Politica UE cu privire la ocuparea fortei de munca - Strategia Europeana de Ocupare

Politica UE cu privire la ocuparea fortei de munca.

Directii generale

Concepte

Strategia Europeana de Ocupare

Subsidiaritate

Metoda deschisa de coordonare

Dumping social

Fenomenul de spillover

Reglementari soft

Obiectivul general al capitolului

Sa faca cunoscute directiile generale ale politicii UE in domeniul muncii

Obiectivele specifice

Sa scoata in evidenta rolul politicii ocuparii fortei de munca in evolutia UE

Sa prezinte principalele linii directoare ale UE cu privire la ocuparea fortei de munca

Sa analizeze ratele ocuparii din UE, din perspectiva obiectivelor europene pentru anul 2010 si a tipurilor de sate ale bunastarii

Politica ocuparii fortei de munca si integrarea europeana

Dezvoltarea primului organism european dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial a fost un rezultat al Planului Marshall, care conditiona ajutorul dat occidentului de constructia unei institutii europene care sa stabileasca un program de redresare economica cu ajutorul Statelor Unite[1]. Mai tarziu, Planul Schuman, propus de ministrul de externe francez omologului german conform ideilor lui Jean Monnet, are loc in contextul temerilor fata de pericolul german pentru Franta si pericolului sovietic pentru Europa occidentala. In acel moment principala problema era politica si nu economica. In contextul unor dezbateri intense in spatiul european democratic cu privire la o forma de cooperare sau chiar de unitate europeana, in mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman face publica oferta Frantei catre Republica Federala Germana de a pune in comun productia de carbune si otel. Gestionarea in comun a unor resurse care proveneau dintr-o zona disputata istoric si a unor industrii care se aflau in stransa legatura cu puterea militara ne fac sa conchidem ca "la baza UE a stat un proiect politic realizat prin mijloace economice" (Andreescu si Severin, 2001, 31). Semnarea tratatului care a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (18 aprilie 1951) a fost urmata de infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice, ambele rezultate ale unor tratate semnate la Roma, la data de 25 martie 1957. La CCE, care avea la infiintare doar sase state (Franta, Republica Federala Germana, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia), au aderat in timp si Marea Britanie (1972), Irlanda (1972), Danemarca (1972), Grecia (1981), Spania (1986) si Portugalia (1986). Succesul CEE si al Uniunii Europene (rezultata in urma semnarii Tratatului de la Maastricht) face ca la Europa Celor Douasprezece sa adere, in 1995, alte trei state ale Europei occidentale: Austria, Suedia si Finlanda . Caderea regimurilor comuniste si dezvoltarea democratiei si a economiei de piata in tarile din Europa de Est au dus la caderea "cortinei de fier" si la extinderea UE cu alte 10 state in anul 2004 (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, Malta si Cipru). La 1 ianuarie 2007 are loc ultimul val al extinderii europene, Romania si Bulgaria devenind ultimele state membre .

Europa Celor Douazeci si Sapte (EU27) devine o forta in plan global capabila sa fie un actor principal in competitia economica globala, alaturi de SUA, Japonia, China, Rusia si chiar Brazilia. In acest sens, Romano Prodi, fost presedinte al Comisie Europene si primul ministru al Italiei, afirma ca "Europa trebuie sa recucereasca acel leadership care i-a adus faima de-a lungul atator secole de istorie - leadreship productiv si tehnologic, intelectual si cultural" (Prodi, 1999/2001, 36). Daca in anul 1995, 20% din PIB-ul mondial era realizat de SUA, 22% de Europa (EU15), iar 8% de Japonia, in anul 2020 se estimeaza ca SUA va realiza doar 11%, Europa 12%, Japonia 5%, iar scaderea se va datora cresterii economice ale asa-numitelor Big-Five: China, Rusia, India, Indonezia si Brazilia (Prodi, 1999/2001, 136-137).

Iata ca, daca la inceputul constructiei europene, miza a fost primordial politica, acum este una in primul rand economica. De altfel, Dimitrie Gusti, intemeietorul scolii de sociologie romaneasca, afirma in perioada interbelica ca Europa, daca nu se organizeaza, "va pierde primatul civilizatiei". Europa unita trebuie construita pe principiul dezvoltat de Sfantul Augustin, care afirma "Unire unde este necesar, libertate unde este indoiala, si in toate iubire" (Gusti, 1930/2003, 115). Nu stim cata iubire se afla la constructia europeana, dar putem spune ca la baza UE sunt obiectivele comune (asociate cu interese comune), libertatea si unirea. Aceasta interdependenta ne aminteste de teoria solidaritatii organice dezvoltata de Durkheim. Disparitia granitelor din interiorul Europei a dus la cresterea interdependentei dintre cetatenii, regiunile si statele membre, dar intr-o constructie numita "comunitara" cu o slaba constiinta comuna. Daca la nivel national problema ridicata de Durkheim era de a umple golul dintre muncitori (cetateni) si stat, la nivelul UE trebuie umplut golul dintre cetatenii statelor membre si institutiile UE.

