice, G. Gazdar, O. Ducrot, s.a.;

c)      pragmatica de ordinul III: studiaza modalitatile de infaptuire a actelor de limbaj (performativitatea acestora): J. L. Austin, J. R. Searle, D. Vanderveken, D. Wunderlich, F. Recanati s.a.;

B.     pragmatica si evolutia ei sub aspectul domeniilor:

a)      pragmatica propariu-zis filosofica: K. O. Apel, L. Apostel, D. Birnbacher, M. Dascal, P. Gochet, J. Habermas, P. H. Hare, F Jacques, A. Kasher, W. Lenzen, J. Nida-Rumelin, H. Parret, N. Rescher s.a.;

b)      pragmatica epistemologica: P. Gardenfors, K. Gemes, R. Hilpinen, T. A. F. Kuipers, F. v. Kutschera, P. Mittelstaed, J. L. Pollok, G., Schurz, P. Suppes, G. Vollmer, P. Weingartner s.a.;

c)      pragmatica retorico-argumentativa: J.-Cl. Anscombre, A. Blair, O. Ducrot, F. van Eemeren, R. Grootendorst, C. Kerbrat-Orecchioni, M. Meyer, Ch. Perelman, C. Plantin, L. Olbrecht-Tyteca s.a.;

d)      pragmatica logico-formala: K. Ajdukiewicz, Y. Bar-Hillel, R. Carnap, M. J. Cresswell, B. Hansson, D. Lewis, R. Martin A. Tarski s.a.;

e)      pragmatica lingvistica: J. L. Austin, E. Benveniste, G. Gazdar, H. P. Grice, G. Leech, S. C. Levinson, F. Recanati, J. R. Searle, R. Stalnaker, P. F. Strawson, J. Thomas s.a.;

f)        pragmatica lingvistico-cognitiva: J. A. Fodor, J. J. Katz, J. Moeschler, A. Reboul, D. Sperber, D. Wilson s.a.;

g)      pragmatica neurolingvistica: R. Bandler, G. Bateson, R. Dilts, M. H. Erickson, J. Grinder, G. Kitaoka, F. Perls, V. Satir s.a.

h)      pragmatica psihosociologica comunicationala: J. P. Beavin, P. Bourdieu, C. Cherry, D. Dennett, D. Davidson, E. T. Hall, D. D. Jackson, G. Klaus, R. D. Laing, Th. Sebeok, P. Watzlawich, s.a.

II. Acceptiuni date termenului pragmatica" si definitii ale disciplinei pe care el o desemneaza

● intelesul modern al termenului pragmatica": este cel conferit de Ch. Morris - pe linia incercarilor lui J. Locke si Ch. S. Peirce de constituire a semioticii (ca stiinta a semnelor) - in lucrarile:

Foundations of the Theory of Signs (1938): lucrare conceputa ca parte a proiectului de unificare a stiintei pe care Ch. Morris il conducea impreuna cu R. Carnap si O. Neurath, nu fara legatura cu traditia Cercului de la Viena, in cadrul careia au fost distinse si definite:

trei ramuri ale semioticii:

A)    sintaxa (sau sintactica"): studiul relatiei formale dintre semne;

B)     semantica: studiul relatiilor semnelor cu obiectele la care semnele se aplica (designatele lor);

C)    pragmatica: studiul relatiilor semnelor cu interpretii acestora;

doua nivele de studiu semiotic:

A)       nivelul studiilor pure: care vizeaza elaborarea unui metalimbaj relevant;

B)       nivelul studiilor descriptive: care aplica metalimbajul la descrierea semnelor specifice si la folosirea lor;

Signs, Language and Behavior (1946): lucrare ocupand o pozitie privilegiata printre lucrarile psihologiei behavioriste, in cadrul careia s-a distins si definit:

pragmatica in cadrul semioticii:

A)       semiotica: stiinta despre semne, indiferent daca acestea sunt semne umane sau ale animalelor, lingvistice sau nelingvistice, adevarate sau false, adecvate sau neadecvate, normale sau patologice;

B)        pragmatica: o cale privilegiata de acces pentru intelegerea limbajului ca forma de comportament uman;

trei nivele in cadrul semioticii:

A)    semiotica pura: studiaza limbajul despre semne;

B)     semiotica descriptiva: studiul semnelor reale;

C)    semiotica aplicata: studierea cunostintelor despre semne.

● acceptiunile contemporane ale termenului pragmatica": in stransa legatura cu ele, s-au formulat si principalele definitii date astazi pragmaticii ca disciplina:

acceptiunea larga: identifica scopul pragmaticii cu analiza conditiilor concrete ale comportamentului uman si animal intentionat (limbajul si alte manifestari comportamentale = sisteme de semne), pragmatica identificandu-se cu totalitatea perspectivelor din care este analizata semnificatia actiunilor constitutive ale acestui comportament:

identificarea pragmaticii cu perspectiva sociologica a:

A)    analizei ideologiilor (P. Bourdieu);

B)     propagandei si agitatiei (G. Klaus);

identificarea pragmaticii cu perspectiva psihologica a:

A)    psihologiei rationale (D. Dennett, D. Davidson)

B)     psihopatologiei comunicarii (G. Bateson, R. D. Laing);

C)    comunicarii umane (P. Watzlawich, J. P. Beavin, D. D. Jackson);

identificarea pragmaticii cu perspectiva culturala a:

A)  "stiintelor" sociale (M.Weber);

B)   sistemelor de simboluri (C. Cherry)

identificarea pragmaticii cu perspectiva filosofica a:

A)    pragmatismului (N. Rescher);

B)     teoriei actelor de limbaj (J. R. Searle);

C)    praxiologiei sau teoriei actiunii (L. Apostel).

acceptiunea restransa: instituie limbajul in obiect predilect de studiu semiotic (sintactic, semantic, pragmatic), pragmatica identificandu-se cu diferitele modalitati de analiza a felului in care are loc utilizarea limbajului:

analiza logica: instituie expresiile indexicale in obiect de studiu al pragmaticii (iar pe cele fara indexicalitate in obiect de studiu al semanticii) aflat in dependenta de sensul expresiilor utilizate (definite formal, adica sintactic) si de contextul de intrebuintare a acestor expresii (definite semantic prin sensul sau/si semnificatia lor, rolul jucat de context in aceasta definire fiind acela de ecran");

analiza lingvistica: considera ca obiectul pragmaticii este acelasi cu cel al semanticii, adica sensul sau/si semnificatia expresiilor, numai ca fiecare dintre aceste discipline abordeaza diferit acest obiect: ca sens sau/si semnificatie pragmatic/a (depinzand indeosebi de conditiile de intrebuintare", ace(a)sta ar cuprinde gandurile si alte stari mentale asociate cauzal unei expresii), respectiv ca sens sau/si semnificatie semantic/a (dependent/a de conditiile de adevar", s-ar identifica mai ales cu continutul informational al expresiilor);

analiza filosofica: concepe sensul sau/si semnificatia expresiilor ca obiect de studiu al pragmaticii si semanticii prin distinctia dintre sensul sau/si semnificatia conventional/a sau lingvistic/a (obiect al semanticii) si sensul sau/si semnificatia intentional/a sau comunicat/a (obiect al pragmaticii), iar nu prin distictia dintre sensul sau/si semnificatia independent/a de context (potrivit traditiei logice) si sensul sau/si semnificatia dependent/a de context (potrivit traditiei lingvistice).

