Comportamentul sexual uman

Comportamentul sexual uman

Functia sexuala umana circumscrie totalitatea adaptarilor morfologice, fiziologice si comportamentale care permit realizarea actului sexual si reproducerea in perioada maturitatii. Maturizarea sexuala implica realizarea sexualizarii la nivel genetic, gonadic, la nivelul organelor genitale interne si externe, la nivel encefalic, al tipului morfologic-conformational si, in final, la nivel comportamental. Comportamentul sexual uman este definit ca un complex de raspunsuri asociate direct cu stimularea genitala si cu copulatia homo- sau heterosexuala, indiferent de rolul sau in consevarea speciei.

Dezvoltarea functiei sexuale este un proces indelungat in cursul ontogenezei, conditionat de sexul genetic stabilit in momentul fecundatiei. Actul sexual copulator este procesul fiziologic central al comportamentului sexual. Omul este singura fiinta la care, datorita activitatii neuropsihice, se produce o disociere intre semnificatia biologica a actului sexual, cea de reproducere si semnificatia sa hedonica si psihosociala, prin controlul voluntar si implicatiile sale etice si morale. La animale, comportamentul sexual este imperios si instinctiv, pe cand la om el este voluntar si mai putin caracterizat de componenta prespecificata. Daca la animale comportamentul sexual graviteaza in jurul acuplarii, la om implicarea majora talamo-neocorticala in diversele faze ale comportamentului sexual adauga o valoare psihologica, etica si sociala. La om, comportamentul sexual are o alcatuire complexa, cuprinzand pe langa componenta neurohormonala comuna tuturor mamiferelor, o componenta psiho-emotionala specific umana.

Inainte de a trece in revista aspectele neurofiziologice ale comportamentului sexual uman sa vedem cateva din caracteristicile acestui comportament la om. Motivatia sexuala sta la baza comportamentului sexual. Comportamentul sexual uman are doua caracteristici fundamentale: una cantitativa, constituind componenta dinamogena a motivatiei sexuale si alta calitativa, constituind componenta directionala a motivatiei sexuale. Motivatia sexuala este adecvata in cadrul impus de continutul notiunii de comportament sexual uman, nu si in cel al instinctului sexual ce trimite la componenta prespecificata si nici in cazul pulsiunii sexuale, care implica doar latura dinamogena a motivatiei sexuale.

Mentinerea motivatiei sexuale pe toata perioada maturitatii se face prin procese de intarire pozitiva si negativa, in care pot fi remarcate trei componente: o componenta de durata medie reprezentata de satietatea ce urmeaza satisfacerii motivatiei sexuale, o alta cu efect de lunga durata, realizata prin maturizarea starii de motivatie in cursul vietii si o componenta cu efect de scurta durata, realizata prin perfectionarea actului sexual copulator propriu-zis.

Comportamentul sexual uman este mai mult legat de componenta hedonica a actului sexual si mai putin de cea reproductiva, de perpetuare a speciei. El este, in primul rand, un comportament emotional la care, inaintea fazei consumatorii, are loc faza apetica, psiho-emotionala. Aceasta ultima faza persista la om si in perioadele in care capacitatile reproductive inceteaza sa functioneze. La om comportamentul sexual este mai complex prin emotiile si sentimentele cu care se poate asocia si prin simbolistica actului sexual.

Studiile umane relativ putine la numar si aparute destul de tardiv au debutat prin anchetele sociale initiate de Kinsey in anii 1948-1953. Masters si Johnsson (1966) au fost primii cercetatori care au efectuat inregistrari poligrafice in tot cursul actului sexual la om in conditii cat mai naturale, intr-un cadru intim adecvat. Intr-o perioada de 12 ani acesti autori au inregistrat la Institutul din Saint Louis peste 10000 de cicluri ale raspunsului sexual prin studierea a 619 femei si 654 barbati. In cercetari ulterioare (1979), acesti autori au observat raspunsurile sexuale la 82 femei si 94 barbati homosexuali. In ambele studii s-au facut masuratori fiziologice poligrafice atat in cursul actului sexual, cat si in cursul masturbarii. Din punct de vedere fiziologic raspunsurile sunt identice in ambele studii efectuate. Master si Johnsson au evidentiat doua procese fiziologice de baza care sunt responsabile de modificarile produse in cursul actului sexual: congestia vasculara si miotonia.

