Structura si continutul contractului de vanzare internationala

Structura si continutul contractului de vanzare internationala

Fiecare tranzactie internationala are un anumit specific - parti, obiect, mod de derulare - ceea ce se transpune in plan juridic prin contracte particulare, prezentand caracteristici proprii. In acelasi timp, contractele comerciale internationale - in speta, contractul de vanzare internationala - prezinta o serie de trasaturi comune in ceea ce priveste continutul lor, clauzele pe care le cuprind.

Camera Internationala de Comert de la Paris prezinta principalele clauze ale unui contract de vanzare internationala sub forma unei "liste de control" ("check list") [30]

Principalele clauze in contractele de vanzare internationala

lista de control -

Preambulul;

Identificarea partilor;

Descrierea bunurilor;

Pretul si conditiile de plata;

Termenele si conditiile de livrare;

Verificarea bunurilor ;

Variatiile cantitative si calitative aduse la bunurile livrate;

Rezerva proprietatii (a titlului) si transferul dreptului de proprietate;

Transferul riscurilor;

Garantiile vanzatorului si reclamatiile cumparatorului;

Despagubirile si penalitatile;

Clauza de forta majora;

Solicitarea ca amendamentele sau modificarile sa fie facute in scris;

Stabilirea limbii oficiale a contractului;

Legea aplicabila;

Mecanismul solutionarii litigiilor.

In cele mai multe cazuri, contractele prezinta o structura formata din mai multe parti: partea introductiva; clauzele esentiale; clauzele care reglementeaza "viata contractului" si modul de solutionare a diferendelor; anexele.

1.Introducere ; anexe

"Introducerea" si anexele sunt, de regula, componente ale contractelor complexe, de valoare ridicata sau pe termen lung. In contractele internationale ele au, insa , functii importante si trebuie sa fie avute in vedere, chiar daca nu orice contract necesita o abordare in extenso a acestora.

Partea introductiva cuprinde mai multe elemente: titlul si subtitlurile; preambulul; glosarul de termeni.

Titlul si subtitlurile care apar in contract nu au valoare contractuala, ci doar un caracter explicativ sau orientativ. Ele pot servi pentru orientare in ceea ce priveste structura relatiei contractuale si modul in care s-a manifestat vointa partilor.

Titlurile pot genera astfel anumite consecinte juridice, mai ales in cazul sistemelor de drept codificate - cum este dreptul continental, permitand calificarea anumitor aspecte legate de exprimarea intentiilor partilor. Instantele de judecata nu sunt, insa, tinute sa respecte calificarea data de catre parti unui act juridic. [31]

Preambulul constituie, in general, o expunere de motive, prin care partile definesc "filosofia" contractului spiritul acestuia. El poate indeplini doua functii: una contractuala si una "politica" (de pozitie).

Utilitatea contractuala a preambulului sta in faptul ca arata cadrul general in care s-a realizat acordul de vointa. In preambul se trec in revista diferitele etape ale negocierii, se mentioneaza documentele anterioare sau conexe si se expune, in termeni generali, obiectivul contractual al partilor. El poate fi utilizat ca instrument de interpretare a vointei , precum si a obiectivelor partilor.

Utilitatea "politica" a preambulului consta in faptul ca acesta constituie o declaratie generala a vointei partilor de a contracta si de a face afaceri impreuna, in beneficiul tarilor implicate si al cooperarii internationale.

Deoarece acordul de vointa exprimat in contract reprezinta consacrarea rezultatului final al negocierilor si constituie in continuare legea partilor, este important ca in documentul respectiv sa se precizeze ca acesta contine integralitatea angajamentelor partilor in legatura cu obiectul tranzactiei, el anuland si inlocuind orice angajamente sau dispozitii anterioare.