Uniunea Europeana, inca de la tratatul de la Roma, se bazeaza pe libera miscare a capitalului, a serviciilor si a fortei de munca. Piata economica comuna este asociata cu o piata comuna a fortei de munca. Acest fapt a ridicat cateva probleme legate de dumpingul social, de fenomenul cunoscut sub denumirea de spillover si de drepturile lucratorilor (si ale familiilor lor) care sunt angajati in alt stat membru decat cel al caror cetateni sunt.

Dumpingul social se refera la avantajele pe care un stat membru le are ca urmare a costurilor mai scazute ale fortei de munca datorate legilor mai ingaduitoare cu privire la protectia si sanatatea la locul de munca, acceptarii discriminarii (de exemplu, discriminarea de gen prin tolerarea platii inegale pentru munca egala intre barbati si femei), tolerantei fata de munca neinregistrata ("la negru") si, in general, drepturi mai putine cu privire la conditiile de munca. Costurile mai scazute ale fortei de munca duc la oferirea de bunuri mai ieftine pe piata comuna europeana. Acest lucru a dus la discutii cu privire la armonizarea sistemelor sociale nationale, si chiar s-a pus problema construirii unui stat al bunastarii european. Dar, dupa cum am vazut in Capitolul 2, statele bunastarii europene sunt eterogene, exista diferente nu doar intre regimurile de sate ale bunastarii, ci si intre statele apartinand aceluiasi regim. Statul bunastarii este strans legat de traditia politica, de trasaturile economice si culturale si, nu in ultimul rand, de sentimentele de solidaritate nationala. Aceste conditionari fac imposibila, cel putin pentru prezent, construirea unui stat al bunastarii european. De aceea, politica (sociala) europeana se bazeaza pe principiul subsidiaritatii, al metodei deschise de coordonare si al scopurilor comune realizate cu mijloace diferite, principii pe care le voi analiza in acest capitol ceva mai tarziu.

Fenomenul de spillover (spillover effect) consta in schimbarile produse in politicile sociale (inclusiv in politica fortei de munca) datorate crearii pietei unice. Leibfried si Pierson (1995/1998, 399) afirma ca putem vorbi de doua tipuri de spillover. Unul este direct, ca in cazul deciziilor Curtii de Justitie a Comunitatii Europene (CJCE) cu privire la relatia dintre politicile sociale (insuficient reglementate) si principiile pietei unice din tratate sau din alte reglementari obligatorii[4]. Al doilea tip de spillover, care este indirect, este mai putin vizibil, dar poate avea efecte mai importante decat primul. De exemplu, introducerea monedei comune europene a fost conditionata de implementarea unor politici care sa duca la atingerea unor standarde macroeconomice si fiscale, iar acest lucru nu putea sa ramana fara efect asupra pietei muncii (intre piata economica si piata fortei de munca existand o stransa legatura). Un alt exemplu de spillover este presiunea pentru constructia unei piete comune europene a invatamantului care vine dinspre libertatea de miscare a muncitorilor in spatiul comunitar. Fara o recunoastere a diplomelor scolare la nivelul statelor membre, libertatea de miscare a muncitorilor este doar o forma fara continut. Un alt exemplu pot fi reglementarile cu privire la drepturile medicilor dintr-un anumit stat de a avea un numar maxim de pacienti. La granita dintre Olanda si Germania, pe teritoriul german, lucreaza medici stomatologi olandezi, intrucat in Olanda numarul locuitorilor pentru un medic este de maxim 3250. Intre 1983 si 1987 numarul acestor medici a crescut de la 11 la 387 (Leibfried si Pierson, 1995/1998, 76). In 2007, in mass-media a fost larg dezbatut un caz in care autoritatile franceze au descoperit o metoda de evitare a platirii taxelor (sau de reducere a lor) utilizata de anumiti cetateni francezi care locuiau si munceau in Franta, la granita cu Belgia. Acestia inchiriau locuinte in localitatile din Belgia unde, oficial, erau rezidenti pentru a evita fiscul francez. Iata ca principiul liberei miscari a fortei de munca ridica multe probleme pe diverse paliere.