traditii in definirea si edificarea pragmaticii ca disciplina:

constituirea lor: a avut loc odata cu impunerea noii viziuni adusa de semiotica:

dezvoltarea trihotomiei sintaxa-semantica-pragmatica fiind strans legata de evolutia empirismului logic al Cercului de la Viena (filosofie stiintifica: obiectul acesteia = limbajul stiintelor) care, la randul sau, a fost influentat in principal de trei scoli:

A)     scoala lui Hilbert: prin formalismul ei, a schitat o perspectiva sintactica generala pentru cercetarile empiristilor logici;

B)      scoala de la Varsovia (Tarski, Adjukiewicz, Kotarbinski): a introdus semantica in studiul empirist-logic al teoriilor stiintifice;

C)     scoala pragmatismului american (Peirce, Morris): i-a determinat pe empiristii logici sa adauge pragmatica la sintaxa si la semantica;

trihotomia sintaxa-semantica-pragmatica reprezinta si cele trei mari parti ale lingvisticii, pragmatica lingvistica (adeseori suprapusa pragmaticii) calificand studiul descriptiv al limbajului natural: fara formalizare si fara axiomatizare;

elaborarea notiunilor ce desemneaza trihotomia s-a realizat pana in 1939, consecinta fiind ca dezvoltarea disciplinelor corespunzatoare acestor notiuni nu s-a putut realiza dupa aceasta data decat in interiorul fiecareia:

A)       sintaxa si semantica au cunoscut o dezvoltare imediata si generala, ocupand centrul abordarii semiotice prin metodele precise si formale de studiu promovate asa-zis:

a)      semiotice": de factura pragmatista, anglo-americana (pe linia Peirce-Morris);

b)      semiologice": de factura structuralista, continentala (pe linia Saussure-Benveniste);

B)       pragmatica s-a dezvoltat in special dupa anii '60 fara sa cunoasca realizari spectaculoase pana in ultimele trei decenii ale secolului XX: astazi ea propune nu doar metode precise, formale de abordare, ci si o problematica pe care a reusit sa o transforme rapid in domenii ultraspecializate de cercetare si aplicativitate stiintifica:

a)      inzestrarea masinilor de calcul cu gandire";

b)      traducerile automate" simultane;

c)      programarea neuro-lingvistic" (NLP);

d)      topologia catastrofelor" in matematica;

e)      logica ilocutionara" a actelor de limbaj";

f)        implicitul tropologic-conversational" al actelor de discurs;

g)      tehnicile de comunicare prin metalimbaj s.a.

principalele traditii:

traditia logico-formala:

A)    defineste pragmatica drept studiul existentei, functionarii si utilizarii expresiilor indexicale, iar semantica o identifica cu studiul limbajelor fara indexicalitate;

B)     identifica scopul pragmaticii cu determinarea valorii logice a expresiilor indexicale luand in discutie rolul locutorilor si contextului;

C)    prezinta urmatoarele pozitii cu privire la dimensiunea pragmatica a limbajului:

a)        limbajul canonic al stiintei trebuie sa se indeparteze de dimensiunea pragmatica a expresiilor indexicale (G. Frege, R. Carnap, H. Reichenbach);

b)        limbajul stiintific trebuie sa resoarba dimensiunea pragmatica: fie prin eliminare (B. Russell), fie prin incorporare (W. v. O. Quine);

c)        dimensiunea pragmatica a limbajului stiintific trebuie abordata cu subtilitatea si ingeniozitatea unui judoka (J. Bar-Hillel, R. Montague, P. Gochet, R. Stalnaker, D. Lewis, M. J. Cresswell);

traditia lingvistica:

A)          defineste pragmatica si semantica ca discipline lingvistice dezvoltand problematica gramaticilor generative (N. Chomski, G. Lakoff) si cea saussureana (F. Saussure, E. Benveniste) din perspectiva cognitivista (J. J. Katz, J. A. Fodor) sau a analizei discursului (O. Ducrot, J. C. Anscombre);

B)          identifica scopul pragmaticii cu analiza efectelor de sens sau de discurs avand in vedere nu atat expresiile si sensul sau/si semnificatia lor, cat contextul si locutorii;

C)          prezinta urmatoarele pozitii cu privire la dimensiunea pragmatica a limbajului:

a)      semantica are ca obiect sensul sau/si semnificatia acelor expresii care pot fi intelese independent de orice context (sensul sau/si semnificatia semantic/a): pozitie a-contextualista care vizeaza asa-numitul sens literal" sau lingvistic al expresiilor (expresii type);

b)      pragmatica are ca obiect sensul sau/si semnificatia acelor expresii care depinde de context si de intrebuintarea expresiilor (sensul sau/si semnificatia pragmatic/a): pozitie contextualista vizand asa-numitul sens comunicat" al expresiilor (expresii token);

traditia filosofiei limbajului: concepe demersul pragmatic ca ceva esential si central in orice cercetare:

A)       defineste pragmatica drept instrumentul tehnic adecvat pentru analiza ansamblului fenomenelor de sens care pot fi identificate si desemnate cu ajutorul termenului unic de semnificatie" (meaning), dar fara sa foloseasca termenul pragmatica" pentru a denumi acest instrument;

B)        identifica scopul pragmaticii cu descoperirea si analiza diferitelor ipostaze ale semnificatiei inteleasa ca intrebuintare (meaning is use): lingvistica sau conventionala, comunicativa sau intentionala, literala sau naturala etc.;

C)       prezinta urmatoarele pozitii cu privire la dimensiunea pragmatica a limbajului:

a)         semnificatia unei expresii depinde de intrebuintarea acesteia (L. Wittgenstein II, P. F. Strawson);

b)        semnificatia expresiilor depinde de contextul intrebuintarii (J. J. Austin, H. P. Grice, J. R. Searle);

c)         semnificatia oricarei expresii depinde de posibilitatea comunicarii sau de competenta comunicativa, adica de comunicabilitea inteleasa fie transcendental (K. O. Apel, J. Habermas), fie interlocutiv (F. Jacques).

exemplificarea definitiei in sens larg data pragmaticii:

exemplificarea celor doua puncte de vedere existente cu privire la definitia in sens larg:

punctul de vedere continental:

A)    esenta acestui punct de vedere: pragmatica nu este o simpla diviziune a semioticii lingvistice, ci o abordare de ansamblu a sistemelor de semne in general (identificandu-se, practic, cu sociolingvistica, psiholingvistica, analiza ideologiilor s.c.l.);

B)     exemplu: G. Klaus - incercand o dezvoltare marxista a semioticii - prezinta pragmatica ca o maniera de a depasi cu ajutorul studiilor psihologice si sociologice carentele abordarii exclusiv lingvistice a sistemelor de semne: disciplina care studiaza aceste raporturi (psihologice si sociologice) se numeste pragmatica si are drept scop tratarea catorva probleme actuale ale propagandei si agitatiei ideologice";

punctul de vedere anglo-american:

A)     esenta acestui punct de vedere: pragmatica este conceputa drept una dintre cele trei componente ale semioticii, dar identificata cu o abordare din exterior a limbajului ca sistem de semne;

B)      exemplu: Colin Cherry defineste cele trei componente ale ale semioticii dupa cum urmeaza:

a)      sintaxa studiaza semnele si relatiile lor cu alte semne;

b)      semantica studiaza semnele si relatiile lor cu lumea externa" (designarea);

c)      pragmatica studiaza semnele si relatiile lor cu utilizatorii (psihologia).