Glosarul prezinta principalii termeni din contract a caror inteles trebuie sa fie precizat si explica sensul pe care-l adopta partile in cuprinsul contractului. El are rolul unei "clauze lingvistice" si are o importanta functie contractuala, in sensul ca faciliteaza interpretarea clauzelor contractuale.

Anexele au, in unele contracte, un volum considerabil si o importanta deosebita. Ele pot indeplini trei functii:

de ordin contractul, deoarece anexele, facand parte din contract, pot servi atat la cunoasterea cu exactitate de catre parti a obligatiilor ce le revin, cat si la interpretarea corecta a vointei partilor;

de ordin redactional, in sensul ca preiau o serie de detalii tehnice, financiare sau juridice, pastrandu-se in contract numai clauzele ca atare (precizarea detaliilor fiind realizata in documentele anexate la contract);

de ordin lingvistic, in sensul ca documentele trecute in anexe nu trebuie, de regula, sa fie redactate in limba contractului (de exemplu, limba nationala impusa de lege); ele pot fi redactate in limba originara, uneori fara traducere, ceea ce asigura un plus de precizie si economie de efort.

In anexe pot fi plasate mai multe tipuri de documente. In primul rand, este vorba de contractele conexe: de subcontractare, de locatie, de transport, asigurare, garantie bancara etc.

In al doilea rand, se prezinta documente si materiale care permit descrierea exacta a obiectului contractului: desene, schite , fotografii, proiecte tehnice, studii de fezabilitate, studii de piata, devize de lucrari etc.

In al treilea rand, anexele pot cuprinde o serie de documente de suport: piese aferente brevetelor sau marcilor, certificate (de origine, de calitate etc.), avize (juridice), autorizatii administrative, rezultate ale auditului contabil sau financiar etc.

In sfarsit, la contract mai pot fi anexate documentele privind mijloacele si modalitatile de plata (cec sau ordin de virament, acreditiv documentar etc.).

Uneori, la contract se ataseaza o "scrisoare -anexa" (engl. side letter) prin care se precizeaza sau se deroga de la o anumita dispozitie pentru una din parti; este vorba de o circumstantiere particulara -pentru partea la care se face referire - a unei anumite prevederi contractuale.

2.Clauzele esentiale

Clauzele esentiale sunt acelea in lipsa carora , in principiu, contractul nu este valabil incheiat pentru ca nu s-a realizat acordul de vointa: partile, obiectul (bunul) si pretul.

Intr-o lucrarea americana [32] se arata ca instantele se vor pronunta asupra caracterului executoriu al unui contract doar daca partile au stabilit de comun acord patru conditii de baza: descrierea marfurilor (fel, cantitate, calitate); termenul de livrare; pretul; data si modalitatea de efectuare a platii.

In Ghidul Camerei Internationale de Comert privind bazele operatiunilor de export-import [33] se arata ca o oferta comerciala suficient de precisa include, in general, o descriere clara a bunurilor, pretul si conditiile de livrare, precizandu-se insa ca in cazurile in care una sau alta din aceste clauze "esentiale" lipsesc, instantele judecatoresti pot - in anumite conditii - declara contractul ca fiind valabil.

Partile la un contract comercial international pot fi societati comerciale (cazul cel mai frecvent) sau statele, atunci cand acestea actioneaza ca intreprinzator, potrivit functiei lor economice. Persoanele fizice intervin rar in comertul international in nume propriu, ele fiind mai ales organe de conducere sau reprezentanti ai persoanelor juridice. [34]

Trei probleme prezinta importanta practica in procesul contractarii: capacitatea si consimtamantul societatilor partenere, precum si puterea de reprezentare a persoanelor juridice care le reprezinta.

Capacitatea de a contracta este o conditie de validitate a contractului (in lipsa capacitatii contractul este nul de drept). Problema capacitatii proprii este reglementata de legea nationala a societatii comerciale, aceasta putand fi legea sediului social (de exemplu, in dreptul francez) sau cea a locului unde societatea a fost inmatriculata (de exemplu, in dreptul englez).

