Comunicarea nonverbala - Functii si Clasificare

Comunicarea nonverbala

Septimiu Chelcea (2004, 9) defineste conceptul de comunicare ca fiind "orice transmitere a informatiilor, ideilor, emotiilor de la o entitate sociala (persoana, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor". Comunicarea este de doua tipuri: verbala si nonverbala. Cea verbala este transmisa prin limbaj articulat care poate fi oral sau scris, pe cand comunicarea nonverbala nu foloseste acest tip de limbaj. Regasim si la comunicarea nonverbala notiunile de emitator, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feed-back si context al actelor de comunicare. Emitatorul este sursa de la care pleaca mesajul, iar receptorul este destinatia. Mesajul este codificat de catre emitator, care ulterior este decodificat de catre receptor. In momentul in care se face decodificarea mesajului trebuie intodeauna luat in considerare contextul cultural, existand doua tipuri de culturi si anume "inalt contextuale" si "slab contextuale". In culturile "inalt contextuale" conteaza foarte mult contextul in care este facut un gest, in functie de acesta fiind decodificat mesajul.

G. Jones (1998, 336) sustine ca limbajul corpului este transmis prin miscari ale corpului, dar si prin pozitia fizica pe care o are emitatorul fata de receptor. El precizeaza faptul ca putem transmite o multitudine de informatii pe cale nonverbala, dar le transmitem doar in masura in care emitatorul este interesat de receptor si in functie de statulul receptorului in functie de statutul emitatorului. Emitatorul care se percepe pe sine ca avand un statut mai ridicat decat receptorul este mai relaxat decat decat cei care se vad ca avand un statut mai scazut. Autorul identifica anumite comportamente nonverbale care evidentieaza faptul ca o persona este relaxata, de exemplu 'mentinerea bratelor in pozitii asimetrice, libere; pozitia rezemata de scaun; lipsa nervozitatii sau a nelinistii'.

"Intr-o comunicare nonverbala functia de codificare este realizata prin contractia voluntara a muschilor scheletici si faciali, schimbarea tonului si ritmul vorbirii, utilizarea spatiului si timpului, a unor artefacte etc." (S. Chelcea, 2004, 10). Transmiterea unui mesaj se poate face prin intermediul mai multor canale. Exista patru canale prin care se poate comunica nonverbal si anume: vizual, auditiv, tactil si olfactiv. Se pune problema daca exista sau sunt folosite numai aceste patru canale deoarece capacitatea unei persoane de a recepta si emite semnale scoate la iveala un numar de unsprezece canale si anume: "tactila, termica, vizuala, auditiva, vibratorie, proprioceptiva, ortostatica si de echilibru, gustative, olfactiva, introceptiva, dureroasa" (A. Uhtomski, apud S. Chelcea, 2004, 11). Acelasi autor propune largirea ariei de canale prin care un individ poate primii sau transmite semnale, am putea sa luam in vedere si "comunicarea termica, dolorifica sau vibratorie". Spre exemplu la persoanele care sufera de lipsa auzului au sensibilitatea vibratorie foarte dezvoltata, unii dintre ei danseaza simtind ritmul muzicii prin podea. Septimiu Chelcea noteaza limitele acestei afirmatii si faptul ca nu exista cercetari pe aceasta tema, dar pe viitor cred ca este de luat in considerare acest fapt si confirmat sau infirmat prin cercetare stiintifica. Pentru a transmite un mesaj ne putem folosi de unul sau mai multe canale, de exemplu pentru a saluta un cunoscut pe strada este de ajuns un gest al mainii, pe cand un barbat pentru a-i transmite unei femei mesajul ca o place se foloseste de canale multiple. In esenta putem afirma faptul ca atunci cand avem de transmis mesaje mai complexe, folosim mai multe canale (2005,16).

Dupa cum am mai precizat pentru a comunica nonverbal folosim semnele si semnalele. Unii autori fac diferente intre aceste concepte, iar altii le folosesc intersanjabil. Edward O. Wilson, spre exemplu defineste semnalele ca fiind "orice comportament ce comunica informatie de la un individ la altul, indiferent daca el serveste si alte functii" ( apud S. Chelcea, 2005,16). Exista multe alte definitii si dispute pe tema definirii conceptelor de semn si semnal, dar in continuarea lucrarii mentionez ca acesti doi termeni vor fi folositi intersanjabil, demers preluat de la profesorul Septimiu Chelcea.

Din perspectiva lui Peter Collet (2005,15-16) semnalul reprezinta un indicator comportamental care trebuie sa aiba patru caracteristici si anume: " trebuie sa fie un tip de activitate, (.) actiunea trebuie sa transmita un lucru care nu este direct observabil, (.) numai actiunile care transmit informatii despre o persoana, (.) actiunea trebuie sa fie observata- un factor care decide daca actiunea va fi observata sau nu este dimensiunea ei- (.) semnificatia actiunii trebuie sa fie recunoscuta- (.) trebuie sa si recunoastem ce ne comunica postura sau expresia respectiva despre persoana din fata noastra". Autorul precizeaza faptul ca indicatorii comportamentali au proprietatea de a se amplifica sau estompa. Este precizat faptul ca in cazul situatiilor de dominanta sau de curtare exista un inalt nivel de concurenta intre indivizi, iar indicatorii comportamentali se amplifica.

Semnalele sunt clasificate in doua categorii si anume discrete sau digitale si gradate sau analogice. Semnalele digitale se mai numesc si semnale off-or-on, ele reprezentand "prezenta/absenta, da/nu" (S. Chelcea, 2005,17), in timp ce semnalele analogice sunt acelea care sunt definite prin intensitate. Ca sa dam un exemplu, putem afirma ca in momentul intalnirii cu un prieten dam mana cu el, acesta este un semnal digital, durata strangerii mainii sau intensitatea cu care o facem este un semnal analogic. Daca aceste tipuri de semnale sunt combinate rezulta "semnalele compozite", care sunt diferite de semnificatia fiecarui semnal in parte. O alta caracteristica a semnalelor este congruenta si incongruenta. Acestea se refera la concordanta dintre mesajele transmise verbal si nonverbal. Spre exemplu daca un student a luat o nota mica la un examen si exclama "Ce bine ca am luat 6", dar colturile gurii sunt lasate in jos atunci este vorba de o incongruenta intre mesajul transmis verbal si cel transmis nonverbal. Congruenta/incongruenta poate fi analizata si din perspectiva contextului social si al "caracteristicilor psiho-socio-demografice" ale individului. Spre exmplu nu poti sa te duci imbracat in trening la un interviu de angajare. Mai sunt identificate "metasemnalele" numite si "semnale despre alte semnale", care schimba intelesul lor si semnalele "supranormale", ambele tipuri fiind distinct analizate in cadrul comunicarii nonverbale.