Congestia vasculara determina cresterea debitului sanguin in regiunea genitala. Cea mai evidenta consecinta a acestui proces este erectia penisului si lubrefierea vaginului. Miotonia determina contractia musculaturii in regiunea genitala, dar si in restul organismului si este responsabila de ejacularea spermei si de alungirea, distensia portiunii interne a vaginului si modificarile motorii ale platformei orgasmice a vaginului si a uterului. Baza neurofiziologica a raspunsului sexual este caracterizata de o balanta intre excitatie si inhibitie: sistemul simpatic tinde sa inhibe erectia, in timp ce sistemul parasimpatic constituie una din caile excitatorii. Semnalele din mediu determina eliberarea de neurotransmitatori proerectili (e.g NO, acetilcolina) in nervii excitatori ai organelor genitale. La barbati, acesti mesageri chimici semnalizeaza relaxarea muschilor penieni care permite patrunderea masiva a sangelui in camerele spongiforme. In timpul erectiei, datorita densitatii mari a receptorilor de la nivelul organului genital, pleaca semnale spre maduva spinarii si creier. Dupa incetarea starii de activare sexuala, sistemul nervos simpatic limiteaza fluxul sanguin local si determina detumefierea penisului. Factorii care stimuleaza activitatea sistemului simpatic (e.g. stress, expunerea la frig, surmenaj) impiedica raspunsul erectil, iar eliminarea influentei inhibitoare a sistemului simpatic din timpul starii paradoxale, de pilda, cand neuronii simpatici din locus coeruleus sunt subactivati, explica prezenta raspunsurilor erectile din timpul somnului. Centrul erectiei se gaseste la nivel sacrat T₁₂-S₂, stimularea sa determinand descarcari in nervul rusinos spre centrul sacrat.

Particularitatile filogenetice ale comportamentului sexual uman presupun implicarea creierului in raspunsul sexual. S-a observat ca, atunci cand creierul este deconectat de centrul sacrat, raspunsurile erectile au un prag mai scazut, iar perioadele recuperatorii sunt semnificativ mai scurte. Acest fapt se explica prin influentele supresoare exercitate de nucleul paragigantocelular din trunchiul cerebral care, atunci cand este distrus, produce raspunsuri erectile mai frecvente si mai intense la sobolanii masculi. Fibrele descendente ale nucleului paragigantocelular au mediatie serotoninergica prin care contracareaza efectul neurotransmitatorilor proerectili. Medicamentele care stimuleaza recaptarea serotoninei (e.g. prozac, paxil) si, consecutiv, inhibitia centrala a raspunsurilor erectile, pot determina pe termen lung disfunctii erectile. Ce solicitare evolutiva a determinat dezvoltarea centrului inhibitiei centrale independent de centrul sacrat al erectiei? Implicatia fiziologica a acestei adaptari vizeaza prevenirea reducerii depozitelor de sperma si a fertilitatii prin ejaculari repetate la un interval minim. Centralizarea inhibitiei raspunsurilor sexuale a permis, pe de alta parte, dezvoltarea societatii umane bazata pe anumite norme care modeleaza comportamentul sexual.

Disfunctiile erectile asociate cu leziuni la diferite niveluri au condus la ipoteza implicarii sistemului nervos central ca un sistem de coordonare general, nu doar prin centrii relativ specializati pentru controlul comportamentului sexual. Cercetarile au demonstrat importanta ariei preoptice mediale din hipotalamus in raspunsul erectil, stimularea ei putand produce erectia spontana. Aceasta zona se crede ca dirijeaza comportamentul sexual prin integrarea inputurilor legate de activitatea sexuala si este implicata in recunoasterea partenerului sexual. Nucleul paraventricular din hipotalamus elibereaza oxitocina in cursul activarii sexuale; se stie ca oxitocina determina eliberarea colostrului matern din perioada de alaptare a copilului si contractiile uterine din timpul nasterii si este un neurotransmitator proerectil la barbati, ce actioneaza asupra centrului sacrat al erectiei. Studii PET au aratat corelatia activarii unor zone corticale cu activarea sexuala, mai ales regiuni identificate anterior ca asociate cu experiente emotionale si cu functii de control al sistemului vegetativ (Goldstein, 2000).