In cazul persoanelor juridice implicate in comertul international, trebuie facuta distinctia intre capacitatea proprie si capacitatea delegata. Capacitatea delegata se refera la "puterea de reprezentare" a persoanelor fizice care actioneaza pe contul unei societati comerciale.

Aceasta implica necesitatea de a solicita, in procesul contractarii, justificarea puterii de reprezentare din partea organelor societatii partenere ("incumbent certificate") si nu numai verificarea facuta prin consultarea statutului societatii respective sau a obtinerii unor informatii de la organisme specializate (de exemplu, registrul de comert).

Consimtamantul trebuie sa fie constient si liber exprimat, sub sanctiunea nulitatii contractului. Principiile publicate de Institutul pentru unificarea dreptului privat (Unidroit) in 1994, care se bazeaza in buna masura pe principiile dreptului continental, stabilesc patru cazuri de nulitate a contractului datorita unor vicii de consimtamant : eroarea, dolul (inselaciunea), constrangerea (violenta) si avantajul excesiv (echivalentul leziunii).

Continutul contractului este, in sens juridic, ansamblul obligatiilor pe care si le asuma partile prin acordul lor de vointa. Sub sanctiunea nulitatii contractului, obiectul trebuie sa fie licit in raport cu dreptul national al tuturor tarilor cu care contractul are legatura, in speta, al tarii importatorului si exportatorului, al tarii transportatorului sau al    tarii de plecare si respectiv sosire a marfii transportate.

Pe de alta parte, in dreptul continental, cauza contractului, respectiv mobilul sau motivul operatiunii (cauza subiectiva) trebuie sa fie licita. In contractele sinalagmatice, cum este contractul de vanzare internationala, cauza obligatiei uneia dintre parti este obligatia celeilalte (cauza obiectiva).

In sens practic, comercial, prin obiectul contractului este desemnat bunul (marfa) asupra careia poarta drepturile si obligatiile partilor. Contractul de vanzare internationala de marfuri creeaza obligatii specifice in sarcina partilor - care pot fi inscrise in contract in mod expres sau pot rezulta in mod implicit si care au ca efect sau consecinta transferul proprietatii si riscurilor bunului de la vanzator la cumparator.

Vanzatorul are, in esenta, obligatia de livrare a bunului, respectiv de predare efectiva a marfii catre cumparator, precum si , subsidiar, pe aceea de garantare a marfii, in sensul ca aceasta trebuie sa fie livrata fara vicii ascunse si libera de sarcini.

In conformitate cu Conventia de la Viena (1980), intr-o vanzare internationala vanzatorul are trei obligatii principale. [35]

In primul rand, sa livreze marfa si sa remita documentele de livrare. Livrarea marfurilor inseamna punerea marfurilor la dispozitia cumparatorului la locul prevazut in contract si la data fixata prin contract sau determinabila pe baza contractului.

Principalele clauze contractuale, prin care se defineste obligatia de livrare a vanzatorului in contractul international, sunt urmatoarele:

definirea marfii: felul acesteia, cantitatea, calitatea;

stabilirea modalitatilor de determinare a cantitatii si calitatii;

stabilirea garantiilor pe care vanzatorul trebuie sa le ofere cumparatorului;

precizarea paritatii de livrare (momentul si locul transferului cheltuielilor si riscurilor de la vanzator la cumparator);

stabilirea modalitatii de livrare (globala sau in transe);

precizarea modului de prezentare a marfii (ambalare, marcare).

Totodata, remiterea documentelor trebuie sa fie facuta in momentul, la locul si in formele prevazute prin contract.

In al doilea rand, vanzatorul trebuie sa livreze marfa conform cu prevederile contractului. Aceasta inseamna livrarea de marfuri a caror cantitate, calitate si tip corespund celor prevazute in contract si ale caror ambalaj si conditionare corespund prevederilor contractului.