Dupa cum am mai precizat exista doua cai prin care se pot transmite informatii despre propria persoana, Erving Goffman (apud G.Jderu, 2004, 36) identificand surse oficiale prin care de regula se transmit informatii pe cale verbala si surse neoficiale care transmit informatii cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne' (sign vehicles), acestea fiind formate din comportamente care in general sunt involuntare. Autorul considera ca actorii sociali prin impartasirea de informatii atat pe cale verbala cat si cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne' definesc situatia interactiunii. Astfel sunt diferentiate doua dimensiuni ale comunicarii: ceea ce da si ceea ce transmite actorul social. In acest mod se creaza o reciprocitate a transmiterii informatiei intre indivizii care interactioneaza. In majoritatea situatiilor acest schimb de informatii se realizeaza cu ajutorul 'vehiculelor purtatoare de semne'. De aceea putem trage concluzia ca comunicarea nonverbala este o componenta importanta iin cadrul interactiunilor sociale. Axandu-ne numai pe teoria dramaturgica putem afirma faptul ca ea, comunicarea nonverbala, este o dimensiune a managementului impresiei.

In lucrarea sa, "Comunicarea nonverbala: gesturile si postura", Septimiu Chelcea (2005,19) clasifica tipurile de comunicare dupa criteriul canalului de transmitere al informatiilor. Astfel identifica patru tipuri de comunicare si anume: "(1) vizual( somatotipurile, prezenta fizica, expresia faciala, postura, gesturile, distanta spatiala, artefactele); (2) auditiv (vocalica sau paralimbajul); (3) tactil (contactul cutanat, atingerile); (4)olfactiv (mirosul)".

Semnalele paralingvistice sunt si ele de o importanta majora, ele putand sa confirme sau sa infirme starea de spirit pe care doreste sa o afiseze un individ. Ca semnale paralingvistice putem sa amintim inaltimea sunetelor, amplitudinea lor, variatia inaltimii, pauzele in vorbire si fluenta. In mod constient sau inconstient ascultatorii decodifica semnalele paralingvistice pentru a se asigura daca acorda sau nu incredere celor spuse de vorbitor. In ceea ce priveste serviciile acordate de distribuitori, pentru a crea o perceptie de credibilitate si amicitie trebuie sa foloseasca in vorbire pauzele moderate, inaltimea sunetelor joasa si mai putine inflexiuni. Cei care folosesc inaltimi ale sunetelor inalte, intensitate vocala inalta si mai multe inflexiuni creaza o perceptie de competenta, dar vor reduce automat din perceptia de prietenie (D. S. Sundaram si C. Webster, 2000).

Comunicarea nonverbala a fost o preocupare inca din antichitate, regasim analizate tipuri de comunicare nonverbala atat la greci cat si la romani. Marcus Fabius Quintilianus, cunoscut ca primul profesor de retorica are in compendiumul sau "Institutio oratoria" un volum despre voce si gesturi. In secolul al XVII-lea se poate observa un avant pe care il iau studiile despre gesturi. Putem aminti lucrari ca "Chironomia" a lui John Bulwer in 1644 sau "Arte de Ceni" a lui Giovanni Bonifacio din 1616. Acestia nu ii putem numi decat precursori, teoreticienii si cercetatorii aparand mult mai tarziu. Este unanim acceptat ca primul care a initiat o cercetare in ceea ce priveste comunicarea nonverbala a fost Charles R. Darwin. In lucrarea sa "Expression of Emotions in Man and Animals" aparuta in 1872, Charles R. Darwin studiaza expresia emotiilor atat la oameni cat si la animale. Prin aceasta lucrare autorul putem spune ca pune bazele unei viitoare metodologii a cercetarii comunicarii nonverbale, el folosindu-se in studiile sale de metoda comparativa. Premisele cercetarilor sale au fost demonstrarea faptului ca emotiile sunt exprimate la fel indiferent de cultura de care apartine un individ si mai ales faptul ca pentru exprimarea acestor emotii sunt folosite si semne si gesturi. Pentru psihologia sociala, dar mai ales pentru studiul comunicarii nonverbale, aceasta lucrare este foarte importanta, ea fiind prima care studiaza amanuntit gesturile, dar si emotiile umane. Desi Charles R. Darwin si-a publicat studiul in 1872 conceptul de "comunicare nonverbala" apare pentru prima data in 1956 in titlul cartii lui Jurgen Ruesch si Weldon Kees, "Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perception of Human Relations". Printre fondatori trebuie sa-i amintim si pe Edward T. Hall si Ray L. Birdwhistell. Anii 60 sunt caracterizati de Mark Knapp si Judith A. Hall asa numita "explozie nucleara" in ceea ce priveste cercetarea comunicarii nonverbale. In final, putem afirma ca dupa anii 80 s-au publicat un numar considerabil de cercetari si lucrari teoretice, domeniul comunicarii nonverbale avansand foarte mult de la precursorii antici si pioneratul lui Charles R. Darwin (S. Chelcea, 2005, 19-23).

Ce este comunicarea nonverbala

Pentru inceput trebuie sa precizam faptul ca nu exista numai o definitie a comunicarii nonverbale, ci o multitudine de definitii.

Septimiu Chelcea defineste in lucrarea sa "Comunicarea nonverbala: gesturile si postura", comunicarea nonverbala ca fiind "interactiunea umana bazata pe transmiterea de semnale prin prezenta fizica si/sau prin comportamentele indivizilor intr-o situatie socio-culturala determinanta" (2005, 25). Autorul precizeaza ca prin definitia data exclude trei tipuri de comunicare si anume: "comunicarea om-masina, comunicarea om-animale, comunicarea infraumana", dar scoate in evidenta un lucru foarte important pentru psihologia sociala, interactiunea. De aceea putem afirma faptul ca definitia oferita de Septimiu Chelcea este o definitie data dintr-o perspectiva psihosociologica. Am tinut sa mentionez acest lucru deoarece in functie de domeniul prin prisma caruia a fost analizata comunicarea nonverbala, au fost date definitii din punctul de vedere al psihologilor sociali, antropologilor, sociologilor, lista putand continua.