limite si avantaje ale definirii in sens larg a pragmaticii:

limite:

A)     pragmatica ramane fara o identitate clara cu toate ca este raportata la un denominator comun - psihologia interlocutorilor, de pilda - deoarece acesta trebuie la randul lui specificat;

B)     pragmatica, atunci cand este subordonata abordarilor traditionale ale limbajului, vehiculeaza un limbaj si un continut cognitiv strain acestora;

avantaje: tin de incercarile de specificare a denominatorului comun al pragmaticii si s-au concretizat in urmatoarele angajamente:

A)    de a da pragmaticii o viziune empirica;

B)     de a da expansiune pragmaticii in raport cu abordarile teoretice ale limbajului;

C)    de a aduna intr-un ansamblu - chiar daca deschis - perspective disciplinare care nu pot fi adunate altfel decat sub unitatea numelui;

exemplificarea definirii in sens restrans a pragmaticii :

¾ exemplificarea celor trei traditii care au condus la definitia in sens restrans:

traditia logico-formala:

A)     R. Carnap da o versiune trihotomiei morrisiene din cadrul semioticii prin care pragmatica este identificata doar cu studiile descriptive, nu si cu cele pure: Daca intr-o investigatie referinta explicita trimite la vorbitor sau, in termeni mai generali, la folosirea limbajului, atunci asignam investigatia la campul pragmaticii Daca facem abstractie de utilizatorul limbajului si analizam numai expresiile si designatele lor, suntem in campul semanticii. Si, in final, daca facem abstractie de designata si analizam doar relatiile dintre expresii, ne situam in sintaxa (logica)";

B)      Y. Bar-Hillel defineste pragmatica drept studiul limbajelor naturale si artificiale care contin termeni indexicali sau deictici, punct de vedere dezvoltat de R. Montague s.c.l.;

C)     dezvoltari ale acestui punct de vedere din partea lingvistilor:

a)      R. Stalnaker: vede in pragmatica studiul indexicalitatii, ea putand fi completata cu studiul actelor ilocutionare, lucru realizat de altfel de J. R. Searle (teoria actelor de limbaj), dar in cadrul traditiei filosofiei limbajului;

b)      G. Gazdar: pragmatica studiaza termenii deictici ai limbajelor naturale, mai bine zis semnificatia acestora necapturata de teoria semantica, limbajul natural posedand doar sintaxa si pragmatica: Pragmatica = Semnificatie minus Conditii de adevar" (acest punct de vedere a fost dezvoltat tot in cadrul traditiei filosofiei limbajului);

traditia lingvistica:

A)      traditia chomskyana:

a)        J. Katz este reprezentantul tipic al acestei traditii, el dezvoltind in directie cognitivista teoria standard a gramaticilor generative datorata lui N. Chomsky;

b)        liniile de studiu al fenomenelor abordate aici vor fi urmate si de logica sau filosofia formala:

b₁) linia semantica: conditiile generale ale semnificatiei (referintei) expresiilor indexicale sunt studiate prin interpretarea expresiilor indexicale ca semne type;

b₂) linia pragmatica: referintele (semnificatiile) expresiilor indexicale sunt instituite prin utilzarea expresiilor indexicale ca semne token intrucat nu pot fi luate in considerare in afara contextelor particulare;

B)      traditia saussureana:

a)         O. Ducrot dezvolta aceasta traditie in directia analizei argumentative a discursului, evidentiind totodata elementele care pun teoria pragmatica a actelor de limbaj in filiatie cu ea;

b)         modalitati de a plasa teoria actelor de limbaj si analiza argumentativa a discursului in raport cu traditia saussureana:

b₁) preluarea distinctiei intre vorbire si limba: ceea ce se numeste speech acts tine de limba, nu de vorbire (motiv pentru care traducerea acte de vorbire nu este adecvata, iar cum cea de acte de limba antreneaza ridicolul, traducerea cea mai potrivita ar fi acte de limbaj);

b₂) promovarea distinctiei intre factorii care marcheaza fenomenul limbajului:

b₂¢) convetiile sociale - limba - care fac ca un anume enunt sa posede o semnificatie oarecare independent de enuntarea lui;

b₂¢¢) motivatiile individuale care fac din enuntarea unui atare enunt - vorbirea - un act de o natura sau alta; b₂¢¢¢) conditionarile foarte complexe - de ordin social - determina pentru ce un tip de act mai degraba decat altul a fost ales de catre locutor;

b₃) distingerea raportului semantic existent intre un enunt si sensul sau de valoarea pragmatica pe care enuntarea poate sa o confere enuntului: aceasta distinctie - urmandu-le pe cele precedente - atrage atentia asupra necesitatii de a trata separat semnificatia unui enunt (fixata printr-o institutie sociala) si valoarea sa de enuntare (dependenta de psihologia individuala), problema reluata pragmatic sub forma raportului dintre semnificatie si intentionalitate in cadrul actelor de limbaj;

traditia filosofiei limbajului:

A)     S. C. Levinson: pragmatica este studiul numai al acelor relatii dintre limbaj si context care sunt gramaticalizate sau codificate in structura limbajului;

B)      reprezentantii ei se considera principalii aparatori si promotori ai pragmaticii:

a)      nu folosesc termenul de pragmatica (si semantica) dacat pentru a-i eticheta pe altii;

b)      in ceea ce ii priveste prefera folosirea termenului de semnificatie (meaning) pentru a desemna problemele care fac obiectul propriilor studii: ansamblul fenomenelor de sens aflate in legatura cu ipostazele semnificatiei;

¾ limite si avantaje ale definirii in sens restrans a pragmaticii:

limite: tin de imposibilitatea de a fixa obiectul pragmaticii altfel decat prin situarea pe pozitii extreme sau slab specificate care pierd din vedere mobilitatea acestui obiect:

A)    prima traditie este minimalista, intrucat abordeaza cu preponderenta indexicalitatea;

B)     a II-a traditie este indeterminanta, in masura in care instituie performanta ca element necesar pentru studiul semnificatiei;

C)    a III-a traditie este maximalista, deoarece isi concepe obiectul de studiu coextensiv cu contextul;

avantaje:

A)          pragmatica este apropiata de obiectul traditional al semioticii (semnificatia sistemelor de semne) prin recunoasterea rolului pe care subiectivitatea, satisfiabilitatea (satisfiability) si contextul il ocupa in propriul domeniu de studiu;

B)           dimensiunile psihologice si sociologice sunt moderate in cadrul pragmaticii, la ele facandu-se apel ca la factori externi doar cand se explica utilizarea limbajului.