Vanzatorul raspunde de orice defect de conformitate care exista in momentul transferului riscurilor catre cumparator, chiar daca acest defect nu apare decat ulterior sau apare dupa transferul riscurilor si este imputabil neexecutarii unei obligatii a exportatorului ( de exemplu, nefurnizarea unei garantii necesare).

In al treilea rand, vanzatorul trebuie sa livreze marfurile libere de orice sarcini (garantia pentru evictiune). Aceasta inseamna ca vanzatorul trebuie sa livreze marfurile libere de orice drept sau pretentie din partea unui tert, cu exceptia cazului in care cumparatorul accepta marfurile cu sarcini.

In cazul neprecizarii locului in contract, livrarea se face la sediul vanzatorului din momentul incheierii contractului sau, cand contractul de vanzare implica un transport de marfuri, la remiterea catre primul transportator.

Obligatiile cumparatorului constau, in esenta, in plata pretului si preluarea marfii de la locul de livrare.

Conventia de la Viena (1980) precizeaza obligatiile cumparatorului in vanzarea internationala, dupa cum urmeaza.

In primul rand, cumparatorul este obligat la plata pretului. Aceasta obligatie include cerinta de a lua toate masurile si de a indeplini formalitatile menite sa permita plata pretului, masuri si formalitati prevazute in contract sau prevazute in legi si reglementari.

Pretul trebuie platit la locul convenit sau, in lipsa, la sediul vanzatorului sau, daca plata se face contra remiterii marfii sau a documentelor, acolo unde remiterea are loc. Pretul trebuie platit in momentul convenit prin contract sau rezultand din contract fara sa fie necesara vreo cerere sau formalitate din partea vanzatorului. In lipsa precizarii in contract a momentului platii, aceasta trebuie facuta la punerea la dispozitia cumparatorului a marfii sau a documentelor care o reprezinta.

In al doilea rand, cumparatorul este obligat sa preia marfa livrata. Aceasta inseamna indeplinirea oricarui act care trebuie, in mod rezonabil, facut de catre cumparator pentru ca vanzatorul sa efectueze livrarea, precum si preluarea efectiva a marfii.

In al treilea rand, cumparatorul are obligatia de specificare a marfii, atunci cand contractul prevede ca acesta trebuie sa specifice forma, masura sau alte caracteristici ale marfii.

Principalele clauze prin care se definesc obligatiile cumparatorului in vanzarea internationala de marfuri sunt urmatoarele:

stabilirea marimii pretului si precizarea monedei de plata;

precizarea modalitati de plata (de exemplu, acreditiv documentar) si, eventual, a instrumentelor de plata (de exemplu, cecul);

precizarea garantiilor pe care le ofera cumparatorul privind plata;

precizarea modului de realizare a receptiei cantitative si calitative;

stabilirea modului in care se pot face si se solutioneaza reclamatiile cantitative si calitative.

O problema juridica importanta referitoare este cea a momentului si locului transferului proprietatii de la vanzator la cumparator. De aceasta problema depind o serie de aspecte legate de executarea contractului, cum sunt: plata pretului; intrarea in patrimoniu; utilizarea bunului; plata de impozite si taxe etc.

Solutia la aceasta problema este data diferit in diferitele sisteme de drept. Exista insa doua abordari principale: transferul proprietatii este concomitent cu transferul riscurilor privind bunul si se face prin acordul de vointa al partilor (dreptul francez si cel englez); transferul proprietatii si al riscurilor sunt independente unul de altul, precum si de intalnirea celor doua consimtamante (dreptul german si dreptul american).

Problema care prezinta interes practic deosebit in comertul international este cea a momentului si locului transferului cheltuielilor si riscurilor legate de marfa. Aceasta problema este reglementata prin uzantele codificate de Camera Internationala de Comert de la Paris, Incoterms (International Commercial Terms, 2000), respectiv RAFTD, 1941 (Revised American Foreign Trade Definitons).