Septimiu Chelcea (2005, 14) formuleaza si cinci axiome ale comunicarii nonverbale dupa cum urmeaza: (1)comunicarea nonverbala este filogenetic si ontogenetic primordiala; (2) in relatiile interpersonale directe, este imposibil sa nu comunicam nonverbal; (3) comunicarea nonverbala reprezinta un element in sistemul comunicarii umane si nu trebuie analizata independent de comunicarea verbala; (4) comunicarea nonverbala se realizeaza intr-un sistem de semne si semnale (discrete si analogice), de coduri si de canale de transmitere a informatiei si trebuie analizata ca atare, nu fiecare element separat; (5) in comunicarea nonverbala, semnificatia semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilita in termeni probabilitatilor si in functie de contextul socio-cultural concret" ( 2005, 14).

In Enciclopedie de Psihosociologie, Loredana Ivan (2003, 93-94) defineste conceptul de comunicare nonverbala ca fiind 'modalitatea prin care oamenii comunica intentionat sau neintentionat, fara a uza de limbaj si derivatele sale (scrisul, limbajul surdo-mut). Comunicarea nonverbala uzeaza de trei suporturi: corpul, miscarile si calitatile sale fizice, artefactele asociate corpului: haine, accesorii , tatuaje si dispunerea spatiala a corpului (distantele sociale si delimitarea teritoriului)'. Totalitatea componentelor nonverbale vin sa dea o nota definitorie comunicarii. Mesajele transmise nonverbal sunt realizate concomitent cu cele transmise verbal.

O abordare mai inedita a comportamentului nonverbal este cea a lui Erving Goffman si a sociologiei dramaturgice. "Sociologia dramaturgica,este in fapt, o sociologie a comportamentului nonverbal , accentul cazand pe analiza mizelor sociale ale prezentarii sinelui in viata de zi cu zi" (G. Jderu, 2004,33). In abordarea dramaturgica comportamentul nonverbal este un canal prin care persoana se transmite celorlalti. Sociologia dramaturgica pune cel mai bine in evidenta faptul ca comportamentul nonverbal are intodeauna o miza sociala, aceea de a-i face pe indivizi sa se descopere in fata celorlalti,el ajutandu-te sa fi ceea ce-ti doresti in fata celorlalti sau sa te dea de gol, aratandu-ti intentiile ascunse. Un alt atuu al abordarii dramaturgice este acela ca "da seama de modul in care comportamentele nonverbale contribuie la construirea ordinii sociale cotidiene" (G. Jderu, 2004, 34). Erving Goffman face diferenta intre ceea ce un actor social transmite prin "canalul vizibil" adica verbal si ce este transmis prin "canalul invizibil'. Cele din urma sunt mesaje asupra carora individul nu are un control foarte mare. Ca exemplu putem da expresiile faciale, modul in care se misca, imbracamintea, etc. Ele sunt "componente scenice" ale "managementului impresiei'. Transmiterea de informatii catre public si invers se face prin "vehicule purtatoare de semne'. Vehiculele purtatoare de semne sunt in general modul prin care se transmit informatii cu ajutorul canalului invizibil.

Miles L. Patterson afirma despre comunicarea nonverbala: "in general, se refera la transmiterea de informatii si influentarea prin reactiile fizice si comportamentale ale indivizilor" (apud S. Chelcea, 2005, 24). In aceasta definitie putem identifica doua dimensiuni din prisma carora este definita comunicarea nonverbala si anume: "transmiterea" si "influentarea". Septimiu Chelcea face o observatie cu privire la aceasta definitie si anume faptul ca nu este precizat daca influentarea si transmiterea de informatii are loc "intr-un cadru cultural si social concret".

G. Jones (1998, 335-338) defineste comunicarea nonverbala ca fiind transmiterea mesajelor printr-un alt mijloc decat scrisul sau vorbitul. El considera ca cele mai importante modalitati de transmitere a informatiilor pe cale nonverbala sunt manipularea obiectelor si limbajul corpului. Cand vorbeste de manipularea obiectelor se refera la recuzita, costume si artefacte. El aminteste un studiu care a scos in evidenta faptul ca studentii se simt mult mai bine in birourile profesorilor lor atunci cand acestea sunt decorate, exista flori si sunt ordonate, dar mai ales daca biroul este asezat la perete si nu intre provesor si student. Acelasi autor sustine ca vestimentatia este o componenta importanta a comunicarii nonverbale. Vestimentatia poate avea efect asupra stimei de sine. A fost facut un experiment in acest sens in care un grup de studenti au fost trimisi la un interviu de angajare in hainele pe care le poarta in fiecare zi si un alt grup de studenti carora li s-a impus sa se imbrace formal. Cei care au participat la interviu in haine formale au relatat ca au facut o impresie mai buna intervievatorilor decat cei care au fost in haine obisnuite. O alta cerecetare a aratat ca femeile care se imbraca intr-un stil mai masculin au sanse mai mari sa obtina posturi de conducere.

Functii ale comunicarii nonverbale

Judee K. Burgoon, David B. Butler si W. Gill Woodal sunt amintiti de catre Septimiu Chelcea (2005, 38) si ei identifica urmatoarele functii ale comunicarii nonverbale: (a)structura interactiunii; (b) identificarea sau proiectarea identitatii sinelui; (c) formarea impresiei; (d) exprimarea si managementul emotiilor; (e) managementul relatiei de comunicare ; (f) managementul conversatiei; (g) managementul impresiei; (h) influenta sociala; (i) inselarea si suspiciunea de inselare. Prima dintre functii ne propune sa consideram comunicarea nonverbala ca un ghid al conversatiei sau interactiunii ce va urma. Cea de-a doua are in vedere codificarea si decodificarea mesajelor, iar cea de-a treia, referitoare la managementul impresiei se refera la prima impresie pe care un individ si-o formeaza despre alt individ, inaintea inceperii conversatiei.