III. Delimitari, controverse si organizare interna a pragmaticii

delimitarea pragmaticii de sursele sale filosofice:

¾ delimitarea unei discipline de studiu: consta in evidentierea elementelor care determina aparitia si schimbarea temelor, problemelor si conceptelor de baza ce contureaza obiectul cercetarii unei discipline, iar nu in identificarea obiectului cercetarii (deoarece discipline diferite pot studia din puncte de vedere diferite acelasi obiect):

elemente de natura imaginativa: au cu preponderenta un caracter teoretic si pot fi grupate dupa cum urmeaza:

A)     ipoteze si modele de cercetare: determina in mare masura interesele de cunoastere si limbajul in care sunt formulate intrebarile pe care si le pun cercetatorii, precum si raspunsurile la ele;

B)     idealuri si valori cognitive: functioneaza cel mai adesea tacit, sunt insusite prin instructie si traditie, ghideaza cercetarea indicand conditiile minime - necesare, dar nu si suficiente - pe care trebuie sa le satisfaca ideile sau teoriile nou aparute intr-o traditie de cercetare;

elemente de natura metodologica: au un caracter preponderent practic, determina specializarea intr-o disciplina de cercetare si sunt cunoscute sub numele de metode si tehnici de cercetare

¾ sursele filosofice ale pragmarticii:

surse principale:

A)    pragmatismul;

B)     filosofia analitica;

2. alte surse:

A)    behaviorismul;

B)     cognitivismul;

C)    fenomenologia;

D)    structuralismul.

pragmatismul ca sursa a pragmaticii:

¾ pragmatismul clasic:

pragmaticismul lui Ch. S. Peirce:

A)     distinctia intre pragmatism si pragmaticism: sta la baza distinctiei contemporane intre pragmatism intern sau de dreapta si pragmatism extern sau de stanga:

a)      pragmatismul: Ch. S. Peirce considera ca dezvoltarea pragmatismului a condus la o conceptie ce nu ar mai corespunde pozitiei lui originare, denaturand-o prin accentul pus pe experientele individuale in defavoarea experimentului, adica pe afectivitate si subiectivitate in conduita;

b)      pragmaticismul: Ch. S Peirce se detaseaza de evolutia degeneranta a pragmatismului prin redenumirea conceptiei sale cu un nume destul de urat incat sa nu mai atraga eventuali deturnatori de pozitie, dar mai ales prin conceperea conduitei ca fiind nu atat o chestiune de experienta individuala, cat o chestiune de experimentare realizata tipic, adica rational si obiectiv;

B)      elemente cu incarcatura pragmatica din conceptia lui Ch. S. Peirce:

a)        analiza metodelor de gandire proprii comportamentului epistemic (sau conduitei umane, in general): a stat la baza distinctiei dintre pragmatism si pragmaticism, "trasatura cea mai remarcabila" a pragmaticismului fiind de "a recunoaste o conexiune inseparabila intre cunoasterea rationala si scopul rational";

b)        interpretarea vietii si conduitei umane ca fiind deopotriva loc al experientelor individuale si laborator al experimentelor sociale: a condus la teza potrivit careia - intrucat gandirea stiintifica are de a face cu rationalul si obiectivul - numai experimentul trebuie instituit in camp de aplicativitate al metodelor gandirii;

c)        modelarea conduitei omului de stiinta ideal dupa comportamentul tipic al experimentatorului: urmareste doua lucruri:

c₁) gasirea acelor norme de conduita care sa functioneze asemeni unei "retete" pentru infaptuirea cu succes a experimentului;

c₂) posibilitatea descrierii satisfacatoare a conduitei;

d)        analogia dintre filosof (pragmatician, bineinteles) si experimentator sau omul de stiinta ideal: trebuie sa-si subsumeze eforturile unui dublu deziderat:

d₁) identificarea "relevantei imaginabile asupra conduitei vietii" pe care o poate avea un "concept", altfel spus "semnificatia rationala a unui cuvant sau a unei alte expresii";

d₂) definirea semnificatiei rationale ca totalitate a fenomenelor experimentale pe care afirmarea sau negarea unui concept le-ar putea implica";

pragmatismul lui J. Dewey:

A)    distinctia intre logica bunului-simt si logica cercetarii: se origineaza in incercarea de a raspune la intrebarea Cum gandim?:

a)      logica bunului simt: coincide cu logica traditionala care, ca teorie a formelor logice, identifica gandirea cu experienta umana, iar logicul cu cu o suma de norme provenind din surse exterioare si independente de experienta:

a₁) logicul este independent de starile sau procesele subiective si "mentaliste";

a₂) formele logice sunt independente fata de realitatea empirica, istorica a "materialelor" in care se gasesc inscrise si care le preced existenta;

a₃) teoria logica se cantoneaza in neobservabil, transcendental si "intuitional";

b)      logica cercetarii: identifica modul in care oamenii gandesc cu modul in care ei isi realizeaza la un moment dat cercetarile, schimbarea de perspectiva conducand la inlaturarea greselilor caracteristice logicii traditionale si la eliminarea diferentei exagerate dintre psihologic ("modurile in care oamenii gandesc de fapt") si logic ("prescrierea modurilor in care oamenii ar trebui sa gandeasca");

B)     elemente cu incarcatura pragmatica din conceptia lui J: Dewey:

a)      definirea formelor logice: acestea nu mai sunt concepute ca fiind externe gandirii, a priori sau transcendente, ci ca avand un caracter obiectiv (dar in sensul ca "revin obiectului cand acesta din urma este supus cercetarii controlate"), modificandu-se in timp ("ca o consecinta a operatiilor" gandirii), desi de regula foarte incet ("odata cu schimbarile din tranzactiile obisnuite in care se angajeaza indivizii si grupurile si cu schimbarile care apar in consecintele acestor tranzactii");

b)      identificarea gandirii cu activitatea de cercetare: "Cercetarea este transformarea controlata sau dirijata a unei situatii nedeterminate intr-una care este astefl determinata in distinctiile si relatiile ei constitutive incat converteste elementele situatiei originare intr-un tot unificat".

c)      tipologizarea operatiilor cercetarii:

c₁) operatii "observationale": referindu-se la materialul faptic ca la un obiect de studiu "ideational sau conceptual" (reprezentat "prin mijloace si scopuri posibile de solutionare"), "anticipeaza o solutie si se detaseaza de fantezie" (in masura in care provoaca si directioneaza noi observatii care produc un nou "material faptic");

c₂) operatii "existentiale": fiind compuse din "activitati care implica folosirea tehnicilor si organelor de observatie", mai bine-zis din "actiuni de evidentiere, selectie si aranjament" bazate pe operatiile observationale, ele "modifica situatia existentiala anterioara, aduc in discutie conditii pana atunci obscure si indeparteaza spre fundal aspecte care la inceput erau evidente";

c₃) operatii "experimentale": apreciate drept "centrale" in tratarea judecatii, rationamentului sau discursului rational, acestea aduc "modificari temporale" conditiilor cercetarii, elementelor ei constitutive, dar mai ales obiectului sau de studiu, constand fie in "reordonarea conditiilor de mediu cerute pentru a produce o situatie ordonata si unificata", fie in introducerea de succesiuni temporale intre elementele constitutive cercetarii sau obiectului de studiu (transformandu-le in faze de cercetare ordonate si unificate temporal);

d)      identificarea elementele cu caracter de faza din structura cercetarii:

d₁) conditiile antecedente cercetarii: situatia nedeterminata;

d₂)instituirea unei probleme: situatia problematica;

d₃) determinarea solutiei unei probleme: situatia rezolutiv-progresiva;

d₄) rationamentul: situatia argumentativ-relevanta;

d₅) operationalizarea "faptelor-semnificatie": situatia reprezentativ-semnificanta;

d₆) raportarea cercetarii stiintifice la cercetarea bazata pe bunul simt: situatia generalizant-unificatoare.