Pretul este, in general, recunoscut ca element esential al contractului de vanzare, chiar daca diferitele sisteme de drept au abordari nuantate in acest sens.

In dreptul latin, vanzarea este considerata perfecta de indata ce s-a stabilit un acord asupra bunului si pretului. In dreptul francez, pretul trebuie sa fie determinat de catre parti sau un tert desemnat de acestea; jurisprudenta admite insa si pretul determinabil. Codul civil roman (modelat dupa codul napoleonian) precizeaza ca pretul trebuie sa fie serios si cert.

In dreptul german, daca pretul nu a fost convenit, nu exista contract, intrucat un element esential n-a facut obiectul acordului partilor.

In dreptul englez, partile trebuie sa determine continutul obligatiilor lor si deci si pretul de platit. In absenta unui pret fixat, common law permite vanzatorului sa ceara pretul rezonabil al bunului vandut.

In dreptul american, exista contract chiar in lipsa unui pret stipulat in mod expres, daca rezulta intentia partilor de a fi legate printr-un contract, iar pretul poate fi fixat in mod obiectiv si cu buna credinta.

Oricare ar fi termenul utilizat pentru a-l desemna (pret, tarif, comision, remuneratie, onorariu) pretul reprezinta suma exprimata in bani pe care un partener o plateste celuilalt partener [36]. In anumite tranzactii internationale, pretul poate fi exprimat si in cantitatile de marfa (de exemplu, compensatiile).

Pretul este determinat atunci cand este exprimat printr-o suma precisa si este determinabil atunci cand se raporteaza la elemente obiective prevazute in contract, aceste elemente permitand stabilirea automata a pretului.

Pretul se inscrie ferm in contract, atat pe unitatea de masura, cat si ca valoarea totala. In ceea ce priveste pretul determinabil, acesta poate fi definit in mai multe feluri: pretul unei piete determinate (pretul de bursa, de licitatie etc.); pretul mediu practicat de firme precizate; tariful furnizorului acceptat de beneficiar; pretul practicat in tranzactiile precedente ale aceluiasi partener etc.

Un pret determinabil poate fi socotit si pretul contractual afectat de o clauza de recalculare (pret indexat, escaladat etc.) sau de revizuire a pretului, precum si cel care este legat de o clauza de consolidare valutara (clauza valutara, clauza cosului valutar).

Clauzele de executare

Clauzele de executare - numite astfel, aici, din motive didactice - sunt cele care se refera la modul de derulare in timp a contractului, la situatiile care pot interveni pe parcursul executarii acestuia, la dreptul aplicabil si reglementarea diferendelor.

Un prim set de clauze sunt cele referitoare la "viata contractului": intrarea in vigoare, durata de valabilitate si terminarea contractului.

In legatura cu intrarea in vigoare, aceasta poate avea loc - cazul cel mai frecvent - la momentul acordului de vointa sau la o data sau termen stabilite de parti. Intrarea in vigoare a contractului poate fi afectata de o conditie suspensiva - in sensul ca depinde de realizarea unor anumite acte sau actiuni, cum ar fi obtinerea unor avize sau aprobari sau primirea unei finantari, sau de o conditie rezolutorie - situatii in lipsa indeplinirii carora contractul este desfiintat de plin drept.

Contractul se termina in mod normal o data ce executarea obligatiilor asumate de catre parti prin acordul lor de vointa.

Neexecutarea inseamna orice defectiune a uneia din parti in respectarea unei clauze contractuale, inclusiv executarea defectuoasa sau tardiva. In cazul unei neexecutari esentiale (care priveaza substantial creditorul de ceea ce era in drept sa astepte de la contract) sau, in termenii Conventiei de la Viena, a unei contraventii esentiale (cand neexecutarea cauzeaza celeilalte parti un prejudiciu astfel incat aceasta este privata in mod substantial de ceea ce era in drept sa astepte de la contract) creditorul obligatiei neexecutate poate cere terminarea contractului. Aceasta se poate face prin rezolutiune - care are un efect retroactiv, contractul fiind considerat a nu fi existat niciodata, sau prin reziliere - care nu produce efecte decat pentru viitor.