Unul dintre teoreticienii cei mai importanti ai comunicarii nonverbale, Paul Ekman (1965) formuleaza cinci functii ale comunicarii nonverbale si anume: (1) repetarea; (2) substituirea; (3) completarea; (4) accentuarea/moderarea; (5) contrazicerea. Repetarea se refera la concordanta dintre mesajele transmise nonverbal si cele transmise verbal, spre exemplu cand nu suntem de acord cu o persoana nu negam numai prin rostirea "nu-ului" ci si dam din cap in stanga si in dreapta. Opusul acesteia este functia de contrazicere care se refera la discordanta dintre mesajele transmise verbal si nonverbal, de exemplu cand spunem ca suntem bucurosi dar in loc sa radem afisam o fata posomorata. Functia de completare se refera la faptul ca intodeauna comunicarea nonverbala vine sa completeze mesajele pe care un individ le transmite intr-o interactiune sociala. Accentuarea sau moderarea reprezinta acea functie cu ajutorul careaia amplificam mesajul transmis verbal sau il diminuam. Un exemplu de accentuare a mesajului ar fi acela de ridicare a degetului aratator, in cazul in care o mama isi cearta sau mustreaza copilul. Functia de substituire ne da de inteles faptul ca acea persoana este bucuroasa fara a trebui sa intram in vorba cu ea sau nici macar nu trebuie sa o cunoastem pentru a afirma acest lucru. (apud S. Chelcea, 2005, 38).

Septimiu Chelcea ( 2005, 39) pentru a preciza functiile comunicarii de tip nonverbal se foloseste de cele cinci functii formulate de catre Paul Ekman. Septimiu Chelcea face o adaptare a terminologiei folosite de Ekman. Astfel el ajunge la urmatoarele functii ale comunicarii nonverbale: "(1) a accentua o anumita parte a mesajului verbal; (2) a intari tonul general sau atitudinea transmisa prin mesajul verbal; (3) a contrazice in mod deliberat mesajul verbal; (4) a regla transmiterea mesajelor verbale; (5) a repeta ce s-a spus verbal ; (6) a inlocui unele cuvinte sau mesaje verbale.' La cele cinci functii formulate de Ekman mentionam faptul ca Septimiu Chelcea a adaugat si functia de reglare preluata de la Gheorghe-Ilie Farte.

Trei autori R. M. Krauss, Y. Chen, P. Chawla afirma ca comportamentele nonverbale au functie noncomunicativa, interpersonala si intrapersonala. Ei sunt de parere ca expresiile faciale redau informatii despre starea emotionala a unei persoane, dar fac acest lucru intr-o maniera indirecta, ca si o consecinta primara a functiei noncomunicative. Autorii fac distinctie intre functiile interpersonale si intrapersonale. Ei definesc functia intrapersonala ca implicand comportamente care transmit celorlalti informatii despre ei, indiferent daca sunt realizate intentionat sau au ca scop crearea unei baze a deductiei facuta de ascultator. Functia intrapersonala presupune scopurile noncomunicative ale comunicarii nonverbale.

Mark L. Knapp este de parere ca functiile comunicarii nonverbale sunt in numar de sase si anume: "comunicarea identitatii personale si sociale; comunicarea despre relatiile cu ceilalti; comunicarea emotiilor si sentimentelor; influentarea altora si propria noastra influentare; intelegerea exacta a comunicarii si managementul interactiunii". Comunicarea identitatii sociale si personale se refera la faptul ca prin intermediul comunicarii nonverbale putem sa ne dam seama de statutul unei persoane, sex, ocupatie, nivel de educatie, etc. Cu ajutorul functiei numita "comunicarea despre relatiile cu ceilalti" ne putem da seama numai din comportamentul nonverbal daca persoanele respective se simpatizeaza sau nu, daca sunt apropiate sau nu, etc. Marck L. Knapp precizeaza faptul ca functia de comunicare a emotiilor si sentimentelor este foarte importanta deoarece argumenteaza el "miscarile corpului reprezinta mai degraba un indicator al intensitatii emotiilor decat un indicator al tipului de emotie pe care il resimtim". (apud S. Chelcea, 2005, 159-160). Majoritatea autorilor si nu numai Mark L. Knapp sunt de parere ca prin comunicarea nonverbala putem sa persuadam si ca acest tip de comunicare ne ajuta foarte mult sa influentam persoanele din jurul nostru. Autorul precizeaza faptul ca cele doua tipuri de comunicari, verbala si nonverbala, sunt intr-o relatie de interdependenta una fata de cealalta, mai mult de atat comunicarea verbala este sustinuta de cea nonverbala in doua feluri: "prin repetarea celor spuse verbal si prin completarea mesajelor verbale". Prin functia managementul interactiunii Marck L. Knapp ne transmite faptul ca prin comunicarea nonverbala putem sa transmitem persoanelor din jurul nostru daca dorim sau nu sa incepem o conversatie cu ele sau daca discutia deja inceputa se apropie de final. Aceste lucruri le putem transmite prin tonul vocii, anumite gesturi ale mainilor, etc.

Functiile comunicarii nonverbale sunt foarte importante deoarece ele ne transmit motivatiile pentru care oamenii se angajeaza in interactiuni cu semenii lor.

Clasificare a comunicarii nonverbale

Exista numeroase clasificari ale comunicarii nonverbale care au ca si criterii de clasificare canalele de comunicare, sursa, semnele. In continuarea lucrarii voi prezenta cele mai importante dintre aceste clasificarii.

In lucrarea sa "Cartea gesturilor", Peter Collett (2005, 8) face o clasificare a gesturilor. El analizeaza "gesturile care ne tradeaza, gesturile din arena politica, salutul, gesturile regale, gesturi cu tenta sexuala, gesturi imprumutate de la straini, gesturi ale fumatorilor". El analizeaza gesturile prin intermediul indicatorilor comportamentali. Peter Collett (2005, 17-31) clasifica indicatorii comportamentali in: microindicatori, indicatori mascati, indicatori autentici, indicatori comportamentali falsi, indicatori tip semnatura, indicatori transpusi in alte contexte, indicatori cu caracter de predictie si indicatori care ne dau de gol. El analizeaza gesturile din perspectiva acestor indicatori.

Microindicatorii apar atunci cand cineva incearca sa ascunda un anumit lucru, iar prin acest tip de semnale scoate la iveala adevarul fara sa-si dea seama. De aceea aceste semne sunt adresate numai anumitor persoane care le pot intelege. Spre exemplu elevii care copiaza isi dezvolta un anumit limbaj nonverbal pe care numai ei il pot intelege. Pentru ca aceste semnale sa nu fie observate de oricine sunt reduse la minimun si este folosita ca paravan o actiune care nu trezeste celorlalti suspiciuni. In general aceste microsemnale scot la suprafata emotii pe care nu ne dorim sa le afisam. Aceste semnale au doua caracteristici importante viteza si scurta durata. (2005, 16-18).