Ultimul aspect pe care doresc sa-l subliniez in acest subcapitol este cel legat de drepturile egale ale muncitorilor si ale familiilor lor. Reglementarea 1408 din 1971 (cu privire la aplicarea sistemelor de securitate sociala persoanelor angajate care se deplaseaza in interiorul comunitatii) stipuleaza faptul ca orice persoana care lucreaza intr-un alt stat membru se bucura (impreuna cu familia sa) de aceleasi drepturi cu muncitorii cetateni ai statului respectiv. Aceasta lege reglementeaza si portabilitatea sistemelor de pensii, adica o persoana care lucreaza in mai multe state membre, la sfarsitul carierei se va putea bucura de o pensie care sa insumeze beneficiile din toate statele membre, conform contributiei minime cerute de fiecare stat. Atat aceasta reglementare cat si Reglementarea 572/1972 care o pune in practica au suferit multe schimbari, aspect ce o face dificil de aplicat. Matti Kari (1989, 90) afirma ca amendamentele repetate aduse face foarte dificil de controlat intregul proces, iar rezultatul este ca UE devine un obstacol in calea libertatii de miscare a muncitorilor.

Politica de ocupare a fortei de munca a UE. Aspecte generale

In acest subcapitol voi insista asupra momentelor cheie ale evolutiei politicilor UE cu privire la ocuparea fortei de munca, in special asupra celor care isi pun amprenta asupra actualei Strategii Europene de Ocupare.

Datorita reticentei statelor membre de a accepta o politica sociala comuna, reglementarile sociale s-au restrans mai mult la nivelul drepturilor muncitorilor si ale familiilor lor (Frunzaru, 2007, 94). Carta drepturilor fundamentale ale lucratorilor a avut ca titlu original Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale. Aceasta carta se refera la conditiile de munca, la angajarea mamelor cu copii si a femeilor insarcinate, la conditiile de angajare ale tinerilor cu varsta cuprinsa intre 16 si 18 ani, la nondiscriminare indiferent de motiv etc.   

Tratatul Uniunii Europene (TUE), semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, cuprinde o serie de articole referitoare la drepturile lucratorilor si la dezvoltarea unei strategii cu privire la piata fortei de munca. In subcapitolul "Muncitori" al Capitolului I se subliniaza dreptul lucratorilor de a lucra in orice stat membru beneficiind de un tratament egal in privinta salarizarii, conditiilor de munca sau angajarii si la eliminarea oricaror forme care ar putea impiedica libera circulatie a muncitorilor in UE (exceptie facand lucratorii din serviciile publice). Titlul VIII ("Ocuparea fortei de munca") sustine construirea unei strategii de dezvoltare a unei piete a fortei de munca instruita si adaptabila la schimbarile economice. Acest lucru se va realiza inclusiv prin intermediul unui Comitet pentru Ocuparea Fortei de Munca (Employment Committee) care va promova cooperarea intre state cu privire la politicile pietei muncii si la ocuparea fortei de munca. Conform art. 137 al tratatului, UE va sprijinii si completa activitatea statelor membre cu privire la :

imbunatatirea mediului de lucru pentru protejarea sanatatii si securitatii muncitorilor;

conditiile de munca;

informarea si consultarea muncitorilor;

integrarea persoanelor excluse de pe piata muncii;

egalitatea dintre barbat si femeie cu privire la oportunitatile pietei muncii si a tratamentului la locul de munca.

Articolele 146-148 cuprind prevederi referitoare la Fondul Social European (FSE), care are ca principal scop "imbunatatirea oportunitatilor in domeniul locurilor de munca pentru muncitori, contribuind astfel la cresterea standardului de viata". FSE va sprijini adaptarea muncitorilor, in contextul mobilitatii muncitorilor in plan ocupational si geografic, tinand cont de rapidele schimbari economice.

Noul tratat al UE semnat la Amsterdam, la 2 octombrie 1997 aduce cateva schimbari importante cu privire la nevoia de cooperare intre statele membre si la implicarea Uniunii in stabilirea de linii directoare pe care statele membre trebuie sa le respecte in politicile lor cu privire la ocuparea fortei de munca. In Titlul VIa (Ocuparea fortei de munca) este specificat faptul ca problema ocuparii fortei de munca devine o preocupare comuna (common concern) pentru statele membre, care trebuie sa coopereze cu Consiliul in aceasta directie. Cresterea rolului UE in influentarea politicilor fortei de munca nationale consta in faptul ca, in conformitate cu art. 109q, Consiliul poate vota cu majoritate calificata (nu mai este posibil dreptul de veto) liniile directoare cu privire la ocuparea fortei de munca pe care statele membre trebuie sa le respecte. Acest lucru nu inseamna ca politica fortei de munca a UE se impune statelor membre in mod discretionar. In aceasta privinta trebuie subliniate cel putin trei aspecte:

1. Consiliul voteaza pe baza unei propuneri primite de la Comisie si dupa consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic si Social (CES)[5] a Comitetului Regiunilor si a Comitetului pentru Ocuparea Fortei de Munca. Prin urmare, votarea liniilor directoare se face luand in considerare perspectivele si interesele diferite de la nivelul UE.