¾ pragmatismul contemporan:

orientari principale in pragmatismul contemporan: stabilite in functie de ponderea oferita in actiune unui anumit tip de scop (scopuri interne sau cognitive si scopuri externe sau afectiv-hedoniste), acestea sunt cunoscute sub urmatoarele denumiri:

A)    pragmatism "intern" sau "de dreapta" (pe linia lui Ch. S. Peirce: C. I Lewis, H. Putnam, N. Rescher s.a.): traseaza drumul impersonal si intersubiectiv in realizarea cu deplin susces a unei forme de conduita (cognitiva, limbajiera, actionala etc.), promovand tipul rationalitatii obiective - bazata pe standarde impersonale de utilizare a limbajului;

B)     pragmatism "extern" sau "de stanga" (pe linia lui J. Dewey, H. James si C. S. Schiler: R. Rorty, S. Stich, s.a.): relativizeaza si subiectivizeaza conduita, procedand la deconstructia formelor acestuia si promovand tipul rationalitatii subiective - bazata pe standarde personale de intrebuintare sau actiune;

mostenirea lasata pragmaticii: sustinerile principale ale pragmatismului contemporan preluate si dezvoltate in pragmatica se refera la adevarul credintelor, opiniilor sau cunostintelor umane care ar depinde de:

A)    uzajul sau intrebuintarea expresiilor: teza principala a pragmatismului este ca adevarul credintelor nu poate fi stabilit pe baza unor asumptii metafizice dogmatice despre lumea externa, ci numai in termenii succesului actiunilor noastre, ele insasi bazate pe credinte cu privire la anumite scopuri:

a)      interne sau cognitive: observatie, predictie si control;

b)      externe sau afectiv-hedoniste: interese social-practice, succes si satisfactie;

B)     contextul de realizare a actiunilor: potrivit acestei teze, ar avea loc o tripla contextualizare a actiunilor cognitive si a credintelor adevarate ce le insotesc:

a)       contextul epistemic-cognitiv: vizeaza cunoasterea de fundal (background knowledge: asumptiile si credintele de fundal, cunoasterea procedurala tacita) pe fondul careia un argument sau o teorie oarecare isi exercita rolul cognitiv;

b)       contextul ostensiv-indexical: cuprinde situatia observationala, actiunea si limbajul in care se desfasoara un anumit comportament epistemic si la care respectivul comportment se refera de regula in mod implicit, chiar incomplet;

c)       contextul practic-normativ: este contextul asupra caruia pragmatismul traditional (cel promovat pe linia lui Peirce) si-a restrans atentia, referindu-se la scopurile si intentiile teoriilor sau metodelor stiintifice si privindu-le ca pe niste mjloace necesare finalizarii activitatii cognitive;

filosofia analitica si pragmatica:

¾ problematica, metode de abordare, orientari, curente si scoli in cadrul filosofiei analitice:

problematica: prezinta o mare diversitate, dar exista cateva aspecte ce-i confera un caracter unitar:

A)     reducerea obiectului cercetarii la limbaj:

a)      limbajul ideal al logicii sau cel canonic al stiintei;

b)      limbajul natural sau comun al omului de rand;

B)     intelegerea filosofiei ca activitate de clarificare a gandirii prin analiza doar a problemelor specifice limbajului din multitudinea celor considerate a face obiectul demersului filosofic:

a)      probleme de ordinul I: referitoare la natura lumii exterioare si la raporturile omului cu ea;

b)      probleme de ordinul II: referitoare la intelesul notiunilor prin care filosofii gandesc lumea si raporturile omului in cadrul ei;

C)     folosirea metodei analizei, prin analiza intelegandu-se mai multe lucruri:

a)       formularea de reguli pentru traducerea unei multimi de enunturi in enunturi cu forma diferita, reprezentand sensul curent al expresiei analizate;

b)       reducerea unei entitati inaccesibila cunoasterii directe la fenomene care pot fi cunoascute direct;

c)       justificarea sau intemeierea credintelor, opiniilor sau enunturilor ciuva;

d)       clarificarea sau explicatia conceptuala, adica reducerea conceptelor cu o anumita ambiguitate sau presistematice la concepte mai clare si sistematice apartinand unei teorii;

e)       reconstituirea unor teorii sau parti ale lor in limbaje formale artificial construite;

f)         analiza modului de utilizare a termenilor teoretici in limbajul obisnuit si reducerea semnificatiei acestora la intrebuintari standard;

metodele:

A)     analiza formala: esenta sa consta in analiza logica a limbajului si poate fi schitata cu ajutorul urmatoarelor trasaturi:

a)      apelul la logica matematica moderna, indiferent de variantele in care s-a dezvoltat (extensionaliste sau intensionaliste) si de controversele care au marcat-o (algebrism, intuitionism s.c.l.);

b)      absolutizarea unei teorii logice particualare pe care o transforma intr-un standard de rationalitate valabil pentru orice limbaj;

c)      dezvaluirea si exagerarea unor deficiente ale limbajului natural (polisemantismul, echivocitatea, ambiguitatea);

d)      constructia unor limbaje logice ideale, artificiale, cu o structura sintactica si semantica bine precizata;

e)      traducerea propozitiilor filosofiei, stiintei, chiar si ale vorbirii obisnuite in limbajele ideale construite artificial;

f)        interpretarea problemelor filosofice de ordinul I, specifice filosofiei traditionale, ca rezultat al neconcordantelor dintre forma lingvistica si forma logica de prin care se exprima;

B)      analiza neformala: se caracterizeaza prin:

a)      interpretarea limbajului nu doar ca un cod (cum face analiza formala), ci ca o suma de actiuni (comunicationale, inferentiale, limbajiere etc.) prin care omul se raporteaza la lume;

b)      atentia speciala acordata limbajului obisnuit (ca obiect al analizei si ca mijloc de vehiculare a rezultatelor analizei);

c)      extinderea obiectului cercetarii si asupra eticii, esteticului, jurisprudentei si religiei;

d)      caracterul aparent nesistematic al analizei (in sensul lipsei unor principii ferme acceptate in mod general);

e)      conceptia despre semnificatie bazata pe intrebuintarea (uzajul) expresiilor;

f)        interpretarea problemelor filosofice (de ordinul I si II) ca simple incurcaturi de limbaj datorate utilizarii neadecvate a expresiilor (in alte contexte decat cele pentru care ele au o utilizare normala).

orientari, curente si scoli principale:

A)       filosofia analitica formala: orientare axata pe analiza logica a limbajelor ideale sau canonice si manifestata sub forma urmatoarelor curente:

a)      atomismul logic: propune o epistemologie empirista, o teorie a semnificatiei si o ontologie pluralista, fiind promovat de unii reprezentanti ai scolii de la Cambridge: B. Russell, L. Wittgenstein I, J. Wisdom, P. F. Ramsey si S. Stebbing;

b)      empirismul logic: manifesta predilectie pentru problematica filosofica generata de catre stiinta, efectueaza analiza stiintei in contextul justificarii si sub forma logicii stiintei, promoveaza o atitudine antimetafizica si elaboreaza o teorie empirista despre semnificatie, fiind promovat in cadrul Cercului de la Viena (M. Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, H. Hahn, R. Carnap, K. Gdel, H. Feigl, Fr. Waismann, K. Menger), al Grupului de la Berlin (H. Reichenbach, W. Dubislav, K. Grelling, C. G. Hempel), al Scolilor de logica si filosofie de la Lwov si Varsovia (A. Tarski, J. Lukasiewicz, K. Ajdukiewicz), Cambridge (R. Braithwaite, F. P. Ramsey), Oxford (A. J. Ayer) si Paris (L. Rougier);

c)      empirismul pragmatic: incearca sa elimine din analiza entitatile abstracte, respinge dihotomiile limbajului promovate de empirismul logic (in special dihotomia enunturi analitice-enunturi sintetice) si elaboreaza o conceptie pragmatica despre cunoastere si verificare, fiind promovat indeosebi in S.U.A. de filosofi si logicieni precum R. Carnap, W. v. Quine, N. Goodman, M. White, A. Pap s.a.;