Indicatorii mascati "functioneaza tainic, pretinzand a fi altceva decat sunt in realitate" (2005, 19). De exemplu o persoana care minte este foarte posibil ca sa-si treaca mana pe la gura ca si cum s-ar sterge de praf. Este foarte greu ca sa decodificam aceste gesturi pentru ca ele in principiu ar vorbii despre altceva.

Indicatorii autentici "arata ce se intampla in realitate in mintea oamenilor" ( 2005, 20-21). Ei scot la suprafata lucruri pe care o persoana ar dori sa nu le impartaseasca. Autorul vorbeste de un anumit tip de semnale ce nu sunt de fapt indicatori comportamentali, dar care seamana cu acestia si prin ei s-ar transmite adevaratele intentii ale unei persoane. Acestea se numesc "semnale false". Autorul da ca exemplu inrosirea fetei sau dilatarea pupilelor. El spune ca indicatorii care apar fara ca persoana respectiva sa aiba vreo intentie in a-i releva sunt in general indicatori autentici. Sunt date ca exemplu inrosirea fetei, dilatarea pupilelor etc.

Indicatorii comportamentali falsi sunt aceia care par sa arate un lucru despre o persoana, dar in realitate nu o fac. Acest lucru, argumenteaza autorul, se poate intampla din doua motive: "persoana se preface, emitand un indicator comportamental fals si pentru ca un indicator comportamental nu este o certitudine" (2005, 21-23). Acest lucru se intampla atunci cand o persoana incearca sa induca in eroare pe ceilalti. Peter Collett ii numeste pe acestia "indicatori comportamentali contrafacuti". Acest tip de indicatori apar atunci cand o persoana incearca sa "simuleze un indicator comportamental fara sa aiba atributul sau starea psihologica asociate de obicei cu acesta."

Indicatorii de tip semnatura sunt acei indicatori care reprezinta o singura persoana, sunt ca un fel de "marca"(2005, 24). In general ei nu sunt unici si nici nu apartin unei singure persoane, dar sunt asociati frecvent si puternic cu o persoana si par sa apartina acesteia. Indicatorii de acest tip pot fi reprezentati de orice gest, pe care o persoana il face, cu conditia sa il faca frecvent. Sunt acele gesturi cu ajutorul carora poti recunoaste o persoana dintr-o mie. Petter Collett mai vorbeste si de indicatori uzuali caracterizati prin gesturi uzuale care sunt folosite de majoritatea oamenilor si de indicatori locali "care apartin unei anumite zone".

Indicatorii care ne induc in eroare sunt gesturi care sunt "legate de ceea ce se petrece in momentul respectiv (.) sunt indicatori legati de timp" ( 2005, 25) Sunt identificate doua tipuri de astfel de gesturi si anume "trasaturi de durata ale persoanei" si "starea ei actuala". In aceste categorii intra si ticurile sau fobiile. Un indicator cu caracter predictiv ne spune ce va urma sa faca un individ. Acesti indicatori nu sunt intodeauna constientizati de cei care le fac . Peter Collett subliniaza faptul ca avem o capacitate foarte mare pentru a detecta aceste semnale. De exemplu cand vrem sa intrerupem discutia cu o persoana nu o facem brusc, ci inainte de a pleca emitem niste semnale cum ca acest lucru se va intampla, prin gesturi, miscari ale corpului etc. (P. Collett, 2005,28). Acestia sunt indicatorii care sunt folositi de Peter Collett pentru lucrarea sa. Mai sunt prezentati si analizati si indicatori ai domiatiei, ai supunerii, care apar in conversatii sau si minciunii, ori ai anxietatii.

O prima clasificare ar fi cea a lui Paul Ekman si Wallace Friesen prezentata de Septimiu Chelcea (2005, 35). Autorii identifica cinci tipuri de comportamente nonverbale si anume: (1) embleme; (2) ilustratori; (3)reglatori; (4) expresii faciale; (5) adaptori.Emblemele sunt acele gesturi care substituie cuvintele de exemplu limbajul surdo-mutilor. "In comunicarea nonverbala, emblemele subliniaza si dubleaza cuvintele." Ele pot fi folosite pentru a inlocui comunicarea verbala cand aceasta nu este posibila sau cand nu sunt conditii optime ca aceasta sa se desfasoare. Spre exemplu intr-un autobuz aglomerat in care este galagie, cand vedem o persoana cunoscuta mai departe de noi si nu putem comunica verbal cu ea datorita zgomotului apelam la gesturi emblema, cum ar fi datul din mana pentru a saluta . Paul Ekman a clasificat gesturile emblema in doua categorii dupa "identitatea dintre forma gestului si forma obiectului desemnat" astfel: "embleme referentiale, codificate iconic si embleme conventionale". Este destul de dificil de facut o diferentiere intre ele doua. Un alt exemplu de gest emblema este ridicarea degetului mare, gest ce reprezinta OK. Trebuie sa mentionam faptul ca gesturile emblema sunt simboluri a caror semnificatie este cunoscuta de indivizii care apartin de acelasi grup, dar sunt si gesturi cunoscute de intreaga lume, cum este gestul OK, exemplificat mai sus. Paul Ekman afirma ca nu exista un numar fix de gesturi emblema, ci ca numarul de embleme este diferit in functie de cultura (S. Chelcea, 2005, 130-132).

Ilustratorii sunt "elemente nonverbale ce insotesc si completeaza mesajul verbal". Ca sa dam un exemplu, un gest illustrator este: in momentul in care cineva ne intreaba cum sa ajunga intr-un loc noi ii spunem verbal, dar in acelasi timp ii si aratam cu mana in directia respectiva. In momentul in care ne folosim de gesturi de tip ilustrator nu suntem in totalitate constienti de ceea ce facem. Ei au o functie foarte importanta, fiind acele gesturi care fac conexiunea intre comunicarea de tip verbal si cea de tip nonverbal. U.Hadar face o clasificare, identificand astfel ilustratori care " sunt legati de ritmul vorbirii si ilustratori legati de continutul vorbirii". Paul Ekman si Wallace V. Friesen au clasificat ilustratorii facuti cu ajutorul mainilor in opt categorii: "bastoane, ideografe, miscari deictice, miscari spatiale, miscari ritmice, kinetografe, pictografe, sublinierile". Expresiile faciale transmit indivizilor starile noastre afective. Ele sunt acelea care pot crea neconcordante intre comunicarea verbala si cea nonverbala. Ne pot trada atunci cand incercam sa transmitem un tip de informatie pe cale verbala care este in oponenta cu starea noastra emotionala (S. Chelcea, 2005, 132-134).