2. Desi votul liniilor directoare se poate realiza cu majoritate calificata, in practica se voteaza pe baza de consens (Casey, 2004, 332).

3. Liniile directoare stabilesc scopuri comune, dar nu impun si mijloace pentru atingerea acestor scopuri. Consiliul poate adopta masuri care sa incurajeze cooperarea dintre sate in domeniul ocuparii fortei de munca, dar "aceste masuri nu includ armonizarea legilor si reglementarilor statelor membre" (art. 109r). In schimb, recomandarile pe care Consiliul le face statelor membre sunt mult mai concrete, dar acestea nu sunt obligatorii[6].

La intalnirea Consiliului European de la Luxemburg (noiembrie 1997) a fost lansata Strategia Europeana de Ocupare (SEO), care cuprinde patru obiective generale:

1. cresterea sanselor de angajare pe piata muncii (improving employability);
2. dezvoltarea antreprenoriatului;
3. incurajarea adaptabilitatii afacerilor si a angajatilor;
4. intarirea politicilor pentru oportunitati.

Aceasta strategie propune masuri active care pleaca de la premisa interdependentei dintre politica economica, politica sociala si politica fortei de munca. Se insista pe diminuarea somajului de lunga durata a tinerilor si a muncitorilor in varsta, pe imbunatatirea mediului de afaceri si pe eliminarea inegalitatilor de gen. Aceeasi abordare pe mai multe niveluri se gaseste si in deciziile cu privire la liniile directoare a politicilor de ocupare pentru satele membre din 2003 si din 2005.

Inainte de a prezenta pe scurt decizia din 2005, trebuie mentionata intalnirea de la Lisabona (2000) a Consiliului European care a elaborat o strategie a UE pentru 2010. Aceasta asa numita "Strategie Lisabona" are drept obiectiv general ca UE sa devina "cea mai competitiva si dinamica economie din lume bazata pe cunoastere, cu o crestere sustenabila, cu locuri de munca mai multe si mai bune, si cu o mai mare coeziune sociala" (Consiliul European, 2000, 3). Acest obiectiv indraznet pentru 2010 se realizeaza inclusiv prin punerea in practica a metodei deschise de coordonare (MDC) (open method of coordination).

Conform Consiliul European (2000, 12), MDC implica: (1) stabilirea de linii directoare; (2) stabilirea de indicatori cantitativi si calitativi si a unor standarde (benchmarks) care sa ia in calcul diferentele dintre statele membre si sa permita compararea celor mai bune practici; (3) adoptarea si adaptarea liniilor directoare de catre statele membre, tinandu-se cont de caracteristicile specifice in plan national si regional; (4) monitorizarea, evaluarea periodica si elaborarea de peer reviews, ca instrumente al procesului de invatare reciproca. Frank Vandenbroucke (Introducere la Esping-Andersen et al., 2002, XXI) afirma ca MDC este atat un instrument cognitiv (datorita procesului de invatare reciproca pe care il contine), cat si unul normativ (pentru ca obiectivele comune presupun elemente de justitie sociala).

MDC este strans legata de conceptul de "subsidiaritate", care presupune faptul ca UE poate interveni in domeniile care nu tin de competenta sa doar daca obiectivele nu pot fi pe deplin realizate de catre statele membre (conform art. 3 al TUE de la Maastricht). Principiul subsidiaritatii implica o anumita ambiguitate care ridica probleme legate de posibilitatile de interventie a UE in politicile nationale, de responsabilitatea si de legitimitatea sa de actiune (vezi Ferreol, 2000/2001, 210-214).