B)       filosofia analitica neformala: orientare relativ neunitara a filosofiei analitice, dezvoltata in cadrul Scolilor de la Cambridge (G. E. Moore, L. Wittgenstein II, J. Wisdom II s.a.) si Oxford (G. Ryle, Fr. Waismann, J. L. Austin, P. F. Strawson, G. J. Warnock, St. Hamsphire, J. O. Urmson, D. F. Pearce s.a.) denumita "filosofie lingvistica" sau "pozitivism terapeutic" si axata pe analiza limbajului obisnuit sub forma:

A)     jocurilor de limbaj: perspectiva filosofica introdusa de catre L. Wittgenstein II prin lucrarea Investigatii filosofice

a)      metoda de clarificare a propozitiilor filosofice: nu mai este traducerea lor intr-un limbaj logic artificial, ci descrierea modului in care termenii conceptuali utilizati isi dezvaluie semnificatia obisnuita (din diversele contexte pragmatice de viata);

b)      formularea lapidara a perspectivei jocurilor de limbaj: trebuie sa readucem cuvintele de la intrebuintarea lor metafizica la intrebuintarea lor comuna, deoarece vorbirea unei limbi sau utilizarea unui limbaj este o componenta a unei forme de viata;

c)      imbogatirea perspectivei prin apelul la context: daca in urma aplicarii procedurii jocurilor de limbaj unele probleme filosofice raman fara raspuns, inseamna nu ca modul in care au fost exprimate este lipsit de sens, ci ca discursul filosofic in cauza se caracterizeaza prin inabilitate de operare cu concepte, adica prin inabilitate de a integra conceptele in contexte de viata;

d)      solutionarea problemei semnificatiei si a unei probleme in general: semnificatia unui termen se gaseste nu in corespondenta continutului sau cu realitatea, ci in utilizarea lui (prin evitarea capcanelor limbajului descoperind atat contextul in care cuvintele au sens, cat si intrebuintarile lor paradigmatice), astfel incat rezolvarea unei probleme coincide cu a arata ca in folosirea unei expresii s-a produs o abatere de la intrebuintarea ei standard (a fost folosita in contexte neadecvate);

B)      analizei conceptuale: analiza a termenilor rafinata de catre G. Ryle in lucrarea intitulata Conceptul de spirit:

a)      metoda de clarificare a expresiilor filosofice: consta in descoperirea "erorilor categoriale": numite category-mistakes, acestea rezida in utilizarea gresita a termenilor de conduita spirituala ("a gandi", "a cunoaste", "a imagina", "a observa", "a deduce", "motivatie", responsabilitate" etc.);

b)      solutionarea problemei erorilor categoriale (de exemplu, eroarea antrenata de utilizarea neadecvata in conceptia lui Descartes a termenilor "spirit" si "corp") si a dilemelor de gandire (in continuarea exemplului, dilema implicata de dogma "fantomei in masina": gandirea = fantoma ce ar salaslui in corp): este intrevazuta in observarea atenta a conceptelor in actu, rezultatele observarii indicand folosirea standard a expresiilor in contextele lor de actiune numai in urma aplicarii unei proceduri speciale;

c)      procedura utilizata: trasarea "geografiei conceptuale" a unei probleme prin stabilirea functiei gramaticale a cuvintelor si deosebirea ei de functia logica a conceptelor (erorile categoriale ar izvora dintr-o gresita identificare a functiei gramaticale a cuvintelor cu functia logica a conceptelor, ca si dintr-o "geografie conceptuala" improprie abordarii riguroase a unei probleme care transfera conceptele dincolo de domeniul lor referential);

¾ mostenirea principala lasata pragmaticii de filosofia analitica: ideea, devenita slogan, meaning is use (semnificatia este utilizare) si reguli de analiza (indeosebi neformala), promovate tacit:

A)      analiza expresiilor cu ajutorul carora sunt formulate problemele filosofice traditionale (indeosebi metafizice): consta in analiza cu mijloace extra-logice a expresiilor prin care sa se urmareasca nu scopul negativ al eliminarii problemelor, ci scopul pozitiv al reformularii lor in termeni conceptuali;

B)       constituirea, pe baza analizei de mai sus, a unui nou tip de probleme filosofice: trebuie renuntat la problemele filosofice de ordinul I ("Cum este Universul?", "Care sunt raporturile omului cu Universul?", "Ce trebuie facut pentru adaptarea la schimbari?" etc.) in favoarea problemelor filosofice de ordinul II (cu privire la intelesul notiunilor din intrebarile formulate traditional sau la ce spun filosofii, nu la cum sunt lucrurile), altfel spus: trebuie renuntat la "cunosterea lumii" in schimbul "cunoasterii faptelor conceptuale";

C)      abordarea noului tip de probleme sa se faca pe baza "constatarilor de fapt": obiectul constatarilor il va constitui cele doua sensuri pe care orice termen le are (un sens in limbajul comun: relativ, natural universal; un altul in limbajul filosofic: absolut, artificial, specializat) si confruntarea lor cu scopul de a surprinde asemanarile si deosebirile dintre ele;

D)      identificarea specificului expresiilor prin raportarea lor la contextele pragmatice (jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein) si nu la functia descriptiva a limbajului: urmareste, in fapt, identificarea asimetriilor din utilizarea limbajului, cu scopul de a opune solutiilor filosofice traditionale campul nou si original al faptelor conceptuale;

E)       raportarea critica la teoriile anterioare: devine inevitabila (deoarece scoate in evidenta distinctii notionale subapreciate anterior si generatoare de dileme) si specifica (sustinatorii abordarilor traditionale nu mai sunt priviti ca adversari ce enunta corect idei false, ci ca precursori ce enunta incorect idei juste);

F)       realizarea unui demers critic constructiv: consta intr-o clarificare conceptuala prealabila prin apelul la metafore controlate (de genul "fantomei din masina" - Ryle sau al "cartilor care ar trebui arse daca am scrie o carte de etica" - Wittgenstein) care sa elimine utilizarea particulara a unei notiuni la rangul de caz general (proprie demersului traditional);

G)      constructia unor cadre de referinta pentru distinctii si clarificari menite sa renoveze problematica filosofica traditionala: sub forma unor "problematici ale faptelor conceptuale" se urmareste descrierea extra-logica a structurii actuale a gandirii despre lume;

H)      descrierea extra-logica a structurii gandirii prin raportare la truismele limbajului natural: ofera "deschideri" spre o conceptualizare mai riguroasa, fara sa exagereze deosebirile si fara sa atenueze asemanarile, utilizand intotdeauna ca suport nu un limbaj particular, specializat (cum este cel al logicii sau stiintei), ci limbajul comun (natural si universal);

I)         respectarea restrictiilor care impun o conceptualizare mai riguroasa: principala restrictie metodologica impune interdictia de a pasi dincolo de faptele conceptuale, bazandu-se pe regula "Tratati mai riguros problemele de ordinul doi!".