"Reglatorii mentin si controleaza interactiunea cu interlocutorii". Ei sunt cei care asigura feed-back-ul intr-o conversatie si sunt cultural determinati. Spre exemplu in timpul unei conversatii dam din cap, gest care ii transmite partnerului nostru "sunt de acord". Adaptorii sunt "gesturi stereotipe care le realizam in spatii private sau publice, in conditiile de concentrare sau tensiune psihica" (S. Chelcea, 2005, 134-135).

Dorim sa amintim aici o tipologie a gesturilor realizata de R. M. Krauss, Y. Chen si P. Chawla. Ei clasifica gesturile in adaptori, gesturi simbolice si gesturi conversationale, ultimele dintre ele impartindu-se in miscari motor (motor mouvements) si miscari lexicale (lexical mouvements). Adaptorii sunt acele miscari care tind sa fie considerate gesturi. Ei sunt prezentati de acele miscari care manipuleaza obiecte sau persoane, de exemplu jucatul cu pixul sau fusta, scarpinatul, frecatul mainilor etc. Ei sunt considerati ca fiind gesturi intentionate si cu un grad ridicat de sens, dar pot constituii temelia unor presupuneri cu referire la cel ce le produce. Spre exemplu cu ajutorul lor putem afirma ca cel care vorbeste este nervos, plictisit etc. S-a afirmat ca acest tip de gesturi pot scoate la iveala ganduri si sentimente inconstiente. Gesturile simbolice sunt acelea care au semnificatie conventionala si o anumita configuratie a miscarii. Aici putem aminti gestul de O.K, salutul cu mana etc. in opozitie cu adaptorii aceste gesturi sunt folosite intentionat si au o functie comunicativa. Acest tip de gesturi sunt in mare parte determinate cultural. De asemenea anumite grupuri pot avea gesturi simbolice care pot sa nu fie intelese de cei din afara grupului. Gesturile simbolice pot fi folosite si in lipsa comunicarii verbale pentru a transmite fara cuvinte un lucru sau pentru a intarii ceva spus. Gesturile conversationale sunt miscari ale mainilor care insotesc vorbirea si sunt in concordanta cu discursul in care apar. Ele nu au loc in absenta vorbirii si sunt realizate doar de persoana care vorbeste. Autorii diferentieaza doua tipuri de gesturi conversationale care difera intre ele ca forma si ca functie. Astfel avem miscari motor si miscari lexicale. Primele dintre ele sunt considerate a fi miscari simple, repetitive, ritmice care au o relatie evidenta cu continutul semantic al discursului. Miscarile lexicale constau in "miscari ale mainilor care variaza considerabil in lungime, sunt nonrepetitive, complexe si care isi schimba continuu forma si pentru un observator naiv par a fi relationate cu contextul semantic al discursului".

Din perspectiva dramaturgica comportamentele nonverbale se impart in opt categorii: '(1) comportamente nonverbale percepute ca autentice atat de performer, cat si de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (2) comportamente nonverbale percepute ca autentice de catre performer, dar neautentice de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (3) comportamente nonverbale percepute neautentice de catre performer si autentice de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (4) comportamente percepute ca neautentice atat de catre performer cat si de catre audienta si adaptate situatiei de interactiune; (5) comportamente nonverbale percepute ca autentice atat de catre performer, cat si de catre audienta, dar neadaptate situatiei de interactiune; (6) comportamente nonverbale percepute atat de catre performer, cit si de catre audienta ca fiind neautentice si neadaptate situatiei de interactiune; (7) comportamente nonverbale percepute neautentice de catre performer, dar neutentice si de catre audienta si neadaptate situatiei de interactiune; (8) comportamente percepute autentice de catre performer si neautentice de catre audienta si neadaptate situatiei de interactiune' (E. Goffman apud G. Jderu, 2004, 49-50). Aceasta clasificare este realizata prin combinarea termenilor de autenticitate/cinism si adaptare/neadaptare.

O alta clasificare a gesturilor este cea propusa de Desmond Morris. El clasifica gesturile in sase categorii si anume: "(a) expresive; (b) mimate; (c) schematice; (d) simbolice; (e) tehnice; (f) codificate" ( apud S. Chelcea, 2005, 135). Gesturile expresive au o functie comunicativa, in esenta fiind acele gesturi care exprima emotiile. Ele sunt determinate cultural.

Gesturile mimate reprezinta acele gesturi in care "emitatorul incearca sa imite cat mai exact o persoana, un obiect sau o actiune". Exista patru categorii de gesturi mimate , dupa cum urmeaza: "(1) mimetismul social, (2) mimetismul teatral, (3) mimare partiala, (4) mimare in gol sau in absenta relationarii cu un obiect " (2005,135-136).

Gesturile schematice sunt prescurtari ale gesturilor mimate. Ele sunt realizate prin extragere "un element fiind retinut, iar celalate, omise, sau reduse ca importanta". Gesturile simbolice sunt acele gesturi care reprezinta un simbol , "o calitate abstracta". Gesturile tehnice sunt reprezentative si apartin de o anumita profesie. Ele nu pot fi decodificate decat de cei care apartin respectivei profesii. Spre exemplu chelnerii au numeroase gesturi de acest fel pe care le folosesc la locul de munca. "Gesturile codificate (.) sunt specifice unor receptori care fac parte dintr-o anumita categorie, avizata, insa diferita de acestea prin faptul ca ele se combina pentru a forma structuri cu sens dupa modelul limbajului vorbit" ( 2005, 136).

In lucrarea lui Septimiu Chelcea "Comunicarea nonverbala: gesturile si postura" (2005, 37) regasim o clasificare a comunicarii nonverbale ce este acceptata de majoritatea cercetatorilor. Clasificarea este realizata prin combinarea "codurilor si mediilor de transmitere a mesajelor", astfel avem "kinezica sau limbajul corporal care se divide in: miscarile corpului, expresiile faciale si privirea; activitatile vocale, proxemica, cronemica, aspectul fizic, artefactele, semnalele olfactive".