Directiva 2005/600/EC stabileste opt linii directoare cu privire la ocuparea fortei de munca pentru statele membre pentru perioada 2005-2008:

1. Implementarea politicilor de ocupare pentru atingerea ocuparii totale, imbunatatirea calitatii si productivitatii muncii si intarirea coeziunii sociale si teritoriale. Aceasta linie directoare cuprinde obiectivele principale ale directivei. Pentru 2010 (asa cum este specificat si in strategia Lisabona), rata generala de ocupare trebuie sa ajunga la 70%, rata de ocupare in randul femeilor sa fie de minim 60%, iar pentru muncitorii in varsta (55-64 de ani) rata de ocupare sa ajunga la 50%.
2. Sa promoveze o abordare a ciclului de viata (lifecycle approach) cu privire la munca. Aceasta este orientata catre ocuparea in randul tinerilor, femeilor si persoanelor in varsta.
3. Asigurarea unei piete a fortei de munca incluzive, cresterea atractivitatii muncii si crearea de locuri de munca pentru cei care sunt in cautarea lor, inclusiv pentru persoane dezavantajate (cu educatie scazuta, cu dizabilitati, imigranti, minoritati).
4. Imbunatatirea adaptarii fortei de munca la cerintele din economie. Acest fapt se realizeaza, printre altele, prin anticiparea nevoilor de personal cu o anumita calificare sau prin indepartarea obstacolelor mobilitatii muncitorilor in UE in conformitate cu tratatele UE.
5. Promovarea flexibilitatii combinata cu securitatea ocuparii fortei de munca si reducerea segmentarii fortei de munca. Aceasta se poate realiza prin anticiparea restructurarii economice si pregatirea muncitorilor pentru o eventuala schimbare de status.
6. Dezvoltarea unei piete a muncii prietenoase si a unui mecanism de stabilire a salariilor. Partenerii sociali trebuie sa negocieze salariile tinand cont de productivitatea si schimbarile din piata muncii. Pentru crearea de locuri de munca, este recomandat chiar reducerea impozitelor pentru salariile mici.
7. Cresterea si imbunatatirea investitiilor in capitalul uman. Aceasta linie directoare este strans legata de conceptul de invatare continua (lifelong learning).
8. Adaptarea educatiei si a programelor de pregatire la noile competente cerute pe piata muncii.

Observam ca liniile directoare cu privire la politicile de ocupare a fortei de munca presupun masuri in domeniul economic, al educatiei si al politicilor sociale (inclusiv cele legate de reforma sistemelor de pensii). Ocuparea totala intr-o economie bazata pe cunoastere este obiectivul major al UE pentru anul 2010. In ciuda acestui obiectiv indraznet, exista o serie de critici cu privire la SEO.

Abordari critice a SEO

Politica UE cu privire la ocuparea fortei de munca consta in sustinerea de drepturi pentru muncitorii si familiile lor si in stabilirea de obiective (goals) sau standarde (benchmarks) comune pe care fiecare stat trebuie sa le respecte. Alegerea mijloacelor pentru atingerea acestor obiective tine de libertatea de actiune a fiecarui stat membru, armonizarea legilor si reglementarilor nationale nefiind un obiectiv comunitar. Libera miscare a capitalurilor, a serviciilor si a fortei de munca in spatiul comun european necesita, printre altele, politici in domeniul muncii care sa preintampine fenomenul de dumping social si de spillover. Apoi, Europa isi doreste, asa cum afirma Romano Prodi, sa-si recucereasca statutul de leadership sau, asa cum a fost specificat in strategia de la Lisabona (2000), "sa devina cea mai dezvoltata economie bazata pe cunoastere in 2010". Atingerea acestui obiectiv trebuie sa se faca prin crearea de "locuri de munca mai multe si mai bune", prin diminuarea excluziunii sociale, respectiv, prin diminuarea disparitatilor dintre regiunile si statele europene. Extinderile UE din 2004 si 2007 fac si mai dificil de atins aceste obiective indraznete. Disparitatile regionale au crescut: daca in cadrul EU15 se vorbea, de exemplu, despre diferentele dintre sudul si nordul Italiei sau Spaniei, respectiv vestul si estul Germaniei, integrarea fostelor tari comuniste a adancit diferentele din interiorul UE. Disparitatile regionale, excluziunea sociala, deficitul de democratie sunt probleme care justifica insistenta UE pentru realizarea coeziunii economice si sociale.

Toate acestea sunt argumente pentru necesitatea unor politici comune a ocuparii fortei de munca la nivelul UE. Se pune problema in ce masura actuala SEO, caracterizata, in primul rand, prin stabilirea de drepturi pentru muncitori si de obiective comune (pentru 2010), este suficienta sau eficienta pentru aspiratia UE de a deveni cea mai dezvoltata economie cu cetateni inclusi social. Deocamdata, aceasta este o solutie de compromis intre nevoia de politici comune si rezistenta statelor membre in a pastra suzeranitatea lor.