Din punct de vedere fiziologic, la ambele sexe, atat la heterosexuali cat si la homosexuali, actul sexual decurge ca un fenomen ciclic in patru faze: faza de excitatie, faza de platou, faza orgasmica si faza de rezolutie, cu sau fara perioada refractara. La barbat, actul sexual se desfasoara dupa o schema unica, fiind urmat de o perioada refractara. Pentru realizarea actului copulator barbatul dispune de raspunsuri specifice: de recunoastere, de orientare, de erectie, de intromisiune si de ejaculare. Sub aspect motivational barbatul este mai dependent de factorii exogeni reprezentati in primul rand de diferite semnale emise de mediul extern, in special de anturajul sexual.

Un rol important in motivatia sexuala il are sexualizarea encefalului realizata prin impregnarea androgenica a structurilor nervoase centrale. La om intervin factorii psiho-sociali care primeaza in determinarea orientarii sexuale. Acest moment desemneaza faza apetiva a comportamentului sexual, cu aparitia stimulului apetitogen. Daca mecanismul de activare atinge un anumit prag, se produce faza consumatorie reprezentata de etapele copulatorie si ejaculatorie, dupa care urmeaza faza refractara.

Din cercetarile lui Masters si Johnsson se impun trei concluzii importante: in primul rand, procesele fiziologice implicate in orgasm nu depind de modalitatea de producere a excitatiei (masturbare, relatii sexuale propriu-zise); in al doilea rand, aceleasi reactii fiziologice apar, atat in raspunsul la stimularea homosexuala, cat si la cea heterosexuala si, in fine, raspunsurile fiziologice ale barbatilor si femeilor sunt foarte similare, dar nu identice.

In ultima instanta, putem evidentia un raspuns sexual bifazic. Astfel, cele patru faze ale lui Masters si Johnsson sunt formate din doua faze neurofiziologice distincte si independente. Dupa Kaplan (1974) faza de stimulare, cu vasocongestia care duce la erectia peniana si la lubrefierea vaginului, este rezultatul unei stimulari vegetative parasimpatice iar faza orgasmica este o functie vegetativ simpatica. Aceasta dihotomie deriva din evaluarea si tratarea disfunctiilor sexuale individuale.

Implicatiile neurofiziologice ale comportamentului sexual pot fi evidentiate la mai multe niveluri ale sistemului nervos central. In ultimele decenii s-au realizat progrese importante in cunoasterea fundamentului neurofiziologic si neuroendocrin al comportamentului sexual. Majoritatea cercetarilor s-au bazat pe modele animale. La om, datele se bazeaza pe studiile clinice si pe analogiile cu rezultatele obtinute pe animale. Rezultatele cercetarilor pe animale nu pot fi raportate in totalitate la om, data fiind marea variabilitate structurala si functionala legata de specie. Cercetarile clinice, precum si cele electrofiziologice la om au adus insa numeroase date care vin sa confirme existenta multor asemanari intre experimentul pe animale si observatiile facute la om in ceea ce priveste comportamentul sexual.

Impulsurile pornite din diverse zone ale sistemului nervos central actioneaza asupra comportamentului sexual si functiei reproductive prin intermediul hipotalamusului. Motivatia sexuala este legata de circuitele hipotalamo-limbo-corticale. Rolul acestor structuri nervoase a fost evidentiat prin studii experimentale, in care s-au practicat stimulari sau lezari ale zonelor hipotalamice, ale sistemului limbic si ale structurilor talamo-corticale. Hipotalamusul este considerat de foarte multi autori ca centrul motivatiei sexuale. Dar cercetari ulterioare au demonstrat si implicarea zonelor extrahipotalamice, in special a celor limbice in comportamentul sexual. In hipotalamusul anterior, in special in zona preoptica, exista un centru a carui lezare aboleste comportamentul sexual fara a modifica secretia hormonilor sexuali. La nivelul acestei zone au fost evidentiati la nivelul neuronilor, receptori pentru hormonii sexuali. Excitarea acestei zone determina aparitia unui raspuns sexual chiar in lipsa unor stimuli adecvati din mediu (Lisk, 1967). Zona hipotalamica posterioara, in special aria mamilara laterala, este implicata in producerea ejacularii fara insa a influenta motivatia sexuala (Lisk, 1967). Lezarea zonei mediene a hipotalamusului (nucleii ventro-median si eminenta mediana) aboleste comportamentul sexual, dar afecteaza si secretia hormonilor sexuali. Lezarea zonei mediene este acompaniata de atrofia gonadala, iar tratarea cu hormoni sexuali inlatura aceste efecte (Stoica, 1975).

