APARATUL DIGESTIV

APARATUL DIGESTIV

Reprezinta totalitatea organelor cu ajutorul carora se face digestia.

Gura si esofagul
Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si amestecarea ei cu saliva. O enzima din saliva numita ptiaina incepe sa descompuna amidonul in zaharuri simple. Alimentele sunt apoi trimise catre fundul gurii si de acolo patrund in esofag; fiind antrenate mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism - miscari ritmice de contractare si relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a impiedica regurgitarea alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura, si in acelasi timp pentru a permite eliberarea anumitor enzime necesare la un moment dat, traiectul digestiv este echipat cu sfinctere situate in punctele importante de jonctiune.

Stomacul Stomacul este cel mai incapator segment al traiectului digestiv, fiind asezat mai sus de cat se crede in general. El ocupa spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un 'sac' flexibil, imbracat in muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel fara incetare forma. Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa parasesc stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Materialele lichide, ca supele de exemplu, parasesc stomacul mult mai repede; grasimile insa raman un timp mai indelungat. Un meniu obisnuit, compus din carbohidrati, proteine si grasimi, este eliminat dintr-un stomac normal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit factor capabil sa faciliteze dizolvarea vitaminei B12 si trecerea ei prin peretii intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul acid; aceasta aciditate este asigurata de catre sucul gastric.

Intestinul subtire
In lungime de peste sapte metri, intestinul subtire este segmentul in care are loc savarsirea procesului de digestie cu absorbtia tuturor elementelor nutritive. Mediul alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei segmente: duodenul, care porneste chiar de la orificiul de iesire a stomacului, jejunul (de aproximativ trei metri lungime) si ileonul (pana la trei metri si jumatate lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat inainte prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice.Responsabil pentru aceste zgomote nu este stomacul, insa probabil ca expresia va persista ca atare.                                           

Intestinul gros ( Colonul)
Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore. Materialele care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a intestinului gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire este impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de jonctiune. Cu exceptia apei, prin peretii intestinului gros sunt absorbite putine substante. Functia primara a colonului este cea de stocare si deshidratare. Spre deosebire de stomac, intestinul gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a materiilor fecale este constituita din bacterii, substante nedigerabile si substante toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.

Ficatul
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in grasimi. Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste aproximativ un kilogram si jumatate. El poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange si un depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt prelucrate enzime, colesterol, proteine, vitamina A si factorii ce asigura coagularea sangelui. Una din principalele functii ale ficatului este aceea de a produce bila.                              

Vezica biliara
Vezica biliara este un organ cu rol de depozitare, lung de aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si uneori chiar simpla vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti constituenti fluizi ai vezicii biliare tind cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-numitii calculi biliari.

Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea formata din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon cu rol in arderea accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul digestiv, ci direct in circuitul sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea si secretia sucului pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare in procesul de digestie .

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA FICATULUI

Ficatul este situat in hipocondrul drept si in epigastru , prelungindu-se pana in hipocondrul stang . Greutatea sa medie este de 1500 g . El masoara in sens transversal 28 cm , in sensul anteroposterior 18 cm , si in grosime 8 cm . Culoarea sa este rosie bruna iar consistenta sa este dura .

Are forma ovoidala cu extremitatea mare spre dreapta . Fata sa superioara este rotunjita , fiind divizata intr-un lob stang si unul drept printr-o cuta peritoneala, ligamentul falciform care leaga ficatul de diafragm . Aceasta fata corespunde diafragmului si prin intermediul acestuia pleurei , plamanului , pericardului si inimii . Ea se proiecteaza pe o portiune a peretelui abdomenului situata deasupra unei linii ce reuneste al IX-lea si al X-lea cartilaj costal drept cu extremitatea anterioara a celui de-al VIII-lea cartilaj costal stang .

Fata inferioara este orientata in jos , inapoi si la stanga . Ea este traversata de trei santuri : doua longitudinale si unul transversal , care impreuna descriu litera H. Santul transversal ( hilul ficatului ) este putin oblic , inapoi si la stanga . In acest sant este situat pediculul vasculo-nervos si biliar in urmatoarea ordine : posterior - vena porta cu cele doua ramuri terminale dreapta si stanga , apoi artera hepatica care se divide si ea in doua ramuri terminale si in sfarsit anterior - canalele biliare care se unesc formand canalul hepatic .

Santul longitudinal stang se intinde de la marginea anterioara a ficatului pana la marginea sa posterioara . El este divizat prin santul transversal in doua segmente : unul anterior si unul posterior . In segmentul anterior se gaseste ligamentul rotund ( ramasita a venei ombilicale ) , care se continua spre ramura stanga a venei porte , de la extremitatea stanga a hilului . Segmentul posterior contine canalul ARANTIUS , care se intinde de la ramura stanga a venei porte pana la vena suprahepatica stanga .

Santul longitudinal drept este compus din doua segmente : unul anterior care corespunde veziculei biliare si altul posterior care parcurge drumul venei cave inferioare . Aceste doua segmente sunt separate prin tuberculul candat al lobului SPIEGEL .

Cele trei santuri divid fata inferioara a ficatului in patru lobi : lobul patrat , lobul SPIEGEL , lobul drept si lobul stang .

Lobul patrat este situat inaintea santului transvers , intre santul venei ombilicale si vezicula biliara . El se invecineaza cu pilorul si cu prima portiune a duodenului .

Lobul SPIEGEL se gaseste inapoia santului transvers , intre santul canalului venos si acela al venei cave inferioare . Extremitatea sa anterioara este divizata in doi tuberculi , unul stang sau tuberculul papilar sau tuberculul candat , care se intinde si pe lobul drept si separa foseta cistica de santul venei cave . Inapoi , lobul SPIEGEL se invecineaza cu stalpul diafragmului .

Lobul drept prezinta amprenta colonului , a duodenului , a rinichiului si a glandei suprarenale , iar lobul stang prezinta amprenta larga a stomacului .

Fata superioara si cea a inferioara a ficatului sunt separate printr-o circumferinta care este divizata intr-o margine anterioara , una posterioara , una dreapta si una stanga .

Peritoneul hepatic . Este reprezentat prin cele doua foite ale micului epiplon , care ajungand la hilul ficatului se indeparteaza ca sa inveleasca fata superioara si inferioara a organului . Ele se reunesc apoi din nou pe fata superioara a ficatului si trec pe difragm , constituind ligamentul falciform care desparte pe aceasta fata cei doi lobi ai ficatului .

Sub perineu , ficatul este invelit de o membrana conjunctiva . La nivelul hilului , aceasta inveleste vasele sangvine si biliare si patrunde impreuna cu ele in tesutul hepatic , formand un sistem de teci ramificate care contin fiecare o ramificatie a venei porte , arterei hepatice si a vaselor biliare . Numai aceasta parte rasfranta intrahepatica a membranei de invelis a ficatului poarta numele de CAPSULA GLISSON .

Vasele principale ale ficatului sunt reprezentate printr-un vas nutritiv - artera hepatica , si unul functional - vena porta care conduce in ficat substantele ce vor fi metabolizate din celula hepatica . Sangele iese din ficat prin venele suprahepatice si se varsa in vena cava inferioara . Artera hepatica se divide la nivelul hilului intr-o ramura stanga care se subdivide in trei ramuri destinate lobului stang , lobului SPIEGEL si celui patrat .

Vena porta se divide la nivelul hilului in doua ramuri : una pentru lobul drept si alta pentru cel stang . Ramura dreapta ( mai voluminoasa si mai scurta ) se ramifica in doua ramuri colaterale ( pentru lobul patrat si pentru lobul Spiegel ) careia si ramura stanga ii trimite cateva ramificatii .

Venele suprahepatice conduc in vena cava inferioara sangele adus de artera hepatica si de vena porta . Originea lor este in lobul in interiorul caruia se formeaza venele intralobulare . Sunt doua vene suprahepatice mari : una dreapta care colecteaza sangele din lobul drept si dintr-o parte a lobului Spiegel ; una stanga care colecteaza sangele din lobul stang , lobul patrat si lobul Spiegel .

Vasele limfatice se impart in vase superficiale si vase profunde . Ele se indreapta spre ganglionii hilului , ganglionii cardiei si spre cei ai venei cave inferioare , aproape de terminarea sa .

Nervii provin din simpatic prin intermediul plexului celiac , si din pneumogastric . Caile biliare intrahepatice isi au originea in caniculii intralobulari care se varsa in canalele perilobulare acestea la randul lor trecand in canalele biliare mari . Acestea trec apoi in tecile capsulei Glisson alaturi de ramurile portei si ale arterei hepatice . Toate se reunesc apoi aproape de hil in doua conducte principale , una dreapta si alta stanga care formeaza canalul hepatic , acesta se continua cu canalul coledoc care se deschide in portiunea a doua a duodenului . Aproape de unirea canalului hepatic cu coledocul se desprinde si canalul cistic care apartine de vezica biliara .

1. STRUCTURA FICATULUI

Spre deosebire de alte glande , ficatul nu are o dispozitie structurala tubulara sau acinoasa . Epiteliul sau secretor este reprezentat prin cordoane celulare cuprinse in ochiurile unei retele bogate de capilare sanguine , interpuse intre vena porta si venele suprahepatice . Prin gruparea cordoanelor celulare se formeaza lobulii hepatici astfel incat ficatul uman are o structura lobulara .

Celulele hepatice sunt dispuse in lobul , in cordoanele REMARK orientate radiar de la vena centrolobulara spre periferia lobului . Aceste cordoane contin unul sau doua randuri de celule .

Celula hepatica are forma poliedrica neregulata cu diametrul de 20 - 25 microni , continand 1 - 2 nuclee . Citoplasma cuprinde pe langa endoplasma si o exoplasma , constituind o membrana celulara densa .

Condriomul este foarte dezvoltat fiind constituit din mitocondrii si condrioconti scurti . In celule se gasesc vacuole permanente cu grasime neutra , apicogen si sferule proteice . In celulele hepatice se evidentiaza ( prin impregnarea cu nitrat de argint - procedeul GOLGI ) reteaua de canalicule si capilare biliare . Ele sunt foarte fine si orientate paralel cu cordoanele Remark de la centru spre periferie . Aceste canalicule biliare intracelulare nu au perete propriu , ci sunt marginite direct de ectoplasma a doua celule vecine , constituind un jgheab cu diametru de 1 - 2 microni . Din canaliculul intracelular pleaca ramuri laterale scurte care patrund in interiorul celulelor pana aproape de nucleu , terminandu-se fiecare cu cate o dilatatie numita vacuola de secretie KUPFFER .

Capilarele sanguine anastomozate intre ele se formeaza in interiorul unei retele in ale carei locuri sunt dispuse cordoane de celule hepatice .Capilarele au un diametru de 10 - 15 microni si sunt formate dintr-o lama subtire , protoplasmatica sincitiala presarata cu nuclei . Capilarele intralobulare sunt de tip sinusoid embrionar .

Elementele endoteliale ale acestor capilare sunt celulele stelate Kupffer care contin vacuole pigmentare si alte corpuri straine . Ele prezinta o forma alungita din profil , iar din fata o forma stelata cu ramificatii . Aceste celule pot deveni libere in curentul circulator , unele exercitand proprietati fagocitare si coloidopexice . Celula Kupffer face parte din sistemul reticulo-histocitar al ficatului si se evidentiaza prin coloranti , acizi coloizi prin coloizi organici sau anorganici , pulberi inerte sau microbi injectati pe cale intravenoasa .

Tesutul conjunctiv din interiorul lobului este de natura fibroasa . Acest tesut fibros este reprezentat de fibre colagene mai groase , dispuse paralel cu vena intralobulara , in cordoanele Remak prezentand multe sinozitati . Dintre aceste fibre cu reticulina pornesc ramificati foarte fine .

Ramificatiile venei porte ajung intre lobuli in tesutul conjunctiv al spatiilor Kiernau , unde se divid in 12 - 13 ramuri constituind venele interlobulare . Ele se aplica pe fetele laterale ale lobului devenind venele perilobulare , de la care pornesc numeroase ramuri in interiorul lobului . Acestea constituie capilarele intralobulare , radiate si anastomozate , confluand intr-o vena centrala mica - vena centrolobulara care se deschide in mijlocul bazei lobului , intr-o ramura a venei suprahepatice - vena sublobulara .

Ramurile venei suprahepatice contin valvule si au o musculatura dezvoltata . Ele colecteaza sangele din lobul si trec in tesutul conjunctiv de pe fetele lobulilor la oarecare distanta de artera hepatica de vena porta si de canalele biliare .

Artera hepatica se divide in spatiu Kiernau in numeroase arteriole , dand ramuri nutritive canalelor biliare , ramurilor venei porte si periferiei lobulului . Capilarele acestei artere se deschid in venele interlobulare sau capilarele venoase de la periferia lobulului .

Limfaticele nu patrund in interiorul lobulului . Din tesutul conjunctiv perilobular ele trec in spatiile Kiernau , urmand traiectul venei porte sau al venelor suprahepatice .

Nervii sunt de origine cerebro-spinala si simpatica . Primii provin din pneumogastricul stang si ceilalti din plexul solar . Ei urmeaza traseul venei porte , se ramifica si patrund in lobul , terminandu-se pe peretii capilarelor si a celui hepatice prin extremitati libere . Segmentul intrahepatic a cailor biliare cuprinde o portiune intralobulara si alta extralobulara , cea intralobulara fiind reprezentata prin canicule biliare care sunt legate intre ele prin canale intermediare sau pasaje HERING .

Acestea sunt interpuse intre canaliculele biliare in cordoanele REMARK si canaliculele biliare perilobulare . Ele constituie in fiecare lobul 12 - 15 conducte scurte cu un lumen larg .

Portiunea extralobulara este constituita din canale perilobulare , canalele interlobulare si canalele biliare . Cele perilobulare sunt formate dintr-un epiteliu cubic sau prismatic dispus pe o membrana bazala . Canalele din mai multi lobuli se reunesc in spatiu port dand nastere la canalele interlobulare . Acestea sunt continuate de canalele biliare intinzandu-se de la spatiul Kiernau pana la hilul glandei . Canalele interlobulare si cele biliare sunt tapisate de un epiteliu cilindric cu proprietati de absorbtie pentru substantele grase dedublate in acizi grasi si in sapunuri .

La exteriorul canalelor mai exista o tunica conjunctivo-elastica cu fibre musculare netede dispuse transversal care prin contractia lor contribuie la conducerea bilei spre exterior in canalul hepatic .

FIZIOLOGIA FICATULUI

Ficatul indeplineste urmatoarele functii:

Formarea si excretia bilei .

Metabolismul substantelor alimentare .

Functia antitoxica si inactivarea produselor metabolice, intermediare si a materiilor straine .

Metabolismul apei si a electrolitilor .

Functia hematopoetica - intervenind in coagularea sangelui .

Functia de transport a limfei .

Regenerarea tesutului hepatic .

Formare rezervelor de substante nutritive pentru mentinerea tesuturilor si potentelor energetice .

Functii variate .

O conditie esentiala pentru indeplinirea acestor functii o constituie circulatia intrahepatica. Ea se realizeaza in doua forme :

Una in sinusoide , cu depozitare de celule sanguine .

In restul vaselor

Calibru venei porte este de 10 - 12 ori mai mare decat a arterei hepatice , ceea ce explica faptul ca artera hepatica contribuie numai 12 - 35 % din circulatia hepatica . Intre artera hepatica si vena porta exista raporturi reciproce , ele putandu-se inlocui la nevoie . Sursa masiva de sange portal o constituie intestinul , splina contribuind numai cu 6 % din circulatia portala .

Curentul sanguin din ficat este reglat de sistemul nervos central prin nervii vasomotori . Astfel excitarea nervului splenic sau al plexului hepatic produce constrictia vaselor si diminuarea in volum a ficatului. Ficatul reprezinta astfel un organ de depozit al sangelui putand retine 50 % din sangele circulatiei generale . Oprirea sau intensificarea fluxului sanguin se face pe mai multe cai :

Prin umplerea sau golirea tuburilor minuscule endoteliale , situate in peretele venelor sublobulare si centrate prin intermediul unor valvule sfincteriene .

Prin deschiderea sau inchiderea sfincterelor fiecarui sinusoid .

Prin drenajul limfatic , influentat de agenti stimulanti sau simpatici .

Prin tonusul sfincterelor de la intrarea venelor hepatice in vena cava superioara .

3. FUNCTIA BILIGENICA

Secretia biliara este marita prin cresterea circuitului sanguin , arterial si a digestiei . Functiile hepatice scad in anoxemie , desi ficatul este in general rezistent la anoxia acuta . Secretia biliara insa continua chiar cand artera hepatica este ligaturata .

ACOLIA ( suprimarea secretiei biliare ) se produce in unele hepatite grave , in obstructia cailor biliare si in insuficienta grava hepatica . Bila este compusa din saruri biliare , colesterol , mucina , pigment biliar , saruri minerale sau cenusa , o fractie lipidica si uree . Greutatea specifica a bilei este de 1008 - 1016 grame . Anionii minerali anorganici din bila sunt : CL , HPO4 , H2PO4 , CO3 , HCO3 , iar cationii sunt Na ,Ca , K , Mg .

Cenusa bilei reprezinta 0,6 - 0,9 % din care jumatate este sub forma de clorura de Na . Concentratia calciului din bila este egala cu aceea din sange ( 4 -9% ) . In staza calciul se poate aduna in vezicula biliara , contribuind printre alti factori la formarea calculilor de carbonat de calciu . Bila contine urme de vitamine ( A ,B ,C ,D ) .

Cele mai active substante colecistokinetice sunt grasimile , sapunurile , oleatul de sodiu care influenteaza secretia biliara , crescand-o . Glicerolul nu are nici un efect . Functia bilei in tractul digestiv este foarte importanta . Ea serveste la digestia grasimilor si anume la emulsionarea si reabsorbtia grasimilor . Aceasta actiune se datoreaza sarurilor biliare si in special acidului dezoxicolic . Bila este necesara absorbtiei vitaminelor liposolubile A , D , E , F , K si a carotenoidului precursor . Bila din colon mai serveste la mentinerea echilibrului apei la acest nivel. Presiunea osmotica a bilei este egala cu aceea a sangelui . Prin electrolitii sai bila are puterea sa retina apa in colon si astfel fecalele sa poata fi eliminate .

4. ACTIVITATEA METABOLICA A FICATULUI

A.   Metabolismul glucidic

Glucoza se formeaza din glicogen sub influenta unui ferment hepatic . In ficat glucidele se transforma in glicogen , acesta putand proveni si din metabolismul proteinelor . Zaharul se gaseste in ficat sub patru forme diferite :

Glucoza sau zaharul reductor liber .

Glucoza sub stare de complex glucoprotidic .

Glucoza fixata de substantele sulfurate si fosfate .

Glucoza in stare coloidala sau glicogenul .

Fiecare dintre aceste varietati de glucoza ajunge in ficat prin vena porta si se depoziteaza in celulele ficatului sub forma de glicogen . Prin intermediul sangelui ficatul cedeaza zaharul tesuturilor ( dupa nevoia organismului ) sub forma de glucoza . Functia hepatica de generare a glicogenului din zahar se numeste GLICOGENEZA , iar aceea de fixare se numeste GLICOPEXIE . Functia de desfacere a glicogenului sub forma de glucoza spre a mentine constanta glicemiei si satisfacerea nevoilor energetice si calorice se numeste GLICOGENOLIZA .

GLUCONEOGENEZA este procesul de producere a glicogenului din substantele glucidice si eliberarea ulterioara sub forma de glucoza . Aminoacizii capabili sa produca gluconeogeneza sunt : glicina , alamina , acidul glutamic , acidul aspartic , acidul hidroxiglutamic , serina , cistina , arginina si prolina .

B.   Metabolismul proteinelor

Proteinele sunt desfacute in intestin , in aminoacizi care absorbiti ajung in ficat pe cale portala . Proteinele alimentare sunt depozitate ca si grasimile si glucidele in ficat si in alte tesuturi, constituind proteinele de rezerva .

Rolul ficatului in procesul de dezaminare

Organele se deosebesc intre ele prin natura si bogatia lor in aminoacizi . Astfel concentratia acidului l-glutamic este mai mica in ficat si mai mare in rinichi. In acest din urma organ ca si in muschi , concentratia sa ramane constanta dar nu este constanta in ficat , unde se reduce repede .

Orice afectiune hepatica grava duce la aminoacidemie si aminoacidurie . Totusi ficatul are rezerve functionale considerabile , asa ca dupa extirparea a 4 / 5 din ficat , dezaminarea si sinteza ureei poate continua . De aceea aminoacidemia si aminoaciduria se produc numai in fazele avansate ale bolilor de ficat , ca de pilda in ciroza decompensata ireductibila .

Rolul ficatului in sinteza ureei

Sinteza ureei se mai poate face pe scara foarte redusa in rinichi , in glanda mamara si in peretele intestinal . Amoniacul se transforma in uree trecand prin stadiul intermediar de citrulina , arginina si de ornitina , care lucreaza ca un catalizator al regenerarii argininei . Transformarea argininei in uree si ornitina se face prin interventia enzimei specifice numita arginaza .

C. Metabolismul grasimilor

Supraalimentarea , diabetul , alcoolismul , intoxicatiile si infectiile cronice pot duce la infiltrarea grasa a ficatului . In starea normala ficatul nu este un organ de depozit a grasimilor . Totusi , el contine 20 - 30 % grasime fiind deci un organ mai bogat in grasime decat celelalte organe . Grasimea din ficat este compusa din acizi grasi nesaturati in contrast cu tesutul adipos care contine acizi grasi saturati . Acizii nesaturati oleic si stearic sunt usor oxidabili si mai labili decat cei saturati . Rolul ficatului in metabolismul grasimilor este de saturare al acizilor grasi .

5. FUNCTIA ANTITOXICA SI PROTECTOARE A FICATULUI

Multe toxine inainte de a patrunde in circulatie , trec din tractul digestiv in vena porta si de acolo in ficat . Toxinele volatile sunt in special hepatotrope . Ficatul opreste si modifica toxicele exogene si endogene . Astfel el fixeaza si modifica arsenicul , mercurul , fosforul si morfina . Mecanismul antitoxic al ficatului este diferit in functie de natura si compozitia chimica a toxicului . El actioneaza ca o bariera , ca un filtru impotriva substantelor toxice dezvoltate in intestin pe care le oxideaza sau le conjuga .

Detoxifierea nu se face numai in parenchimul hepatic ci si in endoteliul capilar , ca si in cazul sarurilor biliare . Prin functia sa coloidopexica ficatul scoate din circulatie compusii inutili sau nocivi si ii fixeaza printr-un proces coloidal de absorbtie . Astfel ficatul distruge unii alcaloizi ca : ergotoxina , ergotamina , chinina , morfina , atunci cand sunt ingerati in doze masive .

Ficatul este un organ central al inactivarii estrogenilor in special a progesteronului . Aceste substante sunt fie excretate prin bila , fie depozitate in ficat si apoi eliberate progresiv dupa nevoie .

Ficatul lezat pierde o mare parte din aceasta functie antitoxica si de aceea concentratia estrogenilor din circulatie este mult mai crescuta in cazurile de insuficienta hepatica . In ciroza metabolismul estrogenilor este dereglat , acestia fiind excretati in forma libera prin urina .

Ginecomastia , atrofia testiculara , modificarile de dispozitie a parului , hipertrofia de prostata se datoreaza deficientei de inactivare a estrogenilor prin ficat .

ROLUL FICATULUI IN METABOLISMUL APEI

SI AL ELECTROLITILOR

Prin ficat trec mai multe cantitati de apa datorita situarii lui intre inima si intestin . El poate concentra sangele diluat extragand o cantitate de apa sau il poate dilua extragand mult lichid din canalul toracic si din tractul biliar .

Ficatul normal inactiveaza principiul antidiuretic hipofizar si in felul acesta mentine echilibrul diurezei la care participa si un hormon hepatic . Dezechilibrul apei din insuficienta hepatica poate fi datorat incapacitatii ficatului de a mentine principiul antidiuretic sau a unei cresteri a permeabilitatii capilare care survine chiar in stadiul initial de deglicogenizare a celulei hepatice .

Ficatul mai intervine si in reglarea echilibrului ionic al organismului , avand rol important impreuna cu splina in metabolismul fierului precum si in fixarea , transformarea si eliminarea sa . Ficatul contine 500 mg. fier .

7. ROLUL FICATUL IN HEMATOPOIEZA SI COAGULARE

Ficatul are rol de organ hematopoetic inainte de dezvoltarea maduvei . El isi reia aceasta functie in bolile maduvei osoase , ale splinei si ale ganglionilor limfatici .

In procesul de coagulare participa ca factori principali trombokinaza , protrombina produsa de ficat care impreuna cu ionii de calciu produce trombina . Aceasta transforma fibrinogenul in fibrina . Pacientii cu leziuni hepatice au tendinta spre producerea hemoragiilor , coagularea sanguina fiind intarziata prin deficienta protrombinica .