Kristin Jacobsson (2004, 359) se intreaba cum, din punct de vedere sociologic, aceste intelegeri neconstrangatoare (non-binding) pot deveni gradual constrangatoare din punct de vedere social, politic si moral pentru actorii implicati. Cercetatoarea vorbeste despre un "mecanism al discursului regulator" (discursive regulatory mechanism) care constrange statele membre sa ia decizii in sensul atingerii obiectivelor europene. Acest discurs se caracterizeaza prin:

limbaj comun (concepte cheie si discurs); dezvoltarea unor clasificari comune si operationalizari comune (ale indicatorilor); construirea unei baze de cunoastere comune (inclusiv prin colectarea si standardizarea datelor statistice); utilizarea strategica de comparatii si evaluari; editarea sistematica si difuzarea cunostintelor si a rezultatelor evaluarilor; si toate acestea combinate cu presiunea sociala (presiunea colegiala (peer pressure) si presiunea timpului. (Jacobsson, 2004, 360)

Poate mecanismul usor (soft) de guvernare sa duca la efecte concrete in planul ocuparii fortei de munca, la nivelul statelor nationale? Janine Goetschy (1999, 134) afirma ca SEO are consecinte aparent contradictorii: pe de o parte, europenizarea anumitor elemente ale politicilor ocuparii nationale, iar, pe de alta parte, Planurile Nationale de Actiune (PNA) vor incuraja, in functie de actorii sociali din fiecare tara, pactele sociale pe probleme de ocupare. In ciuda fenomenului paradoxal de europenizare asociata cu renationalizarea, Goetschy (1999, 134-135) subliniaza cinci probleme ale SEO:

Coordonarea politicii ocuparii fortei de munca la nivelul statelor membre nu se realizeaza cu sanctiuni (formale) impotriva satelor care nu respecta liniile directoare.

Alocarea fondurilor europene ramane modesta si conditionata. Se pune mai mult accent pe masuri calitative (masuri active, schimbarea comportamentului fortei de munca, anticiparea politicilor) si reducerea costurilor muncii (directe si mai ales indirecte), si nu pe functia de redistribuire sociala.

Subordonarea politicilor de ocupare politicilor monetare si economice. Cu toate acestea, Bernard H. Casey (2004, 340) afirma ca, in comparatie cu politica OCDE, politica europeana de ocupare a fortei de munca este mai apropiata de statul bunastarii.

Implicarea atat de multor actori are ca efect probleme de natura procedurala.

Se insista foarte mult pe crearea de noi locuri de munca in vederea scaderii somajului, dar fara sa se tina cont de calitatea lor.

Daca luam in considerare Strategia Lisabona unde se vorbeste, printre altele, de crearea de locuri de munca mai multe si mai bune, ultimul punct nu mai prezinta interes. Insa, insistenta care se pune pe creare de locuri de munca cu fractiune de norma (part-time jobs), pe lucratorii pe cont propriu si chiar pe locurile de munca pe perioada determinata (vezi amplele proteste ale sindicatelor franceze din vara anului 2007 impotriva unei legi care permitea angajarea tinerilor in acest mod) ridica probleme legate de calitatea locurilor de munca. Ocuparea cu fractiune de norma, temporara sau cu salarii mici ridica cel putin doua probleme. In primul rand, aceste modalitati de ocupare sunt specifice femeilor, fapt ce duce la pastrarea sau chiar la cresterea inegalitatii dintre sexe. In al doilea rand, incurajarea natalitatii intr-o Europa imbatranita este inevitabil asociata cu intreruperea carierei de catre femei pentru a naste. Chiar daca se insista foarte mult pe impacarea vietii profesionale cu viata familiala, inclusiv prin asumarea de catre barbati a responsabilitatilor de ingrijire a copilului (de exemplu, conform legii 19/2000, in Romania tatii isi pot lua concediu parental), realitatea arata ca femeile isi aloca mai mult timp decat barbatii pentru ingrijirea copiilor si pentru trebuirile casnice. A doua slabiciune a acestor forme "flexibile" de angajare este aceea ca sunt asociate unor contributii reduse la sistemele de asigurari sociale, fapt care are efecte negative asupra cuantumului pensiei. In contextul individualizarii sistemelor de pensii, persoanele care au avut in cariera profesionala astfel de perioade de angajare se vor confrunta cu un risc mai ridicat de saracie.

In concluzie, putem spune ca UE isi propune foarte multe obiective, dar unele dintre ele sunt greu compatibile. Conform liniilor directoare, trebuie promovata flexibilitatea pietei muncii si reducerea poverii fiscale (specifice statului bunastarii liberal), dar si securitatea ocuparii (mai degraba specifica modelelor corporatist si socialist). De asemenea, se insista pe cresterea ocuparii in randul femeilor in contextul preocuparii pentru cresterea natalitatii. Problemele relatiei dintre cariera profesionala si pensie, egalitatea de gen in domeniul ocuparii si problema relatiei dintre valorile si atitudinile cetatenilor UE referitoare la munca si SEO vor fi abordate in capitole separate.