demarcarea si controversele interne ale pragmaticii:

¾ criterii de demarcatie a disciplinei:

principalul criteriu de demarcatie: atitudinea fata de rolul limbajului in viata si cunoasterea umana:

A)      instrument psiho-social: pozitie sustinuta de adeptii pragmaticii in sens larg, pentru acestia limbajul jucand un rol deosebit in:

a)      organizarea sociala;

b)      cooperarea din activitatile umane;

c)      satisfacerea nevoilor imediate ale omului;

B)      instrument lingvistic de reprezentare si transmitere a informatiilor: pozitie promovata indeosebi de traditia lingvistica a celor care concep pragmatica in sens restrans, pentru acestia limbajul indeplinind doua functii:

a)      codificare: asociere de natura conventionala intre expresii (concepute ca semnale) si semnificatia expresiilor (conceputa ca mesaj);

b)      decodificare: utilizarea codului instituit conventional pentru interpretarea unei expresii (interpretarea unei expresii intr-un limbaj);

C)      instrument logico-lingvistic de producere si comunicare a credintelor si informatiilor: pozitie sustinuta indeosebi de cei care concep pragmatica in sensul restrans al logicii filosofice si al filosofiei limbajului, pentru adeptii acestor doua traditii importanta fiind procesualitatea limbajului:

a)      limbajul = proces inferential: ansamblu de rationamente prin care, plecandu-se de la un tip oarecare de premise (explicite sau implicite), se ajunge la o concluzie cu efect in comportamentul limbajier al omului (strategie discursiva);

b)      limbajul = proces de atribuire de ganduri (cunostinte sau informatii), intentii si credinte (stari mentale) fiintelor umane si obiectelor inanimate produse de acestea (artefacte: calculatoare, obiecte de cult etc.);

obiectul de studiu al pragmaticii: potrivit interpretarilor date acestui criteriu, el poate fi circumscris la:

A)    demersurile de codificare si decodificare;

B)     demersurile inferentiale;

C)    demersurile de atribuire (interpretare);

¾ controversele din interiorul pragmaticii: au fost redate cu ajutorul unor termeni problematizati disjunctiv:

eterogena sau unificata?

A)     eterogenitatea: ar fi data de faptul ca pragmatica isi pune probleme care nu au fost inca tratate de semantica si sintactica (probleme privind utilizarea limbajului);

B)     unitatea: ar fi data de realizarile principale ale pragmaticii (solutiile la probleme vizand indexicalitatea, sensul sau/si semnificatia, inferentialitatea s.a.);

integrata sau autonoma?

A)        integrarea: s-ar realiza in doua maniere:

a)        prin reducerea la semantica: de exemplu, pentru Katz, pragmatica = teoria performantei semantice;

b)       prin incorporarea in semiotica sub forma uneia dintre cele trei dimensiuni ale acesteia: de exemplu, la Morris, potrivit actului de nastere a semioticii, pragmatica = disciplina semiotica aparte, alaturi de sintaxa (sintactica) si semantica;

B)        autonomia: a fost perceputa in doua moduri:

a)      negativ: ca "pubela" sau "lada de gunoi" a semanticii: Bar-Hillel, Chomsky s.a.;

b)      b) pozitiv: ca domeniu de sine statator cu rezultate deosebite: adeptii filosofiei limbajului comun;

integrata sau integranta?

A)     integrata: fie in semiotica (Morris), fie in semantica (Ducrot);

B)     integranta: ca disciplina empirica si naturalista (Carnap, Mead s.a.);

organizarea interna a pragmaticii:

¾ potrivit clivajelor intre multiplele domenii (F. Armengaud):

primul clivaj:

A)    pragmatica limbajelor formale;

B)     pragmatica limbilor naturale;

al doilea clivaj:

A)           pragmatica modalitatilor de enuntare: jocurile de limbaj wittgensteiniene, forta ilocutionara austiniana, actul de limbaj searlian;

B)           pragmatica tipurilor de enunturi: semantica indexicala largita la lumile posibile (Montague, Hintikka, Gochet, Martin s.a.);

¾ potrivit nivelelor de interventie a contextului (B. Hansson):

pragmatica de ordinul I: contextul intervine la nivel existential si referential (interlocutorii, coordonatele de spatiu si timp);

pragmatica de ordinul II: contextul intervine la nivelul presupozitiilor (informatii, credinte etc.) si al lumilor posibile;

pragmatica de ordinul III: contextul intervine la nivel mental, fiind mult mai bogat, dar si mai putin definit (competenta enciclopedica, competenta culturala sau transculturala, tactul individual etc.);

¾ potrivit teoriilor articulate (R. Stalnaker):

teoria actelor de limbaj;

teoria lumilor posibile;

teoria presupozitiilor;

¾ potrivit articularii teoriilor in analiza semnificatiei (J. Moeschler si A. Reboul):

teorii liniare: au ca sursa traditia logicista a analizei limbajului (Frege, Russell, Carnap s.c.l.) si interpreteaza orice sistem de semne ca fiind format din urmatoarele componente:

enunt E

¯

sintaxa

¯

descriptia sintactica a lui E

¯

semantica

¯

continut informativ al lui E

¯

pragmatica

2. teorii in Y: cele realizate de catre sustinatorii pragmaticii integrate (Ducrot, Anscombre s.a.m.d.):

enunt E situatie S

¯

componenta lingvistica:

sintactica si semantica

¯

semnificatia lui E

componenta retorica:

pragmatica

¯

sensul lui E in S

3. teorii modulare: cele de factura cognitivista (Sperber, Wilson etc):

inlantuire de sunete

(stimuli auditivi)

¯

sistem periferic lingvistic

¯

forme logice

(non-propozitionale)

¯

stimuli sistem central stimuli

¯ al gandirii ¯

sistem periferic (tratament pragmatic) sistem periferic

¯

forma propozitionala

(interpretare completa)

efecte contextuale

dezambiguizare

forta ilocutionara

referenti (inferenta)

IV. Tematizare, problematiare si conceptualizare in pragmatica actuala

● teme cu extensiune si solutie pragmatica:

indexicalitatea:

vizeaza referinta expresiilor indexicale (pronume personale precum 'eu', 'tu', 'el', demonstrative sau deictice    precum 'acesta', 'acela', 'imediat'), mai bine-zis variatia acestei referinte potrivit circumstantelor de utilizare a expresiilor amintite (de loc, de timp etc.);

se concretizeaza in probleme cum ar fi:

A)    expresiile indexicale;

B)     lumile posibile;

C)    contextul;

D)    'semnificatia in interactiune'.

inferentialitatea:

vizeaza interpretarea limbajului, gandirii si comportamentului uman nu numai din perspectiva teoriei codurilor, ci si din cea a incarcaturii lor inferentiale;

se concretizeaza in probleme precum:

A)     inferenta logica si non-logica;

B)     implicatura;

C)     presupozitia;

D)     'argumentarea in limba'.

ilocutivitatea:

vizeaza actele de limbaj din perspectiva a 'ceea ce facem vorbind' (J. L. Austin);

se concretizeaza in probleme de genul:

A)    taxonomiei actelor de limbaj;

B)     taxonomiei actelor ilocutionare;

C)    structurii actelor ilocutionare;

D)    manifestarii limbajiere a starilor subiective (intentionalitatea, dispozitiile, atitudinile etc);

rationalitatea:

vizeaza aspectele pragmatice ale diferitelor forme de conduita, indeosebi cele legate de raportul dintre scop si mijloc in cadrul actelor umane;

se concretizeaza in probleme referitoare la:

A)    explicit;

B)     implicit (tacit);

C)    satisfiabilitate;

D)    relevanta.