In unele sisteme de drept (francez, italian, spaniol) rezolutiunea, este, in principiu, judiciara, in timp ce in altele (common law, german, olandez, portughez) rezolutiunea se face prin notificarea debitorului de catre creditor.

In legatura cu situatiile care pot interveni pe parcursul executarii obligatiile contractuale, partile trebuie sa aiba in vedere: consecintele neexecutarii (atunci cand aceasta nu este esentiala), adaptarea contractului la noile circumstante si exonerarea de raspundere pentru neexecutare.

In cazul neexecutarii obligatiilor (cf. Conventiei de la Viena, 1980) pot fi folosite mai multe situatii: [37]

repararea din partea debitorului: daca marfurile nu sunt conforme cu contractul, cumparatorul poate cere vanzatorului sa repare defectul de conformitate; aceasta reparare poate fi facuta in mod spontan de catre vanzator;

suspendarea executarii contractului: o parte poate amana executarea obligatiilor sale cand constata ca cealalta parte nu poate executa o parte substantiala a obligatiilor sale (de exemplu, insolvabilitate);

reducerea pretului: in caz de lipsa de conformitate a marfurilor livrate cu contractul, cumparatorul poate reduce pretul proportional cu diferenta dintre valoarea marfurilor efectiv livrate si valoarea marfurilor conforme cu contractul, la momentul livrarii;

solicitarea de daune- interese: creditorul obligatiei neexecutate are dreptul la despagubiri care trebuie sa repare prejudiciul suferit in integritatea sa si sa tina cont atat de pierderea efectiva, cat si de castigul nerealizat; este indicat ca partile sa stabileasca prin contract despagubirile pentru neexecutare (daune- interese conventionale), inclusiv penalitatile pentru executarea cu intarziere.

Clauzele asiguratorii au menirea de a asigura mentinerea echilibrului contractual, in ciuda modificarii circumstantelor in momentul executarii contractului, de cele avute in vedere la incheierea acestuia.

In literatura juridica [39] se arata ca includerea de catre parti in continutul contractului a unor clauze asiguratorii este nu numai utila, ci si necesara atunci cand contractul este guvernat de o lege dintr-un sistem de drept ce nu consacra teoria impreviziunii, cum este sistemul de drept latin (din care face parte si dreptul roman). In acest caz, principiul fundamental este forta obligatorie a contractului, astfel incat pentru adaptarea contractului la noile circumstante, partile trebuie sa insereze expres clauze asiguratorii in contract.

In sistemele de drept neolatine si germanice, precum si in cel anglo-saxon este recunoscuta teoria impreviziunii, ce recunoaste ca subinteleasa clauza rebus sic stantibus : schimbarile esentiale ale imprejurarilor fata de cele existente la incheierea contractului constituie motive pentru revizuirea clauzelor contractului, respectiv sau chiar pentru rezilierea lui.

Acest principiu este consacrat, in mod expres, prin clauzele de hardship (de impreviziune) si de forta majora. In dreptul anglo-saxon , institutia frustration cuprinde atat conceptul de impreviziune, cat si pe cel de forta majora.