Situatia ocuparii fortei de munca in UE. Aspecte generale

Voi analiza in acest subcapitol situatia ocuparii fortei de munca in UE, avand ca punct de plecare obiectivul SEO de a atinge in 2010 o rata generala de ocupare de 70%. In prezentarea comparativa a situatiei ocuparii in functie de tari si de regimuri ale bunastarii, subliniind situatia Romaniei in context european, voi folosi clasificarea regimurilor de state ale bunastarii realizata de Gsta Espig-Andersen (liberal, conservator, socialist), la care se adauga tipul de stat al bunastarii latin (Latin Rim) prezentat de Stephan Leibfried.

Rata totala de ocupare in UE 27 in 2006 se afla la peste 5% fata de obiectivul UE pentru 2010 (Figura 4.1.). Daca tarile cu un regim al bunastarii socialist si cele cu un regim al bunastarii liberal au depasit, in medie, pragul de 70%, tarile cu un stat al bunastarii latin si NM12 au o rata a ocuparii mult sub acest prag.

Figura 4.1. Rata totala a ocuparii in 2006 pe tipuri de stat al bunastarii, dupa Eurostat 2006

Situatia ratei de ocupare in Romania este si mai ingrijoratoare, decalajul fata de obiectivele UE pentru 2010 era, in 2006, de peste 12%, mai mare chiar decat cel corespunzator mediei ratelor de ocupare pentru NM12. Mai mult, daca luam in considerare faptul ca foarte multe persoane sunt ocupate in agricultura, atunci situatia comparativa a ocuparii fortei de munca din Romania fata de celelalte tari ale UE este clar defavorabila. Faptul ca rata de ocupare in mediul rural era in 2003 de 63,16%, iar in mediul urban de numai 53,83%, in conditiile in care doar 33,17% dintre persoanele ocupate in mediul rural erau salariati sau angajatori (deci contribuabili la sistemele de asigurari sociale) ridica probleme cu privire la gradul de acoperire cu asigurarile sociale si la calitatea ocuparii (Frunzaru si Ivan, 2007, 166-167). Agricultorii nu sunt obligati sa contribuie la un sistem de pensii, fapt ce implica riscuri ridicate de saracie pentru momentul cand aceste persoane nu vor mai putea muncii din cauza varstei. O a doua problema este calitatea ocuparii: faptul ca un stat membru are un procent ridicat de persoane care lucreaza in agricultura vine in contradictie cu ambitia UE de a avea in 2010 cea mai dezvoltata economie bazata pe cunoastere.

Figura 4.2. Rata totala a ocuparii in 2006, dupa Eurostat 2006

O posibila explicatie pentru rata de ocupare ridicata in tarile scandinave si liberale poate sa o ofere teoria lui Max Weber [1904-1905](1993) cu privire la relatia dintre spiritul capitalist si etica protestanta. Toate aceste tari cu o rata ridicata de ocupare au o religie protestanta, care valorizeaza munca si vocatia profesionala. Statele mentionate au regimuri diferite de stat al bunastarii, iar solutiile la problema crizei statului bunastarii din anii 1980 au fost total opuse. Daca statele liberale au lasat piata libera sa regleze cererea si oferta fortei de munca, statele scandinave (in primul rand Suedia) au raspuns la criza statului bunastarii printr-o politica activa de crestere a ocuparii, mai ales a femeilor in cadrul sectorului public (Esping-Andersen, 1997, 227). Iata ca, indiferent de politicile dezvoltate in aceste state, ratele de ocupare sunt ridicate. Ca si contraargument pentru aceasta explicatie sociologica a diferentelor cu privire ratele ocuparii fortei de munca dintre statele din nordul si din sudul Europei poate fi adus cazul Austriei si Ciprului. Cele doua state membre, prima, o tara catolica si cu un stat conservator al bunastarii, iar a doua, o tara ortodoxa cu un stat al bunastarii latin , se caracterizeaza printr-o rata a ocuparii ce se situeaza in jurul procentului de 70% (Figura 4.2.). Cu toate acestea, faptul ca pe primele pozitii in ierarhia ratelor de ocupare a fortei de munca se afla Danemarca, Olanda, Suedia, Marea Britanie este o dovada ca "etica protestanta" este un factor care poate explica aceasta ierarhie.