Structurile limbice joaca un rol modulator, atat pentru implicarea hipotalamica in comportamentul sexual, cat si pentru implicarea neocorticala in cadrul careia are rol in procesele de reintarire. La sobolanul mascul leziunile hipocampului dorsal determina intensificarea globala a comportamentului sexual (Bermant et al, 1968). La maimute, ablatia zonei amigdaliene determina hipersexualitate exteriorizata prin cresterea numarului de contacte sexuale, a frecventei erectiilor si, de asemenea, aparitia unui comportament homosexual. La cobai si maimuta indepartarea cortexului piriform si a zonei amigdaliene subiacente determina hipersexualitate numai in prezenta hormonilor gonadici. La pisica mascul s-a observat ca leziunile stereotaxice limitate numai la cortexul piriform provoaca hipersexualitate, care dispare dupa castrare si reapare dupa administrarea hormonilor. McLean si Sushil (1963) au reusit sa delimiteze caile nervoase centrale responsabile de producerea erectiei si ejacularii folosind electrozi care stimulau zone foarte limitate din sistemul nervos central al maimutelor. Ariile implicate in producerea erectiei au fost localizate in trei parti ale sistemului limbic. Partea anterioara este situata in zona de conexiune a hipocampului cu septul si cu talamusul anterior, iar partea posterioara este situata la jonctiunea cu hipotalamusul. Regiunea septala mediana, preoptica si partea mediana a nucleului dorso-median al talamusului sunt zone implicate in erectie si ejaculare. Din aceste date experimentale s-a tras concluzia ca hipocampul ar modifica excitabilitatea neuronilor efectori implicati in erectie. S-a observat, de exemplu, ca stimularea electrica a regiunii septale sau a diencefalului anterior produce erectia iar intensitatea erectiei se amplifica dupa aparitia descarcarilor electrice in hipocamp.

Modificarile sistemice din momentul orgasmului (atat la barbat, cat si la femeie) sub forma de mioclonii, modificari respiratorii si cardiovasculare, ca si toate modificarile ce insotesc aceasta faza constituie, de fapt, un paroxism al celor initiate in cursul excitatiei sexuale si in faza de platou a ciclului sexual. Orgasmul se produce prin stimuli simpatici plecati din maduva dorso-lombara (D₁₀-L₂). Masters si Johnsson (1966) au introdus notiunea de inevitabilitate a ejacularii la barbat, in perioada de debut a orgasmului. Aceasta faza este concomitenta cu faza de emisie a spermei si apoi resimtita foarte puternic in primele 2-3 contractii expulsive, corelate cu cantitatea de lichid seminal emis.

La femeie, experientierea orgasmului este diferita. Orgasmul debuteaza printr-un moment de diminuare a constientei, cu scaderea acuitatii senzoriale, urmata de senzatia de caldura cu origine in sfera genitala si care progreseaza in tot corpul (Page et al, 1976). In sfarsit, femeia resimte puternic contractiile platformei orgasmice a vaginului. Contractiile se succed la 0,8 s fiind in numar de 5-8, corelate cu incarcatura psiho-sexuala a actului, acesta fiind singurul moment al orgasmului feminin in care este posibila corelatia intre raspunsul orgasmic obiectiv si cel subiectiv (Maicanescu-Georgescu, 1977).

Maduva spinarii lombo-sacrata joaca in activitatea sexuala un rol de integrare sub forma unor reflexe simple, implicate in special in actul sexual propriu-zis (e.g. reflexul de erectie, de ejaculare, de lubrefiere a vaginului, de vasocongestie in zona genitala, reflexele motorii ale platformei orgasmice a vaginului, motilitatea reflexa a uterului). Exista doi centri ai erectiei sau ai lubrefierii vaginului. Unul parasimpatic, situat in maduva sacrata (S₂-S₄), ce actioneaza prin nervii erectori si declanseaza erectia sau lubrefierea vaginului, dupa stimularea tactila a organelor genitale si a zonei perineale inconjuratoare. Al doilea centru este simpatic, situat in maduva dorso-lombara (D₁-L₁), este raspunzator de declansarea erectiei sau lubrefierea vaginului. Deci exista doua tipuri de erectie sau de lubrefiere a vaginului: una cerebrala, psihogena, consecinta a actiunii stimulilor senzitivo-senzoriali exogeni asupra sistemului nervos central si alta reflexa, consecinta stimulilor tactili erogeni asupra centrilor parasimpatici medulari sacrati.