In categoria clauzelor asiguratorii putem include doua categorii de clauze: cele de adaptare a contractului la noile imprejurari si cele de mentinere a valorii contractului. (Vezi Tabelul 13) [39]

Tabelul 13

Clauzele asiguratorii

Clauza de impreviziune (hardship) permite partilor contractuale, vanzatorul sau cumparatorul, sa solicite renegocierea contractului, daca modificarea circumstantelor face executarea acestuia deosebit de dificila (oneroasa) pentru unul sau altul din parteneri. [Vezi si 40] Aplicarea acestei clauze presupune urmatoarele:

٭ interventia, dupa incheierea contractului, a unor imprejurari imprevizibile si exterioare vointei partilor;

٭ modificarea circumstantelor sa perturbe in mod grav echilibrul contractual, astfel incat una din parti sa se gaseasca intr-o situatie foarte dificila (hardship) care face executarea contractului extrem de oneroasa pentru ea;

٭ renegocierea contractului sa se faca in vederea adaptarii corecte a contractului la noile circumstante, partile actionand cu buna credinta.

Partile trebuie sa prevada in contract scadenta pana la care va fi finalizata renegocierea contractului, iar in cazul in care aceasta nu este respectata (din cauza, de exemplu, ca una din parti tergiverseaza finalizarea renegocierii) se pot adopta mai multe solutii: suspendarea contractului pentru o perioada determinata; rezilierea acestuia cu preaviz; solicitarea interventiei unui tert; continuarea executarii contractului, conform stipulatiilor sale initiale.

Clauza de forta majora permite exonerarea de raspundere a debitorului - vanzatorul, pentru livrare, cumparatorul, pentru plata- care nu a executat obligatiile sale contractuale, din cauza aparitiei, dupa incheierea contractului, a unui obstacol exterior vointei partilor si pe care acestea, in mod normal, nu-l puteau prevedea sau preintampina si nici nu-l pot surmonta.

Prin urmare, clauza de forta majora presupune:

٭ interventia unei imprejurari exterioare vointei partilor, imprevizibila si irezistibila (cutremur, inundatie, incendiu etc.);

٭ incapacitatea uneia sau alteia dintre parti de a-si executa obligatiile contractuale;

٭ exonerarea de raspundere a debitorului obligatiei neexecutate din cauza de forta majora.

Partile pot sa stabileasca legea aplicabila contractului; in lipsa unei astfel de clauze, contractul va fi supus legii care rezulta din reglementarea conflictului de legi (dreptul international privat).

In stabilirea legii aplicabile, principiul autonomiei de vointa permite partilor sa aleaga legea nationala (sau chiar sa faca referire numai la uzantele comertului international). [40]

Daca nu exista in contract o astfel de clauza, problema conflictului de legi se poate rezolva de catre instanta de judecata, pe baza conventiilor internationale, cum sunt Conventia de la Roma (19 iunie, 1980) asupra legii aplicabile contractului care stabileste reguli comune pentru toate statele membre UE, si Conventia de la Haga (30 octombrie, 1985) asupra legii aplicabile contractelor de vanzare internationala de marfuri, care completeaza in materie de conflicte de legi Conventia de la Viena (1980). Cele doua conventii se refera la formarea contractului, forma acestuia, dovada contractului (numai Conventia de la Roma) , efectele sale, si executarea contractului.

Clauza compromisorie exprima vointa partilor de a supune litigiile aparute in legatura cu contractul arbitrajului; partile pot, totodata, sa desemneze direct, sau printr-o referire la un regulament de arbitraj, arbitrul (sau arbitrii) sau sa prevada modalitatile de desemnare a acestora. Decizia partilor de a recurge la arbitraj antreneaza incompetenta instantelor judecatoresti. Totusi, partile nu pot recurge la arbitraj in cauze care intereseaza ordinea publica interna sau internationala sau tin de competenta exclusiva a unei autoritati statale.

Daca partile nu se pronunta in aceasta chestiune, litigiul se va solutiona pe baza regulilor conflictului de jurisdictii. Printre conventiile internationale in materie se numara cea de la Bruxelles (27 septembrie 1968), aplicata in tarile membre UE, si Conventia de la Lugano (16 septembrie 1988), care extinde principiile Conventiei de la Bruxelles privind competenta juridica si executarea deciziilor in materie civila si comerciala, facandu-le comune pentru statele membre ale UE si AELS.