Putem conchide ca in UE exista diferente mari intre ratele de ocupare dintre statele membre. Unele state au depasit sau se afla foarte aproape de obiectivele UE pentru 2010, iar altele au putine sanse sa se apropie de acestea. Pe de o parte, faptul ca aceste obiective se refera la media europeana si nu la statele membre, respectiv, lipsa unor sanctiuni formale pentru statele care nu urmeaza liniile directoare ale UE (in contextul unui tip de guvernare soft a politicii fortei de munca europene) si, pe de alta parte, datele statistice cu privire la ratele de ocupare ne fac sceptici cu privire la posibilitatea SEO de a-si atinge obiectivele pentru 2010.

Concluzii

Politica ocuparii fortei de munca in UE ramane o problema stringenta in contextul competitiei economice globale, a nevoii cresterii coeziunii economice si sociale din interiorul Uniunii, a fenomenului imbatranirii populatiei (cauzat de cresterea sperantei de viata si de scaderea fertilitatii) si a nevoii de modernizare a statelor bunastarii (care se confrunta cu problema sustenabilitatii lor financiare). UE are nevoie de o politica comuna a fortei de munca, dar se confrunta cu rezistenta statelor membre de a-si pastra controlul asupra acestui domeniu. De exemplu, John Major, fostul prim-ministru al Marii Britanii, aducea urmatorul argument pentru nesemnarea Protocolului Social al Tratatului de la Maastricht: "Europa poate avea un capitol social. Noi ii vom avea pe angajati (.) Lasati-l pe Jacques Delors sa ne acuze de crearea unui paradis pentru investitorii straini; eu sunt bucuros sa pledez ca vinovat" (dupa Leibfried si Pierson, 1995/1998, 54).

SEO stabileste in primul rand drepturi egale pentru muncitorii si familiile lor, indiferent de statul membru de unde provin, si o serie de obiective comune, care sunt greu de refuzat de catre statele membre: ocuparea totala (mai ales prin crearea de locuri de munca intr-o economie bazata pe cunoastere), realizarea incluziunii sociale, imbunatatirea productivitatii muncii, diminuarea discrepantelor regionale, investirea in capitalul uman etc. Obiectivele sunt comune, nu si mijloacele: armonizarea legislatiei si reglementarilor statelor membre in domeniul muncii nu intra in strategia UE. Putem vorbi de o politica pe doua niveluri: una la nivel comunitar, iar cealalta la nivelul statelor membre. In acest context, "mecanismul discursiv regulator" este un mijloc pentru a determina statele membre sa dezvolte politici in sensul SEO. Eficienta acestui tip de guvernare soft este discutabila, dar statele nationale isi pastreaza dreptul de a-si stabilii propriile politici pentru atingerea scopurilor comune.

Intrebari recapitulative

1. In ce consta fenomenul de dumping social? De ce acest fenomen este o cauza a dezvoltarii de politici sociale (si ale ocuparii fortei de munca ) la nivelul UE?
2. Ce este fenomenul de spillover? Dati exemple.
3. Care sunt elementele de noutate pe care le introduce TUE semnat la Amsterdam (1997) in domeniul ocuparii fortei de munca?
4. Care este Strategia Lisabona in domeniul ocuparii fortei de munca?
5. Care sunt principalele obiective ale liniilor directoare cu privire la ocuparea fortei de munca?
6. Ce este metoda deschisa de coordonare?
7. In ce consta "mecanismul discursiv regulator"?
8. Care este situatia ocuparii fortei de munca in randul statelor membre comparativ cu obiectivele SEO pentru 2010?
9. Care este situatia ocuparii fortei de munca din Romania comparativ cu situatia din celelalte sate membre?
10. Cum poate fi explicata rata de ocupare mai ridicata din statele membre din nordul Europei prin intermediul relatiei dintre etica protestanta si munca?

Bibliografie

Consiliul European. (2000). Presidency Conclusions. Lisbon European Council 23 and 24 March 2000. (https://europa.eu.int/ISPO/docs/services/docs/2000/jan-march/doc_00_8_en.pdf, la 16.01.2008).

Frunzaru, Valeriu si Ivan, Loredana. (1997). Politica ocuparii fortei de munca in Uniunea Europeana. Egalitatea intre barbati si femei in Romania. Revista romana de comunicare si relatii publice, 9, 159-172.

Jacobsson, Kerstin. (2004). Soft regulation and the subtle transformation of states: the case of EU employment policy. Journal of European Social Policy, 14, 355-370.

Prodi, Romano. [1999](2001). O viziune asupra Europei, Iasi: Polirom.

Surse online

Site-ul UE: www.europa.eu., link-ul referitor la situatia ocuparii fortei de munca in UE (https://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page?_pageid=1996,45323734&_dad=portal&_schema=PORTAL&screen=welcomeref&open=/&product=STRIND_EMPLOI&depth=2, accesat la data de 16.01.2008)