In continuarea lucrarii voi prezenta pe scurt teoria lui Erving Goffman, ea ingloband conceptele de care ne vom folosi in cercetare. Una dintre cele mai importante lucrari ale lui Erving Goffman se numeste 'Viata cotidiana ca spectacol' ('The Presentation of Self in Every Day Life'- 1959). Autorul si-a scris lucrarea pornind de la viziunea sa inovatoare asupra vietii sociale privind-o ca pe un spectacol de teatru. In principal el analizeaza modalitatile de interactiune directe intalnite uzual de un actor social, iar principala caracteristica asupra careia se opreste autorul este 'managementul impresiei'. El este definit ca fiind o 'activitate orientata catre un scop prin care indivizii cauta sa controleze informatiile pentru a influenta impresia generata asupra auditoriului' (L. Ivan, 2003, 218).

Managementul impresiei poate fi compus din mai multe tactici si anume: tactici verbale, nonverbale si expresive, modificari ale componentei fizice. Cele mai influente tactici sunt cele verbale si nonverbale. Comportamentele nonverbale ce sunt folosite ca tactici ale managementului impresiei se refera la contactul vizual, postura, expresii faciale si miscarile sau pozitia corpului. Acestea vin intodeauna cu tacticile verbale, pentru a le intregii pe acestea si a crea o imagine completa a individului. Ele sunt considerate a fi mult mai spontane decat tacticile verbale. Adultii se pot folosi de comportamentul nonverbal, in general putand sa-si regleze acest comportament. Dar un individ nu poate vorbii de efecte pozitive ale comportamentului nonverbal, decat daca acesta vine in concordanta cu cel verbal (C. W. Stevens si A. L. Kristof, 1995, 589).

Tacticile verbale pot fi impartite in doua categorii: ofensive si defensive. W. H. Turnley si M. C. Bolino (2001, 352) ii citeaza pe Jones si Pittman care identifica cinci categorii ale tacticilor ofensive si anume: coplimentarea, promovarea-sinelui, exemplificarea, suplicarea si intimidarea. Complimentarea se refera la acele comportamente verbale ce implica flatarea sau acordarea de favoruri pentru a fi considerat agreabili de ceilalti. O tactica de complimentare este conformarea opiniei sau aprobarea si implementarea valorilor pe care le detin ceilalti (C. K. Stevens si A. L. Kristof, 1995, 589). Promovarea sinelui se realizeaza prin prezentarea de catre o persoana a abilitatilor sale si a realizarilor. Acestea pot fi realizate prin revendicarea responsabilitatii pentru evenimente cotate pozitiv sau a unor evenimente care sunt prezentate mult mai favorabil decat sunt in realitate pentru care un individ se face responsabil. O alta tactica de promovare a sinelui este scoaterea in evidenta a unor situatii in care respectiva persoana a trecut peste anumite obstacole pentru a-si atinge scopurile. Tactica exemplificarii este folosita atunci cand indivizii vor sa para a fi delicati muncii lor. Oamenii se folosesc de suplicare pentru a parea neajutorati si pentru a li se acorda mai multa atentie. Intimidarea ii ajuta pe indivizi ca sa para amenintatori atunci cand sunt in pericol (W. H. Turnley si M. C. Bolino, 2001, 352).

Tacticile defensive sunt folosite pentru a repara o imagine cand aceasta a avut de suferit din pricina comportamentului unui individ sau cauzata de informatii negative despre acea persoana. Tacticile defensive sunt in numar de doua si anume scuzele si justificarile. Scuzele sunt reprezentate de afirmatii prin care se incearca evitarea responsabilitatii pentru anumite acte negative. Prin justificari se incearca mascarea gravitatii unor comportamente ale individului. Aceste tactici minimizeaza anumite atribute negative care sunt rezultate ale comportamentului uni individ (C. K. Stevens si A. L. Kristof, 1995, 589).

Conceptele de baza ale teoriei lui Erving Goffman (apud. G. Jderu, 2004, 36) sunt cele de performare, rutina si fata. Performarea este 'toata activitatea unui anumit participant, data fiind o ocazie anume si care serveste in influentarea in orice fel a oricaruia dintre ceilalti participanti'. Din definitia data putem trage concluzia ca orice performare are ca scop influentarea celorlati participanti. Dar mentinerea controlului expresiv nu este atat de usoara, Erving Goffman vorbeste de anumite 'gesturi neintentionate' care pot scoate la iveala adevaratele intentii ale performerului social. Ele sunt vinovate si de crearea de discordante intre definitia data la inceput interactiunii sociale. Pentru a-si atinge scopul si a-si influenta observatorii actorul se poate folosi si de 'impresii idealizate'. Acestea presupun inglobarea in cadrul performarii a valorilor recunoscute in societate.

Pentru a influenta auditoriul interpretul social se poate folosi de actiuni stabilite de dinainte, acest lucru fiind definit de sociologul american rutina. Acestea pot fi anlizate in doua moduri: prima este cea a actorului social care este angajat in performarea respectivei rutine si a doua este cea din perspectiva celorlalti, a publicului. Notiunea de fata este 'acel aspect din performarea individului, care functioneaza de regula intr-un mod general si fix, pentru a defini situatia in ochii celor care observa performarea' (E. Goffman apud. G. Jderu, 2004, 37). Erving Goffman precizeaza faptul ca este 'echipamentul expresiv din cadrul unei performari'. Fata este formata din doua componente si anume 'cadrul' (setting) si 'fata personala'. Cadrul se refera la locul in care are loc performarea si la ansamblul componentelor fixe ale scenei. Conceptul de 'setting' se refera la acele obiecte -mobilier, artefacte, etc.- care sunt prezente in scena pe care o are la dispozitie individul pentru a-si desfasura performarea. Cadrul este prin definitie fix pentru ca, afirma Erving Goffman, cei care se folosesc de un anumit cadru pentru a-si desfasura performarea pot sa-si inceapa performarea numai atunci cand sunt in acel cadru. De asemenea isi termina performarea numai atunci cand parasesc respectivul cadru. Autorul mentioneaza faptul ca acest cadru poate fi mobil numai in cazuri exceptionale, spre exemplu cortegiul funerar. Prin faptul ca este mobil autorul intelege un cadru care se deplaseaza alaturi de actorul social si performarea sa (E. Goffman, 1959, 33-35).