¾ comunicabilitatea:

vizeaza efectele obtinute in plan comportamental prin utilizarea diferitelor tehnici de comunicare in relationarile dintre oameni;

se concretizeaza in probleme precum:

A)  intentionalitatea actului de comunicare;

B)  instructiunile de urmat in procesul comunicarii;

C)  procedurile de comunicare;

D)  relationarile dintre comunicatori.

tipuri de probleme cu incarcatura pragmatica:

¾ in viata de zi cu zi a omului: apar redate cu ajutorul unor intrebari de genul:

Ce facem atunci cand vorbim?

Ce spunem exact atunci cand vorbim?

Cine vorbeste si cui?

Cine vorbeste si cu cine?

Cine vorbeste si pentru cine?

Cine crezi ca sunt de imi vorbesti asa?

Ce trebuie sa stim pentru ca o fraza oarecare sa inceteze de a mai fi ambigua?

Ce este o promisiune?

Cum identificam minciuna?

De ce mai cerem altora sa faca lucruri pe care oricum stim ca le pot face sau ca le vor face?

Cum se poate spune altceva decat ceea ce se doreste a zice?

Cum se poate zice ceva fara sa spui nimic?

Care sunt intrebuintarile limbajului?

In ce masura felul nostru de-a fi este determinat de capacitatea vorbirii sau utilizarii limbajului?

¾ in filosofie: pragmatica pune intr-o noua lumina probleme precum:

subiectivitatea:

A)     Ce se schimba in conceptia despre subiect cand il consideram inainte de toate ca locutor sau - mai mult - ca interlocutor?

B)     Ce schimbari intervin in conceperea subiectivitatii umane atunci cand omul este abordat ca fiinta comunicativa si nu doar ca fiinta ganditoare?

alteritatea:

A)      Cum apare problema celuilalt atunci cand este abordat din perspectiva interlocutiunii?

B)      Este celalalt cel cu care fie vorbesc, fie nu vorbesc?

C)      Este celalalt doar cel cu care ma aflu intr-o relatie de comunicare?

cogito-ul cartezian:

A)    "Cuget" este un enunt adevarat de fiecare data cand il pronunt?

B)     Contradictoriul lui "Cuget" este intotdeauna fals sau absurd?

C)    Cand spun "Eu nu exist", faptul insusi al enuntarii contrazice continutul enuntului?

deductia transcendentala a categoriilor la Imm. Kant:

A)      vizeaza stabilirea valorii obiective a tipurilor de sinteza ale gandirii a caror utilizare este reglata prin principii;

B)      aspectele acestui tip de deductie avute in vedere din perspectiva pragmaticii:

a)      aspectul "deliberativ" ia locul celui "limbajier" in formularea (intersubiectiva) a marilor intrebari referitoare la lume;

b)      aspectul "stiintific" este privit ca rezultat al marilor controverse din istoria gandirii stiintifice;

c)      aspectul "logic" este interpretat in legatura cu fundamentele gandirii logice asa cum a fost conceputa de sursele grecesti, indeosebi de cele aristotelice;

¾ in stiintele comunicarii: principalele probleme cu incarcatura pragmatica sunt:

problema comunicarii: Cum putem influenta conduita prin semnificatia actiunilor noastre?

problema formelor de comunicare: In baza caror criterii tipologizam actele noastre de comunicare?

problema modelelor comunicarii: Care modele ale comunicarii sunt adecvate unui anumit context de actiune?

problema teoriilor comunicarii: In ce consta relevanta unei teorii a comunicarii?

problema implicitului in comunicare: Cum e posibila o comunicare tacita?

problema tehnicilor de comunicare: In ce fel putem fi eficienti in comunicare?

concepte de natura pragmatica: au fost ignorate de catre promotorii logicii, lingvisticii si filosofiei limbajului pana la constituirea pragmaticii ca disciplina de sine statatoare:

¾ conceptul de act:

definitie preliminara: exprima faptul ca limbajul nu serveste numai la reprezentarea lumii, ci si la realizarea actiunilor in raport cu lumea:

A)    "a vorbi" = a actiona asupra altuia;

B)     "a vorbi" = a instaura un sens;

C)    "a vorbi" = a infaptui un act de vorbire (altfel zis: de limbaj sau de discurs);

alte concepte cu care se relationeaza de regula:

A)    cel de interactiune;

B)     cel de tranzactie;

C)    cel de scop;

D)    cel de mijloc;

¾ conceptul de context:

definitii preliminare:

A)     situatia concreta in care expresiile sunt emise sau actele de limbaj sunt proferate (locul, timpul, identitatea interlocutorilor etc.);

B)      tot ceea ce este necesar pentru a intelege si evalua ceea ce se spune, adica:

a)      modul in care cineva se raporteaza la altcineva sau se izoleaza de altii (in aceasta directie, conceptul de context devine de regula ambiguu, neevaluabil);

b)      datele sau cunostintele de care ai nevoie pentru a intelege ceea ce este formulat (se folosesc intrucat orice context - chiar stiintific sau juridic - ramane opac fara un minimum de informatie prealabila);

alte concepte cu care se relationeaza de obicei

A)    cel de semnificatie;

B)     cel de informatie;

C)    cel de comunicare;

D)    cel de presuadare;

¾ conceptul de performanta:

definitii preliminare:

A)    realizarea actului in context: sensul originar al performantei;

B)     actualizarea competentei locutorilor, adica a capacitatii lor de a utiliza regulile limbajului;

alte concepte cu care se relationeaza mai des:

A)    cel de uzaj (altfel spus: intrebuintare, utilizare, folosire);

B)     cel de competenta (indeosebi comunicativa);

C)    cel de tehnica de comunicare;

D)    cel de rationalitate.

principii pragmatice

¾ principii traditionale puse in discutie din perspectiva pragmaticii:

prioritatea descriptivului si reprezentarii asupra utilizarii limbajului;

prioritatea sistemului si structurii in utilizarea limbajului;

prioritatea competentei asupra performantei;

prioritatea limbii asupra vorbirii;

¾ principiu si maxime in pragmatica:

principiul cooperarii (Grice): exprima faptul ca interlocutorii se asteapta ca fiecare dintre ei sa contribuie la conversatie de o maniera rationala si cooperativa pentru a facilita interpretarea enunturilor;

maximele prin care se precizeaza continutul acestui principiu:

A)        maxima de cantitate: informatia vehiculata intr-o conversatie trebuie sa fie doar atata cat este necesara in contextul in care se edsfasoara conversatia;

B)        maxima de calitate: sinceritatea trebuie sa primeze intr-o conversatie, in sensul ca interlocutorii nu trebuie sa minta, ci sa aiba bune ratiuni (motive puternice) de a sustine ceea ce enunta;

C)        maxima de relatie (relevanta): ceea ce se enunta trebuie sa fie in legatura cu ceea ce s-a enuntat anterior in conversatie;

D)        maxima de maniera: exprimarea trebuie sa fie clara si - pe cat posibil - fara ambiguitate intr-o conversatie, respectandu-se ordinea in care informatiile trebuiesc date pentru a fi intelese.