Efectele psihofiziologice ale orgasmului sunt direct corelate cu comportamentul sexual prin satisfacerea motivatiei sexuale. In acest mecanism este implicata portiunea septala a fasciculului median al creierului anterior in care este localizata o parte a sistemului de recompensa la om (Ganong, 1995). In cursul actului sexual la om s-a inregistrat o activitate bioelectrica rapida desincronizata la nivelul septului care apare in momentul orgasmului, caracteristica reactiei de trezire. Aceasta regiune a sistemului nervos a fost denumita de unii centrul orgasmului (Maicanescu-Georgescu, 1977).

Aferentele senzitivo-senzoriale influenteaza puternic comportamentul sexual uman. Impulsurile pornite de la toti analizatorii au implicatii in acest comportament. Orice stimul din mediul extern care poate evoca o senzatie distincta, este potential capabil sa stimuleze motivatia sexuala fie pe caile nervoase innascute, fie pe cai neoformate, castigate in cursul vietii. In cursul vietii, prin procesele de invatare, orice stimul extern castiga noi semnificatii pentru comportamentul sexual si pentru motivatia sexuala. Pentru realizarea acestor deziderate au importanta atat aferentele senzoriale specifice, cat si cele nespecifice. Cea de a doua categorie de aferente actioneaza prin sistemul activator ascendent al formatiei reticulare si prin sistemul de proiectie difuza a talamusului. Motivatia sexuala nu poate fi realizata fara un anumit nivel de activare corticala.

Zonele erogene sunt acele zone care produc declansarea si amplificarea motivatiei sexuale. Importanta cunoasterii acestor zone si stimularii lor in faza de excitatie si platou are un rol deosebit in intretinerea comportamentului sexual si in stabilizarea relatiilor dintre cei doi parteneri antrenati in activitatea sexuala. Motivatia sexuala persista atat timp cat exista in mod real sau imaginativ suficiente informatii asupra posibilitatilor de provocare a unor emotii agreabile, ce insotesc faza consumatorie a comportamentului sexual (Stoica, 1975).

In afara acestor conditionari externe, in comportamentul sexual uman sunt implicate o serie de conditionari interne necesare activarii motivatiei sexuale. In aceasta categorie intra in primul rand hormonii sexuali. Ei sustin comportamentul sexual prin asigurarea morfogenezei somatice si genitale. Hormonii sexuali intervin apoi in circuitele hipotalamo-limbo-corticale. Astfel, s-a evidentiat existenta receptorilor pentru acesti hormoni in ariile hipofizotropa si preoptica a hipotalamusului, la nivelul complexului amigdalian, hipocampului si septului si in nucleul caudat.

Hormonii sexuali joaca un rol esential in sexualizarea creierului. Pana la sfarsitul anilor '50, creierul era considerat identic la cele doua sexe (McEwen, 1996). Studiile au evidentiat modificari de marime a neuronilor hipotalamici sub actiunea hormonilor sexuali in perioada neonatala (Dorner et al, 1968; 1969; Pfaff, 1966). Raisman si Field (1971) au descris diferente morfologice pe sexe induse de nivelul testosteronului in viata neonatala. Una din cele mai pregnante diferente morfologice se observa la descrierea nucleului dimorfic sexual al ariei preoptice din hipotalamus (Gorski et al, 1978). Cercetarile efectuate de Witelson (1989), precum si cele ale lui Allen si Gorski (1991) releva faptul ca numarul fibrelor nervoase din corpul calos si din comisura anterioara este mai mare la femei comparativ cu barbatii. Prin aceste observatii s-au explicat diferentele psihologice dintre cele doua sexe (Botez, 1966). Intre cele doua emisfere cerebrale exista deosebiri de comunicare in functie de sex (Hier, 1979). Se pare ca aceste diferente apar in cursul dezvoltarii prenatale si postnatale sub influenta testosteronului sau a metabolitului sau, estradiolul, care actioneaza asupra receptorilor intracelulari androgenici si estrogenici (Becker et al, 1992; McEwen, 1983). Acesti receptori au fost evidentiati in ariile preoptica si hipofizotropa a hipotalamusului, la nivelul amigdalei, la nivelul hipocampului si la nivelul cortexului (McEwen, 1983). Nu este inca clar modul in care cresterea nivelului testosteronului de la mijlocul perioadei de gestatie sau cresterea din perioada imediat dupa nastere (Huhtaniemi, 1985) ar juca un rol in producerea acestor diferentieri cerebrale in functie de sex (McEwen, 1996).