Pe de alta parte fata personala reprezinta 'echipamentul expresiv' care il fac pe interpretul social unic in fata celorlati, cum ar fi hainele, artefactele, comportamentul nonverbal etc. O alta perspectiva de a privii fata personala este infacisarea si atitudinea. Infacisarea este cea care creaza o imagine a statusului individului, iar atitudinea inglobeaza asteptarile pe care le are performerul social in urma interactiunii (G. Jderu, 2004, 37). Autorul american Erving Goffman defineste conceptul de infacisare (appearance) ca acei stimuli care ne dau informatii despre interpretul social cu privire la statusul acestuia. Tot acesti stimuli ne spun despre actorul social in ce tip de performare se angajeaza, daca este de tip formal sau informal etc. Atitudinea este reprezentata de acei stimuli care ne avertizeaza asupra rolului pe care il va juca interpretul social in performarea sa. Este de precizat ca se asteapta din partea auditoriului o anumita coerenta intre infacisare si atitudine, dar si concordanta intre acestea doua si cadru (E. Goffman, 1959, 35).

Din perspectiva lui Erving Goffman (1959, 203-206) acea activitate care are ca scop punerea in scena a unei performante de catre un actor social si atributele necesare pentru ca acesta sa duca la bun sfarsit performarea se numeste management al impresiei. Tot el spune ca pentru a realiza acest lucru interpretul social trebuie sa detina controlul expresiv, adica sa aiba responsabilitate expresiva. Intr-o performare individul se poate lovi de gesturi nedorite (unmeant gestures), intruziuni inoportune (inopportune intrusions) si faux pas. Gesturile nedorite sunt pentru autor acelea care reprezinta gesturi minore, accidentale care creaza auditorului o imagine nepotrivita. Un 'flagrante delicto' are loc atunci cand intr-o performare apare un intrus sau o persoana care nu trebuia sa se afle atunci in cael loc, iar cel sau cei care sunt angajati in performare nu-i pot da acestuia un sens in actul lor. In acest caz vorbim de o intruziune inoportuna. In afara unei performari, in viata de zi cu zi, fiecare individ are secrete care daca sunt accidental introduse in performare aceasta va fi slabita sau discreditata in fata publicului. Cand acestea apar nevoit in cadrul performarii atunci vorbim despre rusine. Acest lucru se poate intampla si datorita gesturilor nedorite sau prezentei inoportune, dar in general sunt introduse pe cale verbala sau nonverbala, actorul social angajat in performare neevaluandu-le ca fiimd atat de compromitatoare decat sunt in realitate. Acestea sunt definite de catre sociologul american ca fiind 'faux pas'. Gesturile nedorite, intruziunile inoportune si faux pas sunt cauzele rusinii si dezacordurilor care sunt facute de un individ, in general neintentionat. Tot acestea sunt cele care in general scot din contextul performarii actorii sociali. Cand emotiile si nervozitatea produse de aceste a sunt observate de catre auditoriu atunci performarea este compromisa. Goffman afirma ca acestea sunt comportamente ale individului care pune in scena un personaj si nu ale personajului pus in scena de acesta. Si astfel audienta are in fata omul din spatele mastii.

Pentru ca aceste incidente sa nu aiba loc si pentru ca performarea sa aiba succes Erving Goffman (1959, 207) afirma ca toti participantii la o interactiune sociala trebuie sa aiba anumite atribute si proceduri care sa salveze punerea in scena. Acestea sunt in numar de trei dupa cum urmeaza: masuri defensive folosite de performeri pentru a-si salva performarea; masuri protective folosite de audienta si intrusi pentru a asista la salvarea performarii; masuri ce trebuie luate de catre performeri pentru a face posibila pentru audienta si intrusi sa puna in aplicare masurile protective in numele actorilor sociali.

Practicile si atributele defensive sunt: loialitatea dramaturgica (dramaturgical loyalty), disciplina dramaturgica (dramaturgical discipline) si precautia dramaturgica (dramaturgical circumspection). Loialitatea dramaturgica are in vedere faptul ca o echipa care performeaza trebuie sa pastreze o anumita linie a performarii si sa nu tradeze secretele echipei din nici un motiv. Performerii trebuie sa se comporte astfel incat ar fi avand obligatii morale fata de echipa. Mentinerea loialitatii fata de echipa se realizeaza prin prevenirea atasarii interpretilor sociali fata de audienta, deoarece un grad ridicat de atasare ii face pe actorii sociali sa se dezvaluie in fata auditoriului. O tehnica pentru a impiedica acest lucru este atingerea unui grad ridicat de solidaritate in grup si crearea unei imagini de culise a audientei care sa fie destul de inumana incat performerii sa nu se ataseze de ea. O alta tehnica este cea de a schimba audienta periodic (E. Goffman, 1959, 207-210).

Un lucru important este ca un individ sa detina disciplina dramaturgica in a-si prezenta actul sau partea lui de performare. Erving Goffman (1959, 210) se refera la faptul ca desi un interpret social trebuie sa fie prins si spontan in performarea sa, in acelasi timp trebuie sa fie distant si rece pentru a putea sa faca fata cu brio la provocarile ce apar pe parcurs. Actorul social care are aceasta calitate este acela care isi aminteste rolul sau si nu comite incidente, iar in cazul comiterii scestor greseli si le poate repara si oferii audientei argumente plauzibile pentru rupturile din cadrul performarii.

Precautia dramaturgica, spune sociologul american (1959, 212-222) trebuie exersata. O solutie este ca echipa sa isi aleaga componenti care sa fie loiali si disciplinati si sa fie constienta de gradul in care componentii sai au aceste atribute. Actorul social precaut incearca intodeauna sa-si gaseasca acea audienta care sa nu-i dea prea multe batai de cap. Tot el isi prelucreaza performanta astfel incat sa corespunda circumstantelor in care are ea loc.

Cand o persoana straina doreste sa intre in performarea unui actor social acesta in general emite semnale ca va face acest lucru pentru ca performerii sa fie pregatiti. Tactul este o practica protectiva din partea audientei sau a persoanelor din afara performarii. In momentul cand unei audiente i-a fost permis sa urmareasca o performare, aceasta foloseste tactul. Exista un anumit cod al audientei dupa care aceasta se ghideaza exercitandu-si dreptul de a audia. Din perspectiva lui Erving Goffman acest lucru presupune: acordarea de atentie performarii audiata; inhibarea tuturor actelor si afirmatiilor care pot da nastere la 'faux pas' (1959, 224).