Toate aceste cercetari au demonstrat rolul hormonilor sexuali in procesul de sexualizare a creierului uman, proces ce se desfasoara in perioada fetala intrauterina si in perioada perinatala. In aceste perioade, hormonii sexuali actioneaza asupra creierului nediferentiat psihosexual si-l organizeaza dupa tipul de comportament masculin sau feminin. In viata adulta, hormonii sexuali au efecte excitatorii sau inhibitorii asupra comportamentului sexual. Se pare ca numai androgenii au capacitatea de a organiza tipul de comportament sexual (Stoica, 1975). Actionand asupra organismului nediferentiat psihosexual din perioada prenatala, androgenii determina diferentierea comportamentului sexual masculin, care se manifesta numai la pubertate, cand exista un nivel hormonal adecvat (Barraclough, 1967). In lipsa androgenilor, se organizeaza un comportament sexual feminin, care depinde mai degraba de absenta androgenilor, decat de prezenta hormonilor estrogeni sau progesteronici. Administrarea acestora din urma peste anumite niveluri poate fi daunatoare procesului de diferentiere, la ambele sexe (Phoenix, 1967). Se considera ca, pe masura inaintarii pe scara animala, scade si dependenta activarii comportamentului sexual de catre hormonii sexuali, aspect care culmineaza la om. Cercetarile actuale au dovedit insa ca hormonii sexuali sau hormonii steroizi similari influenteaza dezvoltarea bazei neuronale a orientarii sexuale umane (Wiener et al, 1995).

Comportamentul sexual uman prezinta un inalt nivel de complexitate pentru ca urmeaza evolutia si complexitatea intregului sistem al personalitatii umane. De aici reiese ca intreg comportamentul sexual necesita intelegerea in contextul personalitatii si al relatiilor dintre indivizii de sexe diferite sau parteneri sexuali, in sensul indivizilor ca personalitati diferite si nu strict in sensul indivizilor ca entitati biologice diferite.

S-a pus problema daca exista si la oameni, ca si in cazul animalelor, un senzor pentru semnalele chimice neodorante, care ar influenta in mod subtil comportamentul sexual uman. Cercetarile facute de David Berliner de la Universitatea Utah atesta existenta unor astfel de comunicari prin mesaje chimice si la om. Aceste mesaje chimice sunt percepute de organul vomeronazal (OVN), care s-a constatat ca este activ nu numai in perioada fetala si neonatala la om, dar si in cea adulta (Moran et al, 1994). OVN nu se afla situat la nivelul mucoasei olfactive, ci in partea anterioara a septului nazal. Au fost apoi evidentiate electronomicroscopic celulele receptoare din OVN (Stensas et al, 1990). Monti-Block et al. (1991, 1994) au inregistrat potentialele bioelectrice din celulele receptoare ale OVN, aratand ca semnalele apar la feromonii extrasi de Berliner din tegumentul uman, efecte care apar la administrarea substantelor odorante. Neuronii din OVN nu se proiecteaza ca si fibrele nervilor olfactivi in bulbul olfactiv si in cortexul olfactiv, ci la nivelul unor structuri accesorii bulbului olfactiv, care se vor proiecta apoi la nivelul nucleilor amigdalieni, la nivelul ariei preoptice a hipotalamusului si in alte structuri ale sistemului limbic (Moran et al, 1995).

Feromonii umani pot fi secretati de mucoasa vaginala, mai ales in perioada preovulatorie si de mucoasa balano-preputiala, precum si la nivelul tegumentului de catre glandele apocrine (Totoianu, 1996). Feromonii secretati de mucoasa vaginala se mai numesc copuline si sunt substante extrem de volatile, continand intre 5 si 17 atomi de carbon (Grammer et al, 1996; Maicanescu-Georgescu, 1970). Acesti feromoni au rol de activare a motivatiei sexuale. Cea de-a doua categorie de feromoni are un efect mai putin evident asupra comportamentului sexual uman, inducand mai ales modificarea starii afectiv-emotionale asupra indivizilor de sex opus. Acesti feromoni actioneaza tot asupra OVN, motiv pentru care Berliner le-a numit vomeroferine (Berliner